Epaminonda's Blog.....: GARBOW

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din orașul polonez GARBOW, denumire germană

GARBENDORF, județul LUBLIN, voievodatul LUBLIN, din

vremuri diferite și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Biserica nouă

Hotelul

Capela

Centrul medical

Biserica veche

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

___________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL BRĂILA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Regele Mihai I al României - 95 de ani 1921 - 2016

Muzeul Brăilei "Carol I" la 135 de ani de la înființare 1881 - 2016

Un viitor pentru trecutul nostru

Regele Mihai I s-a nascut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. A fost fiul Regelui Carol al II-lea si al Reginei-Mama Elena. A incetat din viata, in ziua de 5 decembrie 2017, la resedinta privata din Elvetia. Din iunie 1930, dupa plecarea Reginei-mama in exil, Regele Mihai a ramas in grija tatalui Sau. A urmat cursurile unei scoli organizate de acesta la palat, alaturi de copii reprezentand toate colturile tarii si toate categoriile sociale. A devenit din ce in ce mai inchis in sine si mai ganditor. Singurele saptamani fericite erau cele petrecute la Florenta, la mama sa. In adolescenta, Principele Mostenitor a urmat cursuri de sport si a inceput pregatirea militara. La varsta de saisprezece ani a devenit sublocotenent in armata romana. Dupa decesul Regelui Ferdinand din 1927 si ca urmare a faptului ca Principele Carol a renuntat la statutul de Principe Mostenitor, Principele Mihai a fost proclamat Rege. Fiind minor, s-a instituit o Regenta, compusa din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea si Presedintele Inaltei Curti de Casatie, Gh. Buzdugan. La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit in tara si a preluat tronul. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. In urma abdicarii tatalui Sau, la 6 septembrie 1940, a devenit Regele Mihai I. In timpul razboiului, Regele i-a imbarbatat pe ostasii romani care au luptat pentru reintregirea tarii. Nu a fost insa de acord cu depasirea liniei Nistrului. In ciuda refuzului Maresalului Antonescu, la 23 august 1944 Regele a hotarat trecerea Romaniei alaturi de aliatii sai traditionali. Acest act de curaj a scurtat razboiul cu 6 luni si a crutat vietile a sute de mii de oameni. Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurarii autoritatii comuniste. In cele din urma, a fost obligat sa abdice la 30 decembrie 1947. Exilul Regelui Mihai si al Reginei Ana a inceput odata cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit pana la sfarsitul anului 1948 la vila Sparta, locuinta Reginei-mame Elena. Din 1949, Regele Mihai si Regina Ana s-au mutat la Lausanne si apoi in Anglia, unde au locuit pana in 1956. Pentru a-si castiga existenta, Regele si Regina au construit o ferma de pui si un mic atelier de tamplarie. Familia Regala s-a intors in Elvetia in 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriana "Lear Jeats and Co", la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oras de pe malul lacului Léman, la cativa kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci si cinci de ani si tot aici se afla, pentru moment, casa familiei. In anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu "Lear", iar un an mai tarziu, a infiintat o companie de electronica si de mecanisme automate denumita METRAVEL, pe care a vandut-o cinci ani mai tarziu. Din biroul sau de la Versoix si, incepand cu 2001, din cel de la Bucuresti, Regele Mihai a militat pentru intrarea Romaniei in NATO si in Uniunea Europeana. Majestatea Sa a incurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piata, pastrarea culturii nationale, respectarea adevarului istoric, respectarea si garantarea proprietatii private, consolidarea statului de drept si a democratiei in tara noastra. Regele Mihai si Regina Ana au locuit din 2004 la Aubonne, in Elvetia. De marile sarbatori crestine si, in functie de angajamentele Lor publice, Majestatile Lor au ales sa fie alaturi de cei dragi fie la Castelul de la Savarsin, fie la Palatul Elisabeta.

Muzeul Brăilei s-a născut odată cu biblioteca publică a oraşului, fiind întemeiat la începutul anilor '80 ai veacului al XIX-lea. Atunci, mai precis la sfârşitul anului 1880, la 3 noiembrie, în Conferinţa profesorilor din cadrul gimnaziului real din Brăila 8 din cei 10 profesori: Şt. C. Hepites, I. Guliotti, Z. Deimeze, Iordan Dimitriu, I.C.Tacit, Pr. M. Guzianu, Drag. Constantinescu şi Atanasie Popescu - directorul acestei instituţii de învăţământ au hotărât să supună subscripţiei publice înfiinţarea unei biblioteci şi a unui muzeu pe lângă gimnaziu. Muzeul se poate vizita şi azi în Piaţa Traian la nr.3

Lui Nicolae Iorga brăilenii recunoscători 1871 - 1940

Nicolae Iorga 140 de ani de la naștere 1871 - 2011

Nicolae Iorga, nume real Nicu N. Iorga, a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român, care s-a născut la data de 17 ianuarie 1871 la Botoșani și a decedat la data de 27 noiembrie 1940 la Strejnic, județul Prahova. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, ”rolul lui Voltaire”. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. Părinții lui au fost Nicu Iorga, avocat, și Zulnia Iorga, născută Arghiropol. Numele de botez este Niculae, acesta fiind și motivul pentru care, în majoritatea cazurilor, în timpul vieții s-a semnat N. Iorga. Numele Nicolae apare târziu și rar din mîna sa, fiind covîrșitor folosit ulterior, la reeditarea scrierilor sale. Soția lui Nicolae Iorga a fost Catinca. După studii elementare și gimnaziale în Botoșani, termină Liceul Național din Iași în 1888. Absolvă Universitatea din Iași într-un singur an cu diploma "magna cum laude". Continuă studiile universitare la Paris, Berlin și Leipzig, obținând doctoratul (1893) la numai 23 de ani. Iorga devine în 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române. Omul care se descurca fluent în 18 limbi de comunicare a absolvit Universitatea din Iași într-un singur an. În 1894, la 24 de ani, obține prin concurs catedra de istorie la Universitatea din București. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începând din 1908 ține cursuri de vară la Vălenii de Munte, județul Prahova. Dotat cu o memorie extraordinară, cunoștea istoria universală și în special pe cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu din istoria românilor fără să constați că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo și a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conștient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanță cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaș de publicații, cel mai mare poligraf al românilor: circa 1250 de volume și 25000 de articole. Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de orașe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerțului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Cîteva din publicațiile mai importante: Studii și documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume. Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ștefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisi și altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viață de om, așa cum a fost). Iorga este autorul a 1003 volume, 12755 articole, 4963 recenzii. În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naționalist-Democrat, în anii 1931-1932 Prim-ministru și Ministru al Educației Naționale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici. Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) și director al Școlii Române din Paris ("Fontenay-aux-Roses"). A editat și condus numeroase ziare și reviste ("Neamul românesc", "Revista istorică", "Revue Historique du Sud-Est-Européen", "Floarea darurilor" etc.). Împreună cu un grup de profesori, fizicieni și alți oameni de știință a ajutat la pornirea mișcării de cercetași din România și la dezvoltarea organizației Cercetașii României. Nicolae Iorga a avut un sfârșit tragic, fiind ridicat de la vila sa din Sinaia și asasinat la 27 noiembrie 1940 de către legionari, fiind considerat responsabil de uciderea Căpitanului, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea. După aflarea veștii despre asasinarea lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. (Sursa NET – Vlada Aftene)

Lui Nicăpetre brăilenii recunoscători

La 80 de ani de la naștere 1938 - 2018

Nicăpetre, nume real Petre Bălănică, a fost un sculptor român care s-a născut la data de 27 ianuarie 1936 la Brăila și a decedat la data de 21 aprilie 2008 în Canda. A absolvit Institutul de arte plastice Nicolae Grigorescu, în 1964. Prin calitățile artistice de excepție ale lucrărilor, s-a afirmat de la debut ca desenator și sculptor original, de mare valoare. Pînă în 1980 a trăit și a creat în România. A publicat desene, încă din studenție, în revistele Luceafărul, România Literară, Săptămâna, Viața Românească, Albina, Ifiumuncacs. A ilustrat volumele: Poeme de Theodor Balș, Libertatea de a trage cu pușca de Geo Dumitrescu, Veșmânt și culoare de Cristina Anghelescu, Coloana fără sfârșit de Mircea Eliade. Prima expoziție personală, de sculptură și desen, Cariatide, a fost realizată în anul 1969, la Galeria Simeza. I-au urmat expozițiile de sculptură din anii 1970, 1972, 1974, la Galeria Apollo; 1975 expoziția de desen la Galeria Amfora; 1976 expoziția de sculptură la Galeriile de artă ale municipiului București; 1979 expoziția de sculptură și desen la Galeriile de artă Bacău; 1980 expoziția de desen la Galeria Galateea. Sculpturi monumentale din această perioadă se află la Măgura Buzăului: A fost aici, odată... (1971), Zăbală și paloș (1979), iar la Tîrgu-Jiu a realizat decorația exterioară de la sediul primăriei (32 capitele). La 15 iulie 1980, data la care Nicăpetre a părăsit România, creația sa de desenator și de sculptor, realizată între 1962 - 1980, a rămas în atelierul din Bariera Vergului, Intrarea Mieilor nr. 10, atelier devastat după refuzul artistului de a reveni în țară. Plecarea din România i-a fost favorizată de invitația la Simpozionul de sculptură în marmură de la Skironio (Grecia), organizat de soția sculptorului Costas Polichronopoulos, în memoria acestuia. După o scurtă perioadă petrecută în Grecia și în Italia, în iulie 1981 Nicăpetre emigrează în Canada, la Toronto. Deși a fost obligat să lucreze ca dulgher sau vopsitor pentru a supraviețui, în ascuns a continuat să deseneze (ciclul Artistul și Natura), să picteze (ciclul Livezi înflorite), să scrie (volumul autobiografic Brăilița - Downtown - via UAP) și să cioplească în parcuri, în locuri izolate, trunchiuri de copaci răsturnați de furtună și din ce în ce mai rar, în piatră. Din 1982 a reușit să expună în Toronto, pictură și sculptură la Columbus Center, iar în 1985, a deschis expoziția personală de sculptură la Goethe Institute. Acesta a fost începutul unei intense activități expoziționale care îi va aduce recunoașterea internațională. Nicăpetre s-a impus prin varietatea tehnicilor, a genurilor și prin complexitatea operei sale, prezentată în galerii și în alte spații culturale de referință din Canada, SUA, Japonia, Grecia, Germania, Austria. În 1991 a fost distins cu Marele Premiu la Concursul Internațional de Sculptură Henri Moore de la Hakone (Japonia). Lucrarea premiată, Adam și Eva, sculptată în marmură, a intrat în colecția Muzeului Regal din Tokio. În 1993 a obținut Premiul Juriului la a II-a ediție a Concursului Internațional de Sculptură organizat de Universitatea din Birmingham - Alabama, SUA. Lucrarea Invocație, sculptată în lemn, a fost cumpărată pentru colecția Universității. În 1995 a participat cu lucrarea în lemn, Devenire, la Expoziția Trienală de Sculptură de la Osaka. Alte lucrări monumentale sculptate de Nicăpetre sînt instalate în parcuri culturale și spații publice din lume: Iubirea mea... despre tine (1974), marmură, la Villany (Ungaria), Marea Umbră (1980), marmură, la Skironio (Grecia), Orgă de liniște (1988), granit, la Straubing (Germania), Acrotiri (1993), marmură, la Krastal - St. Paul (Austria), Devenire, lemn (1994), la Saint-Jean-Port-Joli (Quebec), Păstaie (1996), lemn, la Kirkfield (Ontario) ș.a. Pentru Centrul Cultural Românesc din Hamilton (Canada) a sculptat portretele lui Mihai Eminescu (în 1989) și Nae Ionescu (în 2000), ambele în marmură, bustul lui Horia Stamatu (în 2001) în marmură, portretele lui Aron Cotruș (în 2002) și Mircea Eliade (2005), în bronz. În vara anului 2004, Nicăpetre s-a reîntors pentru un stagiu de lucru la Brăila. A desenat alte variante ale temei Artistul și Natura, a modelat în lut bustul filosofului Petre Andrei și a publicat Nicăpetre despre Nicăpetre, volum alcătuit din fragmente selectate din autobiografia Brăilița - Downtown via U. A. P. Există trei etape de referință în creația lui Nicăpetre, stadii ale devenirii ideii, ale dezvoltării registrului expresiv într-un repertoriu formal constant. Prima etapă, 1965 - 1980, cuprinde lucrări cioplite în piatră, realizate în România. În ele se reflectă atașamentul sculptorului pentru geniul pietrarilor țărani și pentru frumusețea formelor arhaice. Prin arhitecturi de volume simetric articulate, dinamizate de accente decorative exprimă unitatea dintre formă și structura materialelor. De asemenea, anunță viitoare forme de expresie non-figurativă. Etapa a doua grupează sculpturile cioplite în marmură, realizate în Grecia, în perioada 1987 - 1988. Reflectă atașamentul pentru idealul clasic de reprezentare, înțeles ca armonie, echilibru, proporție. Exprimă frumusețea plastică a formei prin amplificarea detaliului semnificativ. Anunță intenția de a crea în sensul naturii. Etapa a treia, (1982 - 2001), cuprinde sculpturile cioplite în lemn, realizate în Canada. Impune forme simbolice, inepuizabile ca sens și expresie, exprimate monumental, printr-o metodă proprie, care îmbină ordinea arhitecturii cu libertatea sculpturii.

C.C.Br. (Clubul ciclist Brăila) viteză

Categoria II, locul III - 1930

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna - M.T. (Minitehnicus)

În regimul comunist Minitehnicus a fost un concurs pentru școlari și pionieri legat de carturi și aparatură tehnică organizat prin revista pionierilor și școlarilor din România – “Cutezătorii”. Acest concurs a dus la apariția unei reviste cu caracter mai tehnic, denumită chiar Minitehnicus, puiul revistei Cutezătorii. Încă de pe atunci se vorbea despre poluare, exista o preocupare pentru informatică, automobilism, etc. Revista Minitehnicus beneficia de colaborarea cu nume cunoscute ale științei și culturii românești precum; poetul Petre Ghelmez, fizicianul Șerban Țițeica sau dramaturgul Radu F. Alexandru.

Insigna - Danubius 88

Cutezătorii tehnicii de mâine

Concurs interjudețean - ediția I - Brăila

Produsul medalistic de mai sus este o insignă românească de tradiție care se conferea elevilor participanți la concursurile interjudețene Danubius. Concursurile Danubius se organizau în regimul comunist în orașele port dunărene, se organizează și în prezent sub egida cluburilor copiilor pentru a dezvolta la aceștia dragostea pentru tehnică, pentru știință, pentru cultură. Insigna de mai sus s-a emis la Brăila în anul 1988 pentru a aminti despre Concursul Danubius organizat sub egida “Cutezătorii tehnicii de mâine”. Spre deosebire de edițiile trecute concursurile din zilele noaste sunt axate pe matematică, informatică și alte domenii care trezesc interes pentru copii.

Brăila este un municipiu în sud-estul României și reședința județului cu același nume. Orașul este situat pe malul stâng al Dunării. Conform ultimelor estimări oficiale ale Institutului Național de Statistică, populatia orașului era, în anul 2009, de 211884 de locuitori, fiind al 10-lea oraș din țară după numărul de locuitori. Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele "Drinago" într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, "Libro del conoscimiento" (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Sus am postat stemele 1865 - 1918, interbelică, comunistă și actuală ale municipiului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură brăilene din vremuri diferite.

Fabrica de ciment, azi Hypermarketul PIC

Hipodromul

Inspectoratul de poliție județean

Colegiul național Nicolae Bălcescu

Biserica armeană

Biserica Sfântul Gheorghe

Monumentul Traian

Vederi generale

Cazarma guarzilor comunali

Strada Mihai Eminescu

Fântâna cinetică

Teatrul Maria Filotti

Palatul Agriculturii

Spitalul Județean de Urgență

Biserica greacă Buna Vestire

Calea Dobrogei

Banca națională română

Berăria și Hotelul Francez

Biserica Sfântul Nicolae

Piața centrală

Casa Inginer Budeanu

Biserica Sfântul Petru

Casa Sulioti

Cazarma pontonierilor

Docurile

Gara

Strada regală

Institutul Sfânta Maria

Librăria J. Gheorghiu & Co

Marele Hotel Splendid

Fabrica de făină a Fraților Violatos

Pescăriile și intrarea în docuri

Brăila este un județ din provincia Muntenia, partea de est a României, care își are reședința în orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 4766 kilometri pătrați și numără aproximativ 373000 de locuitori. Ca subunități administrative județul se compune dintr-un municipiu - Brăila, 3 orașe - Însurăței, Ianca, Făurei și 40 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și alte frumoase locuri de vizitat.