miercuri, 28 octombrie 2020

MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI - COMUNA GHERGHEASA

Ghergheasa este o comună din județul Buzău, care include și satul Sălcioara. Comuna se află în nord-vestul județului, la sud de cursul râului Râmnicu Sărat. Prin comună curge pârâul Viroaga, care alimentează Lacul Amara și formează lacul Ghergheasa în satul de reședință. Comuna este străbătută de șoseaua județeană DJ203A, care leagă comuna Valea Rîmnicului și municipiul Râmnicu Sărat de comunele din zona lacului Jirlău din județul Brăila. Prin comună trece calea ferată Făurei-Tecuci pe care este deservită de halta Ghergheasa. La recensământul din anul 2011, comuna număra 2493 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 2761 locuitori), dintre care: români – 95,26%, romi – 1,76% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei buzoiene Ghergheasa, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 96,38% și restul – nedeclarată sau altă etnie. Localitatea Ghergheasa s-a constituit prin contopirea satelor Ghergheasa Nouă și Ghergheasa Veche. În anul 1931 localitatea Sălcioara s-a unit cu Ghergheasa pentru puțină vreme sub numele de Nicolae Iorga. Singurul monument istoric al comunei Ghergheasa este situl arheologic de interes local de la Sălcioara. Acesta cuprinde, în zona „Trei Movile” o așezare neolitică târzie și una eneolitică, ambele din mileniul al V-lea î.e.n.; o așezare din perioada Halstatt (secolele al XII-lea–al V-lea î.e.n.), vestigii din epoca migrațiilor (cultura Cerneahov, secolele al III-lea–al IV-lea e.n.) și o așezare medievală din secolele al XVI-lea–al XVIII-lea. La punctul „Movila Nebunului”, același sit cuprinde o așezare eneolitică din mileniile al VI-lea–al V-lea și o așezare medievală timpurie aparținând culturii Dridu, din secolul al XI-lea. 
În curtea bisericii cu hramul “Sfântul Nicolae” din localitatea Ghergheasa se înalţă monumentul eroilor, un obelisc în trepte, cu cruce, susţinut de un postament în trepte, ce a fost renovat în anul 1999, pentru a cinsti “Eroii satului Ghergheasa”, înscrişi pe plăci de marmură, montate pe laturile monumentului. În nişele încastrate în trunchiul monumentului, au fost înscrise şi numele unor eroi străini de localitate, ale căror văduve s-au recăsătorit în Ghergheasa. În curtea bisericii este amenajat şi un cimitir de eroi, ale căror morminte false sunt străjuite de cruci de piatră şi lemn, cu fotografii ale eroilor şi scurte menţiuni cu privire la data şi, uneori, locul unde s-au jertfit, toţi în cel de Al Doilea Război Mondial. Astfel, în stânga bisericii, se află o cruce simplă, din marmură, cu poza eroului şi cu inscripţia: “Aici e locul de odihnă al învăţătorului erou Constantin R. Vlase, 1910-1941. Glorie veşnică eroilor neamului”.
 
În spatele bisericii cu hramul “Sfântul Gheorghe” din localitatea Sălcioara se află amenajat un frumos cimitir al eroilor, cu morminte false, străjuite de cruci din fier, în număr de 33, cu numele eroilor. O cruce-monument a fost “Ridicată de enoriaşii parohiei Sălcioara” în cinstea “Eroilor din 1916- 1918”, a “Eroilor din 1940-1945” şi “În amintirea eroilor martiri din 16-22 decembrie 1989”, cum ne informează inscripţia. În biserică, în stânga şi în dreapta uşii de la intrare sunt înscrise pe pereți numele eroilor satului, după inscripţia următoare: “Comuna Sălcioara, judeţul Râmnicu Sărat. Eroii morţi pentru întregirea neamului –1916-1918, 1940-1945”. 

XXX

    UN DIALOG EPIGRAMATIC
O PASTILĂ DE UMOR
O EPIGRAMĂ PROPRIE
O VORBĂ DE DUH
DE LA UN ÎNAINTAȘ

___________XXX__________

O PLACHETĂ, 
CÂTEVA MEDALII ȘI
INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.  

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Nicolae Grigorescu, Constantin I. Istrati și Bogdan Petriceicu Hașdeu 
Nicolae Grigorescu este primul pictor român de circulatie europeana, care a trait între anii 1838-1907. A început prin a face pictura religioasa: icoane si pictura murala în câteva biserici si mânastiri din România - pictura de la mânastirea Agapia, ramânând pâna în zilele noastre o capodopera a geniului. Studiile si le-a facut la Paris, iar apoi s-a retras la Barbizon, alaturându-se grupului de pictori non-conformisti, care cu cativa ani înainte se stabilisera acolo practicând pictura de plain-air, începe sa picteze în padurea Fontainbleau, renuntând la principiile artei academiste, practicând un nou stil, asemenea unui Millet, Diaz, Corot, Troyon etc. Cunoaste o evolutie foarte rapida spre noua formula plastica, care se poate vedea în toate genurile pe care le-a abordat cu o neasemuita usurinta: portret, peisaj, scene diverse (istorice, câmpenesti, de razboi etc.), natura statica etc.Legaturile lui Grigorescu cu lumea artistica europeana, în special cu cea franceza, au fost foarte strânse, ani de-a rândul a avut în acelasi timp ateliere în România si Franta. Cel mai mult Grigorescu a iubit Bretania si Normandia: "Spalatorese în Bretania", "Taranca franceza în vie", "Fetita bretona", "Plaja la ocean", "Batrâna la Brolle", "Strada la Vitre", "Interior la Vitre", "Pescarita la Granville". A asimilat informatii care au aparut în a doua jumatate a veacului trecut si le-a aplicat în mod creator pentru a exprima adevarul plastic specific peisajului românesc. Eliberandu-se de conventionalismul academic a reusit în mod exceptional redarea sincera, directa si spontana a imaginii adevarate a naturii. A adus în arta româneasca legatura intima cu natura, contactul direct cu realitatea. O mentiune trebuie facuta pentru a scoate în evidenta talentul de desenator al lui Grigorescu. Artistul a desenat foarte mult, cele mai multe desene care se pastreaza pâna astazi, sunt legate de Razboiul de Independenta (1877) la care a participat ca reporter de razboi. Acum mai mult ca în alte situatii, ajunge sa se exprime în chip desavârsit, imaginile fiind prinse în fuga condeiului în care fiecare trasatura bruta, oarecum rezumativa, are ceva din precizia si forta unui cuvant spus într-o telegrama. Expresia rapida, precisa, elimina tot ce nu este indispensabil pentru a pastra si pune în valoare esentialul. Astfel, numai prin simplul duct al liniei, fara nici un fel de umbra, sugereaza volumele, asa cum au izbutit sa o faca marii desenatori clasici: "Trecerea Dunarii la Corabia", "Cap de pod între Tumu Magurele si Nicopole", "Caruta de campanie cu trei cai", "Rosier calare", "Turc fumând din pipa"; "Vedete la Plevna", "Ambulanta pe front".  Catre sfârsitul vietii a venit definitiv în România, stabilindu-se pe Valea Prahovei pe care o cunostea înca din tinerete, când obisnuia sa faca dese excursii însotit de prietenii sai. Pentru o perioada s-a stabilit la Posada, o mica asezare între Sinaia si Câmpina, un loc foarte îndragit de artist. In 1891 paraseste Posada si se stabileste la Câmpina. Aici a avut 2 ateliere, unul mai întâi închiriat si apoi între anii 1901-1904 si-a construit pe un teren cumparat pe soseaua nationala, o casa-atelier în care a locuit împreuna cu sotia Maria Danciu si fiul lor Gheorghe. Planul a fost întocmit de însusi artistul, în stilul caselor din zona: opt camere, parter si etaj, balcoane pe trei laturi si acoperisul din sindrila. A trait în aceasta casa pâna în anul mortii (21 iulie 1907).
 
Constantin I. Istrati (născut la data de 7 septembrie 1850 în Roman şi decedat la data de 17 ianuarie 1918 în Paris) a fost un academician român, chimist, medic, ministru în mai multe guverne, membru titular (1899) şi preşedinte al Academiei Române în perioada 1913 - 1916. Constantin I. Istrati a devenit doctor în medicină de la Bucureşti în 1877, devenind colaboratorul lui Carol Davilla, pe care îl suplinea uneori la cursul de chimie medicală. În 1885 Constantin I. Istrati a obţinut şi doctoratul în chimie, la Paris. În 1883 Constantin Istrati a fost numit profesor de fizică la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti. În 1889 devine membru corespondent al Academiei Române. Constantin I. Istrati a fost numit comisarul general al organizării parcului Carol I, inaugurat în anul 1906. A întemeiat şcoala de chimie organică de la Universitatea din Bucureşti, unde era profesor. A fost membru de onoare al mai multor societăţi ştiinţifice străine. A făcut cercetări asupra bogăţiilor naturale ale României (sare, petrol, chihlimbar, ozocherită, etc. Studiind derivaţii halogenaţi ai benzenului, a descoperit o nouă clasă de coloranţi, pe care i-a numit franceine. Pentru această invenţie i s-a acordat Medalia de aur la Expoziţia Internaţională de la Paris, în 1889. C. I. Istrati a fost şi un colecţionar împătimit de documente istorice. Documentele vechi adunate cu migală de doctorul Constantin I. Istrati sunt reunite în prezent în Colecţia Dr. Constantin I. Istrati, păstrată de Direcţia Judeţeană Mehedinţi a Arhivelor Naţionale. Documentele au fost create în perioada 1429 - 1945.
Documentele se referă la diferite regiuni şi zone ale ţării, însă cele mai multe privesc Moldova istorică şi Basarabia, deosebit de importante fiind actele de cancelarie emise în vremea lui Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdaa al III-lea cel Chior,Petru Rareş, Despot Vodă, Petru Şchiopul, Ieremia Movilă, Simion Movilă, Constantin Movilă, Ştefan al II-lea Tomşa şi a altor domni moldoveni, sau cele privind evenimente fundamentale privind istoria ţării, cum ar fi Revoluţia de la 1848, pregătirea şi înfăptuirea Unirii de la 1859 şi altele. Există în colecţie şi o serie de documente privitoare la personalităţi şi familii, precum Asachi, Donici, C. I. Istrati, Paladi, Rosetti, Bibescu, Densuşianu etc.
 
Bogdan Petriceicu Hasdeu s-a născut în satul Cristineşti de lângă Hotin (pe atunci în Imperiul Rus; azi în Ucraina), ca fiu al lui Alexandru Hâjdeu (1811 - 1872). Alexandru Hâjdeu a fost un mare intelectual şi poliglot, cu o cultură enciclopedică, fiind ales în anul 1866 ca membru fondator al Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română); e de menţionat că pe Aleea clasicilor din Chişinău se găseşte şi un bust al său. Bogdan a studiat în mai multe şcoli poloneze din Rusia, inclusiv la Camenița (în urma celor trei împărţiri Imperiul Ţarist stăpînea întinse teritorii ce aparţinuseră Poloniei), apoi la liceul din Chişinău. Îşi continuă studiile la Universitatea din Harkov, unde se declară urmaşul domnului Moldovei Ştefan Petriceicu, cu care familia sa ar fi fost înrudită. A servit în armata rusă timp de trei ani, şi chiar a luat parte la Războiul Crimeei. Venit în Moldova în anul 1857, Bogdan ocupă diverse posturi, înfiinţează mai multe reviste, publică literatură, reuşind să îi impresioneze puternic pe români. În acea perioadă Bogdan începe, din diverse motive, să îşi ortografieze numele în forma Hasdeu - fără semne diacritice. Publicul a acceptat noua formă, păstrând însă pronunţarea Hajdeu sau Haşdeu. În diversele ediţii ale operei lui Hasdeu numele a fost scris alternativ, ba Hasdeu, ba Haşdeu, astfel că subiectul produce o oarecare confuzie. În 1876 este numit director al Arhivelor Statului, iar în 1877 este ales membru al Societăţii Academice Române (din 1879, Academia Română). Parlamentul îi creează o catedră de filologie comparată la Facultatea de litere de la Universitatea din București. La această facultate a ocupat funcţia de decan între 1882 şi 1885. Hasdeu trăieşte o dramă în 1888, şi ceva se rupe atunci în sufletul savantului. Iulia Hasdeu, singurul său copil, moare de tuberculoză. Hasdeu se refugiază în spiritism, încercînd să ia legătura cu fiica sa; construieşte la Câmpina un straniu castel, după planurile transmise de spiritul Iuliei. Scriitor, poet şi dramaturg, Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris destul de multă literatură; piesa de teatru Răzvan şi Vidra este apreciată şi în prezent. Ca istoric Hasdeu a adunat şi publicat în „Arhiva istorică a României” o mulţime de documente vechi, şi a scris numeroase articole ştiinţifice sau de popularizare, inclusiv de numismatică. Monografia sa  Ion Vodă cel Cumplit (1864), deşi utilizează o bibliografie erudită şi deosebit de vastă, pare azi o operă mai mult de literatură decît de ştiinţă, şi se citeşte cu mare plăcere. Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost un deschizător de drum şi în filologie. Hasdeu a fost şi un romantic „mistificator” Cunoscutul portret al lui Ion vodă a fost, se pare, opera personală a lui Hasdeu. I se atribuie şi paternitatea diplomei lui Ivanco Berladnic, datată 1134, pe care a publicat-o în anii 1860 şi 1869. Diploma, falsă, atesta existenţa unui principat al Bîrladului. Unii îi atribuie şi realizarea aşa-numitelor „tăbliţe de la Sinaia”, falsuri de secol XIX dorind a fi scriere în limba dacilor (dar există şi părerea că un savant de calibrul şi cu cunoştinţele lui Hasdeu ar fi făcut o treabă sensibil mai bună). De altfel, lui Hasdeu îi plăceau păcălelile - dovadă cele două cunoscute farse pe care le-a jucat Junimii din Iaşi şi revistei Convorbiri literare. O altă cunoscută mistificare a lui Hasdeu a fost publicată în cartea „Cuvente den bătrîni” (1877 - 1881, trei volume). Hasdeu a susţinut ca ar fi citit, pe un exemplar din „Psaltirea” mitropolitului Dosoftei, versurile unui cântec de luptă care ar fi fost compus chiar de Ștefan cel Mare: „Hai, fraţi, hai, fraţi, La navală daţi, Ţara v-apărati, Crucea v-apăraţi”. Personalitate multilaterală, spirit enciclopedist, savant autodidact prolific, Hasdeu a fost una din marile personalităţi culturale ale epocii sale.
Semicentenarul unirii Transilvaniei cu România 1918 - 1968
Republica Socialistă România - 1 Decembrie 1918 
 
La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.
 
Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919. 
 
R.N.P. - Regia Națională a Pădurilor
Regia Nationala a Padurilor - Romsilva este administratorul fondului forestier de stat, în suprafață de 3,145 milioane de hectare și are sediul central în București, pe Strada Petricani la nr.9 A. Regia functioneaza sub autoritatea Ministerul Mediului, Apelor si Padurilor și are ca scop gospodarirea durabila si unitara, in conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice si ale normelor de regim silvic, a fondului forestier proprietate publica a statului, in vederea cresterii contributiei padurilor la imbunatatirea conditiilor de mediu si la asigurarea economiei nationale cu lemn, cu alte produse ale padurii si cu servicii specifice silvice, precum si coordonarea si implementarea programului national de ameliorare genetica a cabalinelor, promovarea pe plan national si international, a exemplarelor de cabaline valoroase din hergheliile Regiei Nationale a Padurilor - Romsilva, prin organizarea de competitii sportive, targuri si expozitii. Totodata, prin intermediul celor 22 administratii de parcuri, unitati cu personalitate juridica, RNP-Romsilva administreaza 22 de parcuri nationale si naturale in care fondul forestier proprietate publica a statului are o pondere insemnata, asigurand conservarea biodiversitatii din aceste arii protejate. 
Plachetă iconiță - Sfântul Dimitrie Basarabov
Produsul medalistic de mai sus este o plachetă-iconiță ce-l înfățișează pe Sfântul Dimitrie Basarabov – ocrotitorul municipiului București. Piesa are o singură față, este confecționată din alamă, cu dimensiunile 33 x 40 milimetri și are înscris pe verticală de o parte și de alta inscripțiile: “SF.DIMITRIE” și ”BASARBOV”.
 
Unul dintre reprezentantii de seama ai vietii crestine, canonizat de fratii nostri romani care traiesc in sudul Dunarii, a fost Sfantul Dimitrie zis “cel nou” sau “Basarabov”, ale carui moaste se gasesc azi in catedrala patriarhala din Bucuresti. A trait in veacul al XIII-lea la Tarnovo, in Bulgaria. S-a nascut in satul Basarabov, asezat pe raul Lom, un afluent al Dunarii, in apropierea orasului Russe. Parintii lui erau oameni saraci, care nu l-au putut da la invatatura, de aceea, de mic a fost nevoit sa-si castige el insusi cele necesare traiului. Ani in sir a pascut vitele si oile taranilor din sat, pe colinele din preajma Dunarii si pe vaile inverzite ale raului Lom. Viata in mijlocul naturii a oferit tanarului pastor prilejul de a admira mereu frumusetile naturii, ajutandu-l sa iubeasca si mai mult pe Facatorul lumii vazute si nevazute. In duminici si sarbatori a luat parte alaturi de parinti si de ceilalti credinciosi, la slujbele savarsite in biserica satului. Atmosfera de viata autentic crestina din familie, ca si invataturile pe care le auzea la biserica l-au facut sa fie bland si milostiv cu toti semenii sai. Postea si se ruga mereu, asa cum se cuvine unui adevarat crestin. Se ingrijea mult de cei saraci, carora le impartea o parte din hrana pe care o primea de la consatenii sai pentru paza vitelor. Cunoscand calugari din manastirile apropiate, a aflat de viata curata pe care o duceau acestia, departe de lume si de grijile ei. Pe masura ce crestea cu varsta si cu intelepciunea, s-a trezit in el dorul dupa viata monahala. Astfel, intr-una din zile, a parasit lumea, cu toate ale ei, si “luandu-si crucea”, s-a calugarit intr-o manastire din apropiere. S-a asezat intr-o pestera, sapata in stanca, pe malul raului Lom. Acolo a petrecut ani in sir in post aspru, infranare si rugaciune, izolat cu totul de lume si chiar de ceilalti monahi. A fost in permanenta o pilda vie de aleasa viata crestina pentru ceilalti calugari si pentru credinciosi. Se spune ca pe cand si-a simtit sfarsitul aproape, a venit pe malul Lomului asezandu-se intre doua lespezi de piatra ca intr-un sicriu. Astfel si-a incredintat sufletul lui Dumnezeu, fiind inconjurat in chip nevazut doar de sfintii ingeri. Multi ani nimeni n-a stiut de trecerea la cele vesnice a lui Dimitrie. Dar in urma unor ploi puternice cele doua lespezi de piatra in care era adapostit trupul Cuviosului pustnic au cazut in apa Lomului. Intr-o noapte, Cuviosul Dimitrie s-a aratat in vis unei tinere care suferea de o boala grea, careia i-a spus ca daca parintii ei il vor scoate din apa, va fi tamaduita de boala. Tanara a povestit parintilor visul ei si impreuna cu acestia si cu alti credinciosi din sat s-au indreptat spre locul pe care insusi cuviosul il aratase in vis acelei tinere. Cautand cu staruinta au aflat cinstitul trup al Cuviosului Dimitrie intreg si neputrezit. Binecredinciosii crestini din satul Basarab, impreuna cu preotii satului, au dus cinstitele moaste in biserica satului. Tanara bolnava, atingandu-se de ele, si-a recapatat de indata sanatatea. Vestea despre aflarea cinstitelor sale moaste s-a raspandit curand atat in localitatile din sudul Dunarii, cat si in cele din nordul ei. Numerosi credinciosi de pe ambele sale maluri se indreptau spre satul Basarab pentru a se inchina cinstitelor moaste si a cere marelui sfant ajutor si mijlocire in fata Parintelui ceresc. In timpului razboiului ruso-turc din perioada 1768-1774 generalul rus Petru Saltacov a ajuns cu ostile sale in satul Basarab. Pentru ca cinstitele moaste sa nu fie profanate de ostasii turci musulmani, generalul a poruncit ca ele sa fie duse in Rusia. Ajungand cortegiul cu racla in Bucuresti, un negustor bogat cu numele Hagi Dimitrie, se pare un macedoroman, precum si mitropolitul Grigorie II al Tarii Romanesti, au rugat pe generalul rus sa lase cinstitele moaste ale Sfantului Dimitrie cel nou poporului roman si Mitropoliei tarii, ca o mangaiere pentru multele pagube materiale si suferinte indurate de romani in cursul acelui razboi. Ascultandu-le dorinta, moastele au fost asezate cu mare cinste in catedrala mitropolitana din Bucuresti in iulie 1774. Mana dreapta a Sfantului a fost trimisa, totusi, la Kiev, unde se crede ca se pastreaza si astazi. In felul acesta, Sfantul Dimitrie cel nou sau Basarabov a devenit ocrotitorul Bucurestiului si al intregii Tari Romanesti. Multe suferinte si felurite boli au fost vindecate in urma rugaciunilor staruitoare in fata cinstitelor moaste ale Sfantului Dimitrie.
 
Semn de armă - administrație
Semnul de armă este un simbol metalic, aproximativ ca o insignă, care se poartă pe epoletul oricărui militar, indiferent de gradul acestuia, între nasture şi insemnul de grad. A se vedea poza epoletului militar de maior intendent din perioada comunistă. 
Semnul de armă este specific fiecarei arme, a evoluat în timp, devenind un fel de simbol al mândriei profesionale al oricărei specialităţi militare.
 
Administrația, denumire ulterioară Intendența, denumire actuală Logistica militară este ansamblul acţiunilor conexe care asigură succesul oricărei operaţiuni de luptă. Logistica este managemetul (gestionarea) fluxului de mărfuri între punctul de origine și punctul de destinație, în scopul de a satisface toate cerințele luptătorilor. Aceasta se ocupă de-a lungul producției și desfacerii (furnizării) cu organizarea, reglarea, prezentarea (punerea la dispoziție), și optimizarea proceselor de trafic de informații, de mijloace financiare, de energie, de bunuri și de personal. „Logistica înseamnă să ai obiectul potrivit, la locul potrivit, în momentul potrivit”. Procesul care asigură un flux coerent și neîntrerupt al produselor și serviciilor de la furnizorii organizației, ținând cont de procesele din interiorul organizației, până la clienții finali. Procesul de logistică se ocupă de operațiuni și resurse din domeniile: - aprovizionare; - achiziții; - stocuri; - depozite; - transport; - servicii clienți; etc. Mai concret, logistica se definește prin planificare integrată, organizare, impozitare și control a tuturor cursurilor de mărfuri și materiale împreună cu cursurile de informații legate de acestea începând de la livratori prin etapele creării de valori (ex. producție și/sau etape de distribuție) până la livrarea produselor către clienți, inclusiv a eliminării deșeurilor și a reciclării. O definiție posibilă a noțiunii de logistică este aplicarea celor 6 P: Cantitatea potrivită a bunurilor potrivite, la timpul potrivit, de calitate potrivită, la costurile potrivite, la locul potrivit. Des mai apare si al 7-lea P cu informațiile potrivite tuturor participanților. 
 
Insigna - SECAMET (?)
Cu referire la produsul medalistic de mai sus nu am găsit nici un fel de informații în lumea internetului. La un moment dat eram tentat să cred că este o insignă străină, dar luând în calcul culorile de fond ale insignei (roșu, galben și albastru chiar dacă pare a fi negru) și inscripția în sine am început să cred că SECAMET este o societate comercială românească care, prin această insignă, încearcă să se facă cunoscută. 

___________ooOoo_________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
Acțiune "VULTURUL" - Institut de credit și economii,
societate pe acții în Tășnad - 500 lei 1 octombrie 1926
Detaliu vignetă de pe o felicitare românească
Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni germane
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 28.09.2020
O mare bucurie, un motiv de mândrie!

Niciun comentariu: