Epaminonda's Blog.....: DESSELBRUNN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea austriacă DESSELBRUNN, bundes-

landul AUSTRIA SUPERIOARĂ și câteva trimiteri poștale

Grădinița și școala

Reprezentanța Bosch

Biserica

Biserica - interior

Vechea și noua biserică

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

xxx

UN DUEL EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O PASTILĂ DE UMOR

___________xxx___________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL BIHOR

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Asociația internațională de poliție

Regiune 3 Bihor

Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor (I.P.A.) are în rândurile sale oameni de pretutindeni, neangajaţi politic. Cei mai mulţi dintre ei sunt poliţişti, dar sunt şi jandarmi, poliţişti de frontieră sau pompieri. Tineri, maturi sau vârstnici, bărbaţi sau femei, aşa cum le-a dictat conştiinţa, au optat să facă parte din această organizaţie. Cu toate că, uneori, îi separă mii de kilometri, că au o cultură diferită sau că vorbesc, în marea lor majoritate, o altă limbă, au aderat fără echivoc la ideea de prietenie şi eforturile britanicului Arthur Troop, fondatorul organizaţiei. Deasupra admiri logo-ul Asociației Internaționale a Polițiștilor. Nimeni nu le-a impus să intre în Asociaţia Internaţională a Poluițiștilor. Prietenia a fost cea care, încă de la început, a reprezentat, pentru organizaţie, temelia pe care au fost construite, cu timpul, toate mecanismele de funcţionare. În afara acestui sentiment durabil, Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor n-ar fi existat. Ea este cea care a dat viaţă ideilor lui Arthur Troop şi a întreţinut permanent speranţa întăririi şi lărgiri organizaţiei. Prietenia a fost, este şi va rămâne pentru totdeauna emblema sub care se vor desfăşura toate acţiunile şi activităţile Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor. Eforturile de constituire şi de dezvoltare a Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor au fost încununate de succes şi datorită faptului că, în sufletul oamenilor care apăra legea şi societatea, prietenia are rădăcini adânci şi solide. La aceşti oameni se va găsi întotdeauna, din belşug, spirit de echitate şi dreptate, susţinere morală, respect şi apreciere faţă de valorile umane şi ale statului de drept. Implicarea Asociaţiei Internaţionale a Poliţiştilor în acţiuni de caritate demonstrează sensibilitatea şi generozitatea membrilor ei. Răspunzând întotdeauna la solicitările celor din jur, membri I.P.A. oferă societăţii un model de comportament demn de urmat. De aceea, cine nu manifestă solicitudine şi iubire faţă de oameni nu-şi va găsi niciodată locul în această organizaţie. Se va simţi stingher şi va pleca de bunăvoie, pentru că în Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor rămân numai acele caractere pentru care dragostea, cinstea, onoarea şi condescendenţa faţă de semeni reprezintă valori la care nu vor renunţa, indiferent de contextul pe care realitatea îl oferă fiecăruia. Prietenia i-a unit pe toţi şi tot prietenia este cea care i-a făcut pe membri I.P.A. să fie mai buni şi mai mărinimoşi. Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor va rezista atâta timp cât prietenia va găsi în oameni acele resurse prin intermediul cărora iubirea, binele şi speranţa se perpetuează. I.P.A. este o stare de spirit, deschisă tuturor poliţistior, dincolo de barierele discriminării de orice fel, indiferent de rang, rasă, culoare, sex, religie sau limbă. I.P.A. Secţia Română a fost fondată la data de 31 august 1992 şi afiliată la International Police Association in data de 25 octombrie 1996. Asociaţia este organizată pe principiul teritorialităţii, cu sediul oficial în municipiul Bucureşti, fiind formată din regiuni (filiale), constituite pe lângă structurile profesionale ale M.A.I.. Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor - Secţia Română (I.P.A. Secţia Română) este o organizaţie nonguvernamentală, nonprofit şi functionează conform prevederilor legislaţiei româneşti şi ale Statutului Internaţional I.P.A.. Are la bază libera asociere şi este formată din poliţişti şi alte cadre ale Ministerului Administraţiei şi Internelor. La finele anului 2010, în I.P.A. - Secţia Română funcţionau 150 de filiale, însumând peste 58500 de membri. Deasupra admiri Certificatul de afiliere al României la I.P.A.. I.P.A. - cea mai mare organizaţie de prietenie a poliţiştilor din întreaga lume - a fost creată la 1 ianuarie 1950. De atunci, motto-ul său "Servo per amikeco" (“Servicii prin prietenie” - în limba esperanto) a câştigat în peste cinci decenii de existenţă mai mulţi aderenţi decât şi-ar fi putut cineva imagina. Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor a fost înfiinţată din iniţiativa unui ofiţer de poliţie din Lincolnshire - Anglia, Arthur Troop, care a dorit să creeze astfel un canal pentru prietenia între poliţiştii de pretutindeni şi cooperarea internaţională. Născut la 15 decembrie 1914, el s-a angajat în iunie 1936 la Poliţia din Lincolnshire, unde s-a specializat în probleme de trafic rutier. După cel de-al doilea Război Mondial, Arthur s-a dedicat proiectului înfiinţării unei organizaţii mondiale a poliţiştilor, dând dovadă de mare încredere în oameni şi în virtuţile prieteniei adevărate.

Opţiunea le-a aparţinut în totalitate, după cum şi renunţarea la statutul de membru nu este condiţionată în vreun fel. Ce-i atrage şi, mai ales, ce-i ţine într-o astfel de organizaţie? Cu siguranţă, nu un interes material, pentru că Asociaţia Internaţională a Poliţiştilor nu satisface o asemenea dorinţă. Poate că este greu de crezut, dar cei mai mulţi membrii ai I.P.A., şi este vorba, în primul rând, de cei care au contribuit în mod substanţial la consolidarea şi extinderea organizaţiei, au o mare capacitate de comunicare şi relaţionare. Dublată de puternice sentimente de omenie, întrajutorare, toleranţă şi bună-cuviinţă, aceşti oameni au făcut din prietenie un mod de a fi. Pentru ei, prietenia generează ocazii şi prilejuri de a se cunoaşte, de a se apropia şi este principala sursă care le alimentează dorinţa de a stabili relaţii noi.

Insigna - Fotbal club Bihor

F.C. Bihor (Fotbal club) este un club de fotbal din Oradea, România. Fondat în anul 1958, FC Bihor este urmașul unui club mult mai titrat, CA Oradea înființat în anul 1910. FC Bihor este una dintre puținele echipe din lume care a câștigat campionatul în două țari diferite, atât în România cât și în Ungaria. Sus am postat două logo-uri ale FC Bihor.

Performanțele cele mai importante ale lui FC Bihor sunt ocuparea locului 7 la finele sezoanelor 1963 – 1964 și 1983 – 1984, respectiv accederea în semifinalele Cupei României, în sezoanele 1963 - 1964 și 1975 - 1976. Culorile tradiționale de joc pe teren propriu ale clubului orădean sunt roșu și albastru, iar în deplasare – alb. FC Bihor s-a înființat la data de 1 aprilie 1958, numindu-se atunci Crișul. A activat în campionatul regional până în 196 când, a fuzionat cu echipa fabricii de încălțăminte Solidaritatea preluând numele ASA Crișul. Din anul 1982 echipa poartă numele FC Bihor. În sezonul 2003 – 2004 echipa a promovat în Divizia A sub numele FC Oradea, dar după un an a revenit în eșalonul secund. Echipa a jucat acasă pe stadionul propriu Iuliu Bodola, cu 22500 locuri pe băncuțe, dintre care 9576 scaune montate. Din păcate clubul este desființat din data de 12 ianuarie 2016. Sus sunt postate două logo-uri ale acestui club.

Insigna - Colegiul național Emanuil Gojdu Oradea

100 de ani 1919 - 2019

Emanuil Gojdu (Emanoil) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, care s-a născut la data de 9 februarie 1802 la Oradea și a decedat la data de 3 februarie 1870 la Pesta, în Ungaria. El a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria. Studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea (în prezent Colegiul Național Mihai Eminescu. Studiile universitare le-a făcut la Academia de Drept din Oradea (1820-1821), la Academia de Drept din Pojon (Bratislava 1821-1822), iar mai apoi la Budapesta (1822-1824). În anul 1824 s-a stabilit la Budapesta ca avocat și politician. Emanuil Gojdu era mândru de originea sa de român ortodox. Casa lui din Budapesta a fost cunoscută ca fiind o casă românească, în care obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege "pentru egala îndreptățire a naționalităților". "Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii". Prin testamentul făcut la Budapesta în data de 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu și-a lăsat averea "acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care aparține la confesiunea orientală ortodoxă", pentru acordarea de burse studenților și pentru ajutorul preoților. În acest sens a fost constituită o fundație. Acestă fundație a funcționat între anii 1870 – 1917, acordând foarte multe burse studenților români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octvaian Goga, Constantin Daicoviciu, Victor Babeș și alții. După anul 1945 Fundația Gojdu a fost naționalizată de regimul comunist din Ungaria. Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este aceea a Colegiului Național Emanoil Gojdu din Oradea. În 2005 primul ministru român – Tăriceanu - și ministrul român de externe – Răzvan Ungureanu - au semnat cu guvernul maghiar un acord care prevedea înființarea - conform legislației ungare - a unei fundații publice româno-ungare „Gojdu”. Aceasta ar fi urmat să fie susținută anual financiar de cele două guverne - având ca bază patrimoniul lăsat moștenire de Emanoil Gojdu. Scopurile fundației - constituite pe principiile cooperării - ar fi fost selectarea de bursieri români sau maghiari, sprijinirea funcționării muzeului și a bibliotecii „Emanoil Gojdu”, precum și susținerea de manifestări expoziționale, conferințe și programe științifice. Proiectul acestei cooperări culturale a căzut nefiind agreat de către Parlament și nici de Președinția României.

Colegiul Național “Emanuil Gojdu” din Oradea este o instituție de învățământ preuniversitar ce a fost ridicată pe malul Crișului Repede, Strada spiru Haret, nr.3-5, în anul 1896, după planurile arhitectului Ferenc Knapp. Pentru început în clădire a funcționat Școala Reală Superioară de Stat. Actul de înființare a liceului românesc datează din 15 iunie 1919. La 1 august 1919 încep prenotările elevilor, în 2 octombrie are loc primul consiliu profesoral, iar în 5 octombrie se face inaugurarea solemnă a anului școlar, an purtător de semnificație istorică. Între anii 1920–1923 liceul parcurge o perioadă de tranziție, perioadă în care se trece la tipul de organizare a școlilor din România veche, prin înlocuirea programei maghiare din 1883 cu cea a lui Spiru Haretși în paralel prin înlocuirea limbii de predare maghiară cu cea română. Din 1923 până în 1939, liceul „E. Gojdu“ se înscrie în seria metamorfozelor pe care le-a străbătut tot învățământul liceal din România, remarcându-se prin activitatea desfășurată de catre profesorii școlii. Aceștia și-au dat seama că în acest oraș cu o cultură preponderent maghiară în acea perioadă, cu numeroase școli medii străine, românii așteaptă întărirea culturii noastre atât de oropsită și de oprimată în trecut. Corpul profesoral s-a achitat cu cinste de aceasta minune, fiind un animator al vieții culturale locale, fapt pentru care liceul și-a câștigat un frumos renume între liceele românesti din Transilvania și din țară. Este demn de retinut că prima revistă școlară orădeană „Sf. Gheorghe“ a fost cea a liceului „Emanuil Gojdu “ și în care, după cum spune prof. Cornel Moga, elevii „vor scrie multe chestiuni de ordin moral-național, cultural, istoric, geografic“. Dar cea mai prestigioasă publicație a liceului a fost și va rămâne revista „Țara visurilor noastre“, primul număr al acesteia apărând la 1 decembrie 1937. Publicistul Ioan Bulgar, scria în ziarul „Drapelul“ din 2 aprilie 1945 : „Totdeauna «Țara visurilor noastre» a fost aceeași: dreaptă, umană, românească. Niciodată nu a alunecat. Acolo în revistă, s-a plâns, s-a dorit, dar mai ales s-a crezut mult. Au fost vremuri în care atât ne-a mai rămas. Și elevii au crescut acolo așa cum îi învăța profesorul“. În urma Dictatului de la Viena, Oradea trecând sub ocupație maghiară, liceul a devenit secție română a liceului maghiar din Oradea. Prin exodul populației române, în special al tineretului școlar, cât și prin expulzarea practicată de autoritatea maghiară, efectivul de elevi și profesori a fost foarte redus în aceasta perioadă, existența școlii române plutind între a fi și a nu fi. Eliberarea Oradei la 12 octombrie 1944 atrage reînființarea liceului românesc sub denumirea de „Liceul român de stat“, acțiunea de refacere a liceului de pe malul Crișului Repede începând chiar înainte de a se reinstala administrația statului român. De la 1 septembrie 1945 liceul își reia vechea denumire. În anii 1950, era numit Liceul Real de Stat nr. 1 Oradea. Cursurile liceale începeau din clasa a 8-a și durau trei ani, absolvirea fiind în clasa a zecea. Denumirea a fost schimbată și reatribuită în 6 septembrie 1970. Astăzi, Colegiul Național „Emanuil Gojdu“ are un număr de 1000 elevi, cuprinși în invățămantul liceal și gimnazial.

Insigna - Stăruința Săcuieni

Stăruința Săcueni este un club de fotbal din acest oraș bihorean ce a fost înființat în anul 1921. Acest club s-a numit la începuturi Spartacus a avut un rol important în viaţa sportivă a oraşului. Echipa joacă în liga județeană de fotbal (Liga D).

Săcueni, alternativ Săcuieni, mai demult Podul Săcuilor, în maghiară -Székelyhíd, în germană - Zickelhaid, Zeckelheid, Zickelhid, este un oraș din județul Bihor, care include și satele: Cadea, Ciocaia, Cubulcut, Olosig și Sânnicolau de Munte. La recensământul din anul 2011 orașul număra 11526 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 11665 locuitori), dintre care: români – 6,36%, maghiari – 74,54%, romi – 15,2% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului bihorean Săcueni, astpzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 6,61%, romano catolici – 21,62%, reformați – 57,28%, penticostali – 2,13%, greco catolici – 1,82%, baptiști – 3,75% și restul – nedeclarată sau altă religie. Cele mai importnate atracții turistice ale orașului sunt: Rezervația naturală „Lacul Cicoș” (10 hectare) și Palatul Stubenberg din Săcueni, monument istoric datând din secolul al XVIII-lea. Sus am postat o poză reprezentând Primăria orașului Săcueni.

Insignă - Stema municipiului Oradea

Piesa medalistică de mai sus reprezintă Stema actuală a municipiului Oradea. Stema actuală a municipiului Oradea conține un scut, deasupra căreia se află coroana argintie în formă de cetate cu 7 turnuri. Scutul este despărțit în două sectoare: partea superioară ocupă două treimi, este de culoare albastră și prezintă două figuri heraldice: Sfântul Arhanghel Mihail în stânga și un leu încoronat în dreapta, ce susțin o cruce creștină albă; partea inferioară ocupă o treime din scut, este de culoare roșie și conține o figură heraldică reprezentând Cetatea Oradei, cu o carte deschisă în mijloc.

Stema a fost aprobată de către Comisia Națională de Heraldică, Genealogie și Sigilografie, din cadrul Academiei Române.

Inspectoratul pentru situații de urgență

"Crișana" al județului Bihor

Documentele din evidenţa Arhivelor Statului din Oradea şi de la Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai” atesta că în oraşul Oradea şi în judeţul Bihor au existat preocupări şi tradiţii vechi în ceea ce priveşte prevenirea şi stingerea incendiilor. Aceasta deoarece focul, unul din cele trei elemente indispensabile ale vieţii noastre pe Pământ, a constituit, atât în timp de pace, în perioade de linişte, dar mai ales în timpul războaielor, unul din cei mai perfizi şi periculoşi duşmani ai omului. Şi populaţia oraşului Oradea s-a confruntat de nenumărate ori cu flăcările pustiitoare, care în câteva minute i-a distrus agoniseala de o viaţă, uneori căpătând proporţii uriaşe, nimicind totul în calea lor şi cauzând importante pagube materiale şi spirituale.

Prezint în continuare câteva calendaristice din istoria ISU Bihor:

În anul 1758, prin grija primarului Gheorghe Constantin au fost luate primele măsuri în problema prevenirii incendiilor. Primăria a adoptat dispoziţii care au format cadrul juridic pentru înfiinţarea formaţiunii de pompieri „prin obligativitate”. În cadrul acestui sistem, pe fiecare stradă au fost alese 20 de persoane (numai bărbaţi) cu obligativitatea de a se deplasa imediat la locul incendiului cu găleţi sau securi şi să participe la stingerea lui. De asemenea, pe fiecare stradă au fost numiţi câte doi bărbaţi care răspundeau de observarea şi alarmarea populaţiei în caz de incendiu. S-a format o „comisie pentru prevenirea, stingerea şi înlăturarea urmărilor incendiului”, cu misiuni specifice pe întregul cuprins al comitatului Bihor.
În anul 1774, aceasta comisie a întocmit un proiect în domeniu şi a fost înfiinţată „Casa incendiaria” (casieria incendiilor), primul organ însărcinat cu asigurarea fondurilor băneşti necesare procurării şi reparării materialelor folosite la stingerea incendiilor. Sumele proveneau din taxele anuale plătite de cetăţeni, din taxele percepute la vânzări – cumpărări de imobile, precum şi din amenzi contravenţionale. În fiecare localitate din comitat s-au înfiinţat formaţiuni de pompieri „prin obligativitate”, fiind dotate cu sacale pe roti, pompe de incendiu, scări, găleţi din pânză, căngi, cazmale si topoare.
În anul 1775, printr-o hotărâre a Primăriei, oraşul Oradea a fost împărţit din punct de vedere al intervenţiei la stingerea incendiilor, în patru sectoare. Tot atunci, în fiecare sector a fost numit câte un inspector de incendiu.
În anul 1776 pompierii din Oradea erau dotaţi cu: o saca pe roti, 4 sacale manuale, 9 scări de incendiu, 14 găleţi din pânză, 6 căngi, 5 cazmale şi 16 topoare. Asemenea dotări erau pentru toate localităţile din comitat, atât urbane şi rurale, lucru ce denota preocuparea pentru prevenire şi stingerea incendiilor.
La 19 iunie 1836, un puternic incendiu, care a durat trei zile, a avut urmări catastrofale pentru locuitorii Oradiei. El a izbucnit in centrul oraşului şi a cuprins clădirea Primăriei, Fabrica de mătase, fabrica de bere, hotelul „Vulturul Negru” și 414 gospodării.
Pe data de 26 iulie 1866, Primăria oraşului înaintează forurilor centrale proiectul de statut al „Asociaţiei pompierilor voluntari”, care, însă a fost restituit pentru refacere. O perioadă de peste şase ani este considerată drept „perioada de tranziţie” în care mai funcţionează vechiul sistem, perioada in care a fost elaborat un „Regulament provizoriu” cu „aplicabilitate până la constituirea definită a formaţiei de pompieri voluntari”.
La data de 1 noiembrie 1872 a fost aprobat Statului de funcţionare al „Asociaţiei pompierilor voluntari din Oradea” cu un număr de 165 de membri, concomitent cu formarea primului „Corp al pompierilor plătiţi”, iniţial cu un efectiv de 13 pompieri profesionişti. Cei 165 de membri trebuia să fie bărbaţi care împliniseră vârsta de 18 ani şi erau împărţiţi în căţărători, pompagii şi păzitori de bunuri. Averea asociaţiei se compunea din fondurile încasate de la populaţie, din taxele de înscriere a membrilor fondatori (cel puţin 100 de forinţi), a membrilor patroni (contribuiau trei ani consecutiv la veniturile asociaţiei cu cel puţin 3 forinţi anual), din taxele plătite de membri susţinători sau donaţii ori sume încasate cu ocazia organizării de serbări.
În anul 1910 este elaborat şi aprobat Regulamentul de funcţionare al pompierilor profesionişti ai oraşului, care prevedea: un comandant, 3 şefi de grupa, 14 pompieri clasa I-a si 3 pompieri clasa a II-a. Astfel, numărul pompierilor profesionişti a fost mărit la 31 de persoane. Bihorul intra sub administrare românească începând cu aprilie 1919, când sunt desfiinţate o serie de instituţii anacronice, dar, în acelaşi timp, păstrându-se cele care îşi motivau existenţa prin necesitatea lor funcţională. Printre cele care s-au păstrat se numără şi instituţia pompierilor, care, indiferent de împrejurări trebuia să-şi continue activitatea.
Reorganizarea pompierilor orădeni s-a făcut în 1920, când s-a constituit „Corpul Pompierilor Publici”, formaţiune integrată Primăriei oraşului şi subordonată, prin comandantul ei, direct primarului. Care primar avea obligaţia să se îngrijească de pregătire, dotarea şi retribuirea acestora.
Ca urmare a faptului că apărarea militară nu mai putea să protejeze complet cetăţenii şi funcţionarea serviciilor publice, Marele Stat Major al Armatei a înfiinţat în 1929 prima organizaţie paramilitară de protecţie a populaţiei, iar prin Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, s-a aprobat „Regulamentul de funcţionare a Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene”, document ce avea să constituie actul de naştere al Protecţiei Civile din ROMÂNIA. Apărarea Pasivă avea ca scop limitarea efectelor pe care atacurile aeriene le au asupra populaţiei şi teritoriului.
În 1930 efectivul pompierilor era format din 48 de persoane, repartizaţi astfel:1 Comandant, 1 Subcomandant, 2 Comandanţi de plutoane, 1 Plutonier Major, 2 sergenţi, 4 caporali, 26 pompieri clasa I-a, 1 şofer şi un vizitiu la salvare. Tot din efectivul corpului: 1 Plutonier Major, 6 pompieri, 1 şofer si un vizitiu. Raportat la numărul de circa 80000 de locuitori ai oraşului, acest efectiv era foarte scăzut.
Încadrarea intr-un sistem unitar al tuturor serviciilor de pompieri din România a fost posibilă odată cu votarea de către legislativul ţării a „Legii pentru organizarea pompierilor”, promulgata prin Înaltul Decret nr. 815 din 3 aprilie 1936, şi publicată în „Monitorul Oficial”, nr.80 din 4 aprilie acelaşi an.
În 1937 continuă acţiunea de înfiinţare a noi unităţi de pompieri militari şi în celelalte localităţi din Transilvania. La 1 aprilie 1937, Comandamentul Pompierilor Militari împarte unităţile şi subunităţile din Transilvania în şapte grupuri zonale. Compania Oradea fiind încadrată in Grupul 6-Cluj.
Tragicele evenimente din vara anului 1940 stopează evoluţia Companiei de Pompieri Militari Oradea. În aceste condiţii grele pentru locuitorii Transilvaniei, Beiuşul devenise sediul administrativ al teritoriului bihorean rămas în afara zonei evacuate. La primirea ordinului de evacuare, împrumutând 15 cai de la Legiunea de Jandarmi, Compania Oradea, apoi Secţia Salonta s-au pus în marş spre Beiuş, unde s-au contopit. Spre sfârşitul anului 1940 se înfiinţează Secţia de Pompieri Beiuş, încadrată în Grupul de Pompieri Timiş, având un subofiţer comandant şi 18 militari în termen.
În urma semnării Convenţiei de Armistiţiu de la Moscova, din 12 septembrie 1944, unităţile şi subunităţile de pompieri militari din Transilvania De Nord se reînfiinţează. În acest sens, la 15 septembrie Marele Stat Major a emis Ordinul nr. 65819 privind „Constituirea formaţiunilor de pompieri militari care au existat în 1940 în Transilvania de Nord”. Abia la 4 ianuarie 1945, prin Ordinul de Zi nr. 469 al Comandamentului Pompierilor Militari, se reînfiinţează companiile: Cluj, Oradea şi Satu Mare, şi secţiile Târgu Mureş, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Odorhei, Bistriţa, Carei, Sighetul Marmaţiei, Baia Mare, Salonta şi Dej.
În anul 1948, prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 10603 din 20 iunie, Compania Oradea şi Secţia Salonta au constituit Grupul 8 Pompieri al Regiuni Bihor, la comanda căruia a fost numit maiorul Nicolae Lăzărescu.
În 1952 Apărarea Pasivă a devenit Apărarea Locală Antiaeriană. Apărarea Civilă va fi noul său nume ulterior, în 1978. De asemenea, în acel an este promulgată Legea Apărării Civile. Legea urma să pună la dispoziţie cadrul legal pentru pregătirea populaţiei şi pregătirea teritoriului şi economiei naţionale pentru orice situaţie specială (dezastru, conflict armat etc.). De asemenea, legea enunţa misiunile structurii nou create. Dar principala declaraţie conţinută de acest document este că Apărarea Civilă este parte componentă a sistemului naţional de apărare, cu tot ceea ce presupune aceasta. Toate structurile subordonate, instrumente de lucru pentru punerea în aplicare a misiunilor de protecţie civilă, îşi au originea în acest document. La fel şi metodologiile de pregătire şi intervenţie, destinate structurilor mai sus menţionate şi populaţiei. Apărarea Civilă era subordonată Ministrului Apărării Naţionale, care monitoriza şi coordona toate măsurile de protecţie, pregătire şi intervenţie.
În anul 1953 a luat fiinţă grupul de pompieri al regiunii Bihor prin desprinderea serviciului regional de pompieri de Inspectoratul Ministerului Afacerilor Interne.
Anul 1956 este un an de referinţă pentru pompierii de pe plaiurile Crişanei deoarece unitatea ia denumirea de Grup Regional PCI Crişana.
Între anii 1987 – 1989 se pun bazele înfiinţării unui nou local a reşedinţei unităţii şi al companiei de pompieri Oradea 1, lucrări care se finalizează în anul 1990.
În anul 1993 în baza protocolului stabilit cu Ministerul Sănătăţii s-a înfiinţat Serviciul Mobil de Urgenţă şi de Descarcerare.
În anul 1996, la împlinirea a 60 de ani de existenţă a Companiei de Pompieri Oradea în faţa Unităţii a fost dezvelit „Grupul Statuar” – închinat celor ce pun mai presus viaţa semenilor lor decât propria viaţă realizat prin grija Fundaţiei 13 Septembrie şi a Facultăţii de Arte Plastice din Universitatea Oradea, lucrare realizată de către decanul acestei facultăţi, Conf.univ.drd. Corneliu T. DURGHEU
În anul 1996, Parlamentul României adoptă „Legea protecţiei civile”, o lege sintetică pe baza căreia s-a structurat protecţia civilă atât în plan departamental, cât şi local, cuprinzând cerinţele rezultate din studiul surselor de risc potenţiale de pe teritoriul României: cutremure de pământ, alunecări de teren, inundaţii, accidente şi avarii chimice, nucleare sau industriale, distrugeri de baraje hidrotehnice, etc., precum şi din confruntarea cu alte categorii de riscuri majore specifice sfârşitului de mileniu, unele cu efecte transfrontaliere.
Din data de 15 decembrie 2004 prin unificarea Brigăzii de Pompieri „CRIŞANA” cu Inspectoratul de Protecţie Civilă Bihor s-a înfiinţat noua instituţie: Inspectoratul pentru situații de urgență “Crișana” al județului Bihor, având sediul în Strada Avram Iancu, nr. 9.

Oradea, mai demult Oradea Mare, (în maghiară Nagyvárad, în germană Großwardein, în latină Magnovaradinum, în slovacă Vel'ký Varadín, în turcă Varat, în italiană Gran Varadino) este reședința și cel mai mare municipiu al judeţului Bihor, situat în vestul României, pe râul Crişul Repede, în imediata apropiere a graniței cu Ungaria. Oraşul este menţionat pentru prima dată la 1113, având în prezent o populaţie de aproximativ 206000 de locuitori. Sus am postat steagul si stema actuală a municipiului Oradea precum și câteva monumente de cultură și arhitectură orădene din vremuri diferite.

Banca națională

Școala de cadeți

Palatul masonic

Podul Ferdinand

Palatul Vulturul Negru

Palatul de justiție

Palatul episcopal greco-catolic

Palatul princiar din cetate

Administrația financiară

Universitatea

Primăria și Statuia Sfântului Ladislau

Liceul Mihai Eminescu

Baroul de avocați

Biserica evanghelică Agosta

Biserica romano catolică Oloszig

Biserica Premonstratensa

Cafeneaua Metropol

Casa Poynar

Catedrala greco catolică Sfântul Nicolae

Catedrala și Palatul episcopal

Facultatea de medicină

Gara

Podul îngust peste Criș

Monumentul Imre Szacsvay

Palatul episcopal

Județul Bihor este situate în provincia istorică Crișana, în nord-vestul României și are reședința în orașul Oradea. Județul se întinde pe o suprafață de 7544 kilometri pătrați și numără aproximativ 575000 de locuitori. Din punct de vedere administrativ-teritorial județul este format din; 4 municpii – Oradea, Beiuș, Marghita și Salonta; 6 orașe – Aleșd, Nucet, Săcuieni, Ștei (fost Dr.Petru Groza), Valea lui Mihai, Vașcău precum și 90 de comune. Sus am postat stemele actuale și comuniste ale județului iar jos câteva fotografii reprezentând monumente de cultură și arhitectură bihorene, din vremuri diferite, câteva frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri dar și unele cărți poștale ilustrate.