Epaminonda's Blog.....: MONEDE COROANE CEHE DE COLECȚIE

1. Moneda de mai jos omagiază personalitatea lui Aloys Klar. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o mașină de scris în alfabetul Braille (se observă benzi de hârtie cu puncte) și monograma monetăriei naționale a statului ceh (undeva în dreapta). Aversul conține și două inscripții orizontale: “CESKA REPUBLIKA” și “200 Kc” (numele țării și valoarea monedei). Pe revers, în interiorul unui cerc periferic continuu sunt redate portretul personajului, silueta Institutului pentru îngrijirea și angajarea persoanelor nevăzătoare adulte și monograma gravorului (undeva jos în partea stângă). Sub bărbia personajului este scris de mână numele său și dedesubt este aplicată semnatura indescifrabilă. Pe latura din stânga, periferic circular este aplicată inscripția: “ALOYS KLAR” (numele personajului) și imediat la dreapta: “1763 – 2013” (anii nașterii personajului și al emiterii monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 10 aprielie 2013, valoarea – 200 coroane, forma – rotundă, diametrul – 31 milimetri, greutatea – 13 grame, compoziția – argint, calitatea – BU (6900 buc) și proof (15600 buc) și designer – Branislav Ronai.

Alois Klar a fost filolog, pedagog și filantrop, profesor la Universitatea din Praga, decan al Facultății de Filosofie, fondator și primul director al Institutului pentru nevăzători Klára, care s-a născut la data de 25 aprilie 1763 și a decedat la data de 25 martie 1833. În anul 1832, Klar a înființat Institutul pentru îngrijirea și angajarea persoanelor nevăzătoare adulte, obținând un teren în dar de la împăratul Francisc I. Clădirea cu capela mare a Arhanghelului Rafael (arhitecții Vincenk Kulhanek și Josef Kraner) a fost construită după moartea lui Klar în 1836–1844 sub îngrijirea fiului său Paul și a fost finalizată în 1884–1885 de nepotul său Rdolf. Capela conține fresce și busturi valoroase de Emanuel Max. Relieful de pe frontonul clădirii ilustrează povestea din cartea biblică a lui Tobias (Tob 11: 4 - 13): “Tobias îl vindecă pe tatăl său orb – Tobit”, fiind opera lui Josef Max. Clădirea a deservit nevăzătorii până la mijlocul secolului al XX-lea, când a fost preluată de către stat.
2. Moneda de mai jos omagiză personalitatea lui Josef Bican. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu se prezintă personajul în acțiune cu balonul la picior, o stea în cinci colțuri și sus, monograma monetăriei naționale a statului ceh. Periferic circular, la partea inferioară sunt aplicate inscripțiile: “CESKA REPUBLICA” și “200Kc” (numele țării și valoarea monedei). Pe revers, în interiorul unui cerc periferic continuu se prezintă portretul personajului și monograma gravorului. Pe latura din stânga, periferic circular este aplicată inscripția: “1913 - 2013” (anii nașterii personajului și al emiterii monedei) iar pe latura din dreapta tot periferic circular este aplicată inscripția: “JOSEF BICAN” (numele personajului).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 11 septembrie 2013, valoarea – 200 coroane, forma – rotundă, diametrul – 31 milimetri, greutatea – 13 grame, compoziția – argint, calitatea – BU (6800 buc) și proof (14300 buc) și designer – Petr Horak.

Josef "Pepi" Bican a fost un fotbalist ceh care a jucat pe postul de atacant, ce s-a născut la data de 25 septembrie 1913 și a decedat la data de 12 decembrie 2001. Stataisticile arată că Biscan a marcat mai mult de 805 goluri în toate meciurile oficiale, ceea ce îl face cel mai eficient fotbalist din toate timpurile. A jucat pentru opt echipe de club, pentru șase dintre ele marcând mai mult de un gol pe meci. Federația Intenațională de Istorie și Statistică a Fotbalului i-a acordat „Balonul de Aur” pentru cel mai bun marcator din secolul al XX-lea. Ajucat 19 meciuri în reprezentativa Austriei, 14 meciuri în reprezentativa Cehoslovaciei și un meci în reprezentativa Bohemiei și Moraviei. După încheierea activității ca jucător, a condus ca antrenor nu mai puțin de șase echipe.
3. Moneda de mai jos omagiză personalitatea lui Otto Wichterle. Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic continuu se prezintă o lentilă de contact și monograma monetăriei naționale a statului ceh (undeva jos în stânga). Pe avers sunt aplicate următoarele inscripții orizontale: “CESKA REPUBLIKA”, “200Kc” și “MEKKA KONTAKTNI COCKA” (numele țării, valoarea monedei și LENTILĂ MOALE DE CONTACT). Pe revers, în interiorul unui cerc periferic continuu se prezintă portretul personajului privind spre stânga, văzut printr-o lentilă de contact, și monograma gravorului (undeva în dreapta jos). La partea inferioară, orizontal, pe patru rânduri, sunt aplicate inscripțiile: “OTTO WICHTERLE” și “1913 - 2013” (numele personajului și anii nașterii personajului și al emiterii monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 23 octombrie 2013, valoarea – 200 coroane, forma – rotundă, diametrul – 31 milimetri, greutatea – 13 grame, compoziția – argint, calitatea – BU (6700 buc) și proof (14200 buc) și designer – Josef Oplistil.

Otto Wichterle a fost un chimist ceh cunoscut mai ales pentru inventarea lentilelor moi de contact, care s-a născut la data de 27 octombrie 1913 și a decedat la data de 18 august 1998. După terminarea liceului a început să studieze la Facultatea Chimică și Tehnologică a Universității Tehnice din Cehia, dar era și interesat de medicină. A absolvit în 1936 și a rămas la universitate. În 1939 a depus cea de-a doua teză de doctorat pe chimie, dar regimul politic de protectorat i-a blocat promovarea în carieră. Wichterle a fost închis de Gestapo în 1942, dar a fost eliberat după câteva luni. După cel de-al doilea război mondial s-a întors la universitate, specializându-se în chimia organică și a activat în predarea chimiei generale și anorganice. În 1949 a luat al doilea doctorat cu tehnologia materialelor plastice și s-a dedicat pe deplin înființării unui nou departament de tehnologie a materialelor plastice. În 1952 a fost numit decan al nou-înființatului Institut de Tehnologie Chimică din Praga. În anu 1953 a realizat un material potrivit pentru lentilele de contact și a obținut primul său brevet pentru lentilele de contact moi. În anul 1958 a fost numit directorul Institutului de chimie macromoleculară al Academiei de Științe Cehoslovace. Wichterle a devenit cunoscut dincolo de granițele țării sale nu numai prin realizările sale, ci și datorită activităților sale în organizații internaționale, printre care se numără Uniunea Internațională de Chimie Pură și Aplicată. Recunoașterea deplină a meritelor sale nu a venit până la Revoluția de catifea din 1989. În 1990, a fost numit președinte al Academiei de Științe Cehoslovace până la dizolvarea Cehoslovaciei și apoi președinte de onoare al Academiei de Științe din Republica Cehă. Wichterle a fost membru al unui număr de academii științifice străine, a primit numeroase premii și doctorate onorifice de la mai multe universități. În semn de prețuire asteroidul 3899 a fost botezat cu numele Wichterle în 1993.

xxx

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

________xxx________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - Controlul Marinei Civile

R.P.R. (Republica Populară Română)

Începuturile sistemului format din căpităniile de port se pierd în negurile istoriei. Astfel, prima căpitănie de port este atestată documentar la anul 1600, pe vremea lui Mihai Vodă Viteazul și ființa la Corabia. Rolul ei era acela de a fi stavilă împotriva bolilor ce puteau fi aduse de navele care făceau comerț pe Dunăre.Căpităniile de port au funcţionat încă dinaintea Revoluţiei de la 1848, asigurând buna desfăşurare a operaţiunilor portuare şi reglementarea conflictelor de navigaţie. Apoi, în 1862, în Regulamentul de navigaţie pentru marina comercială al Principatelor Unite, căpităniile de port sunt menționate din nou. Trebuie subliniat că proiectul Regulamentului, anterior adoptării sale, a fost trimis la toate cancelariile statelor apusene pentru observații și a fost socotit cel mai modern și bine întocmit regulament de navigație al vremurilor. În anul 1878, după transformarea Principatelor Române în stat independent, a fost stabilit principiul libertăţii navigaţiei pe Dunăre, fapt ce a necesitat întocmirea unui alt regulament, intitulat Regulament de poliţie a porturilor şi malurilor dunărene ale României (1879). Potrivit acestuia s-a înfiinţat un Inspectorat al Navigaţiei şi Porturilor, care avea ca scop supravegherea regulamentelor în materie de poliţie şi navigaţie, administraţia de căpetenie a portului devenind căpitănia de port. De-a lungul istoriei, aceste forme de organizare a activităţilor portuare au evoluat în raport cu noile cerinţe, determinate de dezvoltarea comerţului, navigaţiei şi a construcţiilor din porturi. Locația căpităniilor a fost inițial stabilită la Ministerul Afacerilor Străine, apoi la Ministerul Aerului și Marinei (în anii postbelici) și ulterior la Ministerul Transporturilor – PCA (Porturi și Comunicații pe Apă), apoi DTN (Departamentul Transporturilor Navale), ISNC (Inspectoratul de Stat al Navigației Civile). În prezent, mai exact din anul 2002, prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Navale Române, s-a reglementat funcţionarea acestora ca organe teritoriale operative, denumite căpitănii zonale, fără personalitate juridică, aflate în subordinea aparatului central al ANR. Rolul definitoriu al căpităniilor zonale este de a asigura în zonele proprii de jurisdicţie stabilite prin decizia directorului general al ANR, inspecţia şi supravegherea desfăşurării în siguranţă a navigaţiei în apele naţionale navigabile, maritime şi interioare. Căpităniile zonale aflate în structura Autorităţii Navale Române sunt următoarele: Constanța, Tulcea, Galați, Giurgiu și Drobeta Turnu-Severin. Supravegherea şi controlul navigaţiei în apele naţionale, a navigaţiei navelor sub pavilion român, precum şi a navelor arborând pavilion străin dar aparţinând unor persoane fizice sau juridice române în marea liberă, se exercită de către Ministerul Transporturilor prin personal specializat, aflat în structurile căpităniilor zonale. Se deduce că atunci când execută un control, acest personal, pe lângă legitimația de inspector-controlor naval, poartă la vedere și această insignă. Pentru exercitarea activităţii de supraveghere şi control a ordinii navigaţiei, căpităniile de port au dreptul de vizită, la orice oră din zi sau din noapte, la bordul oricărei nave, indiferent de pavilion, aflată în porturi şi în afara acestora, în limitele apelor naţionale (Ordonanța 42/28 august 1997).

Insigna - Concursul cultural artistic

al pionierilor și școlarilor

În timpul regimului comunist se organizau anual concursuri și festivaluri ale formatiilor artistice de amatori în toate școlile, liceele și instituțiile de învățământ superior, chipurile pentru a pune în valoare valențele cultural-artistice ale poporului român, scopul ascuns fiind acela de preamărire a conducătorilor statului și a realizărilor socialismului. Punctul culminant al acestor manifestări l-a constituit Festivalul național Cântarea României. În acest sens regimul a instituit un amplu ansamblu de măsuri de convingere-impunere-schimbare a conștiinței cetățenilor. Se vorbea despre “formarea omului nou, constructor și apărător devotat al cuceririlor revoluționare ale poporului.”Se cerea astfel o eficiență sporită în toate domeniile de activitate dar și economii de orice fel, la sânge”. În acest scop s-a instituit un sistem stufos de insigne și decorații pentru distingerea oamenilor cu merite în aceste domenii. Aceste distincții acopereau toate domeniile de activitate, erau confecționate de metal mort, fiind strident colorate și încărcate cu simboluri comuniste. În acest sens s-au organizat festivaluri și concursuri ale elevilor și pionierilor prin care se preamăreau realizările partidului comunist la putere. Din această categorie face parte și insigna de mai sus.

Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8-14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimii Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în UAER - Uniunea asociațiilor de elevi din România. Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist.Mai jos e reprezentată o revistă Star spre viitor a pionierilor și șoimilor patriei, editată de Consiliul Național al Organizației Pionierilor. C.C. al P.C.R. va adopta, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia. "Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sunt pionier". În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”. Primii care au avut ideea inregimentarii ideologice a copiilor si chiar au pus-o in practica au fost fascistii italieni. In "Noua Roma" anuntata de Mussolini dupa preluarea puterii in Italia la 22 octombrie 1922, baietii au fost inregimentati pe categorii de vârsta in patru organizatii fasciste, toti fiind purtatori de uniforme si insigne si trebuind sa se supuna unor ritualuri specific militare: "Fiii lupului" pentru baieteii de la patru la opt ani, "Ballila" pentru cei intre opt si 14 ani, "Avantguardisti" pentru adolecentii intre 14 si 18 ani si, in fine, "Giovanni Fascisti" pentru tinerii peste 18 ani, inainte de a deveni membrii ai partidului fascist italian. Cei ce si-au trait copilaria si adolescenta in anii comunismului vor recunoaste cu usurinta cum "Fiii Lupului" au devenit "Soimii Patriei", "Ballila" s-au numit "Pionieri", iar "Avantguardisti" si "Giovanni Fascisti" au fost sursa de inspiratie a viitorilor utecisti, care, spre deosebire de modelul fascist italian, nu au avut o uniforma proprie. Orice clasa forma un detasament de pionieri, la fel cum orice scoala generala forma o unitate de pionieri, iar structurile se esalonau ierarhic pâna sus, in umbra "conducerii superioare" a partidului comunist.

Desigur, nu doar comunistii români au preluat si amplificat modelul fascist de indoctrinare a tinerilor: nazistii au creat mult mai celebra organizatie "Hitlerjugend", care a dat jertfe perfect fanatizate chiar si pe ruinele fumegânde ale Berlinului, iar sovieticii au dat fenomenului inrolarilor comsomoliste o dimensiune de masa si un caracter obligatoriu. In România comunista, a nu fi mai intâi pionier ("Soimii patriei" au aparut ulterior) si apoi membru al UTC echivala cu o cvasiexcludere de facto din comunitatea scolara, cu povara unui paria, stigmatizat pentru intreaga cariera viitoare. Sigur, era ceva foarte, extrem de grav in privinta respectivului daca nu era membru sau, si mai rau, fusese exclus din rândul pionierilor sau al utecistilor, deoarece chestia asta ramânea definitiv "la dosarul" nefericitului. Uniforma de pionier, cu toate accesoriile si eghiletii specifici diferitelor functii ierarhice de "conducere" (comandant de detasament, comandant de unitate etc.), ceremoniile ritualice cu trompete si formule de raport, juramintele de credinta si angajamentele urlate in public, defilarile si serbarile in fata parintilor, taberele de vara cu regim preferential si program special, muncile patriotice prestate ostentativ au fost ingredientele menite sa transpuna in viata retetele leniniste de "spalare a creierului". In conditiile in care orice alternativa era interzisa in epoca, sistemul a functionat cateva decenii bune, dar, contrar tezelor leniniste, doar pe moment: liderii politici actuali ai fostelor tari cu regim comunist au fost inevitabil pionieri, utecisti si majoritatea chiar membri ai partidului comunist. (Sursa Net – Calin Hentea).

Carol I - Domn allu românilor

Concursu de agricultură în România

Onore cultivatorului - 1 octombrie 1873

Medalia de mai sus s-a bătut în anul 1873 în amintirea Concursului de agricultură ce a avut loc în acel an pe data de 1 octombrie. Este o medalie premiu realizată în două variante de metal compoziției (bronz și argint), având forma rotundă, diametrul de 58 milimetri și fiind opera gravorului român Carniol fiul. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic continuu, este reprezentată efigia spre stânga a Domnitorului, înconjurată de inscripția circulară: “CAROL I DOMN ALLU ROMÂNILOR”. Sub gâtul domnitorului este aplicat numele gravorului – CARNIOL. Pe revers, în câmp este aplicată inscripția pe trei rînduri: “ONORE / CULTIVATORULUI / 1873 / OCTOMBRE 1”. Împrejur, între două cercuri, este aplicat înscrisul: “CONCURSU DE AGRICULTURĂ ÎN ROMÂNIA”. Pe exterior este reprezentată o cunună vegetală peste care sunt aplicate trei medalioane (capete de animale domestice) și jos, un plug. Toată compoziția reversului este inclusă într-un cer periferic continuu.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Insigna - Curs postuniversitar de management (marină)

Noțiunea Management își are originea în latinescu manum agere care înseamnă „a conduce cu mâna” sau altfel spus „arta de a înfăptui ceva împreună cu alți oameni”. Managementul este funcția organizațională care asigură desfășurarea eficientă a activităților și care urmărește obținerea nivelului maxim de rezultate prin folosirea optimă a resurselor. Activitatea de management poate avea în vedere grupuri de oameni (echipe) sau procese. Resursele pe care un manager le are, în principal, la dispoziție: timpul, talentul, resursele financiare și resursele umane. Management este de asemenea denumirea dată echipei de manageri din cadrul unei organizații. Managerii sunt acele persoane a căror activitate de bază este să ducă la îndeplinire procesul managerial. Managementul calității are trei componente principale: controlul calității, asigurarea calității și îmbunătățirea calității. Funcții ale managementului sunt:

Funcția de previziune - cuprinde ansamblul acțiunilor prin care se stabilesc obiectivele organizației pe termen scurt, mediu și lung, se formulează modalitățile de realizare a lor și se fundamentează necesarul de resurse.
Funcția de organizare - cuprinde ansamblul acțiunilor prin care se constituie sistemul conducător, sistemul condus și sistemul legăturilor dintre acestea.
Funcția de coordonare - cuprinde ansamblul proceselor prin care se armonizează deciziile managerului cu acțiunile subordonaților. Coordonarea are la bază comunicarea, ca modalitate concretă de realizare a acțiunilor acestei funcții a managementului.
Funcția de antrenare - reprezintă ansamblul acțiunilor prin care un manager influențează activitățile colaboratorilor pentru atingerea obiectivelor stabilite prin satisfacerea nevoilor care îi motivează.
Funcția de control-evaluare - cuprinde ansamblul acțiunilor de evaluare operativă și post operativă a rezultatelor organizației, a verigilor ei organizatorice și a fiecărui salariat, de identificare a abaterilor de la obiectivele, normele, normativele și standardele prestabilite și a cauzelor care le-au generat, precum și de adoptare a măsurilor care asigură eliminarea abaterilor, menținându-se echilibrul dinamic al organizației.

Programe postuniversitare de formare si dezvoltare continua se axează pe următoarele tematici generale:

Comunicatii si informatica
Managementul calitatii totale
Protectia mediului in actiunile militare

C.C.F.S. (?) Cupa 7 Noiembrie 1955 (ciclism)

Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluția din octombrie sau

Revoluția bolșevică, a fost o lovitură de stat prin care bolșevicii au preluat puterea cu forța de la guvernul lui Kerenski, și care a inaugurat a doua fază a Revoluției Ruse din 1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolșevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin și este considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea (deși, strict cronologic vorbind, este a doua, ea având loc după revoluția bolșevică reușită de la Tallin, prin care bolșevicii estoni conduși de Jaan Anvelt capturează puterea cu două zile înaintea revoluției bolșevicilor ruși la Petrograd, social-democrații radicali estonieni pierzând-o mai târziu, datorită invaziei armatelor kaiserului), revoluție bazată pe ideile lui Karl Marx. Cele mai importante activități revoluționare au fost controlate de Comitetul Militar Revoluționar al Sovietului din Petrograd. Inițial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, așa cum apare în prima ediție a operelor complete ale lui Lenin. Proeminența evenimentului a fost scoasă în evidență mai târziu. Numele oficial al evenimentului în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din anul 1927, a fost Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Revoluția bolșevică are drept cauză proximă măsurile represive ale guvernului provizoriu: închiderea ziarelor partidului ca și decizia guvernului de a trimite garnizoanele capitalei pe front. O altă cauză proximă este refuzul obstinat al socialiștilor din Dumă de a lua puterea și forma un guvern socialist pur, așa cum cerea populația. O cauză fundamentală a revoluției bolșevice este refuzul guvernelor provizorii de a încheia pacea.Guvernul revoluționar a alunecat gradual, dimpotrivă, dinspre poziții pro-reformă, înspre măsuri autoritare și nedemocratice. Ziua de 25 octombrie de pe stil vechi înseamnă 7 noiembrie pe stil nou. A rămas în limbajul curent că Marea Revoluție Socialistă din 25 octombrie 1917 s-a desfășurat de fapt în ziua de 7 noiembrie și de atunci a intrat în practica guvernelor comuniste să organizeze diverse manifestări culturale și sportive în cinstea zilei de 7 noiembrie.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna - Instructor sportiv C.N.E.F.S.

(Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizica şi Sport )

Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizica şi Sport (C.N.E.F.S.) a fost un organ de specialitate, cu caracter obştesc al statului român în vremea comunistă ce coordona și îndruma unitar activitatea de educaţie fizica şi sport, în vederea infaptuirii politicii partidului şi statului în acest domeniu. Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizica şi Sport avea următoarele atribuţii:

stabilea planurile de perspectiva, orientarea şi conţinutul educaţiei fizice şi sportului de masa şi de performanţă;
exercita îndrumarea de specialitate a activităţii de educaţie fizica şi a sportului de masa;
răspundea de activitatea sportiva de performanţă şi de buna reprezentare a sportului românesc în competitiile sportive internaţionale;
emitea norme cu privire la: sistemul competitional; pregătirea, perfecţionarea şi atribuţiile antrenorilor, instructorilor, arbitrilor şi altor cadre tehnice; planificarea şi gospodărirea fondurilor destinate activităţii sportive; legitimarea, transferarea şi clasificarea sportivilor; acordarea de titluri, distincţii şi diplome; profilul, functionalitatea şi regimul de administrare a bazelor sportive destinate competiţiilor oficiale, precum şi cu privire la alte activităţi de educaţie fizica şi sport.
conducea şi îndruma activitatea federaţiilor sportive; stabilea normele generale de funcţionare a federaţiilor sportive;
elabora, în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Învăţămîntului şi Ministerul Sănătăţii, planurile de cercetare ştiinţifică în domeniul educaţiei fizice şi sportului;
organiza activitatea de informare şi documentare de specialitate;
împreună cu Ministerul Sănătăţii urmărea respectarea normelor igienico-sanitare în activitatea sportiva, la bazele de antrenamente şi competitii; facea propuneri cu privire la specializarea şi perfecţionarea medicilor care lucrează în domeniul educaţiei fizice şi sportului;
desfăşura propaganda în domeniul educaţiei fizice şi sportului; răspunde de presa sportiva şi de editarea publicaţiilor de specialitate;
se preocupa de pregătirea şi perfecţionarea antrenorilor, instructorilor, arbitrilor şi a altor cadre tehnice necesare activităţii de educaţie fizica şi sport;
întocmea bugetul propriu
întocmea, ca titular de investiţii, planul propriu de dezvoltare a bazei materiale
stabilea şi dezvolta relaţii cu organizaţii sportive internaţionale şi din alte tari;
cerea organelor şi organizaţiilor de stat şi obşteşti date, informări şi alte materiale în legătură cu activitatea de educaţie fizica şi sport;
exercita orice alte atribuţii prevăzute de lege.