Epaminonda's Blog.....: FILATELIE - PERSONALITĂȚI ROMÂNEȘTI: SOFIA IONESCU-OGREZEANU, NICHITA STĂNESCU ȘI TRAIAN VUIA

1. În anul Centenar al Marii Uniri din 1918, Romfilatelia a lansat în circulația filatelică mondială, sub denumirea Români celebri un set de produse filatelice care onorează activitatea unor personalități de marcă ale națiunii. Sofia Ionescu-Ogrezeanu a fost un renumit medic neurochirurg român, care s-a născut la data de 25 aprilie 1920 la Fălticeni și a decedat la data de 21 martie 2008.

A urmat școala primară în orașul natal, după care a făcut primele șase clase la Liceul de Fete Fălticeni și ultimele două la Școala Centrală de Fete „Marica Brâncoveanu” din București, unde a luat bacalaureatul în 1939. În toamna aceluiași an a intrat la Facultatea de Medicină Umană din București, pe care o termină în 1945. Primul stagiu de practică îl face în oftalmologie, al doilea ca medic de circă rurală în comuna Baia, de lângă de lângă Fălticeni. De la 15 octombrie 1943 efectuează un stagiu de internat in Serviciul de Neurochirurgie din Spitalul nr. 9 din București, intrând în prima echipǎ neuro chirurgicalǎ, consideratǎ echipa de aur, alături de prof. dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești și doctorii Constantin Arseni și Ionel Ionescu (cel care îi va deveni soț). Se întâmpla ca, în urma frecventelor bombardamente asupra Bucureștilor (anul 1944), să fie aduși, în același timp, prea mulți răniți în raport cu numărul mic de medici care trebuia să le salveze viața. În acest context, un copil rănit, pentru care intervenția chirurgicală era de maximă urgență, a fost adus într-un moment în care nici un medic nu era disponibil. Spre surprinderea tuturor, în special a doctorului Bagdasar, tânăra studentă s-a oferit să-l opereze, intervenție care s-a dovedit salvatoare.

“Această operație - va mărturisi Sofia Ionescu - mi-a decis viața pentru 47 de ani înainte, cât am stat în neurochirurgie, și mi-a adus-o la 180 de grade față de ceea ce îmi propusesem eu, o viață liniștită de medic internist în orașul meu natal, Fălticeni”. În anul 1945 își susține doctoratul în medicină și chirurgie, iar în anul 1954 este încadrată medic primar la Clinica Spitalului „Dr. Gh. Marinescu”, pentru ca în anul 1976 să obțină gradul de medic primar neurochirurg II. Și-a dedicat întreaga activitate operațiilor pe creier și pe coloană, realizate la Spitalul nr. 9 din București. A efectuat numeroase operații în premieră mondială, folosind tehnici inedite, care au salvat sute de vieți. Medic de excepție, Sofia Ionescu-Ogrezeanu a activat și ca profesor universitar și a făcut parte din Academia de Științe Medicale. Numărul articolelor și comunicărilor prezentate în țară și în străinătate se ridică la aproape 120. A fost membră a Societății Române de Istoria Medicinii și Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale. Pentru dăruirea și priceperea arătate în muncă a fost distinsă cu:

Semnul de Distincție al Crucii Roșii (1943)
Insigna „Evidențiată în Munca Medico-Sanitară (1957)
Medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei” (1964)
Medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii” (1972)
Diploma de Onoare ANFDUR pentru merite de excepție (1996)
Premiul „Elisa Leonida Zamfirescu”
Diploma de Onoare a Confederației Naționale a Femeilor din România.
Diploma de Onoare pentru merite deosebite în promovarea științei și tehnicii în România
Diploma de Onoare a Societății de Istoria Medicinei
Diploma de Cetățean de Onoare al Municipiului Fălticeni
Medalia de Onoare a Municipiului Fălticeni
Ordinul “Steaua Republicii” în grad de cavaler (luna martie 2008)

2. Nichita Stănescu a fost unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române, care s-a născut la data de 31 martie 1933 la Ploiești și a decedat la data de 13 decembrie 1983 la Spitalul Fundeni din București.

Absolvent al Facultății de Filologie din București (1957), a debutat, în același an, în revistele Tribuna (Cluj) și Gazeta literară (București). A fost un poet de geniu, prolific din punct de vedere publicistic. Multe dintre volumele sale au primit premii ale Uniunii Scriitorilor, sau Academiei Române. A lucrat în colectivele de redacție ale celor mai importante reviste literare ale timpului. În 1975, Nichita Stănescu a primit prestigiosul premiu internațional Johann Gottfried von Herder. În anul 1980, la propunerea scriitorului suedez Artur Lundkvist, Nichita a fost inclus de Academia Suedeză pe lista candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură. Deși nu a câștigat, nominalizarea sa reprezintă un succes pentru literatura română a vremii Considerat atât de critica literară cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparține temporal, structural și formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari drept un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici. A fost nominalizat membru post-mortem al Academiei Române.

Redau mai jos câteva aprecieri critice despre Nichita Stănescu:

Ștefan Augustin Doinaș (1995) - “Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea ... doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului.....„Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei.”
Alexandru Condeescu (1999) – Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia romanească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor.... Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, în jurul cărților sale dându-se o adevărată „bătălie a (neo)modernități”
Eugen Barbu (1975) – “În acest bâlci al deșertăciunilor care este poezia, peisajul nostru liric ar fi lipsit de unitate fără poezia lui Nichita Stănescu... Defoliată de excese arbitrare cu iz filozofic, de o răceală impusă de teoreticieni ce au denaturat-o, poezia lui Nichita Stănescu... rezistă vremii.”

3. Traian Vuia s-a născut în vara anului 1872, la data de 17/29 august, în localitatea Surducu Mic, din judeţul Timiş. Astăzi, localitatea îi poartă numele în semn de recunoştinţă.

Între 1884-1892 Traian Vuia s-a aflat la Lugoj, unde a urmat studiile liceale. În această perioadă a construit mai multe modele de aparate de zbor de tipul zmeelor. După ce a trecut examenul de bacalaureat, în anul 1892, Traian Vuia a plecat la Budapesta. S-a înscris la Politehnică, dar veniturile pe care le avea nu i-au permis să urmeze decât Facultatea de Drept. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în ştiinte juridice solicitând, în conformitate cu drepturile minime pe care le avea un student român, ca diploma eliberată să fie redactată în limba latină şi nu în limba maghiară. După absolvirea facultăţii, a ales să urmeze calea zborului şi a progresului, hotărând să-şi pună în practică ideile la Paris. La plecarea de acasă, i-a spus mamei sale: “Mă duc departe, la Paris, dar lasă, mamă, să nu-ţi pară rău; că am să viu de acolo în zbor sau n-am să mai vin niciodată acasă” Ambiţiosul inventator purta cu el proiectul „aeroplanului-automobil”, pe care îl va prezenta, prin comparaţie cu alte aparate de zbor de la acea vreme, în cadrul unei conferinţe ţinută la Aeroclubul Francez. În februarie 1903 prezintă în faţa Academiei de Ştiinţe pariziene „Proiectul aeroplanului-automobil”. Ca orice idee care depăşeşte timpul său, proiectul a fost primit cu scepticism: “Găsirea unei soluţii la problema zborului cu un aparat mai greu decât aerul este o himeră.” Totuşi, inginerul român nu se descurajează şi îşi brevetează în acelaşi an aparatul de zbor conceput el.

De acum, toate eforturile lui Vuia se vor îndrepta către construcţia efectivă a aeroplanului-automobil. Piedicile nu erau puţine, dar cel mai mult îl preocupa tipul de motor cu care să înzestreze aparatul “Vuia I”. Avea nevoie de un motor uşor care să-i asigure propulsia şi sustenaţia. Dacă un asemenea motor nu exista de fapt, cauza nu era imposibilitatea de a-l construi ci indiferenţa şi dispreţul fabricării de motoare pentru maşina de zbor şi pentru cei ce căutau să o realizeze, avea să declare inginerul câţiva ani mai târziu. În aceste condiţii, inventatorul s-a văzut nevoit să construiască el însuşi motorul, bazându-se pe cunoştinţele sale de mecanică şi termodinamică. Pe 18 martie 1906, la Montesson, în apropiere de Paris,Traian Vuia realizeaza primul zbor din lume cu un aparat mai greu decat aerul, condus exclusiv prin mijloace proprii de bord. Aeroplanul-automobil a rulat 50 de metri pe sol, iar apoi s-a înălţat singur la o înălţime de aproximativ un metru, străbătând în zbor 12 metri. Din păcate, după 12 metri, elicea s-a blocat şi motorul s-a oprit brusc, lovindu-se de un copac. Deşi a durat doar câteva clipe, zborul a reuşit. Românul Traian Vuia pusese piatra de temelie a aeronauticii moderne. În anul 1946 Traian Vuia a fost ales Membru de onoare al Academiei Române. În anul 1950, revine în ţară, grav bolnav. Se stinge din viaţă la Bucureşti, în acelaşi an, la 3 septembrie. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

xxx

UN DUEL EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

_________xxx_________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - 60 de ani de la începutul deportării germanilor

din România în fosta Uniune Sovietică

1945 - 2005 Reșița 22.01.2005

Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică a fost o deportare în masă, a populației civile de origine germană, din România și alte state aliate cu Germania după încheierea celui de-al doilea război mondial. Aceste deportări pot fi considerate printre altele și drept o răzbunare împotriva celora care au declanșat dezastruosul război. Ordinul sovietic de deportare avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă. Ultimul guvern neocomunist din România, avându-l în frunte pe prim-ministrul Nicolae Rădescu, declara că fusese "complet surprins" de somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în URSS. În data de 13 ianuarie 1945, când ridicarea germanilor începuse în București, Brașov și Timișoara, guvernul Rădescu a înaintat o notă de protest către vicepreședintele sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, generalului Vinogradov. Deoarece reacția SUA la deportările ordonate a fost firavă, iar cea a Angliei reținută, autoritățile României ocupate de armata sovietică nu au avut niciun mijloc de a se opune dispoziției sovietice de deportare. Deportarea a fost caracterizată drept "una din primele manifestări ale războiului rece", ca rezultat al imposibilității controlului reciproc între Occident și Răsărit, încă înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial.

În zilele de 2 și 3 ianuarie 1945 au fost deportați circa 5000 de șvabi sătmăreni dintre care aproape 1000 au decedat în perioada anilor 1948 – 1949. Aproximativ 15% dintre sașii transilvăneni (circa 30000 persoane) au fost deportați în Ucraina (regiunile Dnepropetrovsk, Stalino și Voroșilovgrad) și alții în zona Munților Ural. În multe dintre cazuri nu s-au respectat limitele de vârstă ale personalului deportat. Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură și în administrația lagărelor. Foarte puțini au îndeplinit munci conform pregătirii lor. În perioada 1945 – 1947 circa 5100 de sași au fost repatriați în Transilvania deoarece erau inapți de muncă. Se știe că 3076 persoane (din care o treime femei) au decedat pe pământ sovietic urmare a tratamentului inuman primit. La eliberarea din deportare un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania. Tot în 1948 au început să fie eliberați din lagăre și persoane apte de muncă (în total 49%), pentru ca în octombrie 1949 lagărele să fie desființate. Ultima treime de deportați s-au întors în Transilvania. Dintre cei deportați în zona de ocupație sovietică a Germaniei, circa 50 % au primit permisiunea să se întoarcă acasă. Ceilalți au trecut, în majoritate, în Germania Occidentală, puțini rămânând în Republica Democrată Germană. Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate au ales să rămână în URSS. Circa 33000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara. Primele transporturi din Timișoara spre Uniunea Sovietică au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5000 au decedat.

Un ziar german a publicat în 1995 o știre care dezvăluia faptul că guvernul României nu fusese, de fapt, „complet surprins” de ordinul de deportare, deoarece încă înainte de a primi acest ordin, guvernul a dispus întocmirea de liste cu bărbați și femei apți de muncă forțată, și că și CFR-ul începuse să pregătească, cu săptămâni înainte, vagoane pentru vite în vederea acestei acțiuni. În baza unor surse descoperite de curând s-a constatat că deportarea etnicilor germani fusese pregătită minuțios: încă din 19 decembrie 1944 biroul primului ministru a transmis ordine telefonice inspectoratelor de poliție pentru a înregistra populația germană aptă de muncă. Stalin aprecia această deportare ca legitimă (reparațiile de război reprezentând și despăgubirile de război prin prestații în muncă). Prin adresa Nr. A/192 din 19.II.1945, Comisia Aliată de Control din România a cerut Președenției Consiliului de Miniștri, ca toți germanii civili și militari cari s'au ascuns și sustras dela mobilizarea pentru lucru în URSS, să fie mobilizați prin organizarea unor batalioane de lucru în interiorul țării. O situație cu persoanele ce urmau să fie înrolate în aceste detașamente preciza că cei 10.528 etnici germani care au fost exceptați în ianuarie 1945 de către Inspectoratul General al Jandarmeriei deveneau acum ‘mobilizabili’ pentru muncă. În anul 1950 au început deportările în Bărăgan. La 1 mai 1997 ministrul român de externe a exprimat în fața ministrului german de externe scuzele statului român pentru nedreptățile la care a fost supusă populația de origine germană din România, prin deportările în Uniunea Sovietică, deportarea șvabilor în Bărăgan și pentru comercializarea emigrației practicată de regimul Ceaușescu în anii 1970 – 1980.

Insigna - Întreprinderea mecanică Topleț

100 ani 1880 - 1980

Factorii geografici, istorici, economici și politici din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, erau deosebit de favorabili pentru începuturile industriale în această parte a țării. Așezată pe ambele țărmuri ale râului Cerna, pe artera principală de circulație Timișoara-București la numai 10 km de portul dunărean Orșova, străbătută și de pârâul Bârza, cu un debit de 1000 litri/sec și o cădere naturală de 27 m, localitatea Topleț dispune de forță suficientă de muncă, oferită de zonele învecinate, preponderent dacă nu exclusiv agrare. Posesorii de capital au fost atrași de perspectiva unor investiții rentabile, și-au îndreptat atenția spre această așezare, comuna Topleț, excelent amplasată și din punct de vedere al accesului către piețele de desfacere a produselor în întreg bazinul dunărean.Așa cum atestă documentele de arhivă, în anul 1880 întreprinzătorii Ferdinand Schram și Hermann Schmidt, ambii din acest sat, se asociază în construirea unui atelier de ciocănărie. Construirea atelierului de ciocănărie, cu autorizație din partea autorităților, constituie actul de naștere al Întreprinderii Mecanice Topleț. În evoluție unității, pe parcursul a peste un secol de activitate (1880-1987), se disting cinci etape principale:

Activitatea economico-industrială a Fabricii ”I.N.Schramm ” în perioada 1880-1918.
Activitatea fabricii ”Schramm, Huttl și Șchmidt S.p.A”
Activitatea fabricii în timpul celui de al doilea război mondial.
Activitatea unității în perioada de după 23 August 1944 până la naționalizarea principalelor mijloace de producție la 11 iunie 1948.
Activitatea Intreprinderii Mecanice Topleț în anii construcției socialiste.

Uneltele de bază erau ciocanele de fier cu cozi de lemn, atelierul producând diferite tipuri de unelte agricole: sape, casmale, lopeți, săpăligi și fiare de plug.

Curând se înființeaza și o secție de șlefuiri a produselor atelierului de ciocănărie, cu ajutorul unor tocile de piatră de diverse dimensiuni. Sursa de forță motrice era apa pârâului Scârcița, care acționa o roată, în fapt o turbină rudimentară. Trei ani mai târziu, în 1883, fabrica s-a extins prin construirea unui atelier de turnatorie, unde se realizau toate piesele de tuci pentru pluguri și mașini agricole, respectiv a unui atelier mecanic. Încă la începutul anului 1890, a fost introdusă în fabricație întreaga gamă de tucerie comercială (ciaune, mașini de gătit, țesturi, tocătoare, grătare, cratițe, etc). Împreună cu uneltele agricole (pluguri, grape, tocătoare de nutreț, tocătoare de sfeclă, batoze de bătut porumb, etc), aceste produse, mare parte exportate în vechiul regat și în țările balcanice, asigură venituri apreciabile proprietarilor. Drept urmare fabrica își extinde activitatea și în același an 1890 numără deja 200 lucrători angajați, acest fapt situează unitatea industrială din Topleț printre cele mai importante din Banat. După anul 1903, an de schimbare al administrației fabricii turnătoria ajunge la o capacitate de producție anuală de 1000 tone tucerie comercială, ciocănăria este extinsă și modernizată executând diverse tipuri de lopeți și sape, în formate și dimensiuni specifice nu doar fiecărei țări importatoare ci chiar pentru unele regiuni din aceste țări. Condițiile naturale oferite de pârâul Bârza au permis construirea în anul 1884 a unei micro hidrocentrale cu turbină ”Girard” orizontală, sistem Syncher Wyss Co Lessadorf, de 150 Hp, cu un alternator trifazic de 370 KWA, tensiune 3000V. În anul 1900 s-a construit o forjă manuală, iar în intervalul 1906-1910 s-au înființat o secție de mecanică și o secție de montaj, pentru care a fost construită o clădire durabilă, din piatră și cărămidă. S-au ridicat maagazii pentru materiale și produse finite și un atelier de vopsitorie pentru mașinile agricole. În scopul reducerii traseelor și al raționalizării operațiunilor de transport al produselor, materiilor prime și materialelor între gară și fabrică, în anul 1915 a fost montată o linie de garaj peste podul Cerna, în lungime de 100 m, ceea ce permitea deplasarea și staționarea vagoanelor în incinta fabricii pentru efectuarea lucrărilor de încărcat și descărcat. Cererea crescândă de produse turnate din fontă a determinat înființarea, în anul 1912, a unui atelier de turnătorie, înzestrat cu trei cubilouri și având o capacitate de trei până la cinci tone pe zi. În preajma izbucnirii primului război mondial, fabrica se găsea, așadar, într-un proces de intensă dezvoltare, ajungând la cel mai ridicat nivel de evoluție în prima etapă a existenței sale. Comenzile pentru înzestrarea armatei austro-ungare (grenade, șrapnele, reparații de vehicule rutiere, chesoane, bucătării de campanie, etc) au contribuit la extinderea încă mai accentuată a producției, în momentul izbucnirii conflagrației mondiale.În timpul războiului din cauza poziției sale la limita dintre taberele beligerante, între două fronturi, fabrica nu a putut beneficia de furnituri militare, care să-i asigure pe mai departe dezvoltarea. Intrând în zona teatrului de operațiuni, intreprinderea a fost în mare parte distrusă, astfel încât timp de aproape un an, își încetează activitatea. După încetarea războiului, fabrica și-a reluat activitatea, s-a refăcut rapid și a întrecut curând, sub administrația românească instalată în urma săvârșirii actului de justiție istorică de la 1 Decembrie 1918, nivelul dezvoltării antebelice. După adunarea generală din 28 Martie 1920, societatea ia denumirea de ”Schramm Huttl și Schmidt S.p.A” și rămâne neschimbată până la naționalizare. Societatea dispune atunci de fonduri circulante în valoare de 4 milioane coroane și de mărfuri reprezentând alte 5,850 milioane coroane, având ca angajați 56 funcționari și cadre tehnice, respectiv 255 muncitori, provenind în totalitate din comuna Topleț și din satele învecinate. În anul 1926 a fost dată în folosință clădirea sediului administrativ al fabricii, iar în 1926 s-a modernizat centrala electrică, prin instalarea unei turbine moderne de tip ”Francis” de 350 KWA, cuplată cu un generator fabricat la Reșița. Către anul 1930 comenzile pentru efectuarea lucrărilor de reparații la materialul rulant de cale ferată încep să scadă simțitor, fabrica fiind nevoită să procedeze la reprofilarea activității. Astfel că este înființat un atelier de fabricat sobe, un atelier de nichelaj prin electroliză și un laminor pentru producerea fiarelor de plug care fuseseră importate până atunci din Germania. Tot în scopul reducerii și chiar al substituirii importului de utilaje de morărit în anul 1933 încep lucrările de pregătire a fabricației pentru valțurile de măcinat grâu și porumb. Spre a putea rezista puternicei concurențe din partea uzinelor cu profil similar, fabrica intră în cartelul capitalist ”SOCOMET”. Cerințele tot mai mari de utilaje pentru țesătorii, îndeosebi pentru piața internă, au determinat fabrica să solicite și să obțină o licență de la o cunoscută firmă cehoslovacă pentru războaie de țesut și mașini auxiliare (ratiere). Cu aceste mașini intreprinderea a obținut rezultate deosebite atât datorită execuției ireproșabile cât și datorită performanțelor tehnice realizate. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a adus schimbări fundamentale în evoluția fabricii din Topleț. Deși la începutul războiului fabrica era, în general, bine dotată și înzestrată tehnic, dispunând de o bază fermă de materii prime și materiale de forță metrică necesară, ca și de personal calificat, faptul că a fost supusă unui sever control militar, agravează necontenit situația sa economică și financiară. Din lipsă de laminate atelierul de ciocănărie își încetează activitatea la 20 Oct. 1941. Tot în acest an se încetează și activitatea turnătoriei și a fabricii de mașini de morărit. În iulie 1944 ”Industria aeronautică română” din Brașov a instalat în Topleț o secție și în colaborare cu această secție intreprinderea a început să producă , pentru nevoile armatei chesone de infanterie , bucătării de campanie, grenade defensive din fontă, cărucioare sanitare și de muniții, piese pentru mitraliere, obuze, etc, astfel că în această perioadă producția de mașini și unelte agricole stagnează. A fost o dinamică descendentă a producției industriale a fabricii în timpul războiului. După 23 august 1944, fabrica din Topleț lucra la întreaga sa capacitate, în conlucrare cu IAR Brașov pentru necesitățile frontului antihitlerist. După 23 August 1944 și după Conferința Națională a PCR din anul 1945, fabrica din Topleț își organizează activitatea pentru repararea vagoanelor de marfă distruse în timpul războiului și revine treptat de la producția de război la fabricația tradițională, dar, abia după actul de adiționalizare avea să folosească integral capacitățile de producție. În toți acești ani au fost păstrate în profilul de fabricație produsele executate înainte de război: sape, batoze de porumb, tocătoare de nutreț, de sfeclă de zahăr, piese turnate din fontă, utilaj de morărit, etc. În anul 1948 fabrica avea 483 de salariați din care 333 de lucrători, 47 funcționari, 21 maiștrii, 36 de ucenici, 36 de oameni de pază și de serviciu, 9 subingineri și un singur inginer. După 11 iunie 1948 procesul de reconstrucție, sistematizare, modernizare și dezvoltare al fabricii – denumită după actul de naționalizare ”Intreprinderea Magheru”- constatăm că aceasta a parcurs 3 etape principale:

prima etapă, de refacere și modernizare a capacităților și instalațiilor existente în vederea eliminării locurilor înguste apărute în procesul de producție ca urmare a trecerii la o producție planificată, în conformitate cu necesitățile economiei naționale (1948-1955);
a doua etapă (1956-1975), constituIe etapa sistematizării, modernizării și dezvoltării fabricii în baza studiului de sistematizare elaborat de IPROMET București;
a treia etapă (1976-1986) se caracterizează printr-o puternică dezvoltare și modernizare a intreprinderii în vederea reprofilării producției de mașini de ridicat și transportat.

În anul 1957 este pusă în funcțiune o hală cu două trasee în care este organizat un atelier de prelucrări mecanice și un atelier de montaj final, cu o suprafață totală de 4000 metri pătrați. Sarcinile deosebite ce au revenit intreprinderii pe perioada 1976-1986, privind creșterea volumului producției și diversificării sortimentelor de mașini și utilaje pentru industria alimentară și reprofilarea pe utilaje de ridicat și transportat, impuneau o altă organizare tehnologică. Din anul 1977 s-a trecut la amenajarea spațiilor de producție destinate fabricației utilajelor de ridicat și a utilajelor pentru industria alimentară. Sunt reconstruite hala de debitare-pregătire, sculărie, tâmplărie, tinichigeria, modelăria, acoperirii metalice, mase plastice, turnătoria de fontă și anexa tehnică, curățătoria, magazia de expediție, SDV (Scule Dispozitive, Verificatoare), laboratorul și anexa tehnică, atelierul de forjă, tratamente termice și anexa tehnică , este dotat și sectorul de întreținere, realizându-se spații pentru sectoarele de auto utilitări, întreținerea electrică și laboratoare. Se execută căi de comunicație, drumuri și platforme, se lărgește centrala termică, centrala de compresoare, centrala electrică, rețelele de alimentare cu apă, cu energie și cele de canalizare. În anul 1970 întreprinderea avea următoarea structură a producției: utilaj industria alimentară – 21%, mașini și instalații (utilaje) pentru construcții de drumuri (lame buldozer) – 10%, mașini și utilaje agricole -20 %, remorcă dormitor – 34% și alte produse – 6%. La împlinirea unui veac de activitate (1880-1980), pe baza unei analize minuțioase a etapelor parcurse, se poate aprecia, cu deplină îndreptățire, că perioada cea mai fertilă, de un dinamism fără precedent în dezvoltarea capacităților de producție, în ridicarea nivelului tehnic al producției și produselor, în creșterea rodniciei muncii, în folosirea rațională a resurselor materiale și financiare, precum și în sporirea eficienței economice o reprezintă ultimul deceniu și jumătate. Această uzină a fost unul dintre punctele de reper ale industriei cărășene, mult timp fiind singurul producător de utilaje pentru morărit și panificație la nivel național, morile produse aici ajungeau nu doar în țară, ci și în străinătate, fiind recunoscute în întreaga lume! După anul 1990, ”Fabrica de Mori de la Topleț” a început să decadă treptat, atât prin pierderea pieței externe, dar și apariției a numeroase fabrici similare în țară. La aniversarea celor 130 de ani de la înființare în anul 1998, SC SEMAG SA TOPLEȚ – cum s-a numit producătorul de mori până la dispariție – era deja în dificultate, însă angajații intreprinderii tot mai sperau că lucrurile se vor așeza în favoarea lor, din acest an începea dispariția morilor fabricate în uzina din Topleț. Privatizarea acestei fabrici atât de importantă pentru zonă a însemnat actul de deces al acesteia, astfel că noii proprietari în loc să vină cu idei pentru dezvoltarea și bunul mers al fabricii ei au început să o vândă bucată cu bucată, au dat-o la fier vechi, fără să le pese de lucrurile care erau încă bune. Din nefericire Fabrica de mori din Topleț astăzi nu mai există, a rămas o legendă.

Insigna - Grupul școlar industrial construcții Reșița

Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini Reşiţa a fost o unitate de învățământ destinată pentru formarea cadrelor specializate în mânuirea maşinilor şi utilajelor. Prezint mai jos câteva repere calendaristice în devenirea acestei unități de învățământ:

În anul 1907 a luat fiinţă la Reșița Şcoala de ucenici a căilor ferate de stat – (3 ani) – care pregătea meseriași pentru a deservi calea ferată.
În perioada anilor 1919 – 1924 a existat în oraș Şcoala Industrială U.D.R. (Uzinele și Domeniile Reșița), nr.2 (secţia română şi germană). Meseriile şcolarizate erau: lăcătuş, strungar, cazangiu, tâmplar, electrician, vopsitor, forjor, zidar, dulgher, croitor, instalator, tinichigiu, laborant.
În anul 1929 s-a trecut la reorganizarea şcolii după modelul Germaniei şi Angliei
În anii 1936 – 1937 s-a construit un internat cu 50 locuri
În anul 1938 școala de venit gimnaziul industrial iar fdin 1941 – liceul indistrial.
În anul 1943 instituția de învățământ a devenit Şcoala Tehnică Medie model U.D.R. (clasele V-VIII). La reorganizarea şcolii s-a ţinut seama de experienţa şcolilor din SUA şi Germania.
În perioada anilor 1945 – 1948 se realizează construirea clădirii Şcolii Profesionale (actualele spaţii), iar cantina şi internatul s-au finalizat în 1952.
Între anii 1952 – 1954 erau cursuri de trei ani pentru calificările : lăcătuşi, matriţeri, sculeri, electricieni, restul erau de doi ani
În anul 1955 se înființează Şcoala Profesională de Ucenici a Combinatului Metalurgic Reşiţa iar începând cu anul 1956 s-a înființat Școala Tehnică de Maiştrii curs seral şi fără frecvenţă şi şcoala de personal tehnic de înaltă calificare
Între anii1949 – 1970 şcoala a pregătit 10612 muncitori calificaţi pentru cele două uzine reşiţene, din ţară sau din străinătate (Vietnam, Coreea, China).
Intre anii 1975 – 1976 se trece la pregătirea prin şcoala profesională a absolvenţilor de zece clase.
In anul 1976 grupul școlar devine Liceul Industrial Nr. 4 iar în 1990 - Grupul Şcolar UCMR până în 1992 de când este cunoscut sub denumirea de Grupul Şcolar Industrial Construcţii de Maşini Reşiţa
Începând cu anul şcolar 2006-2007 denumirea s-a schimbat Grupul Şcolar Industrial ,,Alexandru Popp” Reşiţa
1 septembrie 2010 Grupul Școlar Industrial “Alexandru Popp” se comasează cu cu Grupul Şcolar Industrial ,,Stefan Anghel” Reşiţa devenind Colegiul Tehnic Reșița.

Insigna - Zilele culturii la Reșița

19 - 30 octombrie 1978

În vremurile perioadei comuniste, anual, în fiecare mare oraș al țării, se organizau fel de fel de acțiuni cultural artistice (concursuri, festivaluri) sub egida "zilele culturii localității" prin care participanții elogiau pe conducătorii iubiți și își manifestau adeziunea la "politica înțeleaptă a Partidului Comunist Român". Acest gen de manifestări se constituiau într-o modalitate de creare a "omului nou, constructor conștient al societății socialiste multilateral dezvoltate" și erau organizate în cadrul Festivalului Național „Cântarea României”.

Insigna - K.J.V. Reșița

Cu referire la insigna de mai sus nu am găsit nicio informație pe internet. Este o veche insignă frumoasă despre care, pentru început, eram tentat să cred că ar fi aparținut vreunui vechi club sportiv reșițean. Dar observând semnul crucii desenat pe insignă am realizat ca ar putea fi o insignă religioasă și așa am aflat că KJV ar putea însemna King James Version. King James Version, denumire alternativă King James Bible (KJB), este o traducere a bibliei în versiune engleză din anul 1611 publicată sub patronajul Regelui James al VI-lea. Versiunea King James a Bibliei a fost descrisă drept una dintre cele mai importante cărți din cultura engleză și o forță motrice în dezvoltarea culturală a lumii vorbitoare de limbă engleză.

Jeton - I.C.M.M.R.
(Întreprinderea de Construcții Montaje Metalurgice și Reparații)

Piesa medalistică de mai sus reprezintă un jeton emis de I.C.M.M.R. (Întreprinderea de Construcții Montaje Metalurgice și Reparații) din municipiul Reșița. Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița și dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din acest oraș, din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Fabrica de alcool

Fabrica de preparare a cărbunelui

Universitatea Eftimie Murgu

Galeria ereditară

Primăria

Școală

Prefectura

Vila direcțională

Catedrala ortodoxă

Fabrica de amoniac

Strada Gării

Magazinul universal

Vila Koch

Trimiteri poștale

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ, din vremuri diferite, alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri, inclusiv câteva trimiteri poștale ilustrate.