Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care sunt popularizați câștigătorii Premiilor Nobel în cursul timpului.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 12 iunie 1997 prin care este popularizat Walter Rudolf Hess. Moniz.

Walter Rudolf Hess a fost un fiziolog elvețian care s-a născut la data de 17 martoe 1881 și a decedat la data de 12 august 1973. În anul 1949, împreună cu alt cercetător, a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru fiziologie sau Medicină „pentru descoperirea organizării funcționale a diencefalului ca un coordonator al activităților organelor interne.”

2. Banca națională a statului asiatic Bangladesh procedează la înlocuirea bancnotelor aflate în circulație. Se încearcă realizarea unor bancnote cu un design mai plăcut și cu mai multe elemente de siguranță împotriva contrafacerilor. Aici se prezintă bancnotele veche și nouă cu valoarea de 100 taka 2011 și 2020.

Pe reversul bancnotei vechi se distinge silueta Moscheei Tara iar pe aversul ambelor bancnote este redat chipul Șeicului Mujibur Rahman.

Moscheea Tara, cunoscută şi sub numele de Moscheea Stele sau Tara Masjid este situată în zona Armanitola din capitala Dacca. Moscheea este decorată de stele albastre. A fost construită în prima jumătate a secolului 18 de către Mirza Golam Pir. Dimensiunile exterioare ale edificiului sunt 21,34 x 7,98 metri.

Şeicul Mujibur Rahman a fost preşedinte al statului Bangladesh, care a trăit între anii 1920 - 1975 şi a condus între anii 1971 - 1972.

3. În data de 29 noiembrie 2018 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circulație o moneda cu caracter comemorativ având valoarea nominală de 10 lei dedicată aniversării a 25-a de la introducerea leului moldovenesc. Aversul și reversul monedei sunt de culoare argintie-aurie: interior – aurie, exterior – argintie. Imaginea aversului şi a reversului monedei se stabilește prin rotirea acesteia în raport cu axa verticală sub un unghi de 180 grade.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: material compoziție – interior oțel placat cu alamă și exterior oțel placat cu nichel, forma – rotundă, diametrul – 25,3 milimetri, greutatea – 7,65 grame, grosimea – 2,3 milimetri, cant – zimțat cu profil personalizat și cu legenda „*MOLDOVA*MOLDOVA” și tiraj – 250000 exemplare.

Câmpul aversului monedei este împărțit în două părți, asemănătoare soarelui și lunii, ca simbol al continuității timpurilor, trecutului și prezentului. În partea dreaptă este redată figura unui leu ca simbol vizual al denumirii monedei naționale moldovenești – leu, în partea stângă este reprezentată stema Republicii Moldova și logo-ul BNM și în exergă, urmând circumferința monedei este gravată în arc de cerc inscripția: "25 DE ANI DE LA INTRODUCEREA MONEDEI NAȚIONALE”. În planul central al reversului este înscrisă valoarea nominală "10 LEI" și anul emisiei "2018". Urmând circumferința monedei, sunt gravate 25 de stele ce reprezintă numărul de ani de la introducerea monedei naționale în Republica Moldova. În partea de sus, în exergă este aplicată monograma din literele capitale „R” și „M”(abrevierea denumirii Republica Moldova) în imagine latentă (imagini ascunse, care sunt vizibile alternativ când se înclină reversul monedei stânga-dreapta). Pe suprafața cifrei unu a monedei este aplicată ca un element de siguranță microgravura cu legenda „BNM” – de trei ori.

4. Banca națională a statului asiatic Myanmar procedează la înlocuirea bancnotelor aflate în circulație. Se încearcă realizarea unor bancnote cu un design mai plăcut și cu mai multe elemente de siguranță împotriva contrafacerilor. Aici se prezintă bancnotele veche și nouă cu valoarea de 1000 kyat 2004 și 2020.

Pe reversul bancnotei vechi se prezintă Clădirea Băncii naționale a statului Myanmar, pe aversul celei noi chipul lui Aung San iar pe revers Complexul de clădiri Hluttaw.

Banca Centrală din Myanmar este situată în cartierul Yankin a capitalei Naypyidaw, pe drumul industrial nr.1. Clădirea are șase etaje și pare a fi una de epocă din prin anii 1980.

Complexul de clădiri Hluttaw este compus din 31 de clădiri și este situat foarte aproape de Palatul Prezidențial. Semnificația lui 31 se referă la cele 31 de „planuri ale existenței” din cosmologia budistă. Complexul se întinde pe o suprafață de 800 de acri de teren (1 acru = aproximativ 4000 metri pătrați), clădirile având o ornamentație foarte bogată și acoperișuri în stil tradițional Myanmar. Aici ăși au sediul cele două camere ale parlamentului și alte clădiri de interes guvernamental și de stat.

Generalul Aung San, revoluţionar, luptător pentru cauza independeţei naţionale, considerat fondatorul şi părintele statului modern, a trăit în perioada anilor 1915 -1947, fiind asasinat. Fiica sa Aung San Suu Kyi născută în anul 1945 a primit premiul Nobel pentru Pace în anul 1991 pentru susţinerea mişcărilor revoluţionare nonviolente.

5. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează farurile spaniole.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 15 iulie 2006 prin care se popularizează Farul Castell de Ferro.

Farul Castell de Ferro, cunoscut și sub numele Farul Punta del Melomar este situat pe un promontoriu la o altitudine de 225 de metri (ceea ce îl face al doilea cel mai înalt far din Spania) și a fost construit în cadrul planului de semnalizare maritimă din anii 1985-1989, pentru „ evitarea „zonei de umbră care exista între farurile existente până atunci”. S-a folosit un turn de veghe arab din secolul al XI-lea, numit „Turnul instanței” și care a fost adaptat pentru a permite construirea farului. Până în anul 1939 turnul a aparținut Corpului Carabinierilor și apoi Gărzii civile. Alături, s-a realizat o construcție albă mult mai modernă, care face legătura cu vechiul turn arab. Profitând de faptul că turnul era într-o stare avansată de degradare, el a fost restaurat respectând cât mai mult aspectul său anterior. Turnul instanței are o înălțime de 9,40 metri și este tronconic. Panourile fotovoltaice sunt cele care alimentează lumina acestui far. Lumina din acest far este vizibilă de la o distanță de 14 mile. Farul este situat pe raza orașului Castell de Ferro, provincia Granada, comunitatea autonomă spaniolă Andaluzia. Farul inaugurat în anul 1992 are înălțimea focală de 237 metri și înălțimea de sprijin de 12 metri.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

O EPIGRAMĂ PROPRIE

________xxx________

O PLACHETĂ, O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL BOTOȘANI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Premiile Eminescu "Teiul de Aur și Teiul de Argint" Botoșani

Ediție aniversară 15 ani 2002 - 2016

Domnului Dragoș Pătrașcu președinte de onoare al juriului
Premiilor Eminescu "Teiul de Aur și Teiul de Argint"

Asociația culturală Geea.ro - Botoșani

Activitatea Premiile Eminescu Teiul de Aur și Teiul de Argint este o manifestare culturală, un adevărat festival literar închinat lui Mihai Eminescu. Este o manifestare botoşeneană, cu implicaţie în toată ţara, pentru că printre laureaţi se numără oameni de cultură şi din alte judeţe. Activitatea are loc anual, începând cu anul 2001, din inițiativa unei femei sufletiste, pe nume Elena Condrei, cu sprijinul financiar al Editurii botoșenene GEEA, înființate în anul 1994. Premiile Eminescu Teiul de Aur și Teiul de Argint se acordă unor personalități române și basarabene care și-au dedicat activitatea poetului nostru național în domeniile: Literatură, Arte vizuale, Colecții și Colecționari.

Expoziției de filatelie și cartofilie Eminesciana 2000

Biserica Uspenia Botoșani

150 de ani de la botezul poetului Mihai Eminescu 1850 - 2000

21 ianuarie 1850 Botoșani

"L-au spălatu-l, pieptănatu-l

La botez l-au dus pe micul

La icoane l-a-nchinatul

Un diac citi tipicul"

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Biserica Adormirea Maicii Domnului (Uspenia sau Ospenia) din Botoșani este cea de-a doua ctitorie a Elenei Rareș, soția lui Petru Rareș. A fost ridicată în 1552 și a urmărit modelul bisericii Sf. Nicolae a lui Ștefan cel Mare.Meșterii veacului al XVI-lea au reprodus planul și structura prototipului botoșănean până la elementele de detaliu ca, de exemplu, decorul calotei pronaosului realizat cu nervuri ceramice dispuse după un desen simplificat, în formă de cruce. Turla cu 12 laturi a primit aceeași subliniere în compoziția exterioară, prin dubla bază stelată cu 8 colțuri. Decorul arhitectural ,alcătuit din firide și ocnițe, a fost completat cu discuri smălțuite în culorile galben și verde și - probabil - cu zugrăveli policrome. Biserica a fost reparată în anii 1724 - 1725 de către voievodul Ion Mihail Racoviță, dar stadiul cercetării nu permite constatarea unor transformări introduse cu această ocazie. În schimb, intervenția din anul 1819, consemnată cu inscripție, a dat bisericii aspectul de astăzi, adăugând pe latura de vest un turn-clopotniță în stil clasicist, admirabil proporționat. Corpul bisericii a fost unificat cu clopotnița prin ridicarea zidăriei triconcului la nivelul unei cornișe generale susținută de console, acoperindu-se astfel baza stelată inferioară a turlei. Cu înfățișarea actuală, Uspenia ilustrează două faze majore ale arhitecturii moldovenești: faza primei jumătăți a veacului al XVI-lea, în care inovațiile decorului policrom îmbracă structurile tradiționale și clasicismul începutului veacului al XIX-lea. Păstrarea Uspeniei ferită de transformările estetizante suferite de celelalte două ctitorii domnești va permite efectuarea unei restaurări, care să cuprindă, în linii mari, readucerea golurilor de ferestre la dimensiunile epocii și dezvelirea paramentului originar al primei faze de construcție, păstrând însă aportul valoros al veacului al XIX-lea, inclusiv învelitorile de factură barocă. Pictura interioară a bisericii a fost refăcută complet după Revoluția din anul 1989. În curtea bisericii tronează maiestuos statuia poetului national Mihai Eminescu, care a fost botezat chiar în această biserică.

Asociația filateliștilor din R.S.România - Filiala Botoșani

Casa poetului Mihai Eminescu din Ipotești

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică. Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu. Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Casa memorială Mihai Eminescu de la Ipotești este un muzeu memorial amenajat în casa în care a trăit poetul. Alături de mormintele familiei Eminescu face parte din Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii “Mihai Eminescu” ce este clasat ca monument istoric de interes județean. În anul 1850, familia căminarului Gheorghe Eminovici a cumpărat o moșie în satul Ipotești unde a construit o casă cu toate acareturile ce pot întregi o gospodărie de oameni înstăriți. Casa avea trei camere: salonul familiei, biroul tatălui lui Eminescu și dormitorul mamei și surorilor poetului. În această casă a locuit familia Eminovici până în 1878. Mama poetului, Raluca Eminovici, a cumpărat cu 250 de galbeni o bisericuță de familie, care datează din anii '60 ai veacului al XIX-lea de la un anume Murguleț. Lăcașul de cult are dimensiuni mici, dar adăpostește obiecte valoroase. În spatele bisericuței se află mormintele părinților lui Eminescu (Raluca și Gheorghe Eminovici) și a doi frați ai acestuia (Iorgu și Nicu). După moartea căminarului Gheorghe Eminovici (1884), casa nu a mai fost locuită, ajungând să se ruineze. Într-o fotografie din 1916 se observă starea precară a casei: "stîlpii cerdacului lunecau în față" din cauza "unei lente surpări și alunecări de teren". În anul 1924, casa unde a copilărit Mihai Eminescu și care rămăsese nelocuită ani de zile, ajunsese o ruină. La acea vreme și bisericuța de lemn, ca și mormintele părinților lui Eminescu, erau "complet părăsite și acoperite cu bălării...", după cum consemna, în 1926, Revista Moldovei din Botoșani. Deoarece casa familiei Eminovici din Ipotești era ruinată, proprietarii moșiei Ipotești au dărâmat-o până la temelie în vara anului 1924, determinând manifestații din partea studenților români și evrei din Botoșani împotriva acestei dărâmări. În urma acestor proteste, proprietara moșiei Ipotești, Maria Papadopol, a donat de bună voie locul unde s-a aflat casa familiei Eminovici din Ipotești. Ea adresa la 3 august 1924 o scrisoare către prefectul județului Botoșani, Demostene Vizanty, în care scria următoarele: "Subsemnata Maria D. Papadopol, proprietara moșiei Ipotești, declar prin aceasta să consimt de bună voie a dona casa mea din Ipotești, sau mai bine zis locul unde s-a aflat această casă, cu condițiunea expresă de a se ridica pe acest loc o clădire identică cu materialul ce se află azi pe aceste ruine și care clădire nu va putea avea altă destinație decît a fi un muzeu național cu titlul «Mihai Eminescu donat de Maria Papadopol născută Isăcescu» care va putea avea și o sală de lectură; nici într-un caz nu va putea servi ca local de școală." În anul 1934, casa a fost reconstruită pe același loc, acolo fiind inaugurat în 1940 primul muzeu memorial dedicat marelui poet. Această casă nu respecta structura originalului, astfel încât a fost demolată, fiind reconstruită o alta în anul 1979 după documente originale, pe vechea fundație a casei familiei Eminovici. În casă se află mobilier - în parte original, în parte provenind din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În curtea casei memoriale a lui Eminescu se află Casa Papadopol, o casă țărănească de epocă în stil moldovenesc, care a aparținut ultimului proprietar al moșiei Ipotești - doctorul Papadopol. Acesta și-a donat casa statului. În prezent, aici se află Muzeul de etnografie al Centrului Național de Studii de la Ipotești, fiind expuse obiecte provenind din vechile gospodării țărănești. În această casă și-a pictat Horia Bernea tablourile, în perioada taberelor naționale de pictură de la Ipotești. La 4 kilometri de Memorialul Ipotești, se află lacul din pădurea Baisa, sursă de inspirație a multor poezii ale lui Mihai Eminescu. Casa memorială Mihai Eminescu de la Ipotești poate fi vizitată în fiecare zi (de luni până duminică) în intervalul orar 9-17 (15 mai - 15 septembrie) și 8-16 (16 septembrie - 14 mai).

Insigna - Zilele Teatrului Mihai Eminescu la Botoșani

Ediția a III-a octombrie 2008

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei din Botoșani

La Botoșani prima reprezentație în limba strămoșească a avut loc în 1838, când directorul Școlii Domnești, Nicolini, asociat cu Costachi Caragiali a început o serie de reprezentanții. La 27 noiembrie 1838 se juca in al patrulea abonament „Uniforma lui Velington” comedie într-un act de Otto von Kotzetbue. Afișul a fost scris de mână și în el se anunță că „priveliștea” se va sfârși într-o pantomie în două acte „Troa Diup” și începutul va fi punct la 6 jumătate ceasuri evropenești. În aceeași iarnă trupa lui Nicolini a mai jucat piesa „Ștefan cel Mare” de Gh. Asaki și „Plumper” sau „Amestecătorul în toate” de I.F. Junger. Sala de spectacole era la Școala Domnească, unde încăpeau 40 de scaune. După zece ani, în iarna 1848-1849 mai mulți boieri și cucoane din Botoșani au jucat teatru pentru scopuri filantropice, adunându-se suma de 1045 lei în folosul săracilor. În stagiunea 1857-1858, s-a înființat o trupă teatrală moldovenească în Botoșani, sub direcția lui Costachi Bălăceanu și a pitarului Costachi Vasiliu. La 10 mai 1858, un număr de 70 de boieri și negustori adresează Ministerului de Interne o petiție prin care cereau „înființarea și statornicirea unui teatru la Botoșani”. Pe la 1860 se construiește prima sală de teatru cunoscută sub denumirea „Teatrul Petrache Cristea”, Botoșanii fiind astfel printre orașele din țară care aveau o sală de reprezentanții teatrale după modelul celor din Occident, cu scenă, doua rânduri de loji, parter, orchestră și celelalte accesorii. Sala văruită în alb, era jumătate de elipsă, cu despărțiturile de la loji din scândura vopsite cu alb, fără capitonaj și fără scaune, pe care publicul și le aducea de acasă în seara reprezentanției. În mijlocul plafonului atârna un candelabru uriaș, în care erau înfipte vreo două sute de lumânări de parafină, ce trebuia coborât până jos pentru a putea fi aprinse lumânările. Stalurile un fel de lavițe cu spătar erau rezervate numai bărbaților. Pentru orice femeie ar fi fost o lipsă de respect să apară la teatru în stal. Trei lovituri de butuc în dușumeaua scenei anunțau publicul că reprezentația va avea să înceapă. Într-o astfel de sală, trupele de teatru străine care treceau prin punctul de frontieră Burdujeni spre București și de acolo spre Constantinopol, se abăteau de cele mai multe ori pentru una sau mai multe reprezentanții și la Botoșani, oraș cu un public iubitor de teatru și mai presus de toate cu o generație tânără entuziastă. În fiecare toamnă orașul Botoșani vedea sosind câte o trupă de actori pentru stagiunea de iarnă! Trupele Pascaly, Alexandrescu, Poenaru, Popescu, etc. În 1864, angajat ca sufleur al trupei Vlădicescu-Tardini, era marele poet Mihai Eminescu. El era angajat și ca scriitor de roluri. Pe scena acestui teatru a apărut și actori străini: Adelina Patti- celebra stea de la Oprea din Paris în 1865. Alături de traduceri din germană sau franceză, erau pe atunci în mare „favoare” primele lucrări dramatice din literatura română. Iată ce scrie Veronica Micle despre piesa „Fântâna Blanduziei” de V.Alecsandri, prezentată de Naționalul bucureștean în 1885 cu Aristița Romanescu și Constantin Nottara: „... în Botoșani entuziasmul și ovațiile n-au lipsit”. După 1885, din cauza deteriorării clădirii, spectacolele trupelor ce veneau de la Botoșani se dădeau în „Sala meseriașilor”. Aici în 1900 însoțită de trupa : „Burgtheater” din Viena, a dat două reprezentanții cu piesele „Hedda Gabler” și „Strigoii” de Ibsen, marea tragediană Agatha Bârsescu. În 1901 ia ființă o nouă sală, „Teatrul Popovici” după numele proprietarului. Aici au jucat Aglae Pruteanu în „Nora” de Ibsen si „Dama cu camelii” de Al. Dumas-fiul, Ermette Novelli în „Moartea civilă”, Constantin Tănase în opereta „Husarii la manevră”. Dar necesitatea unui teatru pe măsura orașului care la început de secol era al patrulea ca număr al locuitorilor după București, Iași și Galați, a preocupat mereu pe edilii orașului. În ianuarie 1912 se constituie „Societatea pe acțiuni-Teatrul Eminescu” având 75 de acționari și un capital de 400000 lei. La 23 septembrie același an, s-a pus piatra fundamentală a construcției acestui „templu al artei”, care a fost terminată doi ani mai târziu. Clădirea, după planul arhitectului Grigore Cerchez, în stilul eclectismului de școală franceză, se compară prin proporții și bogăție a ornamentației cu Teatrul Național din Iași. A fost inaugurată oficial în seara zilei de 21 decembrie 1914, cu piesa „Lorica noastră” a Naționalului bucureștean. De asemeni elevii liceelor din localitate au prezentat un program artistic coruri, cântece, dansuri populare și un tablou alegoric pe tema „Sărmanul Dionis”. Pe scena acestui teatru au apărut figuri de seamă ale vieții artistice și culturale românești. Aici a răsunat ultima oară în orașul său natal, cu ocazia „Congresului Ligii Culurale” a răsunat vocea marelui savant Nicolae Iorga, care a ținut conferință despre „Cum trebuie înțeles Eminescu” în care l-a cam combătut pe Călinescu. La 8 aprilie 1944, frumoasa clădire a Teatrului „Eminescu” este parțial distrusă de un bombardament, după care este radical transformată între 1956-1958, când se reconstruiește, astfel încât vechea compoziție nu mai poate fi identificată. În septembrie 1958, se inaugurează noul Teatru „Mihai Eminescu”. Prima stagiune artistică se deschide la 16 octombrie 1958 cu premiera piesei „Mielul turbat” de Aurel Baranga în regia lui Paul Sireteanu și scenografia lui Constantin Piuliță. De atunci Teatrul „Mihai Eminescu” a atras atenția și considerația întregii mișcări teatrale românești, aici prezentându-se în premieră absolută operele lui Nicolae Iorga, Mihail Sorbul, Eugen Lovinescu, Vasile Voiculescu, etc. Aici a văzut lumina rampei opera dramatică a „Luceafărului”, patronul teatrului și al întregii spiritualități românești.

Insigna - Întâlnirea poeților cu botoșănenii la

Biblioteca Județeană "Mihai Eminescu" 15.01.2009

Piesa medalistică de mai sus este o insignă realizată prin grija numismatului botoșănean Stelian Brînzei. Ea marchează Întâlnirea poeților cu botoșenenii la Biblioteca județeană Mihai Eminescu, ce a avut loc în data de 15 ianuarie 2009. Insigna este confecționată din tablă, are forma rotundă, diametrul de 58 de milimetri și s-a realizat într-un tiraj foarte mic, de doar 5 exemplare. Pe insignă este reprezentată clădirea Bibliotecii județene Mihai Eminescu din Botoșani.

Progresul cultural al Botoşaniului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, impunea înfiinţarea, alături de celelalte lăcaşuri de cultură (liceu, teatru, societăţi culturale) şi a unei biblioteci publice. Acest lucru s-a infăptuit din iniţiativa lui Th. Boian, unul dintre primarii cei mai inimoşi şi luminaţi pe care i-a avut oraşul Botoşani în secolul trecut, prin Hotărârea Consiliului Municipal ce poartă data de 18 martie 1882. În mod oficial, ea a fost inaugurată la 14 noiembrie 1882, în localul Şcolii nr. 1 de baieţi "Marchian". Primul său bibliotecar a fost V. Nadejde, învăţător, viitor membru fondator al Ateneului botoşănean. Pe actele de corespondenţa ale bibliotecii este imprimată o ştampilă, special confecţionată, cu înscrisul "Romania Biblioteca din Botoşani 1882". În 1885, biblioteca publica se contopeste cu cea a Liceului Laurian. Chiar daca, în documentele de arhivă, exista puţine date concrete despre evoluţia lecturii publice în perioada 1886-1904, biblioteca publica este mereu prezentă în viaţa spirituală a comunităţii. In 1917 când biblioteca liceului a ars, va arde şi biblioteca publică cu toată zestrea ei. După război începe refacerea fondului de carte şi în 1920 ea are: 970 volume consultate şi 1720 cititori. In 1931 creşte numărul de volume ale bibliotecii (mai ales prin donaţii), în felul acesta, ea putând să desfăşoare o activitate mai bună: 2368 cititori, 1973 volume consultate. Din anul 1934 găsim în documente denumirea de bibliotecă comunală, funcţionând în localul Primăverii din strada Armeană nr. 11. Multe personalităţi îşi donează acum parte din bibliotecile personale, acestei biblioteci (savantul Gr. Antipa înzestrând-o cu 2000 volume). În 1943 Biblioteca comunală îşi schimbă sediul în casele Tălmaciu, strada Calea Naţională nr. 275. Ea a fost printre primele instituţii culturale din oraş refăcute imediat după eliberare. Ziarul "Clopotul" din 1.02.1945, consemnează: "Nu este o întâmplare că în acest oraş există cea mai mare bibliotecă din nordul Moldovei, conţinând un număr însemnat de cărţi rare şi deosebit de valoroase. După bombardamentul hitlerist, tinerii botoşăneni au adunat din case părăsite, de sub ruine, de pe uliţe, de pretutindeni, cărţi răvăşite", din care, unele se regăsesc în patrimoniul bibliotecii de azi. În mai 1948, conform unui proces verbal de predare-primire a mobilierului şi a unui număr de 15.478 volume, putem vorbi de existenţa unui fond inventariat, o parte din acesta păstrându-se în colecţiile actuale. În 1951, biblioteca publică din Botoşani, ce purta denumirea de "Biblioteca comunală" devine bibliotecă regională, iar în 1952, conform noii împărţiri administrativ-teritoriale, se transformă în bibliotecă raională.În anul 1968, categoria este de bibliotecă municipală, iar din 1974 şi în prezent, bibliotecă judeţeană. Prin decret prezidenţial în noiembrie 1982, la împlinirea a 100 de ani de existenţă bibliotecii i se acordă titlul de Biblioteca Judeţeană "Mihai Eminescu". Cu o creştere medie anuală de 18000 volume, patrimoniul actual este constituit din aproximativ 500000 unităţi bibliotecare (cărţi, periodice, discuri, diafilme, diapozitive, hărţi, standarde, material audio-video etc.), iar numărul utilizatorilor activi a depăşit cifra de 150000. Aceasta dovedeşte că Botoşaniul îşi păstrează tradiţia de oraş cultural. Dorinţa de studiu şi lectură în continuă dinamică, face din instituţia noastră un reper important în viaţa sa spirituală. Prin aşezarea sa geografică oraşul nostru se află destul de departe de marile centre culturale ale ţării. De aceea ne străduim permanent ca prin fondul de publicaţii şi informaţiile obţinute prin mijloace moderne să satisfacem cerinţele cele mai diverse ale utilizatorilor noştri.

Botoșani este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Botoşani. La 20 februarie 2009 se estima că municipiul Botoşani ar avea o populație stabilă de 116110 locuitori. Oraşul este așezat în partea de sud-vest a județului şi este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sf. Maria ce datează din anul 1350. Amplasat la intersecția principalelor drumuri comerciale, de-a lungul vremii, Botoşaniul a fost un înfloritor târg al Moldovei și un centru al producției meșteșugărești româneşti. Orașul este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sfânta Maria care datează din anul 1350. Sus am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Botoșani din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Uzina electrică

Judecătoria

Prefectura

Biserica Sfântul Ilie

Birourile vamale

Prefectura veche (azi Muzeul Județean)

Școala de băieți nr.3

Casa Văsescu

Moara

Poșta

Școala israelită

Primăria

Strada Belvedere

Cazarma Infanterie 37

Casa Nicolae Iorga

Liceul August Treboniu Laurian

Strada P. Mavrogheni

Internatul Liceului Laurian

Mall-ul

Monumentul eroilor

Casa Corpului Didactic

Casa de cultură

Salutări

Vedere

Județul Botoșani este situat în nordul regiunii Moldova din România, care face parte din regiunea de dezvoltare Nord-Est. Judeţul are suprafaţa de 4986 kilometri pătrați, numără aproximativ 450000 de locuitori şi are capitala în municipiul cu acelaşi nume, Botoşani. Ca subunităţi administrative este compus din 2 municipii - Botoșani, Dorohoi, 5 oraşe - Bucecea, Darabani, Flămânzi, Săveni, Ștefănești 71 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.