Epaminonda's Blog.....: BRASSCHAAT

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea belgiană BRASSCHAAT, provincia

ANVERS, regiunea FLANDRA, din vremuri diferite, o

insignă și o medalie locale

Primăria

Vila Sionkloosterlaan

Vila Carlo

Castelul Mishaegen

Castelul Brasschaat

Colegiul Sint Michiel

Poarta din parc

Castelul Mick

Biblioteca

Școala de artilerie

Biserica

Arhitectură locală

Trimitere poștală

Insignă locală

Medalie locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx__________

O MEDALIE,

O PLACHETĂ ȘI CÂTEVA

INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Controlul marinei civile - Căpitănia

Începuturile sistemului format din căpităniile de port se pierd în negurile istoriei. Astfel, prima căpitănie de port este atestată documentar la anul 1600, pe vremea lui Mihai Vodă Viteazul și ființa la Corabia. Rolul ei era acela de a fi stavilă împotriva bolilor ce puteau fi aduse de navele care făceau comerț pe Dunăre. Căpităniile de port au funcţionat încă dinaintea Revoluţiei de la 1848, asigurând buna desfăşurare a operaţiunilor portuare şi reglementarea conflictelor de navigaţie. Apoi, în 1862, în Regulamentul de navigaţie pentru marina comercială al Principatelor Unite, căpităniile de port sunt menționate din nou. Trebuie subliniat că proiectul Regulamentului, anterior adoptării sale, a fost trimis la toate cancelariile statelor apusene pentru observații și a fost socotit cel mai modern și bine întocmit regulament de navigație al vremurilor. În anul 1878, după transformarea Principatelor Române în stat independent, a fost stabilit principiul libertăţii navigaţiei pe Dunăre, fapt ce a necesitat întocmirea unui alt regulament, intitulat Regulament de poliţie a porturilor şi malurilor dunărene ale României (1879). Potrivit acestuia s-a înfiinţat un Inspectorat al Navigaţiei şi Porturilor, care avea ca scop supravegherea regulamentelor în materie de poliţie şi navigaţie, administraţia de căpetenie a portului devenind căpitănia de port. De-a lungul istoriei, aceste forme de organizare a activităţilor portuare au evoluat în raport cu noile cerinţe, determinate de dezvoltarea comerţului, navigaţiei şi a construcţiilor din porturi. Locația căpităniilor a fost inițial stabilită la Ministerul Afacerilor Străine, apoi la Ministerul Aerului și Marinei (în anii postbelici) și ulterior la Ministerul Transporturilor – PCA (Porturi și Comunicații pe Apă), apoi DTN (Departamentul Transporturilor Navale), ISNC (Inspectoratul de Stat al Navigației Civile). În prezent, mai exact din anul 2002, prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al Autorităţii Navale Române, s-a reglementat funcţionarea acestora ca organe teritoriale operative, denumite căpitănii zonale, fără personalitate juridică, aflate în subordinea aparatului central al ANR. Rolul definitoriu al căpităniilor zonale este de a asigura în zonele proprii de jurisdicţie stabilite prin decizia directorului general al ANR, inspecţia şi supravegherea desfăşurării în siguranţă a navigaţiei în apele naţionale navigabile, maritime şi interioare. Căpităniile zonale aflate în structura Autorităţii Navale Române sunt următoarele: Constanța, Tulcea, Galați, Giurgiu și Drobeta Turnu-Severin. Supravegherea şi controlul navigaţiei în apele naţionale, a navigaţiei navelor sub pavilion român, precum şi a navelor arborând pavilion străin dar aparţinând unor persoane fizice sau juridice române în marea liberă, se exercită de către Ministerul Transporturilor prin personal specializat, aflat în structurile căpităniilor zonale. Se deduce că atunci când execută un control, acest personal, pe lângă legitimația de inspector-controlor naval, poartă la vedere și această insignă. Pentru exercitarea activităţii de supraveghere şi control a ordinii navigaţiei, căpităniile de port au dreptul de vizită, la orice oră din zi sau din noapte, la bordul oricărei nave, indiferent de pavilion, aflată în porturi şi în afara acestora, în limitele apelor naţionale (Ordonanța 42/28 august 1997).

Carol I Domn allu românilor

Concursu de agricultură în România

Onore cultivatorului 1869

Medalia de mai sus s-a bătut în anul 1869 în amintirea Concursului de agricultură ce a avut loc în acel an. Este o medalie premiu realizată în două variante de metal compoziției (bronz și argint), având forma rotundă, diametrul de 58 milimetri și fiind opera gravorului român Carniol fiul. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic continuu, este reprezentată efigia spre stânga a Domnitorului, înconjurată de inscripția circulară: “CAROL I DOMN ALLU ROMÂNILOR”. Sub gâtul domnitorului este aplicat numele gravorului – CARNIOL. Pe revers, în câmp este aplicată inscripția pe trei rânduri: “ONORE / CULTIVATORULUI / 1869”. Împrejur, între două cercuri, este aplicat înscrisul: “CONCURSU DE AGRICULTURĂ ÎN ROMÂNIA”. Pe exterior este reprezentată o cunună vegetală peste care sunt aplicate trei medalioane (capete de animale domestice) și jos, un plug. Toată compoziția reversului este inclusă într-un cer periferic continuu.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Insigna - Curs postuniversitar de război electronic

A.N.M.B. (Academia Navală "Mircea cel Bătrân")

Statul major al forțelor navale

Statul major al forțelor navale (S.M.F.N.) este o structură militară centrală, organizată, cu sediul în municipiul Constanța, care asigură conducerea tuturor unităților militare românești care desfășoară operațiuni militare pe pe Marea Neagră sau pe Dunăre. Având în vedere că litoralul românesc al Mării Negre are o lungime de 245 kilometri și 38% din lungimea totală a Dunării (de 1075 kilometri) udă teritoriul românesc, cu 236 de kilometri pe amble maluri, dimensiunea istorică a Forţelor Navale şi a biruinţelor lor izvorăşte pe aceste meleaguri din vremuri străvechi.

Sediul comandamnetului Statului Major al Forțelor Navale este situat în municipiul Constanța, pe strada Remus Oprean, nr.13. Sediul S.M.F.N., cunoscut și sub denumirile Comandamentul Marinei Militare, Sediul Amiralității sau Comandamentul Flotei este unul dintre multele monumente istorice ale orașului. Impozanta clădire a fost construită de compania engleză “Danube and Black Sea Railway”, condusă de John Trevor Barkley, companie care a construit și linia ferată Constanța – Cernavodă (1858 - 1860). Construcția s-a realizat după planurile arhitectului roman Alexandru Hristea Orăscu, între anii 1879 – 1881, în stil neoclasic, cu frontoane, capiteluri și statui decorative. Clădirea a fost folosită vreme îndelungată ca hotel, inițial denumit “Terminus” și apoi “Carol”.

Prima denumire se datorează faptului era capătul liniei ferate care ducea “La vii”, plaja orașului de la sfârșitul secolului trecut. După primul război mondial, imobilul a fost preluat de Liga navală “Yacht Club”, apoi de Cercul Militar, iar între anii 1925 – 1927 devine cămin ofițeresc. În anul 1958 este clădirea devine sediul unor întreprinderi locale și din anul 1978 sediul Comandamentului Marinei Militare. Între anii 1924 – 1927 clădirea este supra etajată, iar între anii 1982 – 1983 se restaurează, păstrându-se stilul neoclasic. În anul 2015 clădirea a intrat într-un nou și amplu proces de renovare-consolidare, care trebuia să se termine până în anul 2017. Ce va ieși? Vom vedea. Deasupra am postat sediul SMFN, logo-ul și steagul de identificare al acestei structuri militare.

Academia navală “Mircea cel Bătrân” din Constanța este o instituție de învățământ superior din România. Academia Navala "Mircea cel Batran" isi are sorgintea in Scoala Flotilei, infiintata prin Decizia Ministerului de Razboi nr.15 din 17 noiembrie 1872 cu sediul la Galati. Pe parcursul a doi ani de studiu, in aceasta institutie s-au pregatit ofiteri si subofiteri care au indeplinit diferite functii de la bordul navelor Marinei Militare, dar si ale Flotei Comerciale Romane. Ulterior invatamantul superior de marina a evoluat sub diferite denumiri conform organizarilor si reorganizarilor invatamantului militar. Dupa 1878 o parte a ofiterilor de marina au provenit de la scolile armatei de uscat, indeosebi de la Scoala Militara de Artilerie, Geniu si Marina. Pentru pregatirea speciala de marina a ofiterilor repartizati in flota militara la scolile militare, la 26 februarie 1896 s-a infiintat Scoala de Aplicatie a Sublocotenentilor de Marina, ce a functionat la Galati pana in anul 1901 cand a fost mutata la Constanta. La 29 octombrie 1909, Scoala de Aplicatie a Sublocotenentilor de Marina a fost organizata pe alte baze, superioare din punct de vedere teoretic si practic, primind denumirea de Scola Navala Superioara. Ea a functionat la Constanta pana la primul razboi mondial.Dupa razboi, sectia de marina din Scoala de Artilerie, Geniu si Marina si-a reluat activitatea la 9 iunie 1920, prin decizia ministrului de razboi, aceasta sectie a fost mutata la Constanta reorganizata intr-o institutie de invatamant superior complexa, cu denumirea de Scoala Navala, care incepand cu anul de invatamant 1925/1926 in cadrul Scolii Navale a functionat cu unele intreruperi, pana in anul 1939/1940, o sectie pentru elevii cu termen redus (T.R.).

Pentru formarea personalului specializat necesar navelor comerciale, la 1 octombrie 1938, in cadrul Scolii Navale s-a infiintat Sectia Marinei de Comert. Dupa al doilea razboi modial institutia si-a schimbat denumirea in Scoala Navala si Scoala de Maistri (martie-decembrie 1948), Scolile Marinei Militare (decembrie 1948-iunie 1950), Scoala de Ofiteri de Marina (iunie 1950-1952), Scoala Militara de Marina (1952-1954), Scoala Militara Superioara de Marina (1954-1968). La 1 septembrie 1959, reinnodand o traditie, s-a reinfiintat Sectia Marinei Comerciale. Incepand cu 1 ianuarie 1969 s-a schimbat din nou denumirea in Scoala de Ofiteri Activi de Marina "Mircea cel Batran", continuand sa pregateasca pe parcursul a patru ani ofiteri pentru Marina Militara si Marina Comerciala. La 29 august 1973 Scoala Militara de Ofiteri Activi de Marina a fuzionat, prin Decretul Consiliului de Stat, cu Institutul de Marina Civila creat in 1972, noii institutii de invatamant superior atribuindu-i-se numele de Institutul de Marina "Mircea cel Batran". Prin Hotararile de Guvern nr. 406 din 23 aprilie si 551 din 17 mai 1990, Institutul de Marina a fost reorganizat ca urmare a consecintelor Revolutiei din decembrie 1989, infiintandu-se Academia Navala "Mircea cel Batran", institutie militara de invatamant superior de specialitate.

Războiul electronic reprezintă forma acţiunilor militare executate în spaţiul electromagnetic în scopul diminuării potenţialului electronic de luptă al inamicului, simultan cu creşterea capacităţilor forţelor proprii. Războiul electronic, fiind parte componentă de bază a războiului informaţional, este definit „ca ansamblul acţiunilor militare, care implică utilizarea energiei electromagnetice pentru a determina, exploata, contracara, reduce şi preveni acţiunile ostile în spaţiul electromagnetic, precum şi măsurile care asigură desfăşurarea în siguranţă a acţiunilor trupelor proprii şi/sau aliate.” Într-o formă simplificată Dicţionarul NATO Joint Pub 1-02 (2000), stabileşte că războiul electronic reprezintă „orice acţiune militară, care implică folosirea energiei electromagnetice sau directe pentru controlul spectrului electromagnetic sau atacul inamicului”. Principalul rol al acţiunilor de război electronic este cîştigarea confruntării în spaţiul electromagnetic cu sistemele electronice, a căror activitate poate fi, după caz, potenţial ostilă sau ostilă. Pe timp de pace, rolul războiului electronic este identificarea şi dimensionarea factorilor de risc şi a ameninţărilor la adresa securităţii şi apărării naţionale, specifice spaţiului electromagnetic, precum şi realizarea unei capacităţi de descurajare şi reacţie credibilă, adecvată tuturor situaţiilor probabile. În situaţii de criză, rolul războiului electronic este de a supraveghea spaţiul electromagnetic din zonele de criză, în cooperare cu celelalte forţe implicate pentru gestionarea şi soluţionarea acestora. În stare de război, rolul războiului electronic este de a diminua potenţialul de luptă inamic concomitent cu multiplicarea capacităţilor de acţiune a forţelor proprii prin cîştigarea confruntării în spaţiul electromagnetic, conform concepţiei operaţiei. Se poate afirma că scopul războiului electronic constă în descoperirea oportună, dezorganizarea sau zădărnicirea funcţionării mijloacelor terestre şi de la bordul aeronavelor (navelor maritime) ale inamicului: radio (radioreleu), radiolocaţie, radionavigaţie, sisteme de dirijare şi asigurarea protecţiei electronice a sistemelor de legătură, cercetare şi dirijare ale trupelor proprii pentru obţinerea succesului în luptă şi operaţie.

Placheta - Crosul 7 Noiembrie

Comitetul pentru cultură fizică și sport

Concursurile raionale

Trăiască în veci prietenia româno-sovietică

Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluția din octombrie sau

Revoluția bolșevică, a fost o lovitură de stat prin care bolșevicii au preluat puterea cu forța de la guvernul lui Kerenski, și care a inaugurat a doua fază a Revoluției Ruse din 1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolșevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin și este considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea (deși, strict cronologic vorbind, este a doua, ea având loc după revoluția bolșevică reușită de la Tallin, prin care bolșevicii estoni conduși de Jaan Anvelt capturează puterea cu două zile înaintea revoluției bolșevicilor ruși la Petrograd, social-democrații radicali estonieni pierzând-o mai târziu, datorită invaziei armatelor kaiserului), revoluție bazată pe ideile lui Karl Marx. Cele mai importante activități revoluționare au fost controlate de Comitetul Militar Revoluționar al Sovietului din Petrograd. Inițial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, așa cum apare în prima ediție a operelor complete ale lui Lenin. Proeminența evenimentului a fost scoasă în evidență mai târziu. Numele oficial al evenimentului în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din anul 1927, a fost Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Revoluția bolșevică are drept cauză proximă măsurile represive ale guvernului provizoriu: închiderea ziarelor partidului ca și decizia guvernului de a trimite garnizoanele capitalei pe front. O altă cauză proximă este refuzul obstinat al socialiștilor din Dumă de a lua puterea și forma un guvern socialist pur, așa cum cerea populația. O cauză fundamentală a revoluției bolșevice este refuzul guvernelor provizorii de a încheia pacea.Guvernul revoluționar a alunecat gradual, dimpotrivă, dinspre poziții pro-reformă, înspre măsuri autoritare și nedemocratice. Ziua de 25 octombrie de pe stil vechi înseamnă 7 noiembrie pe stil nou. A rămas în limbajul curent că Marea Revoluție Socialistă din 25 octombrie 1917 s-a desfășurat de fapt în ziua de 7 noiembrie și de atunci a intrat în practica guvernelor comuniste să organizeze diverse manifestări culturale și sportive în cinstea zilei de 7 noiembrie.

Comitetul pentru Cultura Fizica si Sport (C.C.F.S.) a fost un organism național rezultat din transformarea O.S.R. (Organizația Sportului Românesc) care a condus o perioadă de timp sportul românesc (9 august 1949 – 2 iulie 1957). Sub conducerea C.C.F.S. isi mai desfasurau activitatea Institutul de Educatie Fizica si scolile medii tehnice de cultura fizica. Acest organism avea filiale teritoriale și locale care funcționau pe lângă primăriile regionale, raionale sau comunale. Pentru rezultate meritorii obținute în activitatea sportivă competitorii primeau insigne robuste strident colorate, încărcate cu simboluri comuniste, dar și diplome, care tot așa, erau divers colorate și cu multe simboluri comuniste pe ele. CCFS a funcționat pe lângă Consiliul de Miniștri și în data de 2 iulie 1957 este transformat în Uniunea pentru Cultura Fizica si Sport (U.C.F.S.) - organizatie obsteasca, de masă pentru conducerea, indrumarea si controlul educatiei fizice si sportului din Romania.

Insigna - Concursul Prietenia șosea (ciclism) România 1981

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Insigna - C.M.B. (?) Hidro 20 ani

Date (informații) precise despre insigna de mai sus sau despre C.M.B. Hidro nu am găsit pe întreg netul. Pot deduce însă că este vorba de vreun șantier de Construcții Montaj, probabil din București, care a aniversat, la data baterii insignei, 20 de ani de existență.

____________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII