Epaminonda's Blog.....: NONANT

Mai jos am postat și alte monumente de cultură și arhitectură

din localitatea franceză NONANT, departamentul CALVADOS,

regiunea BASSE NORMANDIE.

Biserica St.Martin

Piața cu Bisercia St.Martin

Fabrica de ciocolată

Conacul Chene

Ferma Houlotte

Ferma Lieu Poulin

Arhitectură locală

***

PROPUNERE

DE GHICITOARE

Vi se cere să aflați

ce personalitate contemporană

se ascunde sub chipul

acestor adolescenți nevinovați.

FREZATUL

CU CEAS LA MÂNĂ

PIONIERA

CU UNIFORMA ȘIFONATĂ

PLETOSUL

CU TRICOU ÎN DUNGI

Pentru aflarea răspunsului exact

sunteți invitat să vizitați

următorul articol de blog;

NIEDERSFELD - GERMANIA

_________xxx_________

CÂTEVA

INSIGNE ȘI MEDALII

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Academia de studii economice - București

Facultatea de comerț și cooperație 1955 - 1980

6 septembrie 1980

Academia de Studii Economice din București, abreviat ASE București, este o instituție de învățământ superior de stat, fondată în anul 1913. Sediul ASE se află în Palatul Academiei Comerciale, situat în Piaţa Romană. Academia de Studii Economice din București a luat ființă în baza unei legi care a fost promulgată de către Carol I prin Decretul Regal nr. 2978 din data de 6 aprilie 1913, sub denumirea de "Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale". Actuala denumire datează din anul 1967, de-a lungul anilor instituția a pregătit zeci de generații de economiști, contribuind la afirmarea și dezvoltarea învațământului, științei și culturii economice din România. Academia de Studii Economice din București este atașată tradiției gândirii libere, libertății academice, recunoașterii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și principiului supremației legii. Sus am postat logo-ul şi o imagine cu clădirea ASE București.

Banca națională - Republica Socialistă România

Cu prilejul aniversării a 25 de ani de la înființarea

Băncii internaționale de colaborare economică - aprilie 1989

Primul palat al Băncii Naţionale a României a fost ridicat în cea mai veche zonă comercială a oraşului Bucureşti, delimitată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de străzile Lipscani (cea mai veche), Calea Victoriei (fostă Mogoşoaia), Smârdan şi Doamnei. Curentul general de modernizare a societăţii româneşti s-a concretizat şi în înfiinţarea Primăriei Bucureşti în anul 1864. Noua instituţie a iniţiat primele măsuri administrative ce s-au transpus atât în intervenţii urbanistice majore, cât şi în reglementări constructive. Evoluţia zonei centrale a fost definită prin două intervenţii de amploare: deschiderea bulevardului din faţa noii clădiri a Universităţii şi regularizarea albiei Dâmboviţei. Situat la limita nordică a zonei centrale, Bulevardul, recunoscut ca atare de contemporani, în ciuda celor patru nume (Elisabeta, Universităţii sau Academiei, Carol I şi, pe ultimul segment, Protopopescu-Pake), a creat cadrul favorabil pentru amplasarea unor construcţii noi, astfel încât nucleul urban cuprindea clădiri recente şi vechi într-o interesantă şi, uneori, paradoxală mixtură de funcţiuni şi imagini. Dirijarea activităţii constructive de către primărie, în cadrul mai larg al influenţelor culturii occidentale, a permis pătrunderea şi difuzarea stilurilor arhitecturii vest-europene, ceea ce a conferit oraşului o imagine nouă. Noile construcţii erau realizate din materiale rezistente şi cu noi tehnologii, fiind mai înalte decât cele mai impunătoare clădiri deja existente. Specialiştii în istoria arhitecturii bucureştene opinează că, la începutul deceniului nouă al secolului al XIX-lea, se poate vorbi de o "explozie" constructivă, care a facilitat apariţia unor noi programe de arhitectură (clădiri financiar-bancare, culturale, hoteluri, clădiri cu funcţiune comercială exclusivă) sau modernizarea unor programe existente anterior (ca în cazul locuinţei). După înfiinţarea BNR, una din primele preocupări ale conducerii a fost aceea de a reduce termenul de funcţionare provizorie la Creditul Funciar Rural, prin construirea sediului propriu. Prevăzut prin lege, rolul important al BNR atât pentru finanţe, cât şi pentru întreaga economie românească, impunea realizarea unei clădiri special destinate acesteia. Prin urmare, în şedinţa sa din 3 octombrie 1881, Consiliul de administraţie a autorizat pe guvernatorul I.I. Câmpineanu să trateze cu Ministerul de Finanţe achiziţionarea terenului pe care se afla Hanul Şerban Vodă. Construit în anii 1683-1685, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), şi consolidat în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), acest ansamblu arhitectural a fost principalul han al oraşului datorită mărimii sale şi al siguranţei oferite negustorilor în incinta de tip cetate cu ziduri pline spre exterior. În 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, într-o vreme când era aproape abandonat, hanul a trecut în proprietatea statului pentru că fusese închinat mănăstirii Cotroceni, o altă ctitorie a lui Şerban Cantacuzino. Cu imaginea lui de cetate orientală în mijlocul unui oraş care începea să se europenizeze, în ciuda deschiderii vitrinelor magazinelor spre străzile Smârdan şi Lipscani, Hanul Şerban Vodă nu a mai putut reveni la gloria de altădată. La 9 februarie 1882, era publicată în "Monitorul oficial", nr. 249/1882, Legea privind aprobarea vânzării către BNR a terenului numit Hanul Şerban Vodă, iar a doua zi guvernatorul BNR era autorizat de către Consiliul de administraţie ca, împreună cu împuternicitul Administraţiei Domeniilor Statului, inginerul-arhitect Nicolae Cerchez, să se prezinte la Tribunalul Ilfov pentru transcrierea actului de cumpărare a terenului. În acelaşi timp, s-a dispus depunerea de către BNR a sumei de 800.000 lei, contravaloarea terenului şi a clădirilor aflate pe el, la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Pentru stabilirea propriilor exigenţe, guvernatorul I.I. Câmpineanu şi preşedintele Consiliului de cenzori, Menelas Ghermani, au vizitat bănci din străinătate cu intenţia de a constata progresele arhitecturii bancare. La 31 martie 1882, Consiliul general a aprobat contractul încheiat cu Cassien Bernard, elevul şi colaboratorul lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris, precum şi cu Albert Galleron, pentru executarea anteproiectului construcţiei palatului BNR. La 16 septembrie 1882, Consiliul General a analizat anteproiectele palatului BNR întocmite de cei doi arhitecţi francezi şi a aprobat proiectul în care faţada clădirii era pe strada Lipscani, fiind respins cel în care faţada era către strada Smârdan. De asemenea, se decidea executarea planului definitiv şi a devizului lucrării. Un an mai târziu, Consiliul general aprobă planul definitiv şi trecerea la execuţia acestuia, achitând şi onorariile arhitecţilor. Proiectul lor tocmai fusese expus la Expoziţia Naţională de Beaux Arts de la Paris şi primise aprecieri favorabile. În 1883, s-a decis dărâmarea clădirilor pentru eliberarea terenului Hanul Şerban Vodă, iar la 12 iulie 1884 a avut loc inaugurarea oficială a lucrărilor, prilej cu care în fundaţia clădirii s-a depus un document în care erau menţionaţi regele Carol I, prim-ministrul I.C. Brătianu şi membrii guvernului, conducerea BNR. În Darea de seamă anuală, Consiliul de administraţie aprecia că lucrările vor dura doi sau trei ani, fiind foarte importante atât ca întindere, cât şi din punctul de vedere al condiţiilor pe care trebuie să le asigure, având în vedere destinaţia clădirii. Ridicarea palatului a durat mai mult, întârzierea fiind provocată de războiul sârbo-bulgar (noiembrie-decembrie 1885), care a determinat întreruperea exploatării şi a transportului pietrei de Rusciuk, ca şi de dificultăţile reprezentate de organizarea licitaţiilor şi desfăşurarea tratativelor pentru achiziţionarea materialelor, a instalaţiilor şi pentru încredinţarea lucrărilor de execuţie. De asemenea, nu de puţine ori, intemperiile vremii au avut şi ele rolul lor în amânarea executării lucrărilor. Administraţia BNR a avut în permanenţă în vedere multiplele aspecte, din care unele neprevăzute, ale unui astfel de proiect major, în care dimensiunea cheltuielilor posibile trebuia să fie pusă de acord cu obiectivul realizării unei clădiri-emblemă pentru harta bucureşteană a construcţiilor cu destinaţie bancară. La 15 februarie 1884, Consiliul general a aprobat planul fundaţiilor Palatului BNR, prezentat de arhitectul N. Cerkez. El a întocmit şi un deviz provizoriu, potrivit căruia totalul cheltuielilor urma să fie de 2.342.577 lei, la care se adăuga suma de 157.422 lei, pentru cheltuieli neprevăzute. La 27 ianuarie 1884, E. Carada şi N. Cerchez au fost delegaţi de conducerea BNR să viziteze carierele de la Bahna din judeţul Mehedinţi, în vederea alegerii sortimentului de piatră potrivit construirii Palatului BNR. De asemenea, Administraţia BNR a încheiat un contract cu Ch. Rolland din Marsilia pentru furnituri în cantitate aproximativă de 2.200 tone de ciment Portland-Lafarge, cu preţul de 62 lei tona, şi 550 metri cubi de piatră de Cassis cioplită, cu 100 lei metru cub. Materialele urmau să fie predate la Giurgiu, cheltuielile de vamă şi transport de la Giurgiu la Bucureşti revenind băncii. La 23 iulie, I. Meves era desemnat pentru supravegherea acestui transport. Dar, încă din luna mai, pentru urgentarea procurării cimentului necesar, Consiliul de administraţie a decis înlocuirea unei părţi a acestei comenzi cu ciment produs la Montalieu, Port de France şi Grenoble. Măsura de precauţie luată de conducerea BNR s-a dovedit a fi inspirată, căci, în toamna aceluiaşi an, Ch. Rolland a adus la cunoştinţa băncii că, din cauza epidemiei de holeră din sudul Franţei, nu avea cum să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i reveneau prin contract şi, prin urmare, solicita rezilierea lui. Şi în privinţa pietrei pentru fundaţii şi socluri, s-a revenit asupra deciziei iniţiale, Consiliul de administraţie stabilind, la 29 aprilie 1885, să se întrebuinţeze piatră cioplită în locul celei brute, la preţul de cel mult 85 lei metru cub. Licitaţia organizată pentru achiziţionarea ferestrelor şi a parchetului era anulată de Consiliul general, care aproba, la 12 februarie 1886, suma de 68.000 lei pentru a cumpăra prin "bună învoială" ferestrele şi recomanda reluarea licitaţiei pentru parchet. Pentru procurarea aparatelor de încălzit, la 5 septembrie 1884, Anton Carp informa Consiliul general că a contactat mai multe case speciale şi, în urma examinării proiectelor de către arhitecţii băncii, cel mai avantajos a fost cel al firmei Koerting din Paris, preţul fiind de 120.000 lei. Peste numai o jumătate de an, această firmă nu depusese cauţiunea şi informa că renunţă la lucrare, situaţie în care, pentru încălzirea şi ventilarea Palatului, s-a încheiat un contract cu Casa Wasserleitungen din Viena, la preţul de 42.745 florini sau 71.242 mărci. La 9 martie şi respectiv 20 martie 1885, Consiliul de administraţie şi Consiliul general au discutat chestiunea grinzilor de fier şi de oţel necesare pentru realizarea tavanelor şi a pardoselilor. Având în vedere că "pentru asemenea furnituri trebuie să se ţină cont pe lângă preţuri şi de calitatea lucrului şi de siguranţa ce inspiră constructorul", Administraţia s-a pronunţat pentru oferta lui Schneider de la firma Creusot, care oferea următoarele preţuri: 195 franci tona grindă de fier, 320 franci tona grindă de oţel, 390 franci tona grindă de oţel combinat "cu buloane, corniere şi legături în oţel, toate predate franco pe chei la Galaţi sau la Brăila". Vama şi transportul până la Bucureşti cădeau în sarcina şi cheltuiala BNR. În primăvara următoare, la 14 mai 1886, Consiliul general a avizat rezultatele licitaţiei pentru tabla de aramă necesară acoperişului Palatului băncii. Prin urmare, s-au încheiat contracte cu firmele Aron Hirsch din Halberstadt (128 franci pentru suta de kilograme de tablă adusă la Galaţi, la care se adăugau 3 franci pentru transportul până la Bucureşti) şi Casa Benchelte din Grünberg (39 franci suta de kilograme de oţel pentru structura metalică a acoperişului, inclusiv montatul). De asemenea, urmau să fie comandate grilajele ornamentale din fier pentru ferestrele şi uşile localului, în limita maximă de 1 leu/kg, după modelele date de bancă. După executarea porţilor şi a gratiilor ferestrelor de la subsol de către Andrei Rogalski, în august 1886, Eugeniu Carada (în locul locţiitorului de guvernator) şi secretarul general F. Kohler semnau contractul cu antreprenorul Friedrich Weigal din Bucureşti. Potrivit acestuia, antreprenorul se însărcina cu executarea "gratiilor ornamentate de fier", în număr de 42, după trei modele date de bancă, care urmau să aibă "întocmai dimensiunile golurilor lăsate în zidărie pentru aşezarea lor". Grilajele urmau să fie lucrate din fier "de primă calitate" adus din Germania, vopsite cu miniu de plumb şi montate. Banca plătea 0,80 lei pentru un kg de fier, la dimensiunea cerută, lucrat şi montat. Contractul prevedea şi grosimea vergelelor, ca şi secţiunea lor (pătrată sau rotundă), coordonate ce trebuia respectate întocmai. Erau stabilite şi două termene ferme: primele 15 gratii predate în noiembrie 1886, iar restul comenzii în mai 1887. Dacă antreprenorul nu le respecta, BNR era în drept "fără nici o altă somaţiune sau altă formă de judecată să rezilieze contractul, refuzând lucrările fără nici o despăgubire pentru antreprenor, care va rămâne răspunzător pentru orice daune ce ar proveni Băncii Naţionale pentru orice lucrare nepredată la termen". În acelaşi timp, Administraţia băncii a luat măsuri pentru organizarea licitaţiilor în vederea încredinţării executării diferitelor lucrări de construcţie. Astfel, pentru lucrările "de betonagiu", la 4 aprilie 1884, Consiliul de administraţie respingea toate ofertele şi restituia garanţiile depuse. La 25 iulie acelaşi an, era organizată licitaţia pentru zidăria de piatră şi cărămidă, de la soclu în sus, dar Consiliul general nu a avizat-o şi a solicitat Administraţiei să contracteze aceste lucrări "prin bună învoială" cu o întreprindere care cerea preţuri sub cele de la licitaţie. În această situaţie, la 12 ianuarie 1885, Consiliul general a aprobat contractele încheiate cu Giuliani Zanetto pentru executarea lucrărilor de săpături şi "betonagiu", precum şi cu Societatea de Construcţiuni pentru Lucrări de Zidărie, în vederea realizării lucrărilor de zidărie şi de piatră de la soclu în sus. De asemenea, în contextul rezilierii înţelegerii cu Ch. Rolland, s-a autorizat, la 12 ianuarie 1885, încheierea unui al doilea contract cu Giuliani Zanetto pentru furnizarea pietrei şi construirea soclului, cu toate materialele necesare, la preţul de 137 lei metru cub. La 22 iulie 1887, locţiitorul de guvernator, Anton Carp, era autorizat de Consiliul de administraţie să încheie contractul cu tinichigiul Th. Georgescu, pentru realizarea învelişului cu tablă de aramă, la preţul de 1,68 lei metru liniar, şi a jgheaburilor, la preţul de 2,50 lei metru liniar. Administraţia BNR a apelat la sprijinul profesioniştilor, Nicolae Cerkez fiind numit, la propunerea lui E. Carada, "architect primar al construcţiunii". În virtutea recomandării făcute de N. Cerkez, devenit arhitectul băncii, în jurul căruia s-a constituit şi primul Serviciu de arhitectură al instituţiei, la 3 decembrie 1883, Consiliul de administraţie l-a numit pe arhitectul Constantin Băicoianu "desinator cls. I", având o retribuţie de 300 lei pe lună. Trecerea la construirea palatului a determinat creşterea numărului personalului angajat special pentru acest proiect. Mai întâi, Iohan Seewald devenea "desinator cls. II", apoi, la 23 iulie, Albert Seraia era numit supraveghetor al lucrărilor de betonare şi, la 10 septembrie, Nicolas Pascal devenea supraveghetorul lucrărilor de construcţie, cu o remuneraţie de 5 lei pe zi. În vara anului 1886, trecuse deja termenul scurt, de 2 ani, pronosticat pentru terminarea lucrărilor şi Consiliul general lua în discuţie întârzierile intervenite. E. Carada reitera în faţa Consiliului presiunile permanente ale Administraţiei băncii asupra Societăţii de Construcţiuni care îşi adjudecase lucrările de zidărie, precum şi concesiile acceptate, în sensul că "Administraţia a consimţit ca parte din zidărie să se facă de cărămidă şi mixtă în loc de piatră curată cum se contractase". În ciuda ameninţărilor cu rezilierea contractului şi confiscarea garanţiei, Societatea de Construcţiuni nu a intensificat ritmul lucrărilor. Pentru că tergiversarea lucrărilor obliga banca la cheltuieli excepţionale de personal şi chirii, la care se adăuga insuficienţa spaţiului din clădirea Creditului Funciar Rural, Consiliul general aprecia că s-ar putea ca banca să fie silită să oprească zidăria la nivelul etajului 1, să pună acoperişul şi să se mute în localul parţial zidit, urmând ca ulterior să se termine lucrările. În anul următor (1887), a fost pus acoperişul, iar în 1888 progresele au fost majore, după cum se poate stabili din Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 19 februarie 1889, în care se menţionează: "construcţiunea localului Băncii Naţionale din Bucureşti este terminată, în părţile cele mai importante. Dacă iarna aspră ce am avut, întârziind aşezarea aparatelor de încălzire, nu ne-ar fi silit a suspenda în timp de trei luni chiar lucrările interioare, am fi putut a vă întâlni în noul nostru edificiu. În acest moment însă se lucrează cu activitate şi, în curând, Administraţia băncii se va strămuta în localul său definitiv". Tonul entuziast din acest raport nu s-a concretizat prin finalizarea lucrărilor în 1889, deşi pe frontispiciul clădirii, în zona celor două pavilioane terminale ale faţadei centrale tocmai acest an este trecut în caractere latineşti (MDCCCLXXXIX). De altfel, în acest an, străduinţa de a termina construirea Palatului a fost dublată de lucrările de sistematizare a împrejurimilor clădirii BNR, pentru alinierea străzii Smârdan cu localul băncii. În vederea lărgirii străzii în discuţie, Consiliul general a cedat Primăriei Bucureşti o porţiune de teren din proprietatea băncii, fără despăgubire, condiţionând ca terenul respectiv să servească doar în acest scop. Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 18 februarie 1890 indica iminenta mutare a serviciilor băncii în noul sediu: palatul "din Bucureşti este aproape terminat, cu excepţia lucrărilor de decoraţiune interioară ale unor părţi ale clădirii. Imprimeria este deja [...] instalată în noul edificiu". În iunie acelaşi an, şi celelalte servicii s-au mutat în clădirea de pe strada Lipscani. Calculele au arătat că, în ciuda faptului că s-au executat mai multe lucrări neprevăzute, precum canalizarea completă pentru apele de scurgere, instalarea apei şi a gazului în toată clădirea, grilajul de împrejmuire şi altele, valoarea totală a acestor cheltuieli nu a depăşit cu mult pe aceea preconizată de 2.500.000 lei. În cei şase ani cât a durat ridicarea Palatului, stricta supraveghere a elaborării proiectelor şi a executării acestora a fost îndeplinită, în numele Administraţiei BNR, de către directorul E. Carada. Unul din biografii său, Mihail Romaşcanu, descrie astfel implicarea lui: "cât au durat lucrările, Carada le-a condus cu o pricepere de mare arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea lor, verifica preţurile ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrărilor şi cerea refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se făcea nimic fără ştirea şi aprobarea lui". Expresia deplină a caracterului de bancă conferit de monumentalitatea căreia i se asociază forţa expresivă dată de regularitate, echilibru, distincţie, masivitate şi deschiderea ponderată către stradă conferă Palatului BNR din strada Lipscani un loc privilegiat în arhitectura perioadei, putând fi comparat cu marile construcţii bancare realizate în Europa veacului al XIX-lea. Structura de rezistenţă şi materialele folosite sunt în deplină concordanţă cu tehnica cea mai modernă a sfârşitului de secol XIX. Astfel, utilizarea sistemelor tradiţionale, precum zidăria portantă şi boltirea zonei centrale a subsolului, este completată cu utilizarea consistentă a noilor materiale de construcţie, în special a metalului. În imediata apropiere a impunătoarei clădiri, se afla deja clădirea Societăţii de Asigurări Dacia (1874), dar palatul BNR de pe strada Lipscani a schimbat modul de percepere a centrului comercial, prin impunerea componentei bancare. Nu întâmplător, în deceniile următoare, în jurul palatului, s-au ridicat construcţii ale sediilor celor mai importante bănci şi instituţii financiare (Societatea de Asigurare Dacia - România, Societatea de Asigurare Naţională, Banca de Scont, Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa, Casa de Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricolă), ceea ce a dus la constituirea centrului financiar-bancar bucureştean, completând astfel noul chip european din bronz şi din piatră al capitalei, alături de clădirea Universităţii, de statuile lui Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu, de Palatul Regal, Ateneul Român, Palatul de Justiţie, Fundaţiile Culturale Regale, Ministerul Agriculturii, Palatul Poştei şi Facultatea de Medicină. Una din cele mai frumoase clădiri ale Bucureştiului, aşa cum o prezenta o voce autorizată a arhitecturii româneşti, precum aceea a lui Ion Mincu, Palatul vechi al BNR a deschis seria clădirilor monumentale prin care instituţiile moderne româneşti nou create îşi asociau o imagine concretă ce le asigura vizibilitatea necesară pentru a se impune. Proiectul conceput de arhitecţi francezi şi pus în practică de arhitecţi şi ingineri români trebuia să corespundă unor multiple condiţionări, determinate de destinaţiile speciale ale spaţiilor unei clădiri bancare. Astfel, erau necesare: spaţiul pentru relaţiile cu publicul (holul ghişeelor, în primul rând); spaţiul pentru activitatea funcţionarilor (birouri de diferite categorii, inclusiv al guvernatorului şi ale celorlalte persoane din conducerea băncii); spaţiul tezaurului, divizat pentru accesul publicului şi păstrarea valorilor; spaţiul imprimeriei şi al tuturor anexelor necesare. Gruparea acestora trebuia să se realizeze astfel încât circulaţia să nu afecteze măsurile de siguranţă şi protecţie ale valorilor băncii şi, de asemenea, să ţină seama de trama stradală şi alte vecinătăţi ale clădirii ce condiţionau posibilităţile de acces ale publicului şi ale funcţionarilor. Toate aceste elemente au fost subordonate principiilor arhitecturale ale stilului eclectic de factură academică. Preluând multiple elemente din arhitectura Renaşterii şi a Clasicismului francez, Palatul are o formă dreptunghiulară cu latura mare de 73 m (de-a lungul străzii Lipscani) şi cu cea mică de 52 m (pe strada Smârdan). Structura compoziţională generală este unitară, dar are şi rezolvări particulare pentru punerea în evidenţă a importanţei faţadei principale. Toate faţadele sunt organizate în două registre principale suprapuse: primul corespunde parterului şi are un nivel puţin înălţat de la sol, fiind finisat în piatră. Trecerea la registrul următor se realizează printr-o cornişă discretă. Al doilea registru cuprinde restul înălţimii clădirii, fiind placat cu piatră pe faţada principală şi tencuit pe celelalte. Faţada principală, orientată către strada Lipscani, a fost realizată din piatră de Rusciuc. Ea este evidenţiată atât prin înălţimea mai mare, cât şi prin atenţia specială acordată întregii decoraţii. La fiecare colţ, volumul compact este marcat de câte un pavilion de formă pătrată, care avansează faţă de restul clădirii, contând în volumetria generală ca nişte turnuri ce sugerează forţa şi robusteţea construcţiei. Ele au o acoperire specială care preia tipul de cupolă frecvent utilizat în epocă. Axul central de simetrie al clădirii este marcat prin decroşul subasmentului pe care sunt aşezate patru coloane corintice elansate, canelate. Verticalitatea elementului decorativ central este accentuată prin depăşirea cornişei generale. Acest element este înălţat printr-un grup sculptural alcătuit din două personaje (un bărbat şi o femeie), care încadrează lucarna în care se afla un ceas. Se presupune că autorul acestui grup statuar a fost Athanasie Constantinescu. Axul elementului central coincide cu intrarea principală, accesul fiind posibil pe uşa centrală prevăzută cu un fronton semicircular. La partea superioară, ceea ce corespunde etajului I, se află un balcon rezultat din avansul coloanelor. Aici se deschid cele trei uşi de dimensiuni egale şi cu decoraţiuni identice, precum şi, deasupra acestora, golurile în formă rotundă ale Sălii de Consiliu. Ritmarea verticală este reluată la cele două pavilioane terminale ale acestei faţade. Subordonarea acestora faţă de elementul central este marcată prin relieful mai redus, realizat prin angajarea la suprafaţa peretelui a celor patru coloane ionice. Dispunerea acestor coloane creează trei deschideri, aceea din mijloc fiind mai mare. Coloanele mediane susţin un balcon mic, care, la rândul lui, se sprijină pe două console viguroase ancorate pe cornişa care desparte cele două registre principale. Spaţiile laterale adăpostesc patru din cele şase sculpturi decorative ale faţadei, realizate în ronde-bose, care pun în evidenţă etajul nobil. Cele patru sculpturi sunt operele lui Ion Georgescu (1856-1898) şi Ştefan Ionescu Valbudea (1859-1918), doi dintre cei mai reprezentativi artişti români ai epocii, şi înfăţişează patru personaje alegorice, care reprezintă Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres), plasate central, iar lateral se află Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan). Simbolistica lor comunică programul asumat de BNR de a susţine economia naţională. Golurile sunt dispuse echidistant şi ierarhizat. Ferestrele de la parter se termină cu ancadramente în semicerc, fiind decorate şi protejate cu grilaje a căror fină ţesătură este realizată din metal. Ferestrele ce se deschid în cele două balcoane ale etajului I au aceleaşi dimensiuni ca şi celelalte, dar ancadramentul lor beneficiază de o decoraţie suplimentară a frontonului. Celelalte 10 ferestre au, alternativ, frontonul triunghiular sau rotund, iar în partea de jos este prevăzut un registru de balustrade. Deasupra lor se află un registru secundar, separat de restul faţadei printr-o profilatură discretă, alcătuit din ferestre de dimensiuni mici, rotunde în zona celor trei balcoane şi pătrate în rest, care asigurau iluminarea podului. În urma intervenţiilor din anii 1929-1930, când s-a realizat al doilea nivel, în afara Sălii de consiliu, aceste ferestre asigură iluminarea noilor. Pentru celelalte trei faţade s-au respectat principiile generale plastice, dar tratarea a fost mai simplă. În acelaşi timp, ele nu sunt identice, fiecare având nota sa de originalitate dată de soluţiile găsite pentru adaptarea la ambient. Faţada dinspre strada Smârdan era tencuită şi se caracteriza, în primul rând, prin decroşeul ce asigură avansul unei segment echivalent cu aproximativ o treime din lungimea ei faţă de planul general. Suprafaţa este ritmată de un şir de pilaştri, ca şi la pavilioanele din colţ. În afara pavilioanelor, la nivelul parterului şi al etajului I, ferestrele au frontoane semicirculare, cele din registrul inferior fiind prevăzute cu grilaje. Ferestrele etajului al doilea, adăugat ulterior, sunt de dimensiuni mici şi au formă dreptunghiulară. Această aripă a adăpostit, încă de la începuturi, imprimeria Băncii. Faţada dinspre Nord corespundea străzii Băncii Naţionale. Spre deosebire de celelalte faţade, pavilioanele marginale au un avans mai mare în exterior, astfel încât restul faţadei este mai retras faţă de limita maximă a acestora. Ferestrele de la parter aveau ancadramente dreptunghiulare în zona pavilioanelor şi semicirculare în rest, toate fiind dublate de grilaje. Golurile etajului următor erau prevăzute, în zona pavilioanelor, cu ancadramente triunghiulare decroşate, similare celor de pe latura vestică a construcţiei, iar în rest cu simple ancadramente dreptunghiulare.La 11 iunie 1890, BNR, reprezentată de Anton Carp, încheia cu Zoe Lahovary, care avea "autorizaţiunea soţului său, G. Lahovary", o convenţie. Potrivit acestei înţelegeri, între cele două proprietăţi urma să se deschidă o trecere de 8 m lărgime, în lungime până la proprietatea prinţului Karagheorghevici. Strada, care va deveni strada Băncii Naţionale, era paralelă cu grilajul aşezat la 3 m de cele două pavilioane şi avea 8 m lăţime către proprietatea Lahovary. De asemenea, semnatarii conveneau ca până ce strada va intra în categoria "stradele sau pieţe publice ale capitalei, pavarea şi întreţinerea ei se va face de ambele părţi contractante, cheltuielile fiind suportate în părţi egale". A treia faţadă, dinspre vest, avea un ax ce coincidea cu un portal bogat decorat, care marca intrarea rezervată guvernatorului în curtea interioară. La nivelul parterului, se află dispuse ferestre cu frontoane dreptunghiulare, iar la nivelul etajului I ferestrele au ancadramente triunghiulare. Golurile pavilioanelor din colţuri se deschid în două balcoane mici şi au frontoane decorate în formă triunghiulară, astfel încât ies în evidenţă. Toate golurile registrului secundar superior, corespunzătoare birourilor de la al doilea etaj sunt în formă dreptunghiulară. Pe lângă intrarea destinată guvernatorului, pe această faţadă mai existau alte două intrări secundare pentru accesul la locuinţele personalului. În direcţia vest, în momentul inaugurării Palatului BNR, nu era delimitată de o stradă, ci de o fundătură. În urma avizului dat de către Consiliul general, la 28 septembrie 1891, s-a încheiat o înţelegere între BNR, reprezentată de Th. Rosetti şi Anton Carp, şi avocatul Constantin Mille, ca împuternicit al prinţului Alexis Karagheorghevici. Prinţul Karagheorghevici ceda Băncii terenul aferent prelungirii în linie dreaptă a trecerii private deschise din str. Smârdan printre Banca Naţională şi proprietatea lui G. Lahovary până la aliniamentul ocupat de împrejmuirea şi zidul dinspre "stradela" particulară ce despărţea, spre apus, terenurile Băncii de cele ale prinţului Karagheorghevici. Trecerea astfel prelungită urma să se paveze pe cheltuiala ambilor riverani. Prin amenajarea acestei străzi, o parcelă din terenul BNR, în suprafaţă de 56 m pătraţi urma să rămână spre terenul prinţului Karagheorghevici contra sumei de 4000 lei. Strada astfel rezultată s-a numit, mai întâi, Karagheorghevici şi apoi Eugeniu Carada. În colţul unde această stradă se întâlnea cu strada Lipscani, a fost aşezată, la începutul anilor '20, statuia lui Eugeniu Carada, realizată de sculptorul francez Dubois. Amenajarea acesteia a fost făcută de sculptorul român Măţăoanu. Deşi are o suprafaţă mare, acoperişul nu intră în competiţie cu faţadele, deoarece având o pantă foarte mică este greu de perceput. Singurele elemente speciale sunt cele cinci cupole, din care patru sunt identice şi sunt situate deasupra elementelor decroşate din colţurile clădirii. Acestea au avut ca model tipul de cupolă al Turnului Orologiului Palatului Luvru. Spre deosebire de restul acoperişului, care era acoperit cu tablă de aramă, învelişul cupolelor a fost realizat din tablă de ardezie. Cupolele sunt înconjurate de o balustradă prin care se face articularea cu faţadele respective. A cincea cupolă, cea mai impunătoare, potenţează monumentalitatea intrării principale. Palatul din strada Lipscani cuprinde o travee centrală în care se află Sala sau Holul ghişeelor şi alte două travee secundare. Coloanele care susţin cupola şi dialogul dintre travee asigură ritmul construcţiei şi permit un joc de volume ce elimină monotonia. Tratarea arhitecturală sobră, neostentativă a exteriorului intră în contrast cu bogăţia accentuată a decoraţiei interioarelor. Organizarea interioară "spaţială şi funcţională" s-a realizat în acord cu activitatea specifică băncii, incluzând preocuparea constantă a conducerii acesteia pentru siguranţa exploatării. Axul principal al faţadei dinspre strada Lipscani distribuie simetric şi spaţiile interioare. Simetria dispare însă pentru funcţiunile şi spaţiile secundare. Axul compoziţional se concretizează într-o succesiune de spaţii, care cuprinde intrarea principală şi holul ghişeelor. De o parte şi de alta a acestui element compoziţional, se află două curţi interioare dispuse simetric, de dimensiuni egale, care au rolul de a ilumina spaţiile orientate către ele. În cea mai mare parte a sa, parterul era destinat relaţiilor cu publicul. De aceea, aici se află cele mai ample spaţii din clădire, respectiv holul principal de formă pătrată, din care se intră în două încăperi, dispuse simetric în raport cu intrarea şi destinate Serviciului scont şi Bibliotecii, şi se înaintează către spaţiul alungit, orientat perpendicular pe axul principal, la extremităţile căruia sunt plasate cele două scări de acces la etaj. Spaţiile destinate publicului sunt unificate atât prin casetele de dimensiuni mari ale plafoanelor, cât şi prin prezenţa aceleiaşi ordonanţe, reprezentate de coloane şi pilaştri adosaţi peretelui, executate într-o gamă unică de materiale şi de culori. Prin acest element decorativ principal se ritmează suprafeţele parietale şi sunt puse în evidenţă elementele de rezistenţă. În vestibul, coloanele angajate sunt dispuse regulat pe toţi pereţii, inclusiv la colţuri. Intrările birourilor rezervate Bibliotecii şi Serviciului Scont sunt marcate prin două uşi, fiecare cu ancadramente terminate cu frontoane, plasate simetric între două coloane situate la o distanţă mai mare între ele. În spaţiul din care pleacă cele două scări de onoare se află două perechi de coloane adosate pilelor de zidărie. Limitele laterale ale spaţiului de trecere către ghişee este evidenţiat de coloanele duble dispuse de o parte şi de alta a părţii centrale. Aceste coloane au şi rolul de a îngusta unghiul vizual, disimulând vederea părţilor laterale ale rampelor scărilor. Cel mai important element al spaţiului interior dedicat publicului este Holul ghişeelor, care adăposteşte astăzi Muzeul BNR. Numit Sala de marmură, acest spaţiu are următoarele dimensiuni: cca 12,50 m lăţime, cca 21 m lungime şi cca 15 m înălţime la cota maximă a acoperirii. Configuraţia sa generală se datorează atât destinaţiei, cât şi tiparului epocii. Astfel, în secolul al XIX-lea, clădirile băncilor importante din Europa au preluat imaginea specifică burselor şi băncilor secolelor XVI - XVII din Anvers, Amsterdam şi Londra. Aceste instituţii aveau locurile de schimb organizate în jurul unei curţi interioare dreptunghiulare, descoperite, delimitate de parterul şi etajul I al clădirii. Arhitecţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea au ajustat imaginea tradiţională într-o singură direcţie, acoperind, de regulă, cu structuri metalice tradiţionala curte interioară. Holul ghişeelor din Palatul vechi al BNR era înconjurat pe trei laturi de un spaţiu afectat funcţionarilor. Celelalte spaţii au fost rezervate funcţiunilor care nu presupuneau contactul cu publicul. Golul Holului cu ghişee de la parter este dezvoltat pe două niveluri şi este înconjurat pe trei laturi de o amplă galerie. Registrele decorative sunt prezente şi în Holul ghişeelor. La nivelul parterului, se remarcă succesiunea pilelor masive de zidărie, între care erau fixate ghişeele. În spatele fiecărei pile era montată o casă de bani, care, astfel, se afla la îndemâna funcţionarului de la ghişeu. Un buton decorativ fixat în zidărie pune în evidenţă axul pilelor, care sunt unite prin arce în formă de semicerc. Registrul al doilea, ce corespunde etajului I, cuprinde grupuri de coloane duble, în stil compozit, situate la distanţe egale, unite în partea superioară prin arce în formă de semicerc. Acest registru se termină cu o cornişă bine evidenţiată, care face distincţia între tratarea pereţilor şi aceea a acoperişului. Fermele metalice care o alcătuiesc sunt disimulate în decoraţia abundentă a stucaturii, prin arce fin decorate ce ritmează suprafeţele decupate din bolţi cu muchii ieşite. Prin intermediul unor steme bogat decorate, sprijinite lateral de câte două personaje feminine, la rândul lor, arcele se reazemă pe cornişa etajului I. În faţa stemelor cu însemnele băncii, la colţurile sălii se află câte un vultur. Deasupra cornişei se află şi un registru secundar de lunete, care, împreună cu un mare luminator, dispus în centru, asigură iluminarea holului. La parter se aflau şi alte spaţii destinate birourilor care nu presupuneau contact cu publicul: sala pentru imprimarea biletelor (pe latura Smârdan) şi locuinţe de serviciu (latura Carada). În vestibul, două sculpturi realizate în atelierul A. Durenne Sommevoire, care reprezintă personaje feminine ţinând cu ambele mâini, deasupra capului, câte un corp de iluminat, marchează pornirea rampelor celor două scări către următorul etaj. La nivelul podestului intermediar, fiecare scară continuă cu două rampe, de o parte şi de alta. De asemenea, se menţine decorarea parietală cu pilaştri angajaţi. Cu ultima treaptă se termină şi spaţiul luminos, asigurat de ferestrele orientate către una din curţile interioare. Pe balustrada cu decoraţii minuţios realizate, au fost aşezate două steme cu însemnele heraldice ale provinciilor istorice ce alcătuiau Regatul României în momentul edificării construcţiei: bourul Moldovei, acvila Munteniei, leul Olteniei şi cei doi delfini afrontaţi ai Dobrogei. La nivelul podestului intermediar al scării din partea dreaptă, se află placa din piatră de Baschioi cu numele celor 21 de funcţionari BNR morţi pe câmpurile de onoare ale Războiului Reîntregirii. Acest tip de piatră fusese folosit şi la Palatul Regal şi se armoniza cu arhitectura băncii. Adaptată stilului clădirii şi "încastrată în zidurile acestei vechi instituţii, la răspântia serviciilor ei", placa comemorativă a fost realizată de arhitectul Radu Dudescu şi inaugurată, la 11 noiembrie 1937 (data armistiţiului de la Compiegne, care pusese capăt Primului Război Mondial), în cadrul unei ceremonii special organizată, la care au participat guvernatorul Mitiţă Constantinescu, membrii Consiliului de administraţie şi reprezentanţi ai guvernului. Deasupra rampei centrale se afla câte un luminator, înlăturate de lucrările ulterioare, astfel încât, astăzi iluminarea naturală se realizează numai prin intermediul ferestrelor dinspre curtea interioară. Cele două scări monumentale asigură accesul la etajul I, care este nivelul nobil al Palatului. Aici se aflau: Holul de onoare, Sala Consiliului de administraţie, Biroul guvernatorului, birourile altor membri ai conducerii băncii şi sălile de recepţie. Tratarea arhitecturală riguroasă, vizibilă în ierarhizarea decoraţiei parietale şi a plafonului, continuă şi la etajul I. Holul propriu-zis al etajului I începe cu o porţiune de perete în care au fost plasate, simetric, câte o uşă cu ancadrament. În partea centrală a holului se află intrarea în Sala Consiliului de administraţie, zona fiind marcată la extremităţi prin câte un arc. Intrarea în Sala de Consiliu este flancată de alte două coloane. De o parte şi de alta a peretelui ce corespunde Sălii de consiliu sunt practicate două nişe în care sunt amplasate statui asemănătoare cu cele de la parter, realizate de acelaşi autor, simbolistica lor fiind, de asemenea, circumscrisă ramurilor economiei româneşti. Uşa propriu-zisă are un fronton în formă de semicerc, în care se află un ceas şi o laborioasă decoraţie în basorelief. Sala Consiliului de administraţie are cele mai pretenţioase decoraţii dintre toate încăperile băncii, în acelaşi stil eclectic la care s-au adăugat puternice accente baroce. Decoraţia este asigurată de pilaştrii angajaţi, de stucatura şi capitelurile aurite. Uşile, complet vitrate, care se deschid spre strada Lipscani şi către încăperile vecine, sunt încadrate de o ornamentaţie bogată, cu elemente decorative de natură vegetală în stil neoclasic, fiecare având un ancadrament puternic profilat, terminat cu frontoane. Chenare de mari dimensiuni subîmpart peretele dinspre Holul de onoare, precum şi partea centrală a celor laterali. Traveea mediană este rezervată intrării principale, iar în celelalte chenare se află patru tablouri de dimensiuni mari, comandate de Consiliul de administraţie, la 11 iunie 1890, celor mai importanţi artişti plastici ai momentului: Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea, Eugen Voinescu. Compoziţie de mari dimensiuni (2,50m x 3,50m), intitulată La secerat sau Rodica, pictura din stânga intrării a fost realizată de Nicolae Grigorescu (1838-1907) în 1894, în perioada târzie a creaţiei sale. Rodica înfăţişează o scenă la munca câmpului, respectiv la secerat, accentul căzând pe un personaj feminin, aflat în prim plan, care domină compoziţia. În dreapta intrării, se află o marină de dimensiuni aproximativ identice, pictată, tot în 1894, de Eugeniu Voinescu (1842-1909). Pictând din pasiune şi nu ca urmare a unei pregătiri academice, E. Voinescu, consulul României la Odessa şi discipolul lui Aiazovski este unicul autor român de tablouri cu o astfel de tematică. Aici se crede că este vorba de o scenă din portul Constanţa. Pereţii laterali sunt ocupaţi, în zona lor centrală, cu două picturi alegorice ale lui G. D. Mirea (1852-1934): Mercur şi Prometeu, realizate într-o manieră academică de influenţă barocă, probabil în 1891. Sub aceste tablouri pe suport oval, se găsesc două şemineuri decorative, lucrate în lemn cu grilaje metalice. La partea superioară a sălii se află cornişa puternic profilată, care cuprinde şi golurile circulare ale ferestrelor dinspre Lipscani. Plafonul este decorat asemănător Sălii ghişeelor. Un valoros candelabru completează ambientul. În stânga Sălii de Consiliu, se află Biroul guvernatorului în care tratarea parietală este mai reţinută, materialele şi culorile folosite provenind dintr-o gamă mai deschisă, ceea ce creează un agreabil contrast între cele două săli. Galeria ce înconjoară pe trei laturi golul Holului ghişeelor adăpostea birourile Serviciului contabilităţii (aripa Smârdan) şi locuinţa guvernatorului (aripa Carada). Locuinţa guvernatorului avea un acces separat în clădire, cuprindea mai multe încăperi, inclusiv o bibliotecă personală, deservite de un coridor lung, şi era luminat prin curtea interioară. Subsolul era rezervat spaţiilor destinate tezaurului, inclusiv pentru depozitarea valorilor populaţiei, precum şi pentru anexe (ateliere de întreţinere, depozite, magazii). Tratarea interioarelor a fost subordonată compoziţiei planimetrice generale, caracterizată prin ierarhizare şi gradarea strictă a efectelor spaţiale. Spaţiile publice şi de reprezentare au beneficiat de o remarcabilă rezolvare plastică. Particularităţile decorative ale fiecărui spaţiu nu anulează coerenţa ansamblului. Rolul din ce în ce mai important al BNR în economia naţională, extinderea operaţiunilor sale şi creşterea numărului funcţionarilor au făcut ca spaţiile Palatului de pe strada Lipscani să devină insuficiente. De aceea, Administraţia Băncii a acţionat în două direcţii: a transformat interiorul Palatului vechi şi şi-a extins spaţiile de birouri în clădirile învecinate special achiziţionate. Prima modificare majoră a interiorului a avut loc în 1915, când s-a renunţat la ampla galerie de la etajul I, care înconjura pe trei laturi Holul ghişeelor, pentru a fi transformată în două birouri mari. Cu acelaşi prilej, s-a montat tâmplăria ce închide noul spaţiu de lucru, care, astfel, era separat de Sala ghişeelor. După ce în anii 1916-1918, Palatul a fost ocupat de armata germană, în 1920, au fost reluate lucrările, mai ales că, după Unirea de la 1918, funcţionarea BNR trebuia să se racordeze la noile realităţi economice şi politice. În toamna anului 1923, BNR a cumpărat două clădiri situate în apropiere: imobilul Zaharia, aflat la intersecţia străzii Doamnei cu strada E. Carada, şi imobilul Teatrului Modern, de la intersecţia străzii E. Carada cu strada Băncii Naţionale. Ambele au fost adaptate pentru funcţiunile băncii, iar în 1926 Teatrul Modern a fost legat la nivelul etajului I cu Palatul vechi printr-o pasarelă executată de antrepriza inginerului Emil Prager. În anii 1929-1930, au avut loc cele mai consistente transformări ale Palatului. Acestea au constat în: reducerea la minimum a spaţiilor destinate locuinţelor, prin renunţarea la vastul apartament al guvernatorului, pentru care s-au cumpărat, la interval de mai mulţi ani, casa pe strada Mircea Vodă (în care s-a mutat I.G. Bibicescu) şi vila de pe bulevardul Lascăr Catargiu nr. 39, primul guvernator care a locuit aici fiind D. Burillianu; galeria de la etajul I, care înconjura Holul ghişeelor, a dobândit forma definitivă, existentă astăzi; cele trei aripi secundare au fost înălţate cu un al doilea nivel, destinat în întregime birourilor. Execuţia acestor operaţii a presupus lucrări inginereşti complicate. Planşeul peste etajul I a fost consolidat şi completat cu un altul, turnat în beton armat, calculat pentru a suporta sarcinile noi. Luminatoarele scărilor de onoare şi cel din faţa Sălii de Consiliu au dispărut. Iniţial, diferite, înălţimile aripilor clădirii au fost unificate la nivelul cornişei aripii Lipscani şi a pavilioanelor din colţuri. Pentru faţadele secundare s-a folosit acelaşi tip de tencuială, clădirea fiind terminată prin translatarea la noua cotă a cornişei originale. În urma acestor intervenţii, Palatul vechi a dobândit un volum compact, a cărui masivitate degajă o forţă considerabilă. (Sursa - NET - siteul BNR)

Conform statutului din 22 octombrie 1963, în vigoare de la 6 aprilei 1964, Banca Internationala de Colaborare Economica a fost creata prin intelegere intre guvernele Republicii Populare Bulgaria, Republicii Populare Ungare, Republicii Democrate Germane, Republicii Populare Mongole, Republicii Populare Polone, Republicii Populare Romine, Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste si Republicii Socialiste Cehoslovace, cu scopul de a contribui la colaborarea economica si la dezvoltarea economiei nationale a tarilor membre ale Bancii, precum si la largirea relatiilor comerciale si economice ale acestora cu alte tari. Banca s-a creat sub egida organismului econonic european din vremea comunismului - C.A.E.R. - Consiliul de ajutor economic reciproc, al cărui steag este postat mai sus.

Insigna sportivă comunistă - C.C.A. (Clubul central al armatei)

Fotbal Club Steaua București, cunoscut ca Steaua București sau simplu Steaua, și mai demult C.C.A.) este un club de fotbal românesc, care evoluează în liga I. Este clubul românesc cu cel mai mare succes fotbalistic pe plan național și internațional. De-a lungul istoriei, Steaua a câștigat cele mai multe campionate, cupe și supercupe ale României. La data scrierii prezentului articol - noiembrie 2012 - palmaresul naţional al clubului este următorul: 23 de titluri de Campioană naţională, 21 de Cupe ale României şi 5 Supercupe ale României. Steaua a fost prima echipă din estul Europei și singura din România care a câștigat Cupa Campionilor Europeni, și a doua echipă est-europenă și singura din România care are în palmares Supercupa Europei. Fondat pe 7 iunie 1947 ca „ASA București” (Asociația Sportivă a Armatei București), clubul și-a schimbat de mai multe ori numele, până la stabilirea numelui „Steaua” în anul 1961. Din punct de vedere istoric, Steaua este cunoscut ca și clubul sportiv al Armatei Române. Cu toate acestea, departamentul de fotbal s-a separat de clubul sportiv în anul 1998. Din acel moment, singurele legături ale clubului de fotbal cu Armata sunt tradiția istorică și stadionul Ghencea, care încă este proprietatea Ministerului Apărării Naţionale. De-a lungul timpului, echipa a avut mai multe steme, datorită diferitelor schimbări de proprietari și de regimuri. Culorile tradiţionale ale clubului sunt roşu şi albastru. Steaua a jucat multe meciuri pe stadionul Ghencea, inaugurat în anul 1974 şi care are capacitatea de 28365 locuri. Ultimile meciuri ale Stelei s-au desfăşurat pe ultramodernul stadion Arena naţională, construit pe locul vechiului stadion 23 August.

Deasupra am postat stemele (logo-urile) clubului de fotbal STEAUA Bucureşti, de-a lungul timpului.

Steaua si Dinamo sunt un caz tipic de rescriere a istoriei si un exemplu ca spalarea creierelor a dat rezultate. Nu am nimic cu cei care sustin dezinteresat aceste echipe, chiar daca cei mai multi o fac din oportunismul si comoditatea de a tine cu cel mai tare la un moment dat. De altfel, sunt echipele cu cei mai multi suporteri de conjunctura. Vreau sa vorbesc despre ele nu din fanatism pentru alta echipa ci pentru ca mi se par exemple flagrante de falsificare a istoriei.

Scopul infiintarii celor doua cluburi ale regimului comunist in Romania a fost acela de a arata ca intre tara noastra, proaspat anexata de blocul sovietic si “fratele mai mare”, U.R.S.S., exista legaturi “trainice”. “Masele” si-au insusit aceasta aluzie mai bine decat ar fi putut spera ocupantul sovietic si au inceput cu timpul chiar sa iubeasca sincer bocancul care le strivea. Ma rog, in cazul de fata, echipele purtatoare de bocanc. Minciuna cea mai draga a laudatorilor acestor corpuri straine din fotbalul romanesc e ca istoria sportiva incepe cu ei, respectiv ca aceste cluburi au adus glorie tarii. De doua ori fals. In primul rand, in Romania exista o miscare fotbalistica efervescenta inainte de al doilea razboi mondial. Cel putin la data infiintarii celor doua grupari exista nu numai un campionat cu traditie dar si ligi inferioare. Infiintarea Stelei si, anul viitor, a lui Dinamo direct in prima divizie constituie un pacat originar si o incalcare limpede a regulilor jocului. Imaginati-va ca ati infiinta acum un club de fotbal pe care ati cere sa il inscrieti direct in Liga Campionilor! Inca de la bun inceput se dadea semnalul ca nu avem de-a face cu simple echipe de fotbal ci cu echipele sistemului. Anul 1947, anul in care era infiintat Asociatia Sportiva a Armatei (viitoarea Steaua – nume pe care l-a primit abia in 1961) e unul dintre cei mai nefasti ani din istoria Romaniei. Cam care era atmosfera in tara? In februarie 1947, Consiliul de Ministri il proclama pe Stalin cetatean de onoare al Romaniei; Partidul National Taranist era desfiintat in urma unei inscenari comuniste, iar liderul sau Iuliu Maniu era condamnat la moarte si executat in acelasi an in care Regele Mihai era obligat sa abdice. Asocierea numelui Stelei cu cel al armatei e o manipulare grosolana, care dorea sa alipeasca aceasta echipa de un element propriu natiunii. De altfel, nicaieri in lumea libera nu exista echipe ale armatei sau ale politiei, aceasta fiind o absurditate cum ar fi existenta unei echipe a Guvernului sau a altor institutii ale statului. In anul 1947 trebuie retinut ca era vorba in fapt de o armata de ocupatie. Conducatorii militari care dusesera greul razboaielor fusesera asasinati sau marginalizati sub pretextul colaborarii cu aliatul german, locul lor la comnda fiind luat de membrii diviziei Tudor Vladimirescu. Acestia erau comunisti slab instruiti din punct de vedere militar dar indoctrinati prin stagii de pregatire la Moscova, multi alogeni, veniti literalmente pe tancurile sovietice in tara.

Oricum, in acel an si aproape un deceniu dupa, in tara ultimul cuvant il avea o alta armata, armata rosie, care ocupase tara si isi impusese un guvern-marioneta.

Ca si Dinamo, Steaua are si ea surate in tari din fosta Uniune Sovietica si imprejurimi, gen TSKA Sofia sau TSKA Moscova, de asemenea, club al armatei.

Ca Steaua era de fapt un club care avea mai multe in comun cu armata rosie decat cu armata romana o dovedesc primele sale sigle, pe care sta la loc de cinste steaua rosie in cinci colturi de pe caschetele si tancurile sovietice. Abia in anii 60 aceasta stea va fi schimbata cu una de culoare galbena care sa induca ideea de patriotism, iar dupa Revolutie, steaua bolsevica avea sa fie denumita cu tupeu ca fiind „steaua crestina” de catre analfabetul care a devenit patronul clubului.

Primele sigle ale clubului Steaua poarta nu doar steaua in cinci colturi ci si steagul rosu sau cununa cu spice din heraldica bolsevica. Tot rosul comunist e culoarea de baza si pentru Dinamo.

Putini isi mai aduc aminte acum ca pana in 1989 si pe sigla clubului din Stefan cel Mare a figurat la loc de cinste o stea rosie in cinci colturi, ingalbenita mai apoi. Dupa Revolutie, conducatorii clubului Dinamo au mai renuntat la cateva simboluri definitorii, cum ar fi spicele de grau si litera D in grafia kirilica, aflat multi ani pe blazon. Anul in care Stalin dicta infiintarea unui club cu numele Dinamo si la Bucuresti (1948) e unul la fel de sumbru ca si precedentul, fiind anul deplinei comunizari a tarii. Parlamentul era inlocuit cu Marea Adunare Nationala, aleasa printr-un simulacru democratic, iar conducerea tarii era preluata in mod brutal si dictatorial de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

In cazul lui Dinamo, intentia lui Stalin de a arata ca exista legaturi multiple intre statele din imperiul comunist e mult mai vizibila. Echipe cu acelasi nume se vor regasi aproape in toate marile orase comuniste. De altfel, acestea se vor intalni periodic in competitii denumite dinamoviade si ramase in istorie prin aranjamentele proverbiale in urma carora castigatoarele erau stabilite in culise. Impunerea prin influenta politica in competitiile sportive va deveni marca acestor doua grupari asociate cu sistemul. Totul era permis. Jucatorii care nu puteau fi tentati de conditiile financiare excelente erau adusi prin cea mai sigura metoda de transfer imaginabila: recrutarea! Cum tot trebuiau sa-si satisfaca undeva stagiul militar obligatoriu nu avea decat de ales: la armata, la militie sau la puscarie. Diferenta nu era oricum prea mare. Steaua si Dinamo au inventat si sistemul cu false competitoare, umpland campionatul cu echipe satelit. Fata de Gloria Buzau de azi, inainte de 89, acele echipe purtau chiar in titulatura una din cele doua denumiri.

Asa era cazul cu mai multe echipe gen ASA (Asociatia Sportiva a Armatei) Targu Mures, Steaua Mizil, Dinamo Pitesti, Dinamo Bacau, asta pentru a aminti exemple din „perioada romantica”. Spre sfarsitul anilor 80 in prima liga si-au facut intrarea triumfal FC Olt (echipa lui Piturca din satul natal al lui Ceausescu, Scornicesti) sau Victoria Bucuresti (echipa Securitatii, condusa de Mitica Dragomir). Prima a reusit promovarea in prima liga dupa un meci de pomina in care a reusit sa isi refaca golaverajul necesar. Scorul inregistrat, unul care nici nu batea la ochi in acele vremuri: 18-0 ! Cand toate aceste metode murdare nu erau suficiente se intervenea direct de catre „patronii” de facto ai cluburilor, respectiv Valentin Ceausescu pentru Steaua si Tudor Postelnicu (ministru de interne in 89) pentru Dinamo. De pomina a ramas episodul in care Steaua si-a trecut in palmares o Cupa a Romaniei pe care o pierduse pe teren cu un scandal monstru, printr-un decret semnat a doua zi de insusi Nicolae Ceausescu. De obicei, nici nu era nevoie sa se mai recurga la asemenea metode, dat fiind ca echipele reusisera sa devina adevarate representative nationale in conditiile in care isi alegeau practic orice jucator de pe piata interna. Sa te mandresti in asemnea conditii cu performante europene e o dovada de tupeu. Asemenea ispravi, gen castigarea Cupei Campionilor de catre Steaua in 1989 starneau doar ironii din partea presei straine care se amuza pe marginea hobby-ului beizadelei dictatorului de la Bucuresti. Sa fim seriosi, o echipa adunata cu forta de fiul unui Saddam sau Mobutu nu ar starni nimanui admiratia, ci ar intregi imaginea de tara subdezvoltata. Cum Steaua si Dinamo erau intr-o foame de trofee si medalii, trebuiau recuperate cam multe decenii in care alte cluburi adunasera performante si simpatizanti. Prin urmare, cele mai lovite au fost cluburile cu traditie. Unele, gen Ripensia Timisoara – primul club profesionist de fotbal din tara – au fost chiar desfiintate. Altele, ca Poli Timisoara, UTA Arad, Rapid Bucuresti, fortate sa retrogradeze. Gesturile de fronda costau si ele scump gruparile cu fani adevarati, pentru ca foarte multi ani cele doua cluburi au avut reale dificultati in a-si umple tribunele. Daca veti vedea imagini de la semifinala de Cupa Campionilor din 1986 veti vedea cadre bizare cu tribune intregi in verde. Asta pentru ca aducerea de autocare cu soldati chiar si la meciurile din cupele europene era o practica uzuala din lipsa de sustinatori. Sa nu uitam, privind acum numarul de fani oportunisti ai acestor doua echipe, si ca in anii 80 televiziunea de stat (singura existenta) nu mai transmitea meciuri din campionat decat daca una dintre competitoare era Steaua sau Dinamo. In 1990, ministrul sportului Angelo Niculescu a propus desfiintarea celor doua grupari care aduceau aminte de ocupatia comunista. Masura a fost luata in mai multe state care s-au rupt cu adevarat de acest sistem. Nume ca Dinamo Zagreb sau Varsovia au fost abandonate rapid pentru conotatia lor rusinoasa. La noi, insa, cum la putere ramasesera oameni din aceleasi structuri simpatizante ale echipelor cu epoleti, s-a optat, dupa cum se poate observa doar pentru unele cosmetizari ale unor sigle din care au fost sterse „discret” urmele trecutului.

Sursa - NET - Blogul lui Schmoukiz

Institutul de cercetări și proiectări

tehnologice pentru sectoare calde

43 CIF București 1976

Denumirea actuală a acestei instituții este "Institutul de cercetari și proiectări tehnologice pentru sectoare calde și metalurgie" și are sediul în București. Nu dețin alte informații despre acest institut, iar dacă cineva ar putea să mă ajute i-aș fi sincer recunoscător.

Insigna - București

Nu dețin niciun fel de informații despre acest gen de insigne sau despre reprezentările de pe ea. Dacă cineva ar putea să mă ajute i-aș fi sincer recunoscător.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele veche, comunistă și actuală ale Bucureștiului, câteva monumente arhitectonice, alte locuri de vizitat în capitală, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.