Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO DE COLECȚIE BELGIA

Moneda euro de colecţie de mai sus celebrează personalitatea lui Leopold III. Aversul monedei prezintă chipul lui Leopold III, pe când reversul prezintă monograma constituției belgiene. Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 12,5 euro, seria – dinastia regală belgiană, data emiterii – 2009, forma - rotundă, diametrul – 14 milimetri, greutatea – 1,24 grame, metalul – aur, calitate – proof şi tirajul – 5000 de exemplare.

Leopold al III-lea (născut la data de 3 noiembrei 1901 și decedat la data de 25 septembrie 1983) a fost rege al Belgiei din anul 1934 până în anul 1951, când a abdicat în favoarea fiului său Baudouin.

Moneda euro de colecţie de mai sus celebrează personalitatea lui Baudouin. Aversul monedei prezintă chipul lui Baudouin, pe când reversul prezintă monograma constituției belgiene. Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 12,5 euro, seria – dinastia regală belgiană, data emiterii – 2010, forma - rotundă, diametrul – 14 milimetri, greutatea – 1,24 grame, metalul – aur, calitate – proof, tirajul – 5000 de exemplare și prețul unitar de vânzare – 70 de euro.

Baudouin I (născut la data de 7 septembrie 1930 și decedat la data de 31 iulie 1993) a fost rege al Belgiei după abdicarea tatălui său, în anul 1951, până la moartea sa, în 1993. A fost fiul cel mare al regelui Leopold al III-lea și a primei lui soții, Astrid a Suediei. Nu a avut moștenitori și, după decesul său, coroana a trecut fratelui său, Albert al II-lea

Moneda euro de colecţie de mai sus celebrează personalitatea lui Albert II. Aversul monedei prezintă chipul lui Albert II, pe când reversul prezintă monograma constituției belgiene. Moneda are următoarele caracteristici tehnice; valoarea – 12,5 euro, seria – dinastia regală belgiană, data emiterii – 2011, forma - rotundă, diametrul – 14 milimetri, greutatea – 1,24 grame, metalul – aur, calitate – proof, tirajul – 6000 de exemplare și prețul unitar de vânzare – 105 euro.

Albert al II-lea, nume complet Albert Félix Humbert Théodore Christian Eugène Marie, (născut la data de 6 iunie 1934), a domnit ca rege al belgienilor, după moartea fratelui său mai mare, din anul 1993 până la abdicarea din anul 2013, pe motive de sănătate, în favoarea fiului său, Prințul Filip al Belgiei.

***

VORBE DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

VOLTAIRE (1694 - 1778)

nume real Francois Marie Arouet,

scriitor și filozof francez

Când e vorba de bani, toți sunt de aceiași religie.
Marea afacere și singura în care trebuie să reușești este să trăiești bine.
Adevărul este un fruct care nu trebuie cules decât atunci când este complet copt.

__________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani si apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificare asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insignă - M (Metalul) Oțelul Roșu 50 (de ani) 1920 - 1970

Metalul Oțelul Roșu, denumire actuală A.C.S. Oțelul Roșu (Asociația Clubul Sportiv) este echipa fanion, de fotbal a orașului, care participă în prezent în liga a IV-a campionatului național. Echipa a fost înființată în anul 1920 și joacă în echipament cu următoarele culori traditioanele; roșu-albastru în meciurile de acasă și alb-negru în meciurile din deplasare. Sus am postat un fanion și logo-ul echipei de fotbal Metalul Oțelul Roșu.

Insignă - Uzina Oțelul Roșu 1796 - 1971

In zona Vaii Bistrei mineritul si prelucrarea fierului au fost cunoscute si practicate de milenii, existand vechi traditii metalurgice chiar pe vatra istoricei localitati Ohaba Bistra. Premierele industriale sunt atestate prin prezenta cuptoarelor catalane si a atelierelor de prelucrare a fierului in bandaje prin intermediul ciocanelor actionate hidraulic. In anul 1804 apar vetrele de afanare, primul proprietar atestat fiind MARTINSCHITZ, apoi PALLMAN si HANOVITZ, care in anul 1823 vand proprietatile lor Societatii Unite Bistra-Ruschita. Prin contractul incheiat la 13 Martie 1823 la Viena, Comandamentul Cezaro-Craiesc, in numele Regimentului de Graniceri Valaho-ilirici, cedeaza pe 25 de ani Societatii Bistra-Ruschita exploatarea padurilor de pe versantul sudic al Muntilor Poiana Rusca si de pe versantul nordic al Muntilor Tarcu. Dupa anul 1830 vetrele de afanare sunt treptat inlocuite de cuptoarele de pudlare care foloseau ca si combustibil lemnul.

In anul 1834 sunt concesionate pe timp de 80 de ani alte paduri in zona Rusca Montana. In 1856, la Ferdinandsberg (localitate atestată încă din anul 1807 în comitatul Caraș-Severin), au existat instalatii de pudlare, un laminor de profile usoare si un atelier de lacatuserie. La 12 Septembrie 1857, Societatea Bistra-Ruschita vinde unitatile sale metalurgice din Ferdinandsberg catre Prima Societate Banateana de Mine si Metalurgie - Erster Banater Siebenburger Bergwerks Gesellschaft - cu sediul la Viena. In 13 Decembrie 1859, societatea mai sus mentionata fuzioneaza cu Asociatia Brasoveana pe Actiuni de Mine si Metalurgie. Acest consortiu producea anual la Ruschita si Rusca-Montana, 8000 tone de fonta care erau apoi prelucrate la Ferdinandsberg.

In perioada in care instalatiile metalurgice de aici au apartinut acestui consortiu denumirea oficiala a lor a fost: Uzina de Fier Ferdinandsberg. În anul 1865 existau sase cuptoare cu pudlaj, insă în acelasi an au inceput lucrarile pentru construirea unui laminor de semifabricate si sine de cale ferata dotat cu 5 caje, actionat de o turbina de 80 CP si cu instalatii anexe necesare. Sinele de cale ferata au fost utilizate la construirea liniei ferate SIMERIA - PETROSANI, Uzina Ferdinandsberg fiind, la acea data, a doua unitate siderurgica din tara, dupa Resita, care a fabricat acest fel de produse metalurgice. In anul 1867 se creaza dualismul austro-ungar si localitatea Ferdinandsberg este rebotezată Nandorhegy, denumire ce se regaseste si pe produsele uzinelor de aici. Dupa darea in functiune, in 1881, a unui laminor de tabla subtire si in 1891 a primului cuptor SIEMENS-MARTIN cu o capacitate de 6,5 tone, in anul 1897, la 15 Iunie, Asociatia Brasoveana de Mine si Metalurgie vinde Uzinele de Fier Ferdinandsberg, Societatii Anonime pe Actiuni de Mine si Metalurgie Calan, cu sediul la Budapesta. In 1898 incepe reconstructia vechiului laminor de semifabricate distrus de incendiu. Noul laminor era alcatuit din 4 caje trio si un laminor duo care produceau sine de cale ferata de la 5,25kg/metru liniar la 25,3 kg/metru liniar, precum si platine pentru nevoile proprii si pentru livrarea la Laminorul de Tabla de la Nadrag. Laminorul era antrenat de o turbina de 450 CP. In anul 1903 este dat in folosinta un laminor de tabla subtire cu doua caje degrosisoare si 2 finisoare. Linia de laminare, masinile de ajustaj, foarfecele si masinile de planat erau antrenate de o turbina hidraulica de 350 CP. Laminorul mai dispunea de o instalatie de zincuire si de una de plumbuire APLATER. Prin

construirea, in anul 1912, a inca doua cuptoare SIEMENS-MARTIN de 15 tone/sarja, nu mai era necesara mentinerea cuptoarelor de pudlaj, acestea au fost scoase din uz, Ferdinandsberg fiind ultima uzina din tara care mai folosea aceste cuptoare. La 8 Februarie 1914 se da in folosinta linia ferata cu ecartament normal care face legatura dintre uzina si gara. Ca urmare a intrarii Romaniei in razboi (August 1916) alaturi de Antanta si pentru a-si proteja astfel capitalul investit in instalatiile de aici Societatea de Metalurgie pe actiuni RIMAMURANY demonteaza majoritatea utilajelor si le transfera in Ozd si Corompa in Ungaria. Pentru a se folosi spatiul halelor, acestea sunt inchiriate C.F.R-ului ca ateliere de reparatii. La 9 Martie 1924, Societatea de Mine si Metalurgie Calan concesioneaza uzinele Calan, Ferdinand si minele Teliuc, Uzinelor metalurgice TITAN SAR, care isi schimba numele devenind TITAN-NADRAG-CALAN (T.N.C.), in care majoritatea capitalului era detinut de fratii MAX si EDGARD AUSCHNITH.

Inca din acelasi an se reconstruiesc doua cuptoare SIEMENS-MARTIN de 7,5 tone si Laminorul de Tabla. In August 1925 se da in exploatare Laminorul de Profile, cu o linie alcatuita din doua caje degrosisoare trio, doua caje mijlocii si opt caje finisoare actionate de o turbina hidraulica si de o locomotiva cu abur. In 1932 este construit un cuptor SIEMENS-MARTIN de 25 de tone, cele doua existente marindu-se la 17 tone iar un an mai tarziu incepe construirea unui nou Laminor de Tabla, aici fiind transferate utilajele din cel vechi. In 1934 in hala vechiului laminor sunt instalate masini de laminat benzi la rece si o turnatorie de cilindri. In 1935 este construit Laminorul de Platine cu doua caje degrosisoare trio si o caja finisoare trio. De la infintarea T.N.C. si pana in 1934 au mai fost date in exploatare Fabrica de cuie si sarma ghimpata, Turnatoria de Otel si Metal,atelierele anexe, Hidrocentralele Electrice Glimboca si Maru.

Atestată în anul 1796, Uzina de la Oţelul Roşu, datorită creşterii producţiei de fontă şi oţel, s-a văzut în situaţia de a-se moderniza şi dezvolta în vederea prelucrării oţelului. După laminorul primitiv destinat obţinerii de ţagle (din care urmau să se obţină prin forjare bandaje pentru roţi), uzina a fost dotată cu utilaje de laminare moderne, în 1856 ea dispunând de un laminor de profile uşoare prevăzut cu toate anexele necesare. Din 1865 începe construcţia unui laminor prevăzut cu cinci caje pentru laminarea şinelor de cale ferată, laminor ce a intrat în funcţiune în anul 1868. A urmat punerea în funcţiune şi a altor laminoare, printre care şi un laminor de tablă subţire, în anul 1881. În 1895, sectorul laminoare de la Oţelul Roşu, conform unui raport întocmit de „Asociaţia Braşoveană pe acţiuni de mine şi metalurgie", din care făcea parte şi această întreprindere (Uzinele de la Oţelul Roşu făceau parte din Societatea Unită Bistriţa Ruşchita care, din interese financiare o vinde „Primei Societăţi bănăţene de mine şi metalurgie", societate care în 1859 fuzionează cu „Asociaţia Braşoveană pe acţiuni de mine şi metalurgie") era alcătuit dintr-un: laminor pentru şine de cale ferată, platine şi ţagle, două linii de laminare de profile uşoare şi un laminor de bandă subţire. Cererea sporită de şine de cale ferată, platine şi profile a determinat preocuparea pentru modernizare şi pentru extindere. Cele două linii de laminare profile uşoare, învechite, au fost înlocuite cu o nouă linie de acelaş profil. A fost montată o cajă degrosisoare şi una finisoare pentru producerea tablelor subţiri. în 1898 s-a montat o nouă linie de laminare pentru şine de cale ferată, şi două cuptoare pentru încălzirea lingourilor în vederea laminării (ce utilizau combustibil gazos obţinut prin distilarea lemnului în patru generatoare de gaz). în anul1903 se dă în exploatare a doua linie de laminare pentru tablă, alcătuită din două caje degrosisoare şi două caje finisoare, iar atelierul de tablă era prevăzut cu o instalaţie de zincare şi plumbuire. În anul 1924, Uzinele din Oţelul Roşu trec în cadru Societătii „Uzinele metalurgice Unite Titan, Nădlag, Călan SAR", societate intersată în asigurarea necesarului de laminate din oţel cu forţe proprii, din care motiv şi-a dezvoltat capacitatea de producţie prin modernizarea şi punerea în funcţiune a utilajelor de laminare. Ca urmare, într-o hală nouă, amplasată pe locul vechiului laminor de profile s-a pus în funcţiune în 1925 o linie de laminoare compusă din două caje degrosisoare, două caje mijlocii şi opt caje finisoare. Laminorul de tablă existent a fost revizuit, înbunătăţit şi pus în funcţiune în anul 1924. În componenţa liniei de laminare pentru tablă intrau câte o pereche de caje (degresisoare-finisoare) pentru laminarea tablelor subţiri şi a tablelor de acoperiş, ca şi o cajă pentru îndreptarea tablelor recoapte. În anul 1933 au început lucrăriledeconstrucţie a unui nou laminor de tablă (care funcţionează şi în prezent), în hala construită în acest scop montându-se, în afara unor utilaje existente, şi unele noi, printre care şi o instalaţie pentru zincarea tablei de acoperiş. În anul 1934, în locul vechiului laminor de tablă, s-a pus în funcţiune un laminor la rece care a produs benzi cu o lăţime până la 200 mm., iar în anul 1935 se pune în funcţiune un laminor de platine compus din două caje degrosisoare trio şi o cajă finisoare trio şi un cuptor cu propulsie pentru încălzirea lingourilor destinate laminării. Prin măsurile de reorganizare luate după cel de al doilea război mondial se dezvoltă şi activitatea în cadrul secţiilor de laminare de la Oţelul Roşu, uzina modernizându-se în continuare în vederea producerii diferitelor sortimente de laminate. Modernizarea realizată în 1951, prin dotarea laminorului de benzi la rece cu două caje cuatro, a permis realizarea de benzi subţiri. La sfarsitul secolului XVIII, pe malul drept al raului Bistra, sunt amplasate cateva ateliere metalurgice unde colonistii germani sositi de la Resita si Bocsa au constituit “Colonia veche”, viitorul nucleu al localitatii ce va purta numele de Otelu Rosu. Condiţiile naturale prielnice de climă şi vegetaţie, bogata reţea hidrografică, bogăţiile subsolului, duc la concluzia că pe aceste meleaguri viaţa omenească a existat din timpuri străvechi. În marginea oraşului au fost găsite obiecte de silex datând din paleoliticul superior, ca şi o imitaţie după o drahmă de tip Dyrrhachium, din perioada daco-romană. În antichitate, pe Valea Bistrei trecea „drumul roman care pornea de la Lederata până la Ulpia Traiana Sarmisegetuza”(din cercetările lui Pamfil Polonic – „Despre valurile, drumurile şi cetăţile romane din toate ţările locuite de Români”). Pe acest drum sunt înscrise numai două localităţi: Agnavae (după Ptolemeu) sau Agmonia (Acmonia, Agnauie, Augmonia, după geograful din Ravenna), aşezare localizată în satul Zăvoi (posibil şi Ohaba Bistra) şi Pons Augusti (Podul împăratului) localizată, după unii istorici, la Marga, iar după alţii, la Voislova.

În secolele VI – XI, printre cele 32 localităţi bănăţene din care se extrăgea aur sunt amintite şi localităţile de pe Valea Bistrei, printre care şi Ohaba Bistra. Pentru perioada evului mediu documentele istorice cu privire la aşezările de pe Valea Bistrei sunt mult mai bogate. Localitatea Ohaba Bistra, pe vatra căreia s-a format actualul oraş, este pomenită în documente încă din secolul al XIV-lea, pe atunci numindu-se Bisthere sau Bistra. Într-un document, datat la 21 decembrie 1458 şi scris la Arad, Nicolae de Bizere şi Iacob de Racoviţa încheie o înţelegere în privinţa unor moşii din Comitatul Timişoarei, printre care figurează şi moşiile Alsoachowa (aşezare dispărută în apropiere de Glimboca) şi Zobadfalw, localitatea fiind identificată de C. Suciu ca Ohaba Bistra. Pe la 1430, regele Sigismund donează localitatea fiilor lui Petre Stoian, Laczlo Iuga şi Novac Negotha, actualul oraş purtând denumirea de Negoteşti, probabil după numele proprietarului Novak Negotha. De altfel, pe la 1449, un Negotha de Negoteşti apare ca prim-pretor de Caransebeş. De menţionat că actualul cartier Mal este consemnat în scrieri din 1561, ca proprietate a familiei nobiliare Bizerea, iar un alt cartier al oraşului, Cireşa, este menţionat în cronici din 1580, sub denumirea Cseres Bistra. În anul 1658 această parte a Banatului a fost cedată turcilor de către principele Transilvaniei Acatiu Barcsay, până la pacea de la Karlowitz (1699), când Banatul trece sub stăpânire austriacă. În „conscripţia” localităţilor din Banat, pe la 1699 – 1700, găsim localitatea sub numele de Ohaba Bistra (“ohaba” înseamnă “loc”, “aşezare”). După 20 de ani de stăpânire turcească, Banatul este cucerit de Imperiul Austriac în 1716. Aceasta organizează întreaga zonă, în scopul de a-i exploata zăcămintele miniere. Sunt amplasate primele înjghebări metalurgice pe vatra localităţii. În 1751 administraţia militară este înlocuită cu una civilă, excepţie făcând regiunile de graniţă. Începând din 1762 se formează regimentele grănicereşti constituite din ţărani liberi. În 1768 ia fiinţă la Ohaba Bistra compania 12-a regimentului de grăniceri Valaho – Iliric nr. 13. Sediul comandamentului grăniceresc de la Ohaba Bistra se afla într-o clădire unde astăzi este sediul Ocolului Silvic. La sfârşitul sec. al XVIII-lea în viaţa economică a Banatului se produc schimbări profunde, Curtea de la Viena intensifică explorările şi exploatările minere din zona Munţilor Poiana Rusca. În vizita pe care o face în Banat, în anul 1773, împăratul Iosif al II-lea trece şi pe la compania militară din Ohaba-Bistra, pe care o remarcă pentru disciplină. În 1795/1796, numitul Martinschitz instalează o forjă – mai precis un ciocan de forjă – acţionată hidraulic, pe vatra localităţii Ohaba Bistra, la poalele dealului lui Ferdinand, începând prelucrarea fierului în zonă; în aceeaşi perioadă familia Madersbach construieşte o forjă la Rusca Montană. Această investiţie necesitând forţă de muncă specializată, au fost aduşi colonişti de la Bocşa şi Reşiţa. Primii coloniști majoritari germani s-au stabilit în apropierea instalaţiei metalurgice, aşezarea constituind nucleul viitoarei localităţi Ferdinandsberg, apărută în anul 1807. Denumirea derivă, probabil, de la dealul cu acelaşi nume şi nu de la proprietarul coloniei (începând abia cu martie 1823), Ferdinand Hoffmann. Pentru că în anul 1805, Oţelul Roşu nu avea nici vatră, aceasta a fost cumpărată de la satul vecin, Mal, din izlazul lor cedându-se, pentru 200 de florinţi, o bună parte din sectorul Gai şi porţiunea cuprinsă între podul satului Cireşa, astăzi aparţinător de Oţelu Roşu, şi str. Morii, astăzi Dobrogeanu – Gherea. Restul vetrei, până la cimitirul oraşului, a fost cumpărată de la primăria satului Ohaba Bistra (astăzi parte componentă a oraşului Oţelu Roşu). Tot de la localitatea Ohaba Bistra a fost cumpărat şi terenul de pe malul drept al râului Bistra, până la limita laminorului. În timpul cât fabrica era condusă de Ferdinand Hoffman, ia fiinţă „Colonia veche”, un mănunchi destul de numeros de case, clădite în apropierea uzinei, precum şi clădirile din apropierea podului de la Cireşa, demnă de amintit fiind clădirea numită „Vila” care a servit timp îndelungat, respectiv până în anul 1862, ca local de şcoală pentru populaţia din Ferdinand. În timpul revoluţiei de la 1848, guvernatorul revoluţionar maghiar Fülöp Lipot schimbă denumirea localităţii Ferdinandsberg în Bemhegy (dealul lui Bem), denumire care nu dăinuie decât până în 1849. Datorită dezvoltării economice a noii aşezări, colonia se măreşte, documentele atestând existenţa a două aşezări distincte: Ohaba Bistra şi Ferdinandsberg. Se cunoaşte că în anul 1850 se atribuie terenuri, de către „Asociaţia braşoveană de mine şi metalurgie”, angajaţilor de la uzina Ferdinandsberg pentru construirea de case în zona „Colonia Nouă”. După anul 1867, data apariţiei dualismului austro-ungar, noua aşezare va primi numele de Nandorhegy, în fapt traducerea în limba maghiară a numelui de Ferdinandsberg. Localitatea Nandorhegy administra şi localităţile din jur, până la Valea Bistrei, mai puţin Glimboca, între 1895-1937. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe lângă germani, la Ferdinandsberg trăiau şi slovaci, unguri şi italieni (proveniţi din nordul Italiei, zonele Tolmezzo şi Ponteba).

La începutul secolului al XX-lea, comunele Nandorhegy şi Ohaba Bistra nu aveau definitivate actele cu privire la terenuri şi proprietăţi, de aceea, între 1906 -1912, se trece la întocmirea hărţilor cadastrale şi a cărţii funciare, conform acestora localitatea având, în acea perioadă, o suprafaţă de 3128 ha. După Marea Unire de la 1918 se va renunţa la denumirea de Nandorhegy, revenindu-se la vechea denumire de Ferdinandsberg din 9 iunie 1919, iar din anul 1924, se schimbă denumirea în Ferdinand. Populaţia băştinaşă, în limbajul ei uzual, nu i-a zis niciodată Ferdinand, ci „La Pod” datorită podului de beton de proporţii mari şi oarecum modern pentru timpul acela, impresionând prin masivitatea lui. Între anii 1930-1935, terenul cuprins între clădirea Vila şi vechea biserică catolică este cedat pentru clădirea bisericii ortodoxe. Ca să se poată clădi însă biserica, clerul parcelează terenul respectiv şi îl vinde la particulari, care clădesc o serie de case pe dreapta drumului roman. Cu sumele realizate din vânzarea acestor parcele se construieşte biserica ortodoxă între anii 1936-1938. În timpul celui de-al doilea război mondial, datorită greutăţilor economice, administraţia celor două localităţi Ohaba Bistra şi Ferdinand se contopeşte (în 1943) şi se formează localitatea Ferdinand – Bistra, dar după 1945 cele două comune revin la forma lor iniţială. Instaurarea regimului comunist în România, a adus prejudicii întregii ţări şi în mod implicit localităţii noastre. Părându-li-se că numele de Ferdinand nu este în ton cu noua evoluţie istorică, autorităţile comuniste din localitate au hotărât, la 8 iunie 1948, schimbarea denumirii în Oţelu Roşu. Aceeaşi denumire o primeşte şi uzina. În anul 1960, Oţelu Roşu este declarat oraş cu subordonare raională (având o populaţie de 8500 locuitori), iar în componenţa lui sunt trecute cele două localităţi învecinate, Cireşa şi Mal.

Oțelu Roșu (în germană Ferdinandsberg) este un oraș din județul Caraș-Severin, provincia istorică Banat, România, care numără aproximativ 10500 de locuitori. Localitatea este amplasată pe o terasă aluvională, la 268 m altitudine, de-a lungul faliei tectonice, prin care râul Bistra, după confluența cu Bistra Mărului, se îndreaptă spre Timiș. Oțelu Roșu are în subordine administrativă localitatea Cireșa și satul Mal. Munții Poiana Ruscă se află la nord de albia Bistrei, iar la sud sunt Munții Țarcu care coboară prin Muntele Mic spre oraș. Orașul se găsește în partea de nord-est a județului, fiind situat pe DN 68 Hațeg – Caransebeș, față de care se află la 50 și, respectiv, 20 km depărtare. Valea Bistrei conectează depresiunile Caransebeș și Hațeg. Sus am postat stema și o fotografie cu primăria orașului.

Societatea numismatică română - 1903

Al XIX-lea simpozion național Reșița 15 - 18 mai 2002

Era la început de veac XX. Cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescență spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, aveau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Începutul sec. XX va marca pentru numismatica din ţara noastră un moment de o reală însemnătate. Pe data de 28 decembrie 1903, la iniţiativa unui grup de entuziaşti şi pasionaţi ai acestei discipline, lua fiinţă Societatea Numismatică Română (SNR). Adunarea Generală, în şedinţa sa inaugurală, a votat Statutele Societăţii şi a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A. Sturdza, preşedinte de onoare; M.C. Sutzu, preşedinte activ; Gr. Tocilescu, vicepreşedinte; Al. Cantacuzino, secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. G. Severeanu, subsecretar şi D. Panku, C. Alessandrescu, Carol Storck şi E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor se fixa şi ţelul principal al Societăţii, care îşi propunea „să dezvolte ştiinţa şi arta numismatică” în România." În prezent SNR are filiale în aproape toate județele țării. Sus am postat logo-ul Societății Numismatice Române.

Atena era o zeiţă, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei greceşti, identificată de către romani cu zeița Minerva. Era zeița înțelepciunii, pe care grecii o mai numeau și Pallas Athena sau, pur și simplu, Pallas. Deasupra am postat o poză cu statuia zeiţei Atena care se găseşte la Muzeul Luvru din Paris.

Numismatica (gr. numisma și lat. nummus, - monedă, ban) este știința auxiliară a istoriei având drept obiect de cercetare tipurile de monede, descrierea lor, descifrarea legendelor, materialul din care sunt monedele confecționate și raporturile dintre diferitele categorii de monedă. O ramură a numismaticii, medalistica se ocupă cu studiul medaliilor. Monedele au apărut din timpuri străvechi, ca obiecte din materiale nemetalice folosite pe rol bani. Neștiutorii includ și studiul bancnotelor lumii în numismatică, ceea ce este greșit. Pentru lămuriri citește mai jos!

Notafilia este denumirea pasiunii de a colecționa, cerceta și studia bancnotele lumii. Moneda de hârtie a fost, fără îndoială, introdusă de negustorii de ceai chinezesc, la începutul secolului al X-lea, pentru încheierea marilor tranzacții folosind bilete la ordin. Administrația chineză adoptă, în mod oficial, bancnotele în anul 1024. Prima mențiune occidentală a unei forme de bancotă a fost făcută de către Marco Polo, la sfârșitul secolului al XIII-lea. Prima bancă din Europa care a emis bancnote a fost Riksbank din Stockholm, în anul 1658.

Al XXVI-lea simpozion național de numismatică

Băile Herculane 14 - 15 mai 2009

S.N.R. (Societatea numismatică română)

Băile Herculane este un oraș din județul Caraș-Severin, Banat, România. Are o populație de aproximativ 6000 de locuitori. Este situat pe Valea Cernei, la 5 km de principala arteră rutieră ce leagă vestul țării de București – DN6 (E70). Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d.Ch. de Împaratul Traian, romanii introducând cultul balnear preluat de la greci pe care apoi l-au dezvoltat. Romanii au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap și Hygieia. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 D.Hr, fapt consemnat într-o tabulă votivă din băi: „Zeilor și divinităților apelor, Ulpius Secundinus, Marius Valens, Pomponius Haemus, lui Carus, Val, Valens, trimiși ca delegați romani să asiste la alegerea în calitate de consul a fostului lor coleg Severianus, întorcându-se nevătămați, au ridicat acest prinos de recunoștință”. În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristrocația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules. Deasupra am postat stema și o fotografia cu sediul Primăriei - Băile Herculane.

In anul 1871 ducele Karls a facut cadou Bailor Herculane Statuia lui Hercules cu pielea leului de Nemeea pe umeri, confectionata din fier de tun (poza de deasupra). Pe soclul statuii este scris; "Herculi pro salute imperatorum severi et Antonini P II Conservatori Augustorum Dominorum nostrorum CI Gallus C.V. legatus eorum PR. PP. CUM SUIS" 198-211 e.n. Baile Herculane" ceea ce înseamnă; “Lui Hercules cu omagii i s-a ridicat acest altar pentru imparatii Severus Antonius Pius, C.I. Gallus, devotata augustilor nostri imparati, trimisul acestora ca guvernator al Provinciei impreuna cu ai sai 198-211 e.n. Baile Herculane."

Deasupra am postat două vederi generale, din perioade diferite, din renumita stațiune Băile Herculane.

Insignă - Institutul de subingineri Reșița 1971 - 1981

Răspunzând unei necesități îndelung resimțite, începând cu anul 1971, s-a înființat la Reșița învățământul tehnic superior, primul pas făcându-se prin înființarea Institutului de Subingineri, subordonat inițial Institutului Politehnic "Traian Vuia" din Timișoara, unitate de învățământ prestigioasă, de renume european.

Insignă - Institutul de subingineri Reșița

În anul 1990, în urma unui proces evolutiv normal, s-a înființat Facultatea de Inginerie, aparținând tot de Institutul Politehnic "Traian Vuia", ce îngloba secțiile: Tehnologia construcțiilor de mașini, Utilajul și tehnologia sudării, Electromecanică, Deformări plastice și tratamente termice și Turnarea metalelor. Un momente de exceptie în evoluția învățământului superior din Reșița se înregistrează în anul 1992, când se înființează Universitatea "Eftimie Murgu", autonomă, cu două facultăți: Facultatea de inginerie și Facultatea de drept și științe economice (vezi imaginea de mai sus).

225 de ani de metalurgie feroasă la Reșița S.A.1996

Fondată în 1771

Data de 1 noiembrie 1769 marchează începutul ridicării Uzinei Metalurgice Reşiţa, iar la 3 iulie 1771 se dau în folosinţă primele două furnale ale uzinei. În anul 1851 se laminează prima şină de cale ferată la Reşiţa. În anul 1854, statul austriac concesionează uzina consorţiului internaţional, societate de cale ferată - STEG. În anul 1862 se construieşte aici prima locomotivă Tender STEG cu 10 roţi cuplate (vezi poza de mai sus).

Combinatul siderurgic Reșița 1771

Două secole de siderurgie Reșița

În anul 1920 se înfiinţează Societatea anonimă "Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa - UDR", iar în anul 1936 se înfiinţează Grupul Reşiţa - Malaxa. În anul 1962 Combinatul Metalurgic Reşiţa se reorganizează numindu-se Combinatul Siderurgic Reşiţa. În anul 2000 are loc privatizarea C.S. Reşiţa, 94,4891 % dintre acţiuni fiind cumpărate de Corporaţia Noble Ventures Inc din Statele Unite ale Americii. Sus am postat logo-ul şi o imagine nocturnă a combinatului.

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița și câteva monumente de arhitectură și cultură din acest oraș.

Prefectura

Primăria

Piața centrală

Catedrala ortodoxă

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva locuri de vizitat din acest județ.