Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În data de 26 ianuarie 2024 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema Constantin Brâncuși – Surse românești și perspective universale. Aversul monedei prezintă o parte din clădirea Muzeului Național de Artă din Timișoara, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2024”, iar reversul redă portretul și numele lui Constantin Brâncuși și anii între care a trăit „1876”, „1957”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

data emiterii – 26 ianuarie 2024
tema – Constantin Brâncuși – Surse românești și perspective universale
emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României (BNR)
metal (compoziție) – argint
titlu – 99,9%
valoare nominală – 10 lei
forma – rotundă
diametru – 37 milimetri
greutate – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 exemplare
preț unitar de vânzare, fără TVA, la magazine BNR – 460 lei

Muzeul de Artă din Timișoara este situat în fostul Palat Baroc din Timișoara, situat în Piața Unirii, nr.1. Muzeul a luat ființă după desprinderea secțiunii de artă a Muzeului Banatului (1 ianuarie 2006), care a funcționat o perioadă într-o aripă din actuala clădire. Muzeul include o colecție unică de lucrări și obiecte personale ale pictorului Corneliu Baba, cu 90 de piese. Alte 3 secțiuni includ colecțiile de artă contemporană, decorativă și europeană. În patrimoniul muzeului se mai găsesc colecții de pictură românească, bănățeană și pictură religioasă, acestea momentan nu sunt expuse din lipsă de spațiu. Parterul este dedicat expozițiilor temporare. Secția de artă contemporană cuprinde 8 săli în care se regăsesc diferite concepte ale artei contemporane din Timișoara. Patrimoniul de artă veche a Muzeului de artă s-a alcătuit și s-a îmbogățit în timp. Primele icoane au intrat în patrimoniul pinacotecii timișorene, în anii 1909 și 1912. Istoricul de artă Ioachim Miloia, director al Muzeului Banatului a inițiat, începând din anul 1928, o campanie susținută de teren pentru depistarea și salvarea patrimoniului mobil, cu precădere a celui din biserici sătești. Politica sa de achiziții și mai ales de donații din partea parohiilor, s-a concretizat în crearea fondului „de artă bisericească” (inițial cam 150 de lucrări pe lemn și pânză). Acest fond a fost îmbogățit substanțial, mai ales după anul 1966, prin achiziții, donații sau transferuri, depășind în prezent 1000 de piese. Unul dintre obiectivele Societății Muzeale, înființată în a doua jumătate a secolului XIX, a fost descoperirea, colecționarea, expunerea și popularizarea artei care a luat ființă pe teritoriul Banatului. Astfel, în decursul ultimelor decenii ale veacului au fost achiziționate numeroase picturi și desene semnate de autorii născuți, școliți sau activi în acest teritoriu. În colecția de pictură bănățeană (sec. XIX) sunt reprezentați autori de diferite etnii: germani, români, maghiari și sârbi. Ei au fost formați la renumitele academii de artă ale marilor centre culturale europene: Viena, Budapesta, Düsseldorf sau Paris. Bazele colecției de art decorativă au fost puse în secolul al XIX-lea de Ormós Zsigmond (1813-1894), fondatorul muzeului timișorean, personalitate marcantă a vieții culturale din Banat, o dată cu primele piese donate muzeului, incluse în catalogul din anul 1888. Nucleul colecției reflectă într-o manieră cât se poate de elocventă felul în care, în epoca de pionierat a muzeului timișorean, când accentul era pus pe înființarea și organizarea pinacotecii, achizițiile de artă decorativă nu au fost neglijate. În limita posibilităților financiare, Ormós adună la un loc obiecte de artă aplicată de diferite tipologii, materiale și stiluri, argumentând prin această diversitate însăși ideea că o colecție de artă decorativă, pe care el doar o fundamentează, este absolut necesară în existența unui muzeu. Colecția inițială a fost completată pe tot parcursul secolului XX prin achiziții, donații și transferuri. Astăzi, numărând în jur de 1.500 de piese, repartizate în sub colecțiile de mobilier, ceramică și porțelan, sticlărie, ceasuri, metal și textile, are configurația pe care fondatorul muzeului timișorean și-o imagina la sfârșitul secolului al XIX-lea. Pictura europeană constituie una din colecțiile principale ale Muzeului de Artă Timișoara, în cadrul căreia ponderea este deținută de pictura italiană, dar și din Țările de Jos. Palatul Baroc, în sine, sau Vechea Prefectură reprezinta unul dintre cele mai valoroase monumente istorice ale Timisoarei. Palatul s-a format prin contopirea si supraetajrea a doua cladiri. Din anul 1733 aici era Oficiul Juridic Minier iar din anul 1735 Casieria Garnizoanei Militare. Începând cu anul 1778 a fost sediul prefecturii, iar de-a lungul timpului a avut mai multe functiuni administrative si militare. Fațada palatului are o somptuoasa decoratie baroca, in care alterneaza doua tipuri de impletituri desfasurate la nivelul pilastrilor, al parapetelor si al coronamentelor ferestrelor. În anul 1774, imobilul s-a extins cu reluarea “in oglinda” a corpului existent, dobandind astfel o a doua curte interioara, la care accesul se facea printr-un culoar boltit. Ultima transformare importanta a suferit-o la finele secolului al XIX-lea cand a ajuns la infatisarea de astazi. Palatul Baroc a fost ani de zile in lucrari de reabilitare si, cu un efort financiar insemnat, i-a fost redata stralucirea de odinioara. De-a lungul vremii aici au poposit mari personalități politice ale lumii: Iosif al II-lea (1767), Franz Josef (1872) și regele Ferdinand al României (1923). Este știut că orașul Timișoara s-a aflat mai bine de 150 de ani sub stâpânire otomană (1552 - 1716) intrând apoi sub dominația Casei de Habsburg, el simbolizând astfel puterea imperială. De-a lungul vremii, pînă după al doilea război mondial, Palatul Baroc a găzduit la parter sediul administrativ, iar la etajele I şi II, locuinţele funcţionarilor administraţiei. În contextul în care Viena a decis în 1778 reorganizarea regiunii, punînd-o sub coordonarea Consiliului administrativ al Ungariei, vechile districte devenind comitate, Palatul Baroc avea să continue să-şi joace rolul sub denumirea de Casa Comitatului. Aici va fi sediul subprefectului, al funcţionarilor comitatului şi arestul pentru delictele civile, iar în aripa veche, la parter, Contabilitatea Camerală. Între anii 1849-1861 în nou înfiinţata regiune autonomă Voivodina Sârbească şi Banatul Timişan, Palatul Baroc a devenit sediul administraţiei care în acel deceniu a fost direct subordonată Vienei. Cu excepţia unor lucrări de reparaţii şi zugrăvire în culoarea gri, lucrări executate în anul 1858, nu s-a intervenit în chip major asupra clădirii. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Palatul Baroc a suferit o transformare, ajungînd la forma de astăzi. Modificarea ei a fost realizată în acord cu gustul epocii, unul tributar timpului, ceea ce vrea să spună că orice intervenţie asupra unei clădiri trebuia făcută prin înnoire şi prin găsirea unui stil reprezentativ pentru arhitectura contemporană. După cel de-al doilea război mondial, în Palatul Baroc a funcţionat Facultatea de Agronomie din cadrul Politehnicii din Timişoara, devenită ulterior Universitatea de Agronomie şi Medicină Veterinară “Banatul”. După primul război mondial devine sediul prefecturii Timiș. Între 1944 și 1958 a găzduit comandamentul trupelor sovietice staționate în oraș. La sfârșitul anilor ' 70, când se pot observa primele semne de deteriorare Institutul Agronomic părăsește clădirea, și noul proprietar Muzeul Banatului începe renovarea. Începute în anul 1983, cele mai recente lucrări de restaurare ale Palatului Baroc au avut ca rezultat o parţială dare în folosinţă în anul 2006, urmând ca acestea să fie continuate de echipele de proiectanţi şi de constructori ale căror intervenţii sunt coordonate de Ministerul Culturii.

CONSTANTIN BRÂNCUȘI se nãște la data de 19 februarie/2 martie 1876, în localitatea Hobita, județul Gorj și moare la data de 16 martie 1957 la Paris. Începe scoala pimarã la Pestisani (1883), continuã la Brãdiceni; se angajeazã la Târgu Jiu, Slatina si Craiova; urmeazã cursurile scolii de Meserii din Craiova (1894-1898); scoala de arte frumoase din Bucuresti, clasa profesorului Ion Georgescu (din 1898). În vacanta de varã a anului 1897 pleacã la Viena unde se angajeazã în atelierul unei fabrici de mobilã. La întoarcere în Craiova, modeleazã bustul lui Gheorghe Chitu, fondatorul scolii. La Craiova sculpteazã un Cap de copil, bustul lui Vitellius (1898), Capul lui Laocoon si Studiu, iar cu sprijinul doctorului Dimitrie Gerota realizeazã un Ecorseu pentru care i se acordã medalia de bronz (1901). Consiliul Judetean al Prefecturii Dolj îi acordã o bursã (3 iul. 1900). În 1904 pleacã pe jos la Paris, fãcând popasuri la Budapesta, Viena si Munchen (unde se presupune cã frecventeazã cursurile Academiei Regale de Belle-Arte); practician în atelierul lui Rodin; îl întâlneste pe Modigliani. La Paris îsi desãvârseste pregãtirea artisticã devenind cel mai mare si cel mai cunoscut sculptor român, fiind unul dintre animatorii principali ai plasticii noi, întemeietor al scolii moderne de sculpturã. Lucrãrile sale se gãsesc în tarã si strãinãtate, în muzeele din Olanda, Tãrile Scandinave, Franta, Statele Unite ale Americii etc. Marele sculptor este decorat cu ordinul Steaua României (1923); ordinul Meritul Cultural, la propunerea lui Nicolae lorga (1931) și ales membru post-mortem al Academiei Române abia în anul 1990. El a fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană. La începutul carierei sale, sculpturile lui Brâncuși au constat mai ales din reprezentări clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 și 1907 este caracterizată de o acumulare sensibilă de cunoștințe și îndemânare, dar și de căutarea a diferite soluții de modelare a materialelor. După 1905, viziunea artistului a devenit mai clară și mai puternică. Ca o consecință imediată, transformarea structurii operei sale a suferit o evoluție rapidă, astfel încât, începând încă din 1907, reprezentările antropomorfe încep să cedeze locul sculpturilor care îl vor prefigura pe artistul Brâncuși de mai târziu, acela care va urma să intre în conștiința universală. În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia. În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat. Din 1963 până azi au apărut în toate părțile lumii peste 50 de cărți și monografii și mii de studii și articole despre Brâncuși, stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial și chiar ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor” (Jean Cassou). În 1937 cunoscutul sculptor Henry Moore scria: „Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure”. Mai aproape de noi, Frank Gehry indică cu precizie influența pe care marele sculptor român a avut-o asupra sa. Volumului lui Radu Varia intitulat Brâncuși, unanim considerat drept lucrarea fundamentală consacrată marelui sculptor, a fost publicat mai întâi la New York în 1986 și a fost ales cartea anului de bibliotecarii americani și de principalele ziare și publicații din Statele Unite. Volumul a fost ulterior publicat la Paris în 1989, și ulterior la Tokio în 1993. Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al țăranului român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității. Figură centrală în mișcarea artistică modernă, Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen. Astăzi Brâncuși se bucură de maximă apreciere națională și internațională. Cartierul și parcul Constantin Brâncuși din București îi poartă numele. Diverse străzi din București, Chișinău, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Cluj, Arad, Timișoara, Oradea, Petroșani, Motru, Șelimbăr, unități de învățământ din Satu Mare, Oradea, Cluj, Târgu Mureș, Medgidia, Peștișani (Gorj) îi poartă numele. Regizorul Mick Davis intenționează să realizeze un film biografic despre Brâncuși numit „The Sculptor”, iar regizorul britanic Peter Greenaway a declarat în anul 2017 că lucrează la un film intitulat „Walking to Paris“, film ce prezintă drumul lui Brâncuși de la București la Paris în 1903, pe când sculptorul avea 27 de ani. În Parcul Regele Mihai I al României din București se află statuia lui Constantin Brâncuși, dăltuită de Ion Irimescu. Cuvintele ramase de la Constantin Brancusi sunt suficiente pentru a ne da seama de maturitatea lui spirituala si artistica. Lucrarile artistice realizate de-a lungul vietii au emanat in mod firesc din insasi viata lui simpla, caracterizata de credinta si cuviosie. Referindu-se la cumintenia artei sale, Brancusi obisnuia sa spuna: “Eu am vrut sa inalt totul dincolo de pamant. Eu am facut piatra sa cante pentru Omenire. Sculpturile mele sunt chiar si pentru cei orbi. Ceea ce va daruiesc eu este bucurie curata.” Prin legea nr.305/2015, ziua de 19 februarie (data nașterii artistului) a fost declarată Ziua Brâncuși, în semn de apreciere pentru inegalabilul artist. Și fiindcă sunt amic cu marele epigramist, profesorul Mihai Moleșag din Tulcea, am primit în dar trei epigrame cu adânc subînțeles, cu referire la Brâncuși, care își face somnul de veci pe meleaguri străine, și nu acasă, cum i-a fost dorința. Dar noi trăitori în România, să citim și să cugetăm adânc!

COCOȘUL

Ieşit din dalta lui Brâncuşi,
Semeţ cocoş cu guşa-n trepte,
L-am izgonit spre alte uşi
Căci prea voia să ne deştepte!

ROMÂNUL BRÂNCUȘI
Creând cu barda strămoşească,
Dintr-un butuc, comori de vis
Brâncuşi e marcă românească
Omologată la Paris.

BRÂNCUȘI A PLECAT,
CU BARDĂ CU TOT, ÎN FRANȚA
Maestre, te-ai luat cu graba
Şi n-ai mai stat să-ţi termini treaba,
Lăsând prin ţară risipiţi
Un milion de neciopliţi.
3. În data de 26 februarie 2024, Banca Națională a României va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă din argint cu tema 270 de ani de la nașterea lui Gheorghe Șincai. Aversul monedei prezintă o imagine de epocă din Blaj, reprezentând catedrala greco-catolică și o parte din școala de obște, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2024”, ia reversul redă portretul și numele lui Gheorghe Șincai și anii între care a trăit acesta „1754” și „1816”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice:

data emiterii – 26 februarie 2024
emitent – Monetăria Statului din București la comanda Băncii Naționale a României (B.N.R.)
tema – 270 de ani de la nașterea lui Gheorghe Șincai
valoarea nominală – 10 lei
material (compoziție) – argint
titlu – 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 37 milimetri
greutatea – 31,103 grame
cant – zimțat
calitate – proof
tiraj – 5000 bucăți
preț unitar de achiziție, fără TVA, de la magazinele bucureștene ale BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 490 lei

Gheorghe Șincai (George) a fost un istoric, filolog, traductor și scriitor român, reprezentat al Școlii Ardelene, care s-a născut la data de 28 februarie în localtatea Râciu (azi județul Mureș) și a decedat la data de 2 noiembrie 1816 în localitatea slovacă Svinica. A studiat la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, apoi la Cluj, Bistrița, Blaj, Viena și la Colegiul Urban Pontifical “De Propaganda Fide” de la Roma, în ultimele două orașe împreună cu Samuil Micu, nepotul episcopului Inochențiu Micu-Klein. Ca director al învățământului greco-catolic din Transivania a adus o contribuție fundamentală în acțiunea de răspândire a culturii în mediul rural. A elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tipărită a limbii române: Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena – 1780). Cunoștea bine limbile: româna, latina, maghiara, germana, greaca veche, italiana și franceza. A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie. În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi. Datorită atitudinii ostile față de numirea episcopului Ioan Bob dar și datorită faptului că a căzut în patima alcoolului nemaifiind responsabil de declarațiile sale, pe data de 24 august 1794 a fost arestat și întemnițat la Aiud. În anul 1811 a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu: Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese.

Biserica catedrală din Blaj, județul Alba, denumire oficială, Catedrala “Sfânta Treime” este un valoros edificiu baroc, construit între anii 1741 – 1749 după planurile arhitecților vienezi Anton și Johann Martinelli. Aceștia au folosit ca sursă de inspirație Biserica Iezuiților din Cluj, prima biserică catolică ridicată în Transilvania după Reformă. Lăcașul de cult este catedrală arhiepiscopală majoră a Bisericii Române Unite cu Roma și monument istoric clasat în grupa „A” „monumentele istorice de valoare națională și universală”. Episcopul Ioan Inocențiu Micu Klein a încheiat pe 30 martie 1738 un contract cu Johann Martinelli, arhitectul curții imperiale din Viena, pentru realizarea catedralei, a școlilor și Mănăstirii Sfintei Treimi, contra sumei de 61.000 de florini austrieci. În anul 1748 construcția a fost terminată, rămânând de executat finisajele. Catedrala a fost sfințită de episcopul Petru Pavel Aron, succesorul fondatorului său, în anul 1756. Construcția a fost extinsă în anul 1838, când i-au fost adăugate cele două turnuri monumentale. Alături de Academia Teologică domină piața centrală a municipiului Blaj. Pictura cupolei datează din anii 1748-1749 și este realizată în patru registre, în stil bizantin cu accente realiste. În primul registru este reprezentat Isus ca mare arhiereu, înconjurat de papii Silvestru I. Grigore cel Mare, Clement I, Martin I, Ipolit, Leon cel Mare, Anastasie I și Ioan al VIII-lea. Portretele celor opt papi au fost pictate de Iacob Zugravul, după modelul realizat de Grigore Ranite în Biserica Sf. Paraschiva din Rășinari. Semnătura lui Iacob Zugravul („Iacov Zugraf”), fiul preotului unit Radu din Rășinari, se află în lanternou, sub picioarele apostolului Simon. În registrul al doilea este reprezentată Liturghia Îngerească. Registrul al treilea redă ciclul praznicelor: Nașterea Fecioarei Maria, Intrarea în Biserică a Fecioarei Maria, Buna Vestire, Nașterea lui Isus, Botezul lui Isus, Întâmpinarea Domnului, Duminica Floriilor, Învierea Domnului, Înălțarea la Cer, Sfânta Treime, Schimbarea la Față și Adormirea Maicii Domnului. Registrul al patrulea evocă de asemenea scene din viața Mântuitorului. Iconostasul a fost realizat în perioada următoare. A fost sculptat în lemn de tei la Târgu Mureș de către tâmplarul Aldea. Iconostasul a fost adus la Blaj pe bucăți, cu carul, și așezat în catedrală. Icoanele au fost pictate de meșterul Ștefan Tenețchi din Arad, în anul 1765. Nicolae Iorga a apreciat acest iconostas (catapeteasmă) ca fiind „desigur cea mai impunătoare prin întindere și bogăție din toată românimea”. În altar se găsesc trei picturi executate de Raicu: Coborârea Sfântului Spirit, în absidă: Botezul lui Isus în Iordan, în partea dreaptă, iar în stânga, la masa proscomidiei, Punerea lui Isus în mormânt. Pe pereții exteriori ai scării amvonului se află picturi pe lemn, realizate tot de Raicu, reprezentând pe Vasile cel Mare arhiepiscopul Cezareei Capadociei; Sfântul Grigore Dialogul, papă al Romei și Ioan Gură de aur, arhiepiscopul Constantinopolului, iar pe exteriorul amvonului propriu-zis se află icoanele celor patru evangheliști. Masa altarului și iconostasul au fost sfințite la 14 septembrie 1765 de episcopul Atanasie Rednic. Un preţios obiect al catedralei este uriaşul covor, prins deasupra corului la ocazii festive. A fost ţesut în Maramureş, după desenul lui Octavian Smigelschi şi este lucrat în stil de gobelin, înfăţişând un vultur uriaş cu aripile întinse deasupra "Noului Ierusalim". Catedrala este înconjurată din trei părţi de clădirile fostei mănăstiri "Sfânta Treime", opera arhitectului vienez Martinelli. Mănăstirea a fost construită între anii 1741-1747. Aici au fost deschise în 1754 primele şcoli româneşti: şcoala de obşte, şcoala latinească şi cea de preoţie. Piatra lor de temelie a fost pusă de episcopul Ioan Inocenţiu Micu în anul 1738. După 1848 se ridică noi corpuri în stânga (Seminarul teologic arhidiecezan, Şcoala de fete) şi dreapta (Preparandia, Internatul de băieţi). Internatul de băieţi, numit şi "Internatul Vancean", a fost ridicat sub mitropolitul Ioan Vancea. Astăzi este Centrul de plasament familial.
3. În data de 17 aprilie 2024, Banca Națională a României v-a lansa în circuitul numismatic mondial un set de trei monede comemorative cu tema 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu.

Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt următoarele:

data emiterii – 17 aprilie 2024
emitent – Monetăria Statului la comanda Băncii Naționale a României (B.N.R.)
metale compoziție – aur, argint și tombac cuprat
valori – 500 lei (cea de aur), 10 lei (cea de argint) și 1 leu (cea de tombac cuprat)
titlu – 99,9% (cele din aur și argint)
forma – rotunde
diametre – 35 milimetri (cea de aur), 37 milimetri (cele de argint și tomba cuprat)
greutăți – 31,103 grame (cele de aur și argint) și 23,5 grame (cea de tombac cuprat)
canturi – neted (ca de aur) și zimțat (cele de argint și tombac cuprat)
calitate – proof
tiraje – 1000 exemplare (cea de aur) și 5000 de exemplare (cele de argint și tombac cuprat)
prețurile unitare de achiziție ale monedelor, fără TVA, la magazinele B.N.R. din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 15600 lei (cea de aur), 490 lei (cea de argint) și 190 lei (cea de tombac cuprat)

Aversul monedelor prezintă o imagine de epocă a casei părintești a lui Avram Iancu, din localitatea cu același nume inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „500 LEI” (10 lei sau 1 leu), stema României și anul de emisiune „2024”

Reversul comun al monedelor redă portretul, numele și semnătura lui Avram Iancu și anii între care a trăit acesta „1824-1872”.

Casa memorială „Avram Iancu” este obiectivul principal al unui ansamblu de monumente istorice aflat pe teritoriul satului Incești, comuna Avram Iancu (denumire veche – Țebea), județul Alba. Muzeul este adăpostit în casa părintească, construită în jurul anului 1800, de către părinții lui Avram Iancu: Alexandru și Maria Iancu. Este o casă tipic moțească cu acoperiș țuguiat și terminat cu patru arcade semicirculare. Anexele au fost construite în anul 1924 de către Asociația ASTRA din Sibiu. Până în 1972 anexele casei au servit ca săli de clasă pentru școala primară din satul Incești. În 1972, la centenarul morții lui Avram Iancu, muzeul s-a reorganizat, realizându-se într-o anexă expoziții de istorie și etnografie. Sunt expuse fotografii, documente de familie, obiecte personale, tunul, săbiile și fluierul lui Iancu, arme, drapele. Aici sunt păstrate și certificatele sale școlare de la Gimnaziul Crăiesc din Zlatna, protocolul crăiesc în care se află înregistrat Avram Iancu, testamentul lui, documente referitoare la pregătirea și desfășurarea Revoluției de la 1848 – 1849 din Transilvania. Expoziția etnografică cuprinde port moțesc, vase specifice zonei, unelte cu care se confecționau ciubere, tulnice, căruțe.

Avram Iancu a fost un avocat transilvănean și revoluționar pașoptist, care s-a nascut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu, judetul Alba. Din pacate, ziua si luna nu se cunosc, pentru ca în matricola - actul de nastere nr. 40/1824 al comunei Vidra de Sus - se afla doar mentiunea ca “S-a nascut pe vremea cireselor”. Se poate deduce ca nasterea a avut loc în luna iulie 1824. Tatal lui Avram Iancu s-a numit Alexandru Iancu, iar mama – Maria. Erau oameni harnici si gospodari, cu o stare materiala buna. Avramut, precum îl dezmierdau parintii, era un copil plin de virtuti, gânditor si scurt la vorba, cu o inima sincera si buna. Buchiile le-a învatat la Vidra si Câmpeni, clasele elementare le-a urmat la Abrud, judetul Alba, gimnaziul inferior la Zlatna, cel superior si Facultatea de Drept la Cluj. Peste tot s-a bucurat de simpatia colegilor, profesorilor si a locuitorilor. A fost un student eminent, iar matematica si istoria i-au fost materiile preferate. Dupa terminarea cursurilor juridice la Cluj, în anul 1845, cu cele mai alese aprecieri de atestare si cu calificativul “eminent”, s-a prezentat în fata Guvernului din Cluj, pentru a fi primit ca practicant fara salariu. A fost însa respins de comisie, pentru ca era plebeu, adica nu avea originea de nobil maghiar. În urma acestei nedreptati, Avram Iancu s-a dus la Târgu Mures, unde s-a înscris la “Tabla Regeasca” în calitate de cancelist, cu scopul de-a se pregati în meseria de avocat, pe care a si obtinut-o în anul 1848, cu mult succes. Avram Iancu, om al pacii, dreptatii sociale si al bunei convietuiri între popoare a deplâns hotarârea motiunii nedrepte votata la 15 martie 1848, la Budapesta, potrivnica poporului român majoritar in Transilvania, de unire fortata a acestei provincii românesti cu Ungaria. La adunarea cancelistilor mureseni de la “Tabla Regeasca”, tinuta în ziua de 25 martie 1848, data la care cancelistii unguri solicitau celor români semnaturile si acordul unirii Transilvaniei cu Ungaria, Avram Iancu, în prezenta celor 300 de cancelisti prezenti la adunare, a pronuntat plin de indignare: “În numele neamului românesc resping marinimozitatea voastra. Dreptul istoric are sa se spulbere înaintea drepturilor omului. Spre rusinea veacului al XIX-lea, am suferit robia îndelungata. Pretindem stergerea sclaviei si egalitate perfecta sau moarte!”. În testamentul sau, Avram Iancu si-a precizat idealul sau în viata: “Unicul dor al vietii mele este sa-mi vad natiunea fericita, pentru care dupa puteri am lucrat pâna acum!”. A fost unul dintre initiatorii si organizatorii adunarilor de la Blaj din 30 aprilie, 15-17 mai si 15-23 septembrie 1848, precum si conducatorul cetelor înarmate de tarani si de mineri din Muntii Apuseni. În timpul Revolutiei de la 1848 a condus aceste osti, organizând apararea lor în Muntii Apuseni. A respins numeroasele atacuri ale ostilor maghiare, superioare ca numar si ca armament, câstigându-si renumele de "Craiul muntilor". Iancu considera necesara unirea fortelor revolutionare ale celor doua popoare (român si maghiar) în lupta împotriva dusmanului comun, absolutismul habsburgic. El conditiona însa aceasta unire de satisfacerea revendicarilor sociale si nationale ale românilor. Coplesite de armatele habsburgice si de cele tariste, tradate de unii generali, trupele revolutionare române si maghiare au capitulat la Siria, în 13 august 1849. Dupa înfrângerea revolutiei, bolnav si adânc îndurerat de nedreptatile ce li se faceau taranilor, a caror eliberare reala nu o putuse vedea înfaptuita, Avram Iancu a ramas printre moti, în Muntii Apuseni. În anul 1849, fiind la Viena pentru sustinerea drepturilor nationale, a refuzat sa primeasca o decoratie imperiala, zicând:"Natiunii sa i se dea drepturile promise, atunci voi primi, altcum nu". Un an mai târziu refuza sa se întâlneasca cu împaratul Austriei, Franz Iosef, aflat în vizita prin Transilvania. În acelasi an este arestat si închis. Dupa eliberarea din închisoare, isi petrece ultimii ani ai vietii ratacind prin munti, pe Valea Ariesului, la Lupsa, dar mai cu seama la Baia de Cris, unde se adaposteste la covrigarul Ioan Stupina, supranumit Liber.

Stând pe prispa casei acestuia, cânta serile din fluierul de paltin mestesugit cu multa maiestrie de el, în prezenta multimii de oameni care venea sa-l asculte. S-a stins din viata la 10 septembrie 1872, pe prispa casei acestuia. “Craiul Muntilor” a fost înmormântat cu multa evlavie în cimitirul din satul Tebea, comuna Baia de Cris, judetul Hunedoara, lânga gorunul lui Horea, potrivit dorintei sale testamentare. Avram Iancu a fost condus pe ultimul drum de un sobor de peste 30 de preoți si de peste 10000 de oameni, care i-au ramas fideli până în ultima clipa.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Dr. Carol Davila 1828 - 1884

Carol Davila, pe numele adevărat Carlos Antonio Francesco D’Avila (Charles Davilla) (născut 1828, Parma, Italia şi decedat 24 august 1884 în Bucureşti) a fost medic și farmacist român de origine franceză, cu studii în Germania şi Franţa. Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Sosește în România la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce și-a dat doctoratul la Paris și după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champagne și Cher. Ar fi trebuit să stea în Valahia doar 3 ani dar a stat până la sfârșitul vieții. A fost invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar. A contribuit fundamental la organizarea învățământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanțe, care s-a distins apoi în timpul Războiul de Independenţă. Modelează viața medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecții sanitare și cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câștigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la București, îi dă numele Elena Doamna, după soția lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape și Regina Elisabeta. Al treilea domn este Carol I, sub a cărui protecție își desăvârșește în cea mai mare măsură opera. Prima soție, Maria Marsille, fiică de medic francez (Alphonse Constant Marsille) și de boieroaică româncă, a trăit doar un an după căsătorie. Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil. Avea doar 24 de ani. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata Goleștilor, o frumusețe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se naște primul copil, Alexandru, viitorul scriitor și om de teatru. Vor urma două fete, Elena, (viitoarea Elena Perticari), Zoe și încă un băiat, Pia. Ana a devenit colaboratoarea de nădejde a soțului ei, o adevărată parteneră de muncă și sacrificii. Încă de la sosire Carol Davila are mari probleme de sănătate. Din cauza primei lui locuințe întunecoase și umede, de pe cheiul gârlei, Dâmbovița, tânărul face reumatism și, cu timpul, acesta duce la pareza unui braț pe care-l va ține adesea îndoit la spate. În 1865, după ce inspectează închisoarea de la Telega și consultă deopotrivă soldați și pușcăriași, face tifos. În timpul Războiului de Independenţă din 1877 face un antrax infecțios în regiunea cefii, care trebuie operat de urgență, are o furunculoză generală și crize de sciatică care-l fac să umble în baston. Construiește, din aproape în aproape, un sistem medical care funcționează și organizează serviciul sanitar militar și civil. În 1855 înființează o școală de felceri iar în 1856 o școală secundară de chirurgie cu program școlar teoretic-liceal și sanitar-militar. Când adversarii filoruși fac demersuri pentru închiderea școlii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o mențină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menținerea tinerei instituții, pe care Davila o transformă curând în "Școala națională de medicină și farmacie". După 10 ani, în 1869 înființează Facultatea de Medicină. Între timp Davila întemeiază învățământul farmaceutic și pe cel veterinar, fondează numeroase societăți și reviste de specialitate (între care Asociația medicilor români,Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferințe medicale și ține prelegeri cu demonstrații experimentale la Sfântu Sava, înființează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din București, introduce concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale. În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetițe din mahalale, iar la puțin timp înființează și un orfelinat de băieți. Cât timp a trăit Davila a funcționat și o școală de surdo-muți, cu atelier de tâmplărie și sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultațiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge în diferite regiuni ale țării epidemii grave, călătorește și inspectează spitale, participă la Expoziția universală de la Viena din anul 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor și elevelor din școliile sale. La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoașterea oficială a patriotismului "străinului" față de noua lui țară și, la Camera Deputaților, se propune acordarea cetățeniei române. Totuși, faptul se împlinește abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui, serviciul ambulanțelor militare și al trenurilor sanitare este pregătit din timp și sute de vieți sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi și răniți primesc îngrijiri. Primește decorații și de la români și de la turci. Principele Carol îi telegrafiaza Elisabetei :Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl invidiază și, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Școlii de Medicină, îi iartă cu greu "extrema distincție, eleganța și naturalul manierelor, farmecul conversației, felul spiritual, vesel și plin de duh în care istorisea, ca și bogăția instrucției". În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanță cu concursul elevilor români din Paris și de a se consacra în ajutorul victimelor războiului. La 5 mai 1874 a fost propus pentru inițiere în francmasonerie. Davila continuă să muncească cu și mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari ale secolului și încercă să formeze caracter și la elevii lui. Elevii săi sunt trimiși la marile facultăți din Europa și se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înființată la București. "Ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți." spuneau foștii săi elevi. Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt: DAVILA. Este suficient pentru toată lumea. La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuşi a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central. Personalitate complexă, Carol Davila a fost perceput în mod diferit, uneori contradictoriu de către contemporani. Sabina Cantacuzino, care l-a cunoscut, scria despre el, cu buna sau rea intenţie: „Era un om plăcut, deștept, activ, bun organizator, dar ambițios și, se zicea, lingușitor. El fusese adus de Știrbei, dar se avu bine pe rând nu numai cu toți domnitorii: Cuza, Carol, ci cu fiecare ministru, lucru foarte rău văzut pe vremurile acelea de lupte politice pasionate, neținându-se socoteală că era străin și avea un scop special în activitatea lui. Zicea că este fiul natural al lui Franz Lisut și al contesei d'Agout; semăna mult cu cel dintâi, dar nu e menționat în nici o biografie a marelui muzicant. El ne spunea că numele îi vine de la un oraș în Spania (Avila). Era de o violență nespusă și martiriza strașnic, deși o iubea, pe biata lui nevastă. Când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea ușile de tremura casa.” ?!?!?

10 ani - cinematografia română

Prima proiecție cinematografică din România a avut loc pe 27 mai 1896 prin proiecția filmelor fraților Lumiere, ale editorialului L’independence roumanie. Primul film artistic românesc, Independența României, a fost proiectat în anul 1912, urmând cu titlul O noapte furtunoasă în anul 1943. O importantă dezvoltare a cinematografiei românești ia naștere după anii 1930, o dată cu subvenția de stat, însă producția de filme se dovedește a fi principalul obstacol pentru dezvoltarea cinematografiei. Colaborarea cu investitorii străini nu a fost întotdeauna favorabilă pentru români, însă putem aminti în această perioadă două filme semnificative ale cinematografiei din primele decenii ale acesteia: Independența României și O noapte furtunoasă. Primele filme din perioada stalinistă a demonstrat o slabă producere de film, majoritatea inspirându-se din cărți celebre, cum ar fi: Moara cu noroc, realizat în anul 1957; Pădurea spânzuraților, realizat în anul 1965, urmând a fi jucat pe scenele de teatru internaționale și naționale și bucurându-se de premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul de la Cannes. Filmele de animație au avut un real succes, câștigând Marele Premiu al Festivalului de la Cannes în 1957 cu filmul Scurtă istorie. Desigur, regizorul de film Sergiu Nicolaescu a devenit cunoscut cu ajutorul filmelor de toate genurile, atrăgând un număr imens de spectatori. După căderea comunismului, producătorii de film nu au fost mulțumiți din cauza crizei economice și fragmentarea subvențiilor de stat, astfel numărul filmelor lansate pe an au fost reduse în număr de zece. Regizorul Dan Pita a primit Trofeul Leul de aur la Festivalul de film de la Veneția în anul 1992. De asemenea, în această perioadă îi putem aminti pe Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu și Cristian Mungiu. Cu toții cunoaștem celebrele cinematografe din zilele noastre, printre care se număra IMAX, cât și ultima tehnologie, 4DX. Filmele din ziua de azi dispun de o calitate 2D, fiind reprezentată de filmele normale;3D și 4XD, însă tehnologia se dezvoltă într-un ritm alert și putem să ne lăsăm surprinși de ceea ce va urma. Instaurarea comunismului la putere a prins cinematografia românească într-un stadiu nu foarte dezvoltat, cu o tradiție firavă. Începând din anul 1938, Oficiul Național al Cinematografiei era singurul organism care se ocupa de acest sector, dar care, fiind în subordinea MApN, avea în vedere cu precădere producerea de jurnale de război și documentare. O singură realizare de reținut la capitolul film artistic, potrivit lucrării lui Bogdan Jitea: ecranizarea piesei O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale (1943). Apoi, în scenă au intrat comuniștii, care în 1948 au naționalizat industria cinematografică. A apărut în cadru și întreprinderea mixtă româno-sovietică aferentă, Sovromfilm, desființată în anul 1952 .Fără a mai pomeni alte comitete și comiții înființate în materie sar la partea esențială în ceea ce privește filmele, producerea lor efectivă. În acest scop, s-a decis construirea Centrului Cinematografic Buftea, pentru care s-a lucrat din 1951 până în 1959, după un proiect, firește, sovietic. Arhitectul Nicolae Lupu a avut la dispoziție o suprafață de 50 de hectare în localitatea Buftea pentru a construi ansamblul cinematografic, care ulterior a făcut istorie. Și nu-i de mirare. Iată cam cum se prezenta, pe scurt, situația la studiourile din Buftea, la începutul anilor ’70, conform memoriilor lui Constantin Pivniceriu, director general al Centrului atunci: patru platouri interioare insonorizate și un platou specializat pentru trucaje, echipate cu toate facilitățile tehnice, cel din urmă fiind amenajat cu un tunel ce permitea filmări prin transparență și cu un bazin pentru filmări subacvatice, studio de sunet ce cuprindea săli de montaj, săli de post-sincron și un auditoriu pentru înregistrarea muzicii, laborator de developare al materialelor filmate, toate acestea dotate cu aparaturi moderne, de înaltă tehnicitate. Decorurile și proiectoarele puteau fi montate și demontate automatizat, existau ateliere de construcție a decorurilor, de machiaj, de croitorie, de butaforie, o stație frigorifică și o recuzită imensă – vreo 35.000 de obiecte și aproximativ 50.000 de costume. Se adaugă și o bază hipică cu cai pursînge antrenați pentru filmări, o bază auto cu mașini de epocă și un velier cu pînze și motor. Plus vizita lui Kirk Douglas din 1966 și cea a lui Orson Welles din 1967.

Insigna - Justiție militară (din vremea regelui Carol II)

Justiția este totalitatea instanțelor judecătorești dintr-un stat, menite să aplice legea și să înfăptuiască dreptatea. Teoriile justiției distributive se preocupă de ceea ce este distribuit, între cine urmează să fie distribuite și care este distribuția propriu-zisă. Egalitariștii au susținut că justiția nu poate exista decât în coordonatele egalității. Teoriile justiției retributive se referă la pedeapsa pentru nelegiuiri. Justiția restaurativă (numită uneori și "justiție reparatorie") este o abordare a justiției care se concentrează asupra nevoilor victimelor și infractorilor. Justiția reprezintă o instituție fundamentală a unui stat și cuprinde totalitatea instanțelor judecătorești. Justiția din România este organizată ca un sistem ierarhic de instanțe, cu un sistem de drept civil bazat pe model francez. Prevederi privind structura și organizarea acestuia se regăsesc în Constituție și Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În conformitate cu dispozițiile Constituției României, republicată, autoritatea judecătorească este alcătuită din instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii. Acestea sunt reprezentate în teritoriu de următoarele organisme: Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Superior al Magistraturii, Direcția Națională Anticorupție, Curțile de apel, Tribunalele – la fiecare județ și municipiul București, Judecătoriile și Institutul Național al Magistraturii

Sistemul judecătoresc militar este compus din trei tribunale (București, Cluj-Napoca și Timișoara), Tribunalul Militar Teritorial și Curtea Militară de Apel din municipiul București. Despre justiţia militară ca instituţie distinctă, primele atestări sunt cuprinse în pravilele ostăşeşti din anul 1772, acestea fiind primele „legi militare” şi sunt de origine bizantină. În anul 1832 prin „Regulamentul Organic” au fost adoptate dispoziţii privind justiţia militară, care avea competenţa de a soluţiona infracţiuni comise de militarii de toate gradele şi de funcţionarii armatei.

După anul 1852 s-a adoptat „Condica Penală Ostăşească” care cuprindea 475 de articole şi prevedea că toate instanţele erau compuse din ofiţeri, iar în anul 1873 a fost adoptat „Codul Justiţiei Militare” aplicat până în 1937, când a fost adoptat un nou cod al justiţiei militare creându-se sistemul cu consiliile de disciplină, tribunalele militare, curţile militare de casaţie şi justiţie şi curţile marţiale. Aceste din urmă curţi funcţionau numai pe timp de război. După cel de-al doilea război mondial organizarea instanţelor şi procuraturilor militare a fost reglementată prin Legea nr. 7/1952. În anul 1993 s-a realizat o nouă reglementare pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare, respectiv Legea nr. 54/1993, care se completa cu dispoziţiile Legii nr. 92/1992 privind organizarea judiciară.

Nici această din urmă reglementare nu a fost compatibilă cu exigenţele unei societăţi democratice, fapt pentru care a fost abrogată prin Legea nr. 247/2005, astfel că instanţele şi parchetele militare au fost integrate în sistemul judiciar unitar reglementat prin Legea nr. 304/2004. În prezent actele normative care stau la baza funcţionării instanţelor militare sunt:

Constituţia României - art.125 alin.(1), conform căruia „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”;
Legea nr.304/2004 - Capitolul 1, art.2 alin.(2) lit.e) potrivit căreia: „Justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: ... instanţe militare” şi Capitolul 3 - Instanţele militare;
Hotărârea nr. 554/26 aprilie 2006 a Guvernului României referitoare la numărul maxim de posturi pentru instanţele militare;
Ordinul comun nr. 3886C/M1/2018 al ministrului justiţiei şi al ministrului apărării naţionale privind aprobarea statelor de funcţii şi de personal pentru instanţele militare.

Emblema de merit "Partener pentru Apărare"

Emblema de Merit “Partener pentru Apărare” este conferită cetăţenilor şi instituţiilor din ţară şi străinătate, persoane fizice sau juridice, pentru contribuţii deosebite la susţinerea activităţilor armatei, asigurarea rezervelor de tehnică şi materiale necesare structurilor militare şi protejarea rezervei de personal a armatei. Clasa emblemei de merit este apreciată în funcţie de importanţa activităţii desfăşurate. Documentul oficial prin care se certifică conferirea emblemelor de onoare şi de merit este atestatul. Atestatul are imprimată pe suprafaţa sa însemnul heraldic al structurii emitente şi are înscrise date privind: denumirea distincţiei, clasa acesteia, numărul şi data ordinului de conferire, gradul, numele şi prenumele, cu iniţiala tatălui, precum şi meritele pentru care se acordă. Pentru structurile militare şi persoanele juridice se trece denumirea acestora. Conferirea acestei embleme se face în baza Ordinului Ministrului Apărării Naționale nr.M.102/10 septembrie 2012. Distincţia este onorifică şi simbolizează aprecierea faptelor deosebite săvârşite pe timpul îndeplinirii misiunilor militare sau în sprijinul acestora, în timp de pace, în situaţii de criză şi război, precum şi a rezultatelor meritorii obţinute în procesul instruirii şi al pregătirii profesionale și ea reprezintă un stimulent moral, o apreciere a modului de îndeplinire a misiunilor ordonate, o recunoaştere a sprijinului acordat structurilor Armatei României pe timpul desfăşurării acţiunilor militare. Emblema are forma circulară cu un diametru de 45 milimetri, ea fiind confecţionată din tombac auriu, argintiu sau de culoarea bronzului, corespunzător claselor I, a II-a şi a III-a, marcate prin cifre romane.

Emblema de Merit Partener pentru Apărare are reprezentat pe avers un scut heraldic creat înalt de 35 mm, înconjurat de o cunună de lauri închisă, lată de 10 mm, pe care este dispus, central deasupra scutului, un coif de armură medievală. Pe scut este reprezentată, în plan central, o acvilă bicefală având în gheara dreaptă un buzdugan şi în cea stângă o ramură de măslin, ambele reprezentări orientate în sus pe o axă de 45 de grade. În planul inferior se află cifra romană reprezentând clasa emblemei de merit. De cununa de lauri este ataşat dispozitivul de prindere alcătuit din două inele. Pe revers sunt reprezentate cununa de lauri, coiful medieval şi profilul scutului. Pe reversul scutului este scris pe 3 rânduri, cu majuscule, în relief, cu litere înalte de 3 mm, PARTENER PENTRU APARARE. În planul inferior se află cifra romană reprezentând clasa emblemei de merit. Panglica, lată de 35 mm şi cu înălţimea aparentă de 50 mm, este din rips moarat de culoare mov cu 3 benzi de 2 mm, de culoare roşie în mijloc şi două de culoare albă, dispuse central, având spaţii de 5 mm între benzi. Pe partea din spate, panglica are un sistem de prindere. Insignele-simbol corespunzătoare emblemelor de merit se prezintă sub forma unor panglici dreptunghiulare din rips, aplicate pe suport metalic, lungi de 20 mm, late de 10 mm, şi au aceleaşi culori ca panglicile, iar pe spate au un sistem de prindere. Clasele corespunzătoare emblemelor de merit sunt reprezentate prin linii orizontale echidistante, de culoare roşie, cu lăţimea de 1 mm.

Toți în unu

Produsele medalistice prezentate aici sunt insigne din perioade diferite dar care ne duc cu gândul în aceiași direcție – Principatele Unite, ambele prezentând întrunit stemele celor două principate, pajura cu aripile desfăcute și crucea în cioc – stema Țării Românești și bourul cu stema între coarne – stema Moldovei.

Stema Principatelor

Pentru cele cinci-şase generaţii care s-au scurs între 1800 şi 1920, harta viitorului a fost proiectul statului naţional unitar român iar instrumentul de lucru se numea „Toţi în Unu“! Iar începutul acestui drum s-a numit profesionalizare, investindu-se enorm în factorul uman. Din neantul valah al anilor 1800, apare o ţară nouă în cincizeci de ani cu instituţii moderne consolidate deplin peste alţi cincizeci de ani.

____________ooOoo____________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ