Epaminonda's Blog.....: Mo - M

1. În data de 29 noiembrie 2023 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema Lumea albinelor. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată Stema națională a Republicii Moldova și înscrisurile: “50 LEI” pe două rânduri orizontale sub stemă și o linie orizontală, iar periferic circular: “REPUBLICA 2023 MOLDOVA Ag 999 22 g”. Pe revers și tot în interiorul unui cerc periferic continuu, este reprezentată imaginea color a trei albine, în plan secund o floare și un fagure de miere și marcată inscripția “LUMEA ALBINELOR”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – altele
tema – lumea albinelor
valoare nominală - 50 lei;
material compoziție – argint
titlu – 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 35 milimetri
greutatea – 22 grame
calitatea – proof
cantul – zimțat
tirajul - 500 exemplare.

Albinele trăiesc în colectivitate în interiorul fiecărui stup. In stup se află o matcă, de la câteva mii până la câteva zeci de mii de albine lucrătoare si de la câteva sute la câteva mii de trântori. Albinele lucrătoare sunt femele, însă de obicei numai matca poate depune ouă. Din această cauză, matca este mama tuturor albinelor din stup, femele sau masculi! Aceasta înseamnă că toate albinele dintr-un stup sunt fraţi şi surori. Această mare familie există datorită faptului că fiecare membru îşi îndeplineşte rolul său: matca depune ouă, iar albinele lucrătoare aduc hrană. Munca mătcii e să facă ouă. La o săptămână de la naştere, matca iese la împreunare, iar după întoarcerea în stup ea va depune în continuu căte 1500-2000 de ouă pe zi. Poate din cauza sarcinii sale deosebite, matca trăieşte cam patru ani, ceea ce înseamnă de patruzeci de ori căt o albină lucrătoare, a cărei longevitate este de aproximativ o lună. Si în greutate matca este de două-trei ori căt o albină lucrătoare. Trântorii, ceva mai mari decăt albinele lucrătoare, au rolul de a-i furniza mătcii lichid seminal. Cu excepţia ieşirilor pentru a se împreuna cu matca, trăntorii nu ies la adunat hrană, ci doar se preumblă prin stup. Toamna, cănd cantitatea de polen si miere recoltate scad, albinele nu le mai dau de măncare şi în cele din urmă îi alungă din stup. Munca albinelor lucrătoare constă în curăţenia stupului, creşterea larvelor şi adunarea de hrană. O vreme după ieşirea din pupă, albinele au în sarcină curăţenia stupului, după care încep să se ocupe de larve, iar apoi de clădirea fagurilor. Apoi, după ce o vreme se ocupă de măcinarea polenului şi transferul mierii, pornesc afară la procurarea hranei. Cauza succesiunii de ocupaţii ale albinei este însăşi structura stupului: Albinele sunt adunate cu matca în mijloc, astfel că larvele scot aripi în mijlocul stupului şi sunt împinse înspre afară pe măsură ce se nasc noi albine. Aşa se face că işi schimbă şi ocupaţia de la munca de interior la cea de afară. Mâncarea albinelor este miere şi polen. Mierea, care conţine aproape numai zaharuri transformabile în energie este alimentul de bază, în timp ce polenul conţinând proteine, vitamine şi minerale este precum restul felurilor de mâncare. Lăptişorul de matcă este un fel special de mâncare la care au acces numai matca şi larvele candidate la titlul de matcă. Nectarul strâns de albine nu este încă miere. El se preface în miere numai în urma maturării şi condensării sale de către albinele din stup. Mai întâi, albinele lucrătoare aduc nectarul în sacii de miere aflaţi lângă stomac şi îl transmit din gură în gură albinelor lucrătoare care le aşteaptă în stup. Cu această ocazie, datorită efectului enzimelor din corpul albinelor, zaharoza din nectar e transformată în glucoză şi fructoză. In continuare albinele care au receptat mierea o transportă în niste cămăruţe unde o aerisesc bătând din aripi pentru a evapora apa din ea. Temperatura de 34 de grade din stup ajută si ea la maturarea şi condensarea mierii.Astfel preparata miere este înmagazinată şi acoperită cu căpăcele de ceară, devenind aliment conservat. Ori de căte ori se bagă albinele în interiorul florilor pentru a sorbi mierea din ele, polenul se prinde pe perişorii de pe corpul lor. Odată supt nectarul, albinele îşi umezesc picioruşele ca nişte perii cu o parte din el, după care îşi iau zborul şi se freacă pe trup cu picioruşele, rotunjind polenul în bulgări pe care îi pun în coşurile de polen aflate pe picioruşele din spate. Bulgării sunt făcuţi în jurul unui perişor mai lung, care ţine loc de melesteu. Găluştele de polen aduse în stup sunt zdrobite de către albinele lucrătoare de aici şi îndesate în fundul alveolelor. La umplerea unei alveole, se unge miere pe deasupra: amestecul conservat astfel se numeşte pâinea albinei. Albinele lucrătoare însărcinate cu îngrijirea larvelor mănâncă mult din polenul înmagazinat în alveole. Acest polen este resintetizat în interiorul glandelor parotide şi sublaringeale, fiind secretat ca lăptişor de matcă de culoare alb lăptos. Adevărat lapte de mamă făcut de către albine, lăptişorul de matcă conţine un amestec bine echilibrat de proteine, vitamine şi minerale, fiind destinat numai mătcii şi larvelor candidate la titlul de matcă. Lăptişorul de matcă este cel care le face pe mătci să crească mari şi capabile de a depune ouă. In lunile aprilie-iunie, la o săptămână după ce scoate aripi, matca este gata de nuntă. Ea îşi schimbă alimentaţia din lăptişor de matcă în miere pentru a scădea în greutate în vederea zborului nupţial. Apoi, într-o zi cu mult soare, după ce se agită prin stup o vreme, matca iese din stup. La locul nunţii se adună în aer o mulţime de trântori din stupul ei, dar şi din alţi stupi. Fapt ciudat, matca şi trântorii nu dau semne de atracţie reciprocă atunci când se întâlnesc în interiorul stupului, ci o realizează abia după ce ies din stup. In mod obişnuit trântorii nu mănâncă prea mult, poate din cauză că nici nu fac decât să se învârtă prin stup; cu toate acestea, înainte de a porni în zborul nupţial, ei beau mai întâi miere din abundenţă. Impreunarea se efectuează prin călărirea mătcii pe la spatele acesteia. Organele de reproducere ale trântorului ii sunt smulse de către matcă, astfel că trântorul moare imediat după împlinirea dorinţei sale de împreunare cu matca. Pentru a scădea probabilitatea deformărilor genetice datorate împreunării cu rude, matca se împreunează cu mai mulţi trântori. In cazul in care nu reuşeşte să strângă destul lichid seminal, matca poate repeta zborul nupţial. Matca întoarsă în stup după nuntă îşi începe munca sa de depunere a ouălor. Ea depune ouă în fundul camerelor pregătite de către albinele lucrătoare. In perioadele de maximă activitate, ea depune zilnic 1500-2000 de ouă, ceea ce înseamnă doua-trei ouă pe minut! Odată "măritată", matca nu va mai părăsi practic niciodată stupul, depunând ouă în continuu până aproape de moartea sa (cu excepţia unor perioade din vară şi din iarnă). Întoarsă în stup după zborul nupţial şi împreunare, matca primeşte lăptişor de matcă de la albinele lucrătoare. Burta i se umflă şi cam la vreo două zile (cel devreme) ea începe să depună ouă, continuând această activitate timp de 2 până la patru ani zi de zi, cu excepţia perioadelor cele mai fierbinţi din vară şi a celor mai reci din iarnă. Permanent înconjurată de albine lucrătoare,matca secretă un feromon care blochează capacitatea lor reproducătoare; acesta este de fapt motivul pentru care albinele lucrătoare, deşi femele, nu depun ouă. In cazul în care matca dispare din stup, albinele lucrătoare încep să depună ouă, însă din cauză că ele nu sunt fecundate nu pot da naştere decât la trântori (care se nasc din ovule nefecundate). Primăvara, albinele lucrătoare clădesc cuiburi de matcă. Oul de matcă în sine nu este cu nimic diferit de cel de albină lucrătoare, fiind acelaşi ovul fecundat din care ies femele. La ieşirea din ou după trei zile, puietul e încă acelaşi, însă larvele din cuiburile de matcă se dezvoltă în mătci datorită faptului că primesc lăptişor de matcă de mâncare. Totuşi, titlul de matcă nu e atât de uşor de obţinut: e obicei există circa zece cuiburi de matcă, din care ies tot atâtea candidate la titlu. Dintre ele, una singura va ajunge matcă, şi anume cea care va supravieţui luptei pe viaţă şi pe moarte pentru conducerea stupului. In acest timp, matca cea veche părăseşte stupul, mutându-se într-unul nou. Matca, după ce măsoară cu picioarele dinainte spaţiul camerei puietului, depune în cele mai mari ouă de trântori şi în cele mai mici ouă de albină lucrătoare. La depunerea ouălor de albină lucrătoare, drept înainte de a da drumul oului în cameră, matca dă drumul şi lichidului seminal reţinut în corpul său pentru a fecunda oul. Larvele de albină lucrătoare vor primi şi ele la început o hrană asemănătoare lăptişorului de matcă, însă după primele trei zile, în care larvele cresc cu repeziciune, în acesta încep să fie amestecate miere şi polen. Datorită diferenţei de alimentare, stadiul larvar al albinei lucrătoare ţine 6 zile faţă de 5,5 în cazul mătcii, iar stadiul de pupă respectiv 15 zile faţă de 7.5. Albinele lucrătoare nou ieşite din pupe sunt însărcinate la început cu curăţenia şi creşterea puietului. Prin contrast cu matca şi albinele lucrătoare, care ies din ouă fecundate, trântorii ies din ouă nefecundate. Hrana lor e aceeaşi cu a albinelor lucrătoare, însă deoarece trântorii sunt mai mari ei primesc ceva mai mult de mâncare. Pe măsură ce se scurge timpul, în hrană se amestecă polen, însă proporţia de polen din mâncarea pentru trântori e mai mare decât cea din mâncarea albinelor lucrătoare, putându-se spune deci că hrana albinelor lucrătoare este mai bună decât cea a trântorilor. Perioada până la ieşirea din ouă e cam la fel de lungă cu cea a albinelor lucrătoare, in timp ce stadiile larvar si cel de pupă sunt ceva mai lungi. Din primăvară până spre începutul verii, în perioada în care noi candidate la titlul de matcă ajung în stadiul de pupă, matca veche încetează a mai primi laptişor de matcă de la albinele lucrătoare. Din această cauză, burta mătcii se micşsorează, iar în momentul în care ea încetează să mai depună ouă, vine momentul plecării. Plecarea mătcii îimpreună cu un mare număr de albine lucrătoare si trântori în scopul de a lăsa stupul noilor mătci se numeşte roire. Matca veche pleacă din stup împreună cu aproximativ jumătate din albinele lucrătoare si din trântori. Fiecare dintre albinele care pleacă îşi umple burta de miere, astfel că uneori cantitatea de miere din stup se reduce până la jumătate. Este un fel de împărţire a averii. Mierea provenită din împărţirea averii e folosită drept hrană, iar o parte din ea e prefăcută de către albine în ceară care urmează a fi folosită pentru construirea unui nou stup. Mutările se fac în zile senine şi fără vânt. Mai întâi părăsesc stupul o mulţime de albine, urmate de matcă si de trântori. Un grup de albine mare mai cât să întunece cerul zumzăie si emite un miros caracteristic. Curând matca se opreşte pe o creangă, iar albinele lucrătoare se strâng în jurul ei ghem. Un număr de albine lucrătoare pleacă în zbor si caută un loc pentru noul stup. Odată găsită destinaţia, toate albinele pornesc la construirea noii case. In stupul vechi parasit de jumătate din albine şi de vechea matcă, noile candidate la titlul de matcă fac aripi in cuiburile lor. In mod obişnuit, prima matcă ieşită din pupă îşi asigură tronul distrugând restul cuiburilor. In cazurile în care ies două candidate la titlul de matcă, începe o luptă aprigă pentru "tron". Cu toate acestea, în cazul duelului dintre mătci, e foarte probabil ca matca victorioasă să fie şi ea rănită în luptă, fapt care o va împiedica să ajungă o matcă puternică. Se poate întâmpla şi ca prima matcă ieşită din pupă să roiască şi ea: această roire duce la rămânerea unei familii conduse de o singură matcă, roire care urmează însă roirii iniţiale, astfel că atât numărul albinelor cât şi cantitatea de hrană rămasă vor fi insuficiente, ceea ce înseamnă mari greutăţi pentru familie.

2. În data de 29 noiembrie 2023 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial două monede comemorative (argint și aur) cu tema Aniversarea leului moldovenesc. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată Stema națională a Republicii Moldova și înscrisurile: “50 (100) LEI” pe două rânduri orizontale sub stemă și o linie orizontală, iar periferic circular: “REPUBLICA 2023 MOLDOVA Ag 999 31,1 g” – pe cea de argint și “REPUBLICA 2023 MOLDOVA Au 999 7,8 g” – pe cea de aur. Pe revers și tot în interiorul unui cerc periferic continuu, în partea dreaptă este reprezentată sigla Băncii Naționale a Moldovei și dedesubt înscrisul “ANIVERSAREA LEULUI MOLDOVENESC”. În partea stângă este reprezentat un ornament decorativ și înscrisul vertical “29 noiembrie 1993”.

Caracteristicile tehnice ale monedelor sunt:

seria – altele
tema – aniversarea monedei naționale
valoarea cea de argint – 50 lei
titlu argint – 99,9%
valoarea cea de aur – 100 lei
titlu aur – 99,9%
forme – rotunde
diametru cea de argint – 37 milimetri
diametru cea de aur – 24 milimetri
greutate cea de argint – 31,1 grame
greutate cea de aur – 7,8 grame
margini – zimțate cu număr de serie gravat
tiraj 2023 cea de argint – 500 exemplare
tiraj 2023 cea de aur – 300 exemplare

Înainte de independență, Republica Moldova a folosit rubla sovietică și, pentru o perioadă scurtă de timp, rubla rusească. De asemenea, pentru o perioadă scurtă de timp după independență, Moldova a tipărit propriile sale „cupoane” înainte de a introduce moneda proprie. Aceasta s-a întâmplat pe 29 noiembrie 1993, când, cu suportul Fondului Monetar Internațional (FMI), Banca Națională a Moldovei (BNM) a pus în circulație leul (primele bancnote fiind tipărite în străinătate). În noiembrie 1993, primul curs de schimb al leului a fost stabilit administrativ de către BNM la 3,85 lei/USD. Din punct de vedere economic, existau unele condiții pentru o monedă stabilă în acele zile, cum ar fi lipsa oricărei datorii externe și potențialul economic bun al sectorului agrar. Aceste premise erau de o importanță majoră, dar trebuie notat că Moldova nu avea niciun fel de rezerve valutare și niciun fel de dețineri de aur la momentul când s-a „născut” această nouă monedă. Lipsa oricăror dețineri de aur a bântuit, de fapt, moneda până în zile noastre. Bazat pe rezultatele bune în implementarea reformelor, leul a reușit să rămână stabil în primii 5 ani de la punerea sa în circulație în jurul valorii de 4,50-4,70 lei/USD. În primii ani de existență ai leului, Banca Naţională a Moldovei a condus o politică monetară foarte restrictivă. Cu toate acestea, evoluția acestei monede tinere avea să înregistreze evenimente dramatice în anii care au urmat. În primul rând, încă de la punerea sa în circulație, leul moldovenesc nu a fost monedă oficială pe tot teritoriul Moldovei. Așa-zisa Republică Transnistreană (teritoriul din stânga Nistrului și orașul Bender (Tighina)) și-a înființat propria Bancă Centrală (BRT) pe 22 decembrie 1992 la Tiraspol. Leul avea să cunoască o primă depreciere puternică în urma crizei din 1998. A doua mare depreciere avea să aibă loc în 2014, iar situația curentă a monedei nu este prea solidă. Este nevoie de o revenire economică puternică pentru a readuce stabilitatea leului. În final, ar fi corect să spunem că scurta istorie a tranziției Moldovei la o economie de piață, a „tânărului” său leu și a statutului său actual sunt simple reflecții ale economiei, ale politicilor interne fiscale și monetare și ale contextului internațional. O concluzie clară poate fi însă ușor trasă: o monedă e puternică/mai puternică atâta timp cât este sprijinită de o economie sănătoasă și robustă. Moldova și leul său nu pot evita acest adevăr fundamental al științelor economice. Construcția unei asemenea economii trebuie să fie un interes național pentru Moldova.
3. În data de 29 noiembrie 2023 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă comemorativă cu tema 150 de ani de la nașterea lui Alexei Șciusev. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată Stema națională a Republicii Moldova și înscrisurile: “50 LEI” pe două rânduri orizontale sub stemă și o linie orizontală, iar periferic circular: “REPUBLICA 2023 MOLDOVA Ag 999 16,5 g”. Pe revers și tot în interiorul unui cerc periferic continuu, este reprezentat portretul lui Alexei Șciusev și sunt inscripționate numele său și anii de viață (1873 – 1949). În plan secund este redată imaginea Planului general de reconstrucție a orașului Chișinău.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – personalități
tema – 150 de ani de la nașterea lui Alexei Șciusev
valoare nominală - 50 lei;
material compoziție – argint
titlu – 99,9%
forma – rotundă
diametrul – 30 milimetri
greutatea – 16,4 grame
calitatea – proof
cantul – zimțat
tirajul - 250 exemplare.

Alexei Viktorovici Șciusev a fost un arhitect, istoric și teoretician al artei, arhitect–academician al Academiei de Arte a Imperiului Rus, membru al Academiei de Științe a URSS. El s-a născut la data de 26 septembrie 1873 la Chișinău în familia unui funcționar și a decedat la data de 24 mai 1949 la Moscova. Stilul lui Șciusev este o sinteză dintre arhitectura imperială rusă și cea stalinistă. Casa familiei Şciusev se află pe strada Leovscaia, 61 (astăzi – str. Şciusev, 77). Alexei Şciusev a învăţat din 1883 la Gimnaziul incomplet din Chişinău (transformat în 1884 în Gimnaziul nr. 2), unde l-a avut ca profesor de desen pe N.A.Golânski, absolvent al Academiei de Arte din Petersburg. După absolvirea gimnaziului se înscrie la aceeaşi Academie, unde învaţă în atelierul lui L.N.Benua. În 1894 face practică la construcţia noului edificiu al gimnaziului în care a învăţat la Chişinău, pe str. Alexandrovscaia (azi bd. Ștefan cel Mare). Pentru proiectul de diplomă "Conac boieresc" i se acordă în 1897 Medalia de aur şi o bursă de studii peste hotare. Timp de un an şi jumătate studiază arhitectura şi pictura în Italia, Franţa, Tunis, Anglia. După revenirea la Petersburg proiectează iconostase, pictează bisericii. La Chişinău proiectează şi construieşte o serie de case de locuit particulare. În 1905 proiectează Catedrala Sfintei Treimi în Lavra de la Poceaiev (construită în 1908). În 1908 proiectează biserica mănăstirii Marfa – Mariinsk din Moscova (construită în 1912), biserica din satul Natalievka, gubernia Harkov (construită în 1912). În 1910 este ales academician în arhitectură. Proiectează edificiile hotelului rusesc din orașul Bari, Italia (1912), biserica din satul Cuhureşti, judeţul Soroca, Basarabia (1912—1916), monumentul pictorului A.I.Kuingi la cimitirul Petersburg (1913). Cea mai remarcabilă creaţie a arhitecturii din această perioadă este edificiul Gării Kazan din Moscova (1913-1926). Din 1913 A.V.Şciusev locuieşte la Moscova, predă la Şcoala Stroganov. În 1914 proiectează monumentul de pe Câmpia Kulikovo. În 1918-1926 este profesor la Atelierele Uniunilor de Artă şi Tehnice. În 1919-1929 este ales preşedinte al Societăţii de arhitectură din Moscova. Împreună cu academicianul în arhitectură I.V.Joltovski este preocupat de planul de reconstrucţie a pieţelor şi magistralelor din Moscova. Proiectează clădirea Institutului mecanic din Moscova (1923-1930), mauzoleullui Lenin (1924-1930). În 1926-1929 este director al Galeriei de stat "Tretiakov". În 1927 execută schiţe de decor pentru Teatrul academic artistic din Moscova. Proiectează clădirea Koopinsoiuz (1928-1933). Casa oamenilor de artă (1928). În anii 20 proiectează replanificarea oraşelor Smolensk, Soci, Tuapse, Noul Afon. În 1930, în colaborare cu L.Saveliev şi O.Stapran, proiectează hotelul "Moscova" (construcţie finisată în 1935). Proiectează clădirea Comisariatului pentru agricultură din Moscova (1933), edificiul Institutului Marx-Enghels-Lenin din Tbilisi (1933-1938). Construieşte hoteluri la Baku şi Batumi (1938). La Moscova proiectează case de locuit pe cheiurile Smolensk şi Rostov (1938-1939). În colaborare cu arhitectul P.M.Sardarian şi inginerul V.S.Kirillov a construit podul Moskvoreţk. Împreună cu fratele mai mic, profesorul Pavel Şciusev, a construit un şir de poduri la Tbilisi peste râul Kura, la Smolensk peste Nipru, etc. În 1940 proiectează edificiul Teatrului de operă şi balet "A.Navoi" din Taşkent (construit în 1947), la Moscova proiectează clădirea institutului de genetică (1940). La 27 septembrie 1943 este ales membru titular al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S. în domeniul teoriei şi istoriei arhitecturii. Din 1944 conduce sectorul de istorie a arhitecturii al Institutului de istorie a artelor al A.Ş. a U.R.S.S. A proiectat o nouă piaţă Kreşciat la Kiev (1945). În 1946 proiectează clădirea Ministerului de Interne de pe piaţa "Dzerjinski" (Lubeanca) din Moscova. În perioada 1946-1949 conduce Muzeul arhitecturii (astăzi muzeul "A.V.Şciusev"). În 1948-1949 este profesor al Institutului de arhitectură din Moscova. Proiectează staţia de metrou "Komsomoliskaia Koliţevaia" din Moscova (1949-1951), clădirea Prezidiului A.Ş. a U.R.S.S. şi edificiile Institutelor de Fizică (1949-1951), Chimie organică (1949-1951), Metalurgie (1949-1951) din Moscova, Observatoriul de la Pulkovo lângă Petersburg (1949- 1952).S-a stins din viaţă la 24 mai 1949. A.V. Şciusev este autorul a 240 de articole în domeniul teoriei şi istoriei artei. Ca o recunoaștere a meritelor sale a fost recompensat cu premiul Stalin (anii 1941, 1946, 1948, 1952) și Ordinul Lenin.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O INSIGNĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Combinatul petrochimic Brazi

C.I.R.P. Ploiești - România

(Centrala Industrială de Rafinării și Petrochimie)

În anul 1962, pe platforma Brazi a apărut ca unitate separată
Combinatul Petrochimic Brazi (Ploiești), cu ateliere de proiectare proprii. In anul 1971 Rafinaria Brazi si Combinatul Petrochimic Brazi au fuzionat in G.I.P. Brazi (Grupul Industrial Brazi). In anul 1973 pe structura GIP Brazi se infiinteaza CIRP Brazi (Centrala Industriala de Rafinarii si Petrochimie), iar sectia de proiectare are ateliere in toate rafinariile din țară. In anul 1990 C.I.R.P. Brazi se desfiinteaza, desprinzandu-se ca structura separata Combinatul Petrochimic Brazi, numit ulterior PETROBRAZI, cu sectie de proiectare.

Rafinăria Petrobrazi Ploiești, numită și Rafiserv Petrobrazi este o rafinărie de petrol din România, amplasată în partea de sud-vest a orașului Ploieşti, ocupând o suprafață de aproximativ 440 hectare. Primele capacități de prelucrare a țițeiului au fost puse în funcțiune în anul 1934 și prelucrau 300000 tone/an. După cel de-al doilea război mondial, Petrobrazi și-a dezvoltat continuu atât capacitatea de prelucrare a țițeiului, cât și structura de fabricație, ajungând ca în prezent să fie una din cele mai complexe platforme petrochimice din România. Începând cu luna septembrie 1997, Petrobrazi a fost integrata în Petrom, devenind automat una din sucursalele sale.

Brazi este comună din județul Prahova compusă din satele: Bătești, Brazii de Jos, Brazii de Sus (reședința), Negoești, Popești și Stejaru, ce e situată în sud-vestul județului, pe malul stâng al râului Prahova. Comuna este străbătută de comunicația rutieră DN1A și calea ferată pe relația București -Ploiești. La recensământul din anul 2021 comuna număra 7811 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 8094 locuitori), dintre care: români – 92,7% și restul – necunoscută sau alte etnii. Componența confesională a comunei prahovene Brazi astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 86,29%, creștini după evanghelie – 3,57%, adventiști – 1,06% și restul – nedeclarată sau alte religii. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna avea o structură mai mică și număra 600 de locuitori. În 1925 comuna este consemnată de Anuarul Socec în aceeași plasă, cu altă structură numărând 2896 de locuitori. În 1950, comuna Brazi a fost transferată orașului regional Ploiești, reședința regiunii Prahova și apoi a regiunii Ploiești, pentru ca din 1968 să devină parte a județului Prahova. Atracțiile turistice ale comunei sunt: conacul Nicolau din Brazii de Sus – monument istoric de interes național (secolul al XIX-lea) precum și Biserica Sf. Treime – Stejaru și cantonul CFR 50A – Bătești (ambele monumente istorice de interes județean).

UPETROM - Întreprinderea 1 Mai Ploiești

A 75-a aniversare 1908 - 1983

Întreprinderea "1 Mai" Ploieşti este specializată în fabricarea de masini si utilaj petrolier. În prezent întreprinderea se numeşte UPETROM - 1 Mai şi este membră a Grupului UPETROM. UPETROM GRUP este o companie din România care are activități în domeniul forajului marin și terestru, producției de echipament petrolier și turism. Din grup mai fac parte companiile Grup Servicii Petroliere şi Vega Turism. În anul 2008 numărul de angajaţi al Grupului UPETROM era de 6000 de persoane. Sus am postat logo-ul și o poză a Grupului UPETROM. Nu ai cum să te gândeşti la Ploieşti fără să-ţi treacă prin cap imaginea Întreprinderii „1 Mai“ Ploieşti, un „stup“ care aduna, în trei schimburi zilnice, 18000 de angajaţi înainte de Revoluţie. Cea mai mare uzină de utilaj petrolier din Sud-Estul Europei producea instalaţii de foraj petrolier dintre cele mai performante la nivel mondial, achiziţionate inclusiv de celebre companii de profil americane. Devenită după revoluţie Societatea „UPETROM 1 Mai“ Ploieşti este controlată acum de Gabriel Comănescu, unul dintre bogaţii de Top 300 ai României. Înainte de criza economică mondială, compania mai avea 1.700 de angajaţi şi livra utilaje speciale în Rusia, pentru explorarea şi exploatarea Arcticii. Scăderea comenzilor cu peste 70% şi disponibilizările repetate au făcut din marele colos o firmă cu aproximativ 800 de angajaţi, care se ţine cu greu pe linia de plutire. Din 2010, a trecut pe pierdere şi figurează pe lista de datornici a Ministerului Finanţelor. UPETROM are datorii de câteva milioane de lei la bugetul de stat, al asigurărilor sociale şi de sănătate.

Jeton - Iancu Dumitrescu - Câmpina - 1 LEU

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Jeton - Iancu Dumitrescu - Câmpina - 5 LEI

Piesele medalistice prezentate aici sunt două jetoane de valori diferite realizate la cererea lui Iancu Dumitrescu (probabil proprietarul vreunui magazin, local de alimentație – restaurant, bar, cafenea, bodegă, crâșmă) din localitatea prahoveană Câmpina și se folosea probabil ca mijloc de garanție. În momentul în care un client comanda o băutură sau ceva de mâncat, el achita suplimentar 5 bani sau 1 leu, ca garanție pentru vesela sau halba din care servea, primind un astfel de jeton. După consumație el își preda vesela sau halba din care a servit, dar și jetonul, reprimindu-și banii achitați ca garanție. Astfel se manifesta mai multă grijă față de tacâmurile localului de alimentație, ele nemaifiind lăsate pe oriunde, sparte sau furate.

Câmpina este un municipiu din județul Prahova, situat pe Valea Prahovei, pe magistralele rutiere și feroviare București – Brașov. Câmpina este atestată documentar în anul 1503 figurând în registrele vigesmale ale negustorilor brașoveni care tranzitau Valea Prahovei, o zonă folosită drept drum comercial, fiind încă din secolul al XIV-lea o cale de comunicație între Transilvania și Muntenia. Deși în actele emise de cancelariile domnești este menționată „vama Prahovei”, există certitudinea că satul Câmpina, grație poziției sale geografice la intrarea în munții Carpați și amplasării la aceeași distanță de București și Brașov era vamă, punctul strategic pentru controlul mărfurilor. Acest lucru a făcut posibilă o dezvoltare rapidă a așezării, localitatea având parte de nenumărate avantaje in urma comerțului care avea loc aici. A funcționat ca vamă din 1422 până în 1840, când, pentru un scurt timp vama s-a mutat la Breaza, iar după aceea la Predeal, punctul de frontieră cu Ardealul. La recensământul din anul 2021 municipiul Câmpina număra 28993 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 32935 locuitori) dintre care: români – 82,31, romi – 2,07% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației municipiului prahovean astăzi se prezintă aproximativ astfel; ortodocși – 79,3%, și restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr mai jos câteva mari personalități române care au trăit vremelnic pe aceste meleaguri: Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, George Coșbuc, Nicolae Grigorescu, Constantin Istrate, Eugen Jebeleanu și Geo Bogza. Alte personalități care s-au născut chiar aici sunt:

profesor, filantrop – Stroe S. Beloescu (1838 - 1912)
acordeonist - Marcel Budală (1926 - 1989)
actor – Eusebiu Ștefănescu (1944 – 2015)
actrița – Monica Davidescu (n.1972)

Câteva repere calendaristice în dezvoltarea orașului sunt:

În anul 1783 Câmpina devine târg liber și capătă o serie de drepturi.
În 1861 se introduce iluminatul public cu felinare cu gaz (petrol lampant), Câmpina fiind al șaselea oraș din țară iluminat cu acest nou sistem.
În 1864 prin decret domnesc semnat de Cuza Vodă, Câmpina este ridicată la rang de oraș.
În 1879 iunie 1 intră în serviciu calea ferată Ploiești-Predeal cu gară la Câmpina.
În 1890 se constituie la Câmpina prima schelă petroliferă din țară, din primele cinci sonde.
1895 septembrie 17 se întemeiază marea societate de petrol „Steaua Română” cu sediul în oraș.
În 1902 se introduce apa curentă (la robinet) odată cu aducțiunea de apă prin conductă de la Breaza, ce era stocată în bazinul de la capătul cartierului Câmpinița.
În 1908 după planurile ing. N. Vasilescu Karpen se introduce iluminatul public și casnic în oraș.
În 1929 septembrie se introduce pentru uz casnic gazul de sondă de către societatea „Astra Română” la primii 43 de abonați.
În 1974 autoritățile au demarat construcția unui proiect-pilot de case solare, amplasate în orașul prahovean Câmpina, zona fiind a doua din țară ca număr de zile însorite pe an, după Constanța, și în același timp protejată de furtunile și vânturile ce afectează frecvent litoralul.

Câteva dintre atracțiile turistice ale orașului sunt:

Biserica romano-catolică Sf Anton de Padova, construită în stil baroc, după un proiect susținut de ing. Anton Raky, și dată în folosință în anul 1909.
Biserica de la Han, numită și „Biserica de la Brazi”, construită în 1833 de Sfântul Calinic de la Cernica, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Capela Hernia, construită în stil baroc în memoria pionierului petrolului câmpinean, Dumitru Hernia
Castelul Iulia Hașdeu, creația lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, construit în memoria fiicei sale, Iulia Hașdeu, dupa moartea acesteia.
Muzeul Nicolae Grigorescu, amenajat în fosta locuință a pictorului Nicolae Grigorescu.
Ansamblul Parohial „Sfântul Nicolae”. Pe temeliile bisericii de lemn „Sfântul Nicolae”, care exista în analele istoriei încă din 25 iunie 1714, a fost construită biserica „Sfântul Nicolae”, urmând ulterior să fie construită și biserica nouă „Pogorârea Sfântului Duh”. Parohul Petru Moga este cel care s-a ocupat îndeaproape de toate construcțiile și detaliile, realizând o oază de liniște.
„Lacul bisericii”. În folclorul local se spune că acum mult timp exista o biserică pe unul din malurile lacului, care din cauza păcatelor credincioșilor, s-a scufundat în acest lac. Primăria Municipiului Câmpina a renovat „Lacul Bisericii” în anul 2011, amplasând și hidrobiciclete și bărcuțe de agrement, lacul revenind la gloria de odinioară și fiind astfel unul dintre principalele locuri de promenada preferate de câmpineni, în special pe timpul verii.
Lacul Curiacul - "Lacului cu bombe" de la Câmpina
Complexul Arhitectural Brebu - situat la 7 km de oraș
Casa cu grifoni – Câmpina
Sinagoga - Câmpina

Set 2 jetoane - Cazinoul Sinaia 20

Piesele prezentate aici sunt niște jetoane de joc, cu o singură față, de culori diferite, confecționate se pare din plastic, fiecare având marcată valoarea 20 (bani sau lei?) folosite la Cazinoul din stațiunea montană Sinaia, județul Prahova. Este de reținut faptul că acest cazinou a emis și alte jetoane (de culori diferite, valori diferite, forme diferite și materiale diferite).

Cazinoul Sinaia, gazdă a numeroase conferințe, simpozioane, congrese și

reuniuni naționale și internaționale, este, în același timp, locul preferat pentru organizarea unor expoziții deosebite de artă plastică și fotografică, lansări de carte, concerte și spectacole. Cazinoul este situat în Parcul “Dimitrie Ghica” (Bulevardul Carol I, nr.2) fiind construit din inițiativa regelui Carol I. Construcția a început în anul 1911 și a fost terminată în mai puțin de 7 luni. Cazinoul a fost inaugurat în data de 5 iulie 1912. Închis temporar, printr-un decret regal, în timpul celui de-al doilea război balcanic, a fost reinaugurat în 1913, printr-un concert al tânărului, pe atunci, genial violonist român George Enescu, precum și prin prezența pe marea scenă a Cazinoului a unui spectacol de înaltă ținută a dramaturgului Alexandru Davila (pe atunci și director al Teatrului din București), la care au asistat familia regală și Titu Maiorescu, pe atunci prim ministru al țării, reinaugurare care s-a încheiat cu jocuri de artificii. Lucrările de ridicare a cazinoului au fost supravegheate de arhitectul Petre Antonescu, care era și autorul planurilor. Cazinoul l-a avut ca prim acționar pe baronul Edgar de Marcay, acționar și al cazinoului din Monte Carlo, după arhitectura căruia a fost construit și cel din Sinaia. Alți acționari au fost Eforia Spitalelor Civile, Primăria Sinaia, baronii francezi, frații De Marcay, acționari și la cazinourile din Nisa și Monte Carlo, și politicienii Gheorghe Grigore Cantacuzino - Nababul și Nicolae Lahovary. Cazinoul a funcționat cu intermitențele în timpul celor două războaie mondiale când a devenit centru de refugiați și răniți. Cazinoul a funcționat de la inaugurare până în 1947, când sistemul comunism din România au interzis jocurile de noroc. Sala de teatru a cazinoului este renumită prin acustică, arhitectură și deja celebrul pian la care a cântat George Enescu la inaugurarea clădirii, în anul 1913, având o capacitate de 400 de locuri. Astăzi, cu o istorie cel puţin interesantă, o arhitectură în continuare unică prin eleganţă, prestanţă şi modernizări recente, monumentul se află în subordinea Consiliului Local al oraşului Sinaia şi adăposteşte Centrul Internaţional de Conferinţe. Pe lângă o terasă cu o perspectivă deosebită asupra oraşului şi a masivului Bucegi şi o superbă gradină interioară, Cazino-ul dispune de 12 săli care găzduiesc evenimente de corporaţie şi evenimente cu caracter privat. Cele mai mari încăperi sunt Sala de Teatru, Foaierul, Sala Oglinzilor (cea mai mare sală), care împreună cu galeria sa are o suprafaţă de 650 de mp, Sala Baccara şi Sala prinţului Dimitrie Ghica, aflate pe palierul principal. În clădire mai sunt cabinete private şi alte cabine de protocol, Cabinetul Verde şi Cabinetul Baronul de Marcay. În palierul secundar se află Cabinetul Regina Maria, Sala Ferdinand şi Sala Carol I, unde sunt organizate expoziţii de pictură.

Sinaia este un oraș situat în județul Prahova, România, pe Valea Pahovei, la poalele Munților Bucegi, cunoscut mai ales datorită importanței sale turistice. Orașul este situat la circa 60 kilometri nord-vest de Ploiești și la 50 kilometri sud de Brașov. Altitudinea medie a orașului este de 880 de metri, orașul numărând aproximativ 10500 de locuitori. În secolul al XVII-lea această zonă era nelocuită. Primii locuitori care s-au stabilit în pădurea virgină de aici au fost călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între anii 1690-1695 de către Marele Spătar Maihail Cantacuzino, precum și niște scutelnici care se ocupau cu paza mănăstirii și cultivarea moșiilor acesteia. Orașul a luat numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită astfel după călătoria spătarului în Palestina și Peninsula Sinai. Orașul a crescu odată cu zona turistică Valea Prohovei și a fost ales drept reședință regală de către Carol I, care a construit aici Castelul Peleș. Orașul este situat pe comunicația rutieră DN1 și calea ferată ce fac legătura dintre orașele Ploiești și Brașov. La recensământul din anul 2021 orașul număra 9071 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 10410 locuitori), dintre care: români – 83,2% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului prahovean Sinaia, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 79,84%, romano catolici – 1,33% și restul – nedeclarată sau altă religie. În orașul Sinaia se află unsprezece monumente istorice de arhitectură de interes național:

Cazinoul Sinaia (1912–1913);
Hotelul Caraiman (1911);
Vila Știrbei (1875, astăzi Circumscripția Financiară Sinaia);
Vila Emil Costinescu (1892, cu extinderi între 1918–1939);
Ansamblul gării Sinaia, format din gara regală (1870) și gara de călători (1930–1940);
Casa istoricului Nicolae Iorga (1918);
Hotel Furnica (sfârșitul secolului al XIX-lea);
Hotel Palace (1911–1912);
Vila Take Ionescu (începutul secolului al XX-lea);
Casa compozitorului George Enescu (1923–1926);
Mănăstirea Sinaia (1690–1695), ansamblu alcătuit din biserica „Adormirea Maicii Domnului”, paraclis, stăreție, chilii și zidul incintei vechi;
Ansamblul castelului Peleș (1873–1883), format din castelul propriu-zis, castelul Pelișor, castelul Foișor, vila Economat, uzina electrică (fostă moară a mănăstirii Sinaia), Casa Ceramicii, vila Cavalerilor, vila Șipot, vila Casa Veche, vila Casa Nouă, vilele A, B și C, și parcul.

Tot de interes național sunt și monumentul de for public reprezentat de bustul actorului Ion Iancu Brezianu (1935) aflat în parcul central „Dimitrie Ghica”, precum și monumentele memoriale sau funerare din cimitirul eroilor din primul război mondial (începutul secolului al XX-lea) și Cavoul lui Take Ionescu (1922) aflat în incinta veche a mănăstirii Sinaia. Pe lângă acestea, lista monumentelor istorice de interes județean mai curinde și multe alte obiective din oraș clasificate ca monumente de interes local: șaizeci și trei de monumente de arhitectură (diverse case și vile) și un monument memorial sau funerar (crucea de mormânt a lui Badea Cârțan - 1911). Muzeul orașului Sinaia, cel mai nou obiectiv turistic al stațiunii, fostul Castel Stirbey este una dintre cele mai vechi reședințe de vacanță construite în Sinaia, în perioada 1874-1875, de prințesa Alina Stirbey și soțul ei generalul Ioan Emanuel Florescu, după planurile arhitectului olandez Josef Jacob Schieffeleers. Domeniul Stirbey din Sinaia este considerat a fi fost unul dintre cele mai frumoase domenii aparținând familiei. Castelul care are arhitectura specifică stilului romantic german, tipic stațiunilor montane, era înconjurat de un parc natural, iar fațada se oglindea într-un mic lac natural alimentat de un pârâu. În apropierea castelului, în același parc, se afla și o capelă a familiei Stirbey, pictată de Gheorghe Tattarescu. Orașul prezintă deci numeroase obiective de vizitat, dar și recreere (plimbări, excursii, sporturi de iarnă). Câteva dintre personalitățile cele mai cunoscute care au trăit o vreme aici sunt:

membrii familiei regale a României
omul politic Norica Nicolai
jurnalistul Victor Ciutacu

Muzeul Ceasului - Ploiești

Ceasul poetului Păstorel Teodoreanu

Insigna prezentată mai sus este dedicată ceasului poetului Păstorel Teodoreanu, expus în Muzeul Ceasului din Ploiești. Aceasta insignă prezintă o bandă cu o lăţime de 3 milimetri de culoare maro ce urmăreşte conturul insignei. Pe această bandă se află scris circular textul: „· MUZEUL CEASULUI PLOIEŞTI · CEASUL POETULUI PĂSTOREL TEODOREANU”. În centru pe fondul crem, din metal este redat ceasul poetului ce are cadranul de culoare albă. Trebuie menţionat că toate insignele de aluminiu ce au fondul de culoare crem, au fost de fapt vopsite cu alb, dar răşina de acoperire având o nuanţă galbenă, crează impresia ca piesa este de culoare crem. Sub ceas se află marcat milesimul 1980, anul realizării acestei insigne.

Muzeul Ceasului “Nicolae I. Simache” din Ploiești este unicul muzeu de acest fel din România, care cuprinde o bogată colecție de ceasuri făurite de meșteri vestiți din Europa, cele mai multe fiind adevărate opere de artă. Organizat din inițiativa profesorului N.I. Simache, ca secție a Muzeului de Istorie, el datează din 1963. A fost instalat mai întâi într-o sală din Palatul Culturii, până când, prin achiziții, a căpătat un patrimoniu atât de bogat încât a avut nevoie de un local propriu. I s-a pus atunci la dispoziție Casa Luca Elefterescu, care a fost adaptată noului scop; lucrările de amenajare sau terminat în anul 1971 și muzeul s-a deschis în ianuarie 1972. În prezent, muzeul are o colecție de aproape 1000 de piese (numai în parte expuse), printre care: cadran solar, pendul construit din lemn în 1634, ceas pus în mișcare printr-o cădere de apă (Londra, 1654), primul ceas de buzunar („oul de Nürnberg”), orologii de turn, o piesă din 1693 (realizare a ceasornicarului Ralf Gout), ceasul de mână construit în același an de Courvoisier (cu efigia lui Ludovic al XIV-lea), piese realizate de meșterii londonezi Georg Prior, Edward Prior, Th. Whit, George Clarke, Markwich, Markham, Jo Wightmann, Van Laure, de ceasornicari francezi (Benjamin Balber, George Charle, Meuron), austrieci (Philipp Iacob, Beyr) sau elvețieni (Pres Vaucher, A. Hess). Pot fi văzute ceasuri cu mecanisme muzicale care cântă Marseilleza, Deșteaptă-te române!, valsurile lui Strauss. Sunt prezentate ceasuri care au aparținut unor mari personalități române, (Constantin Brâncoveanu, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Păstorel Teodoreanu, Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu Hașdeu, I. L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, etc.), ceasuri distractive (al morarului, fierarului, frizerului, motanului etc.), ceasuri cu diverse indicații în afara orelor, ca și alte obiecte legate de temă.

Nicolae I. Simache (născut la data de 5 noiembrie 1905 și decedat la data de 6 ianuarie 1972) a fost un profesor, publicist și istoric român.

Păstorel Teodoreanu (pseudonimul lui Alexandru Osvald Teodoreanu) a fost un poet, avocat, scriitor, publicist, epigramist, gastronom și iubitor de vinuri român, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene, remarcat de literatura română prin epigramele sale, care s-a născut la data de 30 iulie 1894 la Dorohoi și a decedat la data de 17 martie 1964 la București. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul măscăriciului Vălătuc, pe care criticul literar George Călinescu îl compara cu romanul Gargantua și Pantagruel, scris de Francois Rabelais. El a fost fratele mai mare al romancierului Ionel Teodoreanu. În anii 1930 i-au apărut două volume de epigrame: Strofe cu pelin de mai pentru/contra Iorga Neculai și Vin și apă, trei cărți de proză: Mici satisfacții, Un porc de câine și Bercu Leibovici și două volume de publicistică diversă, sub genericul Tămâie și otravă. Poeziile apar în volumul Caiet din 1938. Opera lui Al. O. Teodoreanu a circulat și oral, iar în timpul regimului comunist chiar clandestin. După 1989, epigramistul a fost redescoperit, mai ales cu acele versuri celebre prin opoziția spirituală față de ordinea de lucruri din regimul comunist. Din păcate, unele dintre textele ce i se atribuie, mai mult vulgare decât spirituale, nu îi aparțin, iar altele circulă în mai multe variante care nu îi mai pot fi atribuite. A scris și un Tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării acestora, care din păcate, rămânând doar în manuscris, este astăzi considerat pierdut. Pasiunea sa de gurmand și iubitor de vinuri se baza pe calitățile sale gustative remarcabile. Este îndeobște cunoscut faptul că Păstorel era chemat adesea să arbitreze dispute în domeniul degustării, identificării și categorisirii produselor obținute din struguri, adică vinuri și coniacuri. A fost arestat în perioada comunismului de către Securitate care, la interogatorii, i-a cerut să divulge pozițiile prietenilor săi față de regimul politic. Se zice că ar fi informat Securitatea despre lipsa aparentă de loialitate a celebrei cântărețe Maria Tănase.

Set 3 medalii - Romanian Kendo Cup

Produsul de mai sus este o medalie aparte realizată de firma privată orădeană Alex Sztankovits și a fost conferită participanților și sau câștigătorilor la competiția Roumanian Kendo Cup (Cupa României la Kendo) desfășurată în localitatea prahoveană Blejoi.

În anul 1990 japonezul Tsushima Kanji a început predarea kendo-ului pentru prima oară în România, iar în perioada 1991-1992 Federatia Romana de Scrimă a dat cadrul legal pentru practica de kendo. Din anul 1993 şi până 1997 kendo a fost organizat şi practicat în cadrul Federaţiei Române de Karate Tradiţional şi Discipline Asociate. În anul 1998 şi până 2013 kendo devine un departament al Federaţiei Române de Arte Marţiale de Contanct (FRAMC), iar în 2013 au început demersurile pentru înfiinţarea Federaţiei Române de Kendo. Kendō înglobează esența artelor marțiale japoneze. Se practică de către kendoka purtând o îmbrăcăminte în stil tradițional japonez și o armură pentru protecție numită bogu. Ca arme se folosește unul (sau două) shinai - imitație de sabie realizată din fâșii de bambus. Antrenamentul de kendō este foarte „gălăgios” prin comparație cu alte arte marțiale sau sporturi pentru că un kendōka folosește strigătul, kiai pentru a-și exprima spiritul gata de luptă, însoțit de o mișcare a corpului hotărâtă înainte. Luptătorii de kendo au ca scop:

Modelarea minții și corpului
Cultivarea unui spirit sănătos, printr-un antrenament corect și susținut
Prețuirea politeții și onoarei dintre oameni.
Asocierea cu alții cu sinceritate, și totdeauna urmărirea educării de sine.

Blejoi (în trecut, Strâmbeni-Blejoi) este o comună din județul Prahova, care include și satele: Ploieștiori și Țânțăreni și este situată la nord și nord-est de Ploiești, pe malul drept al Teleajenului, fiind străbătută de șoseaua națională DN1B (Ploiești - Buzău). Prin comună trece și calea ferată Ploiești Sud – Măneciu, pe care este deservită de stația Blejoi. La recensământul din anul 2021 comuna număra 9254 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2011 – 8575 locuitori), dintre care: români – 89,46% și restul – necunoscută sau alte etnii. Componența confesională a comunei prahovene Blejoi astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 84,7%, creștini după evanghelie – 2,11% și restul – necunoscută sau alte religii. În anul 1902 comuna număra 998 locuitori și făcea parte din plasa Târgșor. În 1925, Anuarul Socec menționează comuna Blejoi în aceeași plasă, dar numărând 1596 locuitori. După reforma administrativă din 1950, au fost arondate orașului regional Ploiești, reședința regiunii Prahova și apoi a regiunii Ploiești. După reintroducerea județelor în 1968, comuna a primit statut de comună suburbană a municipiului Ploiești. Aici se pot vizita:

Biserica de lemn “Sfântu Nicolae” și “Adormirea Maicii Domnului” (secolul al XVIII-lea – monument istoric de interes național)
Vila Constantin Comăneanu și ruinele Bisercii Sfântu Visarion – (monumente de arhitectură de interes local)

Aici au trăit o vreme: Geo Bogza (1908 - 1993) academician, autor, jurnalist, poet, publicist, scriitor și Radu Tudoran (1910 – 1992) scriitor.

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Municipiul Ploiești este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din Ploiești, din vremuri diferite.

Statuia Vânătorilor (Libertății este greșit)

Biserica Sfânta Vineri

Biserica Sfinții Împărați

Catedrala

Gara de Sud

Liceul Sfinții Petru și Pavel

Palatul culturii

Banca Creditul Prahovei

Baia Municipală

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România.Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlași, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură, din județul Prahova, câteva cărți poștale ilustrate dar și alte frumoase locuri de vizitat în acest județ.