Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE - JUDEȚUL MARAMUREȘ: BISERICA GRECO-CATOLICĂ DIN BAIA MARE; GARA, HOTELUL ȘI PRIMĂRIA DIN BAIA SPRIE; LOCALITATEA ASUAJU DE SUS

1. Biserica greco-catolică din municipiul Baia Mare, denumire curentă Catedrala “Adormirea Maicii Domnului” este un lăcaș de cult construit de credincioșii greco-catolici între anii 1905 – 1911 și care acum aparține cultului ortodox, pe strada Vasile Lucaciu, nr. 59.

Episcopul Alexandru Rusu a fost instalat în data de 2 februarie 1931, de Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, în această catedrală, ca prim episcop greco-catolic al Maramureșului, în cadrul unei ceremonii prezidate de Iuliu Hossu – episcopul greco catolic de Cluj-Gherla. În data de 16 martie 1946 episcopul Alexandru Rusu a fost ales de sinodul electoral de la Blaj în funcția de mitropolit, însă alegerea nu a fost recunoscută de guvernul Petru Groza deoarece Alexandru Rusu era considerat de cercurile comuniste drept un apropiat al lui Iuliu Maniu, liderul opoziției anticomuniste din România.

Între anii 1944 - 1948 episcopul Rusu a ținut în Catedrala din Baia Mare predici critice la adresa regimului comunist, fapt consemnat în rapoartele serviciilor secrete. În data de 29 octombrie 1948, el și alți clerici greco catolici au fost arestați și trimiși la București. În anul 1948, odată cu desființarea Bisericii Române Unite cu Roma, reședința episcopală greco-catolică din Baia Mare a fost transformată de autoritățile comuniste în întreprindere de tricotaje, iar catedrala a fost atribuită unei parohii ortodoxe, care a folosit-o ca biserică parohială. În data de 10 aprilie 2009 Episcopia Română Unită de Maramureș a introdus o cerere de revendicare imobiliară a lăcașului, în contradictoriu cu Parohia Ortodoxă Nr. 1 Baia Mare. În data de 19 octombrie 2011 Tribunalul Maramureș a admis pe fond acțiunea în revendicare formulată de Episcopia Română Unită a Maramureșului și a dispus ca pârâta să predea reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul dar nici până azi catedrala nu a fost predată enoriașilor greco-catolici.

Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Baia Mare se numără între ultimele două catedrale greco-catolice neretrocedate până în prezent, alături de Catedrala Episcopală din Gherla. Picturile din interiorul bisericii au fost realizate de artistul Gheorghe Busuios. Între anii 2000-2003 pictura a fost întregită de, Gheorghe Busuioc, elev al maestrului, pictorul Ioan Barna, care a păstrat același ton de capodoperă a picturii neo-bizantine, pictura fiind murală în tehnica ulei, iar în momentul de față, armonizandu-se perfect cu picturile înainte dăinuitoare ale profesorului său (care până atunci era reprezentată de scene principale executate pe pânză și lipite pe zid). Iconostasul a fost realizat de Keresztesi Karoly din Tășnad, iar icoanele de Traian Bilțiu-Dăncuș.

2. Linia ferată Baia Mare – Baia Sprie se afla pe malul drept al râului Someș, la nord de cursul âului.

Această linie ferată era considerată de interes minor servind pentru transportul minereurilor extrase din această regiune. Linia măsura 8 kilometri fiind construită în anul 1905. Linia urca 13 metri la fiecare kilometru pătrunzând adânc în munții vulcanici Gutâi, zona minelor Cavnic, unde se extrăgeau minereuri de aur, argint, plumb, cupru, fier și zinc, de cele mai multe ori sub formă de sulfuri complexe. În mersul trenurilor CFR din 1954 sunt listate trei perechi de trenuri mixte (cu clasele 1, 2 și 3) care parcurgeau această distanță în aproximativ 41 de minute. Cursele aveau prevăzute trei opriri intermediare în stațiile Baia Mare (haltă), Baia Mare Fabrică și Tăuții de Sus (haltă).

În anul 1958 trenurile mixte aveau deja doar două clase, iar traseul era parcurs în 36 de minute. Acum, din toate acestea au rămas doar amintirile. Linia a fost închisă la 14 iulie 1988 și furată bucată cu bucată. Se deduce că și gara din Baia Sprie a fost construită tot în anul 1905 concomitent cu linie ferată minieră. Nu se știe dacă gara mai e sau nu în picioare.

3. Hotel „Coroana” din orașul Baia Sprie, județul Maramureș, este o veche clădire cu statut de monument istoric și arhitectonic situat în centrul localității.

Edificiul a fost construit în perioada 1890-1909 cu destinația precisă de hotel.Astăzi clădirea este încă în picioare dar are nevoi de reparații. Este o clădire robustă, pe două niveluri, ce a cunoscut ușoare modificări la acoperiș. Spațiile de la etaj au destinația de locuințe iar cele de la parter de magazine.

4. Clădirea Primăriei din orașul Baia Sprie, județul Maramureș, este o frumoasă clădire a orașului, având statut de monument istoric, aș putea zice că este chiar emblema arhitectonică a orașului.

Edificiul cu două etaje, situat în partea de sud a pieței principale a orașului a fost construit în anul 1739 pe locul vechii primării. Clădirea a fost arsă și distrusă de marea invazie a tătarilor, dar a fost refăcută. Pe grătarul ferestrelor de lângă intrarea de la parter se poate citi anul 1837, care este probabil anul în care s-a instalat grătarul, întrucât conform fotografiei din 1800, la ferestre nu erau grătare. De remarcat sunt și designul și ușile din lemn ale intrării principale vizibile din strada principală și cele două ieșiri din pivniță. În interiorul clădirii se mai pot vedea scara originală din lemn, decorațiunile referitoare la trecutul minier și frumoasele soluții arhitectonice în arc.

Baia Sprie, în limba maghiară – Felsőbánya (în traducere Baia de Sus), în limba germană – Mittelstadt, este un oraș din județul Maramureș care include și satele Chiuzbaia, Tăuții de Sus și Satu Nou de Sus. Localitatea a fost unul dintre centrele miniere importante din Maramureș. O activitate minieră în regiunea localității este semnalată încă din epoca bronzului. Exploatarea aurului și argintului este amintită prin anii 1141 la colonizarea sașilor în regiune. Prima atestare documentară a localității sub numele de Mons Medius (tradus Muntele mijlociu) ne parvine din anul 1329. Orașul Baia Sprie, așezat pe valea râului Săsar, la poalele munților Gutâi, într-un peisaj natural deosebit, a fost în secolele 18 - 19 și stațiune turistică. La recensământul din anul 2011 populația orașului era de 15476 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 73,13%, maghiari – 16,81%, romi – 3,91% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 65,52%, romano catolici – 13,73%, reformați – 4,53%, greco catolici – 3,65%, penticostali – 3,06%, martorii lui Iehova – 1,16% și restul – nedeclarată sau altă religie.

În zonă există două arii naturale protejate (d interes național): Rezervația Lacul Albastru, format în urma surpării unor lucrări miniere de pe filonul Domnișoara (1919-1920) și Rezervația fosiliferă Chiuzbaia. Dintre atracțiile turistice ale orașului enumăr: centrul istoric al orașului (secolele XVIII-XIX); casa de lemn Csaszi (1754); biserica Adormirea Maicii Domnului (1793); capela Calvaria (secolul XVII) și hotelul Corona (1890-1909).

5. Asuaju de Sus, în limba maghiară – Felsőszivágy, este o comună din județul Maramureș, care include și satul Asuaju de Jos.

Asuaju de Sus este situat in zona de sud-vest a județului Maramureș, la 45 km de orașul Baia Mare, reședinta județului, în zona etnografică cunoscută sub denumirea de "Țara Codrului". Comuna este străbătută de râul Asuaj. Prima atestare documentara a localității parvine din anul 1381. La recensământul din anul 2011 comuna număra 1441 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 1615 locuitori), dintre care: români – 96,53% și restul – necunoscută sau altă etnie.

Componența confesională a comunei maramureșene Asuaju de Sus astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 86,74%, penticostali – 7%, greco catolici – 2,77% și restul – nedeclarată sau altă religie. Pe teritoriul comunei a existat în trecut un impunător conac, cunoscut de localnicii ca “cetatea baronului”. Acesta a aparținut inițial baronului Bornemisza Elemer, trecând în proprietatea statului după primul război mondial. Din păcate, acesta a rămas părăsit și nelocuit vreme de mai mulți ani. A fost scos însă din uitare în anul 1929, când autoritățile hotărăsc sa îl dea în folosință Asociației Creștine a Femeilor Române (ACF), organizație aflată sub presedinția de onoare a Reginei Maria și patronajul efectiv al Principesei Ileana.

Din nefericire, în ianuarie 1940, clădirea a fost incendiată și a ars complet. În memoria sătenilor, acesta a rămas de poveste, cu proporții impresionante, 300 de camere și dotări extrem de moderne pentru începutul secolului al XX-lea. Din complexul castelului s-au păstrat în zilele noastre doar aleile amenajate de baron, plantațiile de arbori de esență rară și rămășițe ale zidurilor.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O INSIGNĂ, O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA MEDALII

DIN JUDEȚUL NEAMȚ

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Societatea în comandită Emil Costinescu - Tarcău 1896 - 50 bani

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Jetonul de mai sus a fost realizat la cererea Societății în comandită Emil Costinescu din localitatea Tarcău, județul Neamț, care se pare că servea ca mijloc de garantare. Această societate se pare că era un restaurant, crâșmă, bodegă, cofetărie sau cafenea, ce a aparținut renumitului politician și om de afaceri local Emil Costinescu. Atunci când un client își comanda o băutură sau un meniu, el achita în plus încă 50 de bani, ca ga, pentru tacâmurile și / sau vesela din care se servea. După ce termina de servit el își preda tacâmurile și / sau vesela, primindu-și înapoi cei 50 de bani. Astfel se manifesta mai multă grijă față de tacâmuri, vesela, ea nu mai era abandonată pe oriunde, furată sau spartă.

Emil Costinescu s-a născut în anul 1844, la Iaşi, în familia inginerului Alecu Costinescu. A copilărit la Târgu-Neamţ şi se va simţi legat de acest judeţ toată viaţa. Încă tânăr, a intrat în redacţia ziarului politic Românul, înfiinţat în 1857 de C.A. Rosetti, devenind în scurtă vreme prim redactor al publicaţiei. Ulterior ajunge membru marcant al PNL şi câştigă primul mandat de deputat în 1876. Se retrage din ziaristică pentru a se dedica afacerilor şi devine specialistul partidului în chestiuni financiare. Odată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a României în 1880 îl găsim pe Emil Costinescu printre directorii acestei instituţii (alături de alţi fruntaşi liberali: Anton Carp, Pricopie Dumitrescu, Eugeniu Carada). În 1897 se retrage de la BNR şi fondează Banca Generală Română, al cărei director general va fi mult timp.Ca deputat, Emil Costinescu a reprezentat interesele nemţenilor în Parlament, făcându-şi datoria în Cameră prin numeroase intervenţii. Între altele, a făcut un aspru rechizitoriu privind modul cum au fost cheltuiţi o mulţime de bani din fondurile Ministerului de Finanţe fără absolut nici un folos, ci numai din dorinţa de a se înlesni partizani scăpătaţi. A redus drastic toate sinecurile create în jurul acestor fonduri iar în plenul Camerei Deputaţilor a dezavuat politica financiară dusă de miniştrii respectivi şi a impus adevărate norme după care trebuie să se conducă administratorii banilor publici. Ca ministru de finanţe în guvernele liberale (în mai multe rânduri 18 martie 1902-21 decembrie 1904; 12 martie 1907-26 decembrie 1908; 27 decembrie 1908-3 martie 1909; 4 martie 1909-28 decembrie 1910 şi 1913-1916), Emil Costinescu a susţinut cu fervoare crearea unei industrii naţionale, considerând că ţara noastră are nevoie de fabrici de tot felul care, prin activitatea lor, „să ne scutească pe viitor de importul ce îl facem de lucruri ce cu uşurinţă se pot fabrica la noi”. Deputatul observa că: „exportăm o mare cantitate de material brut dincolo de hotare şi tot acelaşi material, niţel şlefuit, lustruit şi etichetat îl importăm cu preţ înzecit mai mare de cum l-am dat noi. Suntem, cu alte cuvinte, tributari străinătăţii, plătim milioane în afară, pe câtă vreme cu acele sume considerabile de bani puteam împlini în ţară o sumă de nevoi”. Emil Costinescu a fost promotorul ridicării de stabilimente industriale, care să ţină piept concurenţei străine. Ca finanţist, el a reuşit să impună o ordine evidentă în mânuirea banului public, iar ca ministru s-a vădit a fi un bun cunoscător al situaţiei noastre economice şi financiare, elaborând tariful vamal (atunci în vigoare), de exemplu. În calitate de deputat liberal de Neamţ, Emil Costinescu şi-a arătat mereu preţuirea pentru prefectul Nicu N. Albu, dar şi pentru întreg electoratul din zonă. Din poziţia de ministru de finanţe, a sprijinit modernizarea oraşului Piatra-Neamţ şi a judeţului (continuarea căii ferate de la Gara Veche, construcţia gării noi ş.a.). Emil Costinescu a murit în iunie 1921 la Bucureşti. Nemţenii nu l-au uitat şi prin grija autorităţilor locale, i-au ridicat un bust în faţa fostei prefecturi (actualul Muzeu de Istorie şi Arheologie din Piatra-Neamţ) dezvelit în cadrul ceremoniei din 30 septembrie 1923, în prezenţa premierului Ionel Brătianu, a lui I.G. Duca, dar şi a fiului său, dr. I.E. Costinescu. Tot atunci, Primăria oraşului Piatra-Neamţ a conferit străzii care leagă centrul de gara nouă denumirea de Bulevardul Emil Costinescu (astăzi Bulevardul Republicii). În calitate de deputat liberal de Neamţ, Emil Costinescu şi-a arătat mereu preţuirea pentru prefectul Nicu N. Albu, dar şi pentru întreg electoratul din zonă. Din poziţia de ministru de finanţe, a sprijinit modernizarea oraşului Piatra-Neamţ şi a judeţului (continuarea căii ferate de la Gara Veche, construcţia gării noi ş.a.). Emil Costinescu a murit în iunie 1921 la Bucureşti. Nemţenii nu l-au uitat şi prin grija autorităţilor locale, i-au ridicat un bust în faţa fostei prefecturi (actualul Muzeu de Istorie şi Arheologie din Piatra-Neamţ) dezvelit în cadrul ceremoniei din 30 septembrie 1923, în prezenţa premierului Ionel Brătianu, a lui I.G. Duca, dar şi a fiului său, dr. I.E. Costinescu. Tot atunci, Primăria oraşului Piatra-Neamţ a conferit străzii care leagă centrul de gara nouă denumirea de Bulevardul Emil Costinescu (astăzi Bulevardul Republicii).

Tarcău, în limba maghiară – Tarkő, este o comună din județul Neamț care mai include și satele: Ardeluța, Brateș, Cazaci, Schitu Tarcău și Straja. Comuna se află în sud-vestul județului, la limita cu județele Bacău și Harghita, în zona munților Tarcăului, pe malurile Bistriței și ale afluentului acesteia, Tarcău. Localitatea este străbătută de șoseaua națională DN15, care leagă Piatra Neamț de Toplița și de calea ferată Bacău – Bicaz, ce este deservită de halta de mișcare Tarcău Neamț. În zona comunei Tarcău se află rezervația faunistică Brateș, unde este protejat cocoșul de munte și rezervația forestieră Pădurea Goșman. La recensământul din anul 2011 comuna număra 3062 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 98,17% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Tarcău, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 97,51% și restul – nedeclarată sau altă religie. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna nu exista, ci doar satele Tarcău și Straja în cadrul comunei Pângărați. Enumăr mai jos câteva dintre atracțiile turistice ale comunei nemțene Tarcău: mănăstirea Sihăstria Tarcăului, muzeul de artă Iulia Hălăucescu – Tarcău, mănăstirea Daniil Sihastru - Tărcuța, monumentul Eroilor –Tarcău, repezișurile Ianuș - Cazaci, micul repeziș Piciorul Pascului, cascadele Frasin, Goșmanu și Răchitiș, cascadele de pe Bolovăniș, cheile Aței și defileul Tărcuței. Sus am postat poza primăriei Tarcău.

Sanctus Stephanus Magnus (1457 - 1504) defensor fidei

Fondatorul Mănăstirii Neamț - 1487 - România

Mănăstirea Neamț 497 - 1997

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Mănăstirea Neamț este o mănăstire ortodoxă de călugări, situată în comuna Vânători-Neamț, satul Mănăstirea Neamț, județul Neamț. Este cel mai mare și mai vechi așezământ monahal din Moldova, fiind declarat monument istoric. Mănăstirea este atestată documentar din anul 1407, însă rădăcinile în timp ale activității monahale se întind până în veacul al XII-lea. Ctitorirea mănăstirii îi este atribuită voievodului Petru I Mușat (1375 - 1391), care a construit aici prima biserică din piatră, astăzi dispărută. Pe amplasamentul mănăstirii existase însă o bisericuță și mai veche, din lemn, numită Biserica Albă, construită de monahi cu un secol înainte. Biserica actuală din incinta mănăstirii a fost ctitorită de voievodul Ștefan cel Mare la sfârșitul secolului al XV-lea și are hramul Înălțarea Domnului. În vara anului 1933 intra ca viețuitor al Mânăstirii, Ilie, fiul lui Maxim și al Ecaterinei Iacob. Acesta va deveni mai târziu Sfântul Ioan Iacob Românul de la Hozeva. În anul 1948 au fost ridicați și închiși la Mănăstirea Neamț 25 de clerici superiori români uniți (greco catolici), între care viitorii episcopi Ioan Cherteș și Tit Liviu Chinezu. În februarie 1949 internații de la Mănăstirea Neamț au fost transferați la Mănăstirea Căldărușani, lângă București. În incinta mănăstirii se află două biserici, două paraclise, turnul-clopotniță cu 11 clopote, Seminarul Teologic „Veniamin Costache”, precum și un muzeu cu o colecție de artă bisericească și sala tiparului. Specific este aghiazmatarul circular din fața mănăstirii, unde se face sfințirea apei la hram. În biserică se află o icoană a Maicii Domnului pictată în anul 665 în Israel. Așezământul are cea mai mare și mai veche bibliotecă mănăstirească (18000 volume) și a avut o contribuție deosebită la dezvoltarea culturii și artei medievale românești. În camera mormintelor este îngropat Ștefan Voievod, unchiul lui Ștefan cel Mare, iar în pronaos se află moaștele sfântului necunoscut descoperite în anul 1986, prin scoaterea asfaltului de pe alee. Biserica ctitorită de Ștefan cel Mare este principalul monument istoric și de arhitectură moldovenească din incinta mânăstirii, de o eleganță și frumusețe deosebită. Dimensiunile si monumentalitatea ansamblului au sporit prin introducerea în construcție a unor elemente noi: pridvorul, situat în fața intrării și sala mormintelor, sau gropnița, amplasata între pronaos și naos. Pronaosul, de formă dreptunghiulară, este boltit cu două calote sferice. Naosul, tot dreptunghiular, de dimensiuni mari, are doua abside laterale, semicirculare în interior și pentagonale în exterior, baza fiind formată din patru arce oblice sprijinite pe alte patru arce mari. Turla se ridică în mijloc, iar nouă contraforturi masive susțin zidurile până la nivelul bolților. Fațadele sunt frumos ornamentate în stil autohton moldovenesc, rezultat din îmbinarea elementelor bizantine (ceramică smălțuită, cărămizi și discuri diferit colorate, în verde, galben, brun) cu cele gotice (contraforturi și ancadramente de uși și ferestre). Discurile smălțuite și nișele împodobesc și turla, de formă octogonală, prevăzută cu patru ferestre. Pictura din absida principală, naos și sala mormintelor aparțin ultimilor ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare, iar cea din pridvor și pronaos este din timpul lui Petru Rareș. Mânăstirea a suferit multe devastări și incendii distrugătoare, urmate de refaceri care au distrus treptat zugrăveala inițială. A doua biserică inclusă în complexul mănăstiresc este biserica Sfântul Gheorghe, încorporată în zidul de incintă.

Ordinul Melchisedec 1822 - 1892 Clasa a treia

Arhiepiscopia Romanului și Bacăului - Capela Melchisedec

darul I.P.S. Ioachim

Produsul medalistic de mai sus este o distincție bisericească ce se conferă de către Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, fețelor bisericești din subordine, pentru merite deosebite, în activitatea de slujire bisericească.

Melchisedec Ștefănescu (Mihail, pe nume de mirean) a fost un episcop și istoric român, politician, membru titular (1870) al Academiei Române, care s-a născut la data de 15 februarie 1823 în localitatea Gârcina, județul Neamț și a decedat la data de 16 mai în orașul Roman, județul Neamț. Își începe studiile la școala sătească, dar la 9 ani este dus în târgul Piatra Neamț și dat la școala de la Biserica Sf. Ion. Ulterior a studiat la Seminarul de la Socola, apoi la Academia duhovnicească din Kiev (1848 - 1851), unde a obținut titlul de "magistru în teologie și litere". A profesat la școala din Șerbești-Neamț, apoi la Seminarul de la Socola (1843-1848) și profesor și director la Seminarul din Huși (1856- 1861). A fost călugărit cu numele Melchisedec (1843), hirotonit ierodiacon (1844) la Socola, apoi ieromonah în Lavra Pecerska din Kiev (1851), protosinghel (1952) și arhimandrit (1853). Între anii 1861 – 1864 a fost locțiitor de episcop la Huși (1861 - 1864). În perioada 1865 - 1879, a fost numit episcop al Eparhiei Dunării de Jos cu reședința la Ismail, prin decret semnat de Al.I. Cuza. Însuflețit patriot, a luptat pentru unirea Principatelor, fiind ales membru în Divanul Ad-Hoc (1857), a sprijinit reformele lui Al.I. Cuza și Războiul de Independență, a fost ministru al Cultelor (1860), membru de drept în Senatul României și i se încredințează o misiune politică în Rusia (1868). Precursor al ecumenismului, a fost delegat de Sf. Sinod la Conferința vechilor catolici de la Bonn (1875). Ca membru al Sf. Sinod, a prezentat o serie de memorii pentru prosperarea vieții bisericești, ameliorarea stării materiale a clerului, dar mai ales în legătură cu recunoașterea autocefaliei. A trimis tineri la studii în Rusia (Gavriil Musicescu, Silvestru Bălănești, Constantin Nazarie ș.a.). Prin testament, creează o fundație din care să se acorde burse de studii la Academia duhovnicească din Kiev; biblioteca și colecția sa numismatică le-a dăruit Academiei Române. La 10 septembrie 1870 a fost ales membru activ al Academiei Române iar la sesiuni a prezentat comunicări, referate și diferite lucrări.

Arhiepiscopia Romanului și Bacăului (în acest rang din 13 septembrie 2009) este o eparhie a Bisericii Ortodoxe Române, cu sediul în Roman, cu jurisdicție canonică în județele Neamț și Bacău, care face parte din Mitropolia Moldovei și Bucovinei. Astăzi titularul acestei arhiepiscopii este I.P.S. Ioachim Băcăuanul. Despre vechime exactă a creștinismului pe aceste meleaguri nu sunt informații concrete dar prima biserică de zid la Episcopia Romanului a fost ridicată într-o perioadă anterioară domniei lui Alexandru cel Bun, probabil prin grija tatălui acestuia, voievodul Roman I (1391-1394), căruia „Târgul de Jos” i-a moștenit și numele. Cea ce știm sigur este faptul că în 1415 Alexandru cel Bun a cerut pictorilor Nichita și Dobre să zugrăvească această biserică, semn că lucrarea în discuție fie că nu se realizase până atunci, fie că - din anumite cauze - trebuia refăcută. Prima biserică de la Episcopia Romanului a dăinuit și în vremea lui Ștefan cel Mare, acesta pomenind-o în documente de cancelarie emise 1458, 1465 și 1488 sub denumirea de „Sfânta Paraschiva”. Mulți s-au întrebat de ce Petru Rareș a considerat necesar să înceapă biserică nouă la Episcopia Romanului. Trecerea timpului și intrarea în ruină a vechiului lăcaș să fi determinat această decizie? Sau dimensiunile reduse ale construcției existente nu mai puteau exprima prestanța și autonomia spirituală a unei entități ecleziastice situate imediat după Mitropolia țării? S-ar crede că ambele întrebări sunt rezultatul unei realități care a determinat începerea lucrărilor de construcție în 1542 sub conducerea meșterului Luca din Bistrița transilvană și atenta supraveghere a episcopului Macarie. Lucrările au durat - nu fără peripeții - timp de 8 ani, încheindu-se în 1550 prin grija soției lui Petru Rareș, Elena Doamna și a fiilor săi Iliaș, Ștefan și Constantin. Catedrala episcopală („Sf. Paraschiva”), înaltă și frapant de zveltă, are un plan treflat, cu altarul poligonal la exterior și semicircular în interior, iar absidele laterale circulare. La exterior, întreaga construcție este ornamentată cu un brâu „în torsadă” și două rânduri de ocnițe suprapuse, fiind sprijinită de contraforturi ce sporesc nota de echilibru și eleganță a fațadelor. Sistemul de boltire nu mai prezintă o structură unitară datorită modificărilor de la începutul secolului al XIX-lea care au afectat turla și bolta altarului. Astăzi, turla mai păstrează tradiționala boltă moldovenească sprijinită de arce piezișe, în schimb partea superioară a altarului prezintă forma puțin obișnuită a doi cilindri care se intersectează. Edificiul ridicat în secolul al XVI-lea nu a suferit reparații importante până în vremea episcopilor Ioanichie (1747-1769) și Leon Gheucă (1769-1786) când s-a lucrat îndeosebi la turla, altarul și naosul bisericii, fără a se afecta prea mult formele originale. În schimb, lucrările inițiate de episcopul Gherasim în 1805 au împietat asupra structurii inițiale a monumentului, fiind calificate de savantul și episcopul Melchisedec Ștefănescu drept un adevărat „act de vandalism”. Atunci, pentru a câștiga spațiu în interior, s-au înlăturat pereții despărțitori dintre pridvor și pronaos și dintre pronaos și naos, intervenindu-se și cu o pictură nouă, distonantă, la turlă și pronaos. Ceva mai târziu, în a doua jumătate a aceluiași veac, s-au adăugat din motive utilitare și cele două anexe ce se mai păstrează și astăzi: veșmântăria și pridvorul de la intrarea în biserică, mult mai spațios decât alte construcții similare. Pe lângă valoarea sa istorică și arhitecturală, catedrala Episcopiei Romanului reține atenția numeroșilor săi vizitatori și prin frumusețea deosebită a zugrăvelilor interioare. Pictura originală, executată după încheierea lucrărilor de construcție a bisericii, nu se mai păstrează astăzi decât în pridvor și pronaos. Înainte de orice considerații de stil sau structură, trebuie subliniat că întreaga pictură interioară a catedralei episcopale de la Roman a fost supusă unei ample acțiuni de restaurare în anii 1926-1927 sub conducerea pictorului Paul Molda. În ultimii ani, prin grija episcopului Eftimie Luca, s-au realizat ample lucrări de restaurare a întregului complex. Biserica a căpătat o față nouă, s-a restaurat pictura și a fost pusă în valoare Casa Veniamin Costache, situată pe latura dinspre miazăzi. Deși nu dispunem de mărturii documentare certe, este de presupus că în cadrul Episcopiei Romanului au funcționat vechi școli „de chilie” cu un rol important în pregătirea propriilor cadre și mai apoi a tineretului laic. În aceste condiții nu este de mirare că Episcopia Romanului deține astăzi una dintre cele mai vechi și mai valoroase biblioteci din țară și un mare număr de creații artistice care îmbogățesc și conferă originalitate patrimoniului nostru cultural național. Printre cele 20.000 de volume aflate aici se găsesc aproximativ 700 de cărți vechi românești, slavonești și grecești, cărora li se adaugă 91 manuscrise din diferite epoci și în diferite limbi. Dintre odoare e suficient să amintim icoana Deisis din secolul al XVI-lea, o adevărată capodoperă a școlii medievale românești de pictură pe lemn, Felonul Sfântului Ion Gură de Aur, atribuit stilistic broderiei moldovenești din secolele XV-XVI și marele Epitaf din veacul al XVIII-lea ce reprezintă Plângerea și punerea în mormânt a lui Iisus. O piesă cu totul deosebită, ce reține atenția nu atât prin vechimea cât prin valoarea sa artistică este iconostasul catedralei episcopale, executat în 1805 de pictorul Eustatie Altini la cererea episcopului Gherasim Clipa-Barbovschi - lucrare monumentală de pictură și sculptură, realizată cu multă acuratețe și personalitate expresivă de certă originalitate, îmbrăcând conținutul iconografiei ortodoxe în formele stilistice ale neoclasicismului occidental. Sediul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului este situat pe Strada Alexandru cel Bun, nr. 5, municipiul Roman, jud. Neamț. Arhiepiscopia are în compunere 5 protopopiate; Bacău (2), Onești (jud. Bacău), Moinești (jud. Bacău) și Roman (jud.Neamț).

Insigna turistică - Bicaz

Bicaz este un oraș în județul Neamț, Moldova, România, care are o populație de aproximativ 6500 de locuitori. În afara localității de reședință, el mai cuprinde localitățile Capșa, Dodeni, Izvorul Muntelui, Izvorul Alb, Potoci și Secu. Orașul se situează în vestul județului, la poalele Munților Ceahlău, pe malurile Bistriței, acolo unde se află barajul ce formează lacul Izvorul Muntelui. Bicazul este străbătut de șoseaua națională DN 15 (Piatra Neamț - Toplița). La Bicaz, din acest drum se ramifică șoseaua națională DN 12C, care urcă pe valea râului Bicaz, trece prin cheile Bicazului și duce la Gheorgheni. Prima atestare documentară a localității Bicaz parvine din data de 10 ianuarie 1625. Sus am postat stema actuală și o poză a Primăriei orașului Bicaz.

Intalnita in Romania pe stancile aproape inaccesibile omului din Muntii Vrancei, Muntii Bucegi, Muntii Fagarasului, Muntii Maramuresului, Rodna, Obcinele Bucovinei, Masivul Ceahlau, Retezat, Godeanu, Floarea de colt este o planta deosebit de rara. Din acest motiv ea a fost declarata monument al naturii si este ocrotita prin lege inca din 1931. Floarea de colt este protejata in rezervatii naturale cum ar fi cele din Piatra Craiului, Muntii Bucegi, Ciucas, judetul Alba etc. Leontopodium alpinum (dupa denumirea sa stiintifica), este o planta perena, de o frumusete aparte si totodata cea mai rara din intreaga flora montana. Tulpina este dreapta si poate ajunge pana la 20 - 30 cm inaltime. Aceasta este imbracata in partea de jos cu frunze catifelate, de dimensiuni diferite asezate de jur imprejurul tulpinei, in forma de cerc. Numeroasele si micutele flori, compuse din petale de un alb imaculat sunt dispuse in asa fel incat lasa impresia unei singure flori de forma unei stelute. Intalnita de cele mai multe ori pe culmile stancoase si tot mai rar pe platourile montane, floarea de colt are radacina fixata in putinul pamant ramas intre scobiturile sapate in stancile calcaroase. Intreaga planta este acoperita de peri catifelati de culoare argintie, ce protejeaza frunzele si florile de vant. La noi in tara, floarea de colt poate fi vazuta inflorita in lunile iulie si august. Se pare ca floarea de colt provine din tinuturile Asiei, acolo crescand la fel de deasa ca si iarba. In diferite locuri din lume unde mai poate fi intalnita, floarea de colt poate atinge inaltimea de pana la 80 cm. Numita in popor si floarea reginei, floarea doamnei, steluta sau albumita, floarea de colt are in traditia romaneasca o semnificatie aparte, ea fiind un simbol al dragostei. Se spune ca, pentru a-si dovedi dragostea si curajul, tinerii colindau zonele stancoase ale muntilor pentru a culege flori de colt si a le oferi iubitelor. In limbajul florilor ea inseamna puritate si curatenie.

Lacul Izvorul Muntelui și Barajul de la Bicaz constituie o lucrare inginerească de mare complexitate, cu care România se mândrește și acum, ce este situată pe cursul mijlociu al râului Bistrița, la 4 km amonte d eorașul Bicaz, județul Neamț. Lacul, cu o formă alungită, pe direcția nord-vest – sud-est, are o suprafață de 32,6 km² și s-a format după construirea între anii 1950 și 1960 a unui baraj care alimentează hidrocentrala de 210 MW construită în timpul regimului comunist inclusiv cu aportul muncii forțate prestate de deținuți politici. Pentru construcția barajului și amenajarea lacului au fost strămutate 22 de sate din zonă, și peisajul natural a fost drastic schimbat, el fiind declarat rezervație naturală acvatică în 2000. Lacul are în medie o lungime de 35 km, un perimetru de 71 km, o suprafață de 32,6 km² și un volum maxim de apă de 1250 milioane m³, fiind totodată – ca mărime – al doilea lac artificial din România și al treilea ca înălțime. Concepția acumulării permite – la nevoie, mărirea volumului acesteia la circa 31 milioane m³ prin înlocuirea digului longitudinal de la malul drept cu un dig transversal în frontul de retenție. Barajul este construit din beton și unește Muntele Gicovanu cu Obcina Horștei, are o înălțime de 127 m, o lungime de 435 m la coronament și o lățime maximă la bază de 119 m (la nivelul blocurilor deversoare), respectiv 115 m (la nivelul blocurilor nedeversoare). Barajul este străbătut de galerii, puțuri de aerisire și nișe de vizitare. Prin construcție au fost prevăzute încăperi ce adăpostesc instalații de acționare și comandă, echipamente de urmărire, monitorizare seismică și comportare a fiecărui element. La partea superioară se găsesc patru câmpuri deversoare de 11,5 m lățime prevăzute pentru o lamă de apă de 7 m înălțime (echipate cu stavile segment de 6 m) și patru goliri de fund echipate cu vane plane (2,50 m diametru) în ochelari, dispuse în serie. Pentru a fi reduse la minimum infiltrațiile pe sub baraj, s-a realizat un voal de etanșare la piciorul amonte al acestuia (prelungit în lateral 40 m pe versantul drept și 60 m pe cel stâng) — format de 3 rânduri de foraje pe blocurile centrale (5–25, 60 m adâncime medie) și 2 rânduri pe cele laterale (1–4 și 26–30, 70 adâncime medie de forare). În aval adâncimea medie a forajelor a fost de 90 m. Pe coronament este amenajată o șosea. Activitatea de construcție s-a desfășurat cu rigurozitate, iar materialele folosite au fost de maximă calitate. „Tot ce era pe hârtie aparea și în teren. Șarje întregi de betoane testate și găsite necorespunzătoare se aruncau fără discuție”. Între 10000 și 15000 de oameni au muncit la ridicarea barajului, a tunelului de aducțiune și a uzinei electrice. Pentru a asigura forța de muncă necesară au fost aduși și deținuți politici, organizați în Colonii de Muncă. Ca forță de muncă au fost folosiți și 1600 militari. Numeroase accidente soldate cu decese și răniți, au avut loc în rândul deținuților - supuși unor condiții dure și lipsiți de experiență.

FDC Târgu Neamț 2023 - Ediția I

Produsul de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților la acțiunea culturală FDC 2023 – Târgu Neamț.

F.D.C. Târgu Neamț, (prescurtare probabilă - Festivalul Datinilor de Crăciun) este o frumoasă acțiune culturală ce are loc anual, în preajma Crăciunului în acest oraș nemțean. Acțiunea este organizată cu sprijinul Consiliul Județean Neamț, în parteneriat cu Primăria și Consiliul Local Târgu Neamț, Casa de Cultură „Ion Creangă” Târgu Neamț, Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț. Acțiunea constă într-o mare paradă a obiceiurilor și tradițiilor de Crăciun, pe strada principală a orașului; cu participarea unor formații din oraș cât mai ales din satele și comunele din apropierea orașului, punct de atracție pentru mii de localnici și de turiști”.

Piatra Neamț (în germană Kreuzburg an der Bistritz, în trecut, Piatra) este municipiul de reședință a județului Neamț, Moldova, România. Situat pe valea Bistriței, în nord-estul României, orașul avea la nivelul anului 2011 o populație de 85055 de locuitori. Primele mențiuni scrise despre Piatra Neamț se întâlnesc în Cronica rusească (cca.1387-1392) sub numele de Kamena (Piatra) - în Lista orașelor valahe de la Dunare. Orașul primește statutul de târg domnesc doar în anul 1453. Cu timpul, târgul Piatra capătă o mai mare importanță, aceasta și datorită constituirii aici (estimată a fi între 1468 - 1475) a unei Curți Domnești. Sus am postat stema actuală a municipiului Piatra Neamț și mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale orașului din vremuri diferite.

Biserica Sfinții Trei Ierarhi

Gara

Biserica Sfântu Ioan (clădită de Ștefan cel Mare)

Banca Petrodava

Casa Dimitrie C. Corbu

Liceul Petru Rareș

Biserica Sfântu Ioan (Mărăței)

Vila George Lalu

Primăria

Județul Neamț este situat în provincia istorică românească Moldova, România, la limita dintre Carpații Orientali și Podișul Moldovei. Este cunoscut mai ales pentru frumusețea Masivului Ceahlău și a peisajului în general. Suprafața județului este de 5890 kilometri pătrați iar populația sa numără aproximativ 453000 de locuitori. Principalele cursuri de apă sunt: Siret, Bistrița, Bistricioara, Bicaz, Cracău și Tarcău, iar principalele lacuri sunt: Izvoru Muntelui, Pângărați, Vaduri și Bâtca Doamnei (lacuri de interes hidroenergetic). Ca unități administrative județul Neamț este compus din 2 municipii – Piatra Neamț și Roman, 3 orașe – Târgu Neamț, Bicaz și Roznov precum și 78 de comune. Sus am postat stema actuală și harta județului Neamț iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.