Epaminonda's Blog.....: INFO - NUMIS

1. Bancnota suvenir de 0 Euro, cu reprezentarea unor monumente de cultură și arhitectură din municipiul Timișoara, este realizată în una din imprimeriile acreditate de către Banca Centrală Europeană, având caracteristici de securitate similare bancnotelor reale și un design unic, atrăgător, asemănător, dar nu confundabil cu acestea.

Proiectul de promovarea a obiectivelor turistice renumite în întreaga lume este o inițiativă, marcă înregistrată apărută în Franța în anul 2015. De-a lungul timpului, pe aceste bancnote suvenir au apărut celebrele obiective precum: Sagrada Familia (Barcelona, Spania), Domul din Köln (Germania), Castelele de pe Valea Loarei, Poarta Brandenburg (Berlin, Germania), Arcul de Triumf (Paris, Franța). În România, mai sunt și alte obiective care apar pe celebrele bancnote: Cetatea de scaun a Sucevei, Palatul Culturii din Iași, Cetatea Alba Carolina, Masivul Bucegi, Castelul Carei, etc Bancnota suvenir de 0 euro - monumente de cultură și arhitectură timișorene - a fost tipărită, cu aprobarea scrisă a Băncii Franței și securizată la standardele impuse de Banca Centrală Europeană, într-un tiraj de 10000 de exemplare. Dacă pe revers sunt prezentate importante monumente europene de cultură și arhitectură (Sagrada Familia – Spania, Colosseumul – Italia, Poarta Brandemburg – Germania și Turnul Eiffel - Paris) pe avers sunt prezentate trei dintre cele mai reprezentative monumente de cultură și arhitectură ale municipiului Timișoara: Catedrala mitropolitană, Domul romano-catolic și Palatul culturii.

Catedrala Mitropolitană din Timișoara este cel mai mare edificiu religios din Timișoara, catedrală a Mitropoliei Banatului, cu hramul „Trei Ierarhi”. Edificiul este un simbol al orașului ce a fost construit între anii 1936 – 1941. În prezent este cea mai înaltă biserică din România (90,5 metri), și cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara Rusiei. Istoria edificiului este strâns legată de anul 1919 când, pe data de 28 iulie, Banatul se unește cu România. Noua administrație românească reia firul ortodoxiei rupt în anul 1717 și ia o serie de măsuri pentru încurajarea ortodoxiei, defavorizată de administrația austriacă, favorabilă religiei catolice. Astfel se reînființează vechea parohie din Cetate în anul 1926, apoi Episcopia de Timișoara în 1939, ridicată la rangul de arhiepiscopie, iar în anul 1947 se creează Mitropolia Banatului. Pe acest fond se simte tot mai acută nevoia unui lăcaș central pentru credincioșii din parohia Cetate, ce frecventau mai ales biserica Sf. Ilie din cartierul Fabric și ulterior pentru o catedrală reprezentativă, pe măsura consistentei comunități ortodoxe din Timișoara și din Banatul românesc. Parohia din Cetate instituie un fond de zidire a bisericii și lansează un apel către publicul românesc pentru donații. În anul 1936 existau deja toate premisele construirii monumentului. Fondul de zidire era deja consistent, deși suma totală necesară era imensă pentru acea vreme. Terenul necesar, situat la încrucișarea celor mai importante artere ale orașului a foste donat de către Primărie, iar proiectul bisericii era încredințat încă din anul 1934, arhitectului Ion Troianescu. Proiectul prevedea un edificiu pentru o asistență de 5000 persoane. Construcția propriu-zisă a început pe data de 16 martie 1936, iar în 20 decembrie s-a pus printr-o ceremonie piatra fundamentală a viitoarei Catedrale. Lucrările de construcție s-au terminat în anul 1941. Clopotele și crucile bisericii au fost sfințite în data de 23 august 1938. Toate finisajele, picturile interioare și exterioare s-au terminat însă abia în 1956, din cauza celui de-al doilea război mondial. Catedrala a fost inaugurată în data de 6 octombrie 1946 în prezența Regelui Mihai, a primului-ministru Petru Groza și a episcopilor Augustin Pacha și Ioan Bălan. Stilul arhitectonic a fost inspirat de arhitectura moldovenească în general și în special de Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău. Stilul arhitectural al catedralei este atât unic cât și neobișnuit pentru un lăcaș de cult ortodox de asemenea dimensiuni. Acesta îmbină tradiția religioasă română cu arhitectura moldovenească și bizantină. Stilul, cu firide sub streșini, cu bolte înstelate în interior, cu discuri lăcuite într-o multitudine de culori, poate fi găsit în mănăstiri precum Cozia sau Prislop, tipice secolului al XIV-lea. Catedrala are nu mai puțin de nouă turle adevărate și patru mini-turle, dintre care turnul principal are 83,7 metri. Temelia este construită pe o placă imensă de beton armat, care este susținută de peste 1000 de piloni de beton armat, înfipți până la 20 metri adâncime sub placa de beton. Construcția are o lungime de 63 metri și o lățime de 32 metri. Cele 7 clopote au o greutate totală de 8000 kg și au fost confecționate dintr-un material adus din insulele Sumatra și Borneo. Armonizarea lor a fost făcută de compozitorul Sabin Drăgoi. Picturile interioare și exterioare au fost executate de pictorul Anastase Demian. Catedrala Mitropolitană adăpostește la subsol o bogată colecție de artă bisericească bănățeană veche și o valoroasă colecție de icoane. De asemenea aici se află și moaștele sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, protectorul ortodocșilor români din Banat, fost episcop ortodox de Timișoara (1651-1655), venit de la Muntele Athos și retras apoi la mănăstirea de la Partoș. Muzeul deține 3000 de cărți bisericești rare, peste 800 de icoane și picturi, peste 130 de obiecte bisericești, 10 artifacte de metal prețios, 10 veșminte, un templu, etc. Aici se găsesc manuscripte românești timpurii precum „Noul Testament de la Bălgrad” din 1648 sau „Cazania lui Varlaam” din 1643. Latura subsolului dinspre altar cuprinde necropola mitropoliților Banatului.

Palatul Culturii din Timișoara sau Opera, cum este cunoscută printre timișoreni, se află în partea de nord a Pieței Operei, fix în centrul orașului. Palatul Culturii din Timișoara a avut un rol foarte important în Revoluția din 1989. De aici, de pe balcon, s-au strigat pentru prima dată cuvintele: libertate, jos comunismul și jos Ceaușescu. Tot aici, un an mai târziu, în 1990 a fost citită Proclamația de la Timișoara. Povestea Operei Naționale de la Timișoara începe în anul 1946, când prin decret regal emis de Regele Mihai I, la 30 martie, a fost înființată. Construcția a început în anul 1871 și a fost terminată în anul 1875, după planurile arhitecților vienezi Ferdinand Fellner și Hermann Helmer. Opera a avut parte de două inaugurări, prima dată în 22 septembrie 1875 (reprezentațiile au fost în limba maghiară) și a doua a fost în 25 septembrie 1875 (reprezentațiile au fost în limba germană). Din punct de vedere arhitectural clădirea operei a suferit modificări. Construită inițial în stil renascentist, clădirea a trecut prin două incendii. Primul incendiu a fost în anul 1882, iar clădirea a fost renovată păstrându-i-se stilul original. Al doilea incendiu, cel din anul 1920 a lăsat urme adânci în clădirea din centrul orașului, lăsând intacte doar aripile laterale. Arhitectul Duiliu Marcu a decis atunci refacerea fațadei și a săli de spectacole în stilul neobizantin, stil specific acelor ani. Astăzi frumoasa clădire adăpostește patru instituții de artă: Opera Română, Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar „Csiky Gergely”, iar acest fapt o face unică în lume. Clădirea mai găzduiește: atelierul-expoziție de urbanism, infocentrul de turism al Primăriei Municipiului Timișoara și diverse firme comerciale. Începuturile teatrului în Timișoara datează din 1753, dar inițiativa construirii unui teatru în înțelesul complet al cuvântului a aparținut primarului Karoly Kuttel (anul 1860) când s-a fondat Societatea pe Acțiuni pentru Construirea Teatrului, Redoutei și a Hotelului din Timișoara care a început strângerea fondurilor prin vinderea lojilor (cu drept de moștenire) și un împrumut bancar. Teatru urma să fie clădit pe actualul loc unde cândva a existat Cazarma Porții Petrovaradinului, numită apoi și Cazarma Grenadierilor. Proiectul clădirii a fost întocmit în 1871, de către firma arhitectului vienez. Cu ocazia vizitei din 7 mai 1872, Franz Iosif a aprobat ca teatrul să poarte numele său. Sala de spectacole avea 900 de locuri, iar în clădire urma să funcționeze și hotelul Kronprinz Rudolf, și sala de dans și festivități Redoute. Tot pe partea străzii Rudolf (azi Alba Iulia) în clădire exista o cafenea, o sală de lectură, o popicărie și un mic club unde se puteau juca cărți. Costul clădirii a fost de 1 440 000 de forinți. Inaugurarea clădirii s-a făcut în data de 22 septembrie 1875 cu piesa Dominația femeilor de Ede Szigligeti. În seara zilei de 30 aprilie 1880 a izbucnit un incendiu care a distrus sala de spectacole. Cum societatea pe acțiuni care deținea clădirea era falimentară încă din 1878, orașul a cumpărat clădirea cu suma de 150 000 de florini și a mai investit 120 000 de florini pentru refacerea teatrului, acesta fiind refăcut după planurile originale. Redeschiderea teatrului s-a făcut la 12 decembrie 1882. Cu timpul, orașul a răscumpărat și lojile de la proprietari. În 1890 a avut loc o restaurare masivă. S-a refăcut mobilierul interior de către tâmplarul Ferenc Gungl, sala de spectacole a fost aurită de Jenő Sprang iar sculpturile recondiționate de Alajos Heine. S-a schimbat sistemul de încălzire, s-au făcut toalete noi, s-a procurat alt motor electric pentru cortina de fier (parafoc între scenă — care era sursa obișnuită a incendiilor — și sala de spectacole, o inovație în epocă), s-au instalat două bazine de apă noi și s-a reparat acoperișul. Primul spectacol în limba română pe scena teatrului a avut loc la 7 august 1919, cu piesa „Institutorii” de Otto Ernst, jucată de artiști de la Craiova. La 31 octombrie 1920 a avut loc un alt incendiu, mai puternic decât cel din 1880. Incendiul a distrus corpul central. Datorită dificultățile de după Primul Război Mondial refacerea clădirii a trenat. Refacerea a început la 15 iulie 1923, când arhitectului Duiliu Marcu i-a fost încredințată întocmirea planurilor. Cu ocazia vizitei din 12 noiembrie 1923 regele Ferdinand a pus piatra de temelie a reconstrucției. Pentru refacere, în acel moment Duiliu Marcu nu a modificat esențial fațada clădirii. A fost lărgită intrarea principală prin renunțarea la cele trei uși separate și demolarea stâlpilor dintre ele. Deasupra intrării s-a prevăzut o copertină în consolă. Lateral, pe rezalite, s-au amenajat două vitrine de afișaj. Pe acoperiș s-a prevăzut o semicupolă care acoperea un bazin de beton care conținea apă pentru stingerea incendiilor. Bazinul era separat de sala de spectacole printr-un puternic zid de beton. În urma reorganizării, numărul de locuri în sala de spectacole a ajuns la 982, redeschiderea având loc la 15 ianuarie 1928 cu spectacolul Trandafirii Roșii de Zaharia Bârsan. Atunci denumirea curentă era Teatrul comunal. Denumirea de Palatul Culturii datează din anii 1930 deoarece clădirea adăpostea în epocă — în afară de teatru — și Muzeul Banatului (între 1937–1951, Academia de Arte Frumoase și Institutul Social Banat-Crișana. Deoarece în jur s-au ridicat clădiri mai înalte decât acest edificiu s-a simțit nevoia actualizării fațadei sale. Sarcina a fost încredințată tot lui Duiliu Marcu, care a înălțat fațada prin plasarea în jurul intrării și a balconului de la etajul I a unui „arc de triumf” placat cu travertin. Pentru a uniformiza stilul fațadei ferestrele de pe părțile laterale ale arcului au fost obturate. Costul modificării a fost de 2,66 milioane de lei. În 2003 suprafețele laterale ale fațadei principale și-au recăpătat aspectul original, proiectul de refacere aparținând arhitectei Marcela Titz. Stilul în care Fellner și Helmer au conceput clădirea era unul eclectic istoricist, cu elemente clasice și neobaroce, stil cunoscut în epocă drept „Renașterea italiană”. Versiunea inițială a fațadei era caracterizată prin intrarea cu trei deschideri cu arce în plin cintru și acoperiș cu pantă redusă. Plafonul era ornamentat cu patru picturi înscrise fiecare în câte un cerc, realizate de Heinrich Schwemminger din Viena, reprezentând muzele Melpomene, Thalia, Eutherpe și Terpsichora. După incendiul din 1920 interiorul teatrului a fost refăcut integral în stil neoromânesc eclectic cu ornamente neobizantine și art deco. Plafonul a fost decorat cu fresce realizate în 1926 de Theodor Kiriakoff-Suruceanu care reproduc personaje din istoria și basmele poporului român. Între 1934–1936 fațada principală a fost schimbată. Stilul stâlpilor balconului, al capitelurilor și al decorațiilor de deasupra a fost schimbat în stil neoromânesc, iar fațada a primit un aspect monumental, caracteristic epocii, dar care nu se potrivea cu stilul clădirilor din jur, astfel că în epocă au existat numeroase proteste. Astăzi în clădire există trei săli de spectacole:

Sala principală, cunoscută drept „Sala Mare” are o capacitate de 722 de locuri: 330 în stal, 107 în loji, 40 la balconul I (în fața lojilor), 160 la balconul II (deasupra lojilor) și 85 la galerie. Dintre acestea se pun în vânzare 686 de locuri, 7 locuri fiind rezervate pentru personal, iar 29 în rezervă. La galerie există spațiu în care se poate sta în picioare, astfel că în proiect capacitatea sălii era de 982 de spectatori. Scena are dimensiunile de 23 x 13 m. Pe loja centrală există un citat din Ovidiu: „Ars ultimam mores animumque effingere poset, pulchrior in terris nulla tabella foret. Si bene quid facias, cito fac; nam si cito factum, gratum erit, ingratum gratia tarda facit. Si vox est, canta; si mollia brachia, salta; et quaqumque potes arte placere, place: Ovidius” (română) Dacă arta ar putea înfățișa obiceiurile și sufletul, niciun tablou n-ar fi mai frumos pe pământ. Dacă faci ceva bine, fă iute, căci dacă s-a făcut iute, va fi plăcut; recunoștința târzie produce nemulțumire. Dacă ai voce, cântă; dacă ai membre gingașe, dansează, și prin orice artă, dacă poți produce plăcere, să produci: Ovidiu).
Sala Reduta are o capacitate de 126 de locuri și are instalații de traducere a spectacolelor ținute în limbile maghiară și germană.
Sala Studio „Uțu Strugari” (fostă „Studio 5”) se află la etajul al treilea, și are o capacitate de 50 de locuri.

Domul Romano-Catolic sau Catedrala Romano-Catolică este unul din monumentele emblematice ale orașului Timișoara, construit între anii 1736 și 1774. Edificiul poartă hramul Sfântului Gheorghe. Catedrala reprezintă din punct de vedere religios, o continuare a vechii catedrale “Sf. Gheorghe” din Cenad, scaunul episcopilor acestei dieceze începând cu Sf. Gerhard de Sagredo, dispărând odată cu ocupaţia otomană din secolul al XVI-lea. Odată cu eliberarea oraşului de către armata imperială habsburgică condusă de prinţul Eugeniu de Savoya în 1716 Timişoara devine capitala a Banatului, atât din punct de vedere administrativ şi militar, dar şi cel mai îndreptăţit loc în care se va stabili între anii 1730 – 1732 Scaunul episcopal al Diecezei de Cenad (deoarece Cenadul a decăzut de la rangul de oraş din perioada medievală la un simplu sat). La inițiativa împăratului Carol al VI-lea se încep demersurile necesare amplasării, proiectării unei clădiri monumentale, ce avea să devină noua Catedrală Romano-Catolică, ce va păstra hramul celei de la Cenad, cel al Sfântului Gheorghe. Catedrala are o istorie complexă ce se întinde de-a lungul a peste 280 de ani, piatra de temelie fiind pusă în data de 6 august 1736, în timpul episcopului Nádasdy. Proiectul care a stat la baza edificării construcţiei Domului este atribuit arhitectului Josef Emanuel Fischer von Erlach, directorul Oficiului Imperial de Construcții – fiul nu mai puţin cunoscutului Johann Bernhard von Erlach, arhitecţi ai curţii imperiale vieneze, la începutul secolului XVIII. Planurile fațadei și secțiunile sunt semnate de Inginerul Administrației Provinciale Carl Römmer, în a doua jumătate a secolul al XVIII-lea. Construcția a durat peste 2 decenii, în 2 etape: 1736-1751 și 1755-1774. Monumentul este realizat în stil baroc din cărămidă și are decorații din piatră și stuc. Turlele au o înălțime redusă, determinată de apropierea zidului cetății. Interiorul este bogat și somptuos, remarcându-se cele 9 altare decorate în stil baroc și rococo, sculptate de vienezul Johan Müller, împodobite cu icoane vechi, orga construită în 1908 de Leopold Wegenstein dar si ușile de stejar ornamentate cu grilaje din nichel pur. Domul Romano-Catolic (Catedrala Romano-Catolică) este considerat a fi cea mai unitară și reprezentativă construcție barocă a Timișoarei și una dintre cele mai valoroase existente în Banat. Planimetria Catedralei, evidenţiază o navă centrală cu o singură deschidere, terminată înspre est cu absida (poligonală în exterior şi circulară în interior) altarului principal. Planul Domului schiţează o cruce latină, cu două sacristii – a episcopului (Nord), respectiv a Capitlului (Sud) adosate laturilor transeptului. Spre vest, la baza faţadei este corpul ce asigură accesul principal, ediculul, cu o intrare principală, monumentală (uşă în două canate) spre piaţă şi alte două intrări pe uşile laterale (fiecare tot în două canate). Porţiunea centrală a faţadei vestice, de deasupra ediculului este curbată (tipic barocului) având un fronton triunghiular şi se închide în partea de sus cu un al doilea fronton circular, la înălţimea apropiată de a celor două turnuri laterale. Proiectul inițial, posibil a fi realizat de Joh. Jacob Schelblauer (consilier al orașului Viena), a fost materializat între anii 1736 și 1774, iar execuția trădează, în ciuda celor patru constructori (Kaspar Dissel, Johann Lechner, Carl Alexander Steinlein, Johann Theodor Kostka), ce s-au succedat la conducerea lucrărilor, o stăpânire perfectă a tehnicilor barocului. La decorația interioară au participat artiști renumiți ca Michael Angelo Unterberger (pictor și director al Academiei artelor frumoase din Viena), la pictarea altarului principal (1754), sculptorul vienez Johann Joseph Rossler, prin statuile Sfântului Carol Boromeus (în stânga altarului), a Sfintei Theresia (în dreapta altarului) și a perechii de heruvimi care domină ornamentația din partea centrală a altarului, precum și Johann Schopf (1772), la decorarea altarelor laterale. În prezent aici serviciile liturgice se desfășoară în limbile română, maghiară, germană, bulgară și croată. În ceea ce privește elementele artistice deosebite, care se remarcă în acest edificiu, se menționează:

Candela mare de argint („Lumina Veşnică“) confecţionată la Viena de bijutierul imperial Josef Moser, care a mai realizat astfel de obiecte şi pentru bazilica de la Maria – Radna. La obiectele de uz liturgic se mai pot aminti mostranţa cea mare, aurită şi câteva potire baroce şi crucea cea mare, din argint, a catedralei folosită la procesiuni.
Altarul principal, cu coloanele sale compozite dublate de pilaştri adosaţi, poartă în partea sa superioară grupul statuar reprezentând Preasfânta Treime. În dreapta şi în stânga altarului se află statuile supradimensionale ale Sfinţilor Theresia de Avila şi Carol Boromeus, patronii împăraţilor Maria Theresia şi Carol al Vl-lea. Aceste statui în lemn sunt opera sculptorului vienez Johann Joseph Rössler (1700-1772), acelaşi artist executând şi cei doi heruvimi care străjuiesc vitrinele cu relicvii de pe altarul principal. Statuile au fost aurite de meşterul vienez Anton Bössinger.
În prima zonă a navei catedralei sunt amplasate în absidele semicirculare laterale patru altare, încă două altare în capetele transeptului naosului, două altare neogotice pe colţurile din stânga şi dreapta naosului, şi un altar amplasat în nişa laterală a laturii sudice a transeptului. Tablourile altarelor, realizate în 1772, sunt opera pictorului vienez născut la Praga în 1735, Johann Nepomuk Schöpf.
Propunându-ne parcurgerea unui traseu în interiorul catedralei vom putea enumera următoarele altare împreună cu grupurile statuare şi principalele piese de mobilier specifice cultului. (traseu parcurs de la intrare, de la stânga la dreapta):
Altarul Sf. Ioan Nepomuk flancat de două statui de îngeri înaripaţi, aurite. La bază este dublat de pictura ovală, de mai mici dimensiuni, reprezentândul pe Mântuitorul pătimind.
Altarul Sf. Iosif, în dreapta şi stânga statui de înger (din lemn aurit). La bază este dublat de pictura Sf. Fec. Maria cu Pruncul, din tipologia reprezentărilor „Maria Hilf“, dezvoltată de Lucas Cranach în sec. XVI. Atrage atenția rama bogat ornamentată, cu raze.
Amvonul este amplasat între pilastratura dublă a coloanei, în zona mediană a naosului, pe partea stângă, accesul realizându-se pe o scară din lemn cu acces dinspre altarul din stânga transeptului navei. Balconul din lemn sculptat şi baldachinul ce-l acoperă, este impresionant prin decoraţia barocă, cu multitudinea de elemente sculpturale, majoritate aurite, înfăţişând grupuri de putti, dar şi ghirlande, volute, efigii, etc. ce compun una din piesele cu încărcătură artistică dintre cele mai spectaculoase ale interiorului. La baza balconului sunt adosate două statui: în dreapta statuia reprezentându-l pe Profetul Isaia (uneori identificat și ca Sf. Ap. Paul), şi în stânga statuia lui Moise cu Tablele Legii.
Altarul Răstignirii Mântuitorului, având în stânga statuia Fecioarei Maria şi în dreapta statuia Sf. Apostol Ioan, statui în mărime naturală, executate din lemn, aurite.
Altarul în stil neogotic, având în centru statuia Fecioarei Maria, lateral statuile Sf. Rege Ștefan, Sf. Gerhard, Sf. Ioan Nepomuk şi Sf. Ioan de Capistrano.
În zona altarului principal, urcând două trepte, se regăsesc mai multe piese de mobilier, menţionăm tronul episcopal, scaunul celebrantului, stranele (stallum-urile) canonicilor, masa de altar şi pupitrul pentru citiri.
Altarul principal și Tabernacolul dublu, cu girandol, descris anterior este amplasat pe un podium înălţat cu trei trepte, în axul central al navei, fiind desigur elementul principal de importanţă al bisericii, atât prin rolul liturgic, prin dimensiunea monumentală cât şi prin decoraţie.
Altarul neogotic având în centru statuia Sf. Gerhard şi un relicvariu, alăturate fiind statuile reprezentându-l pe Sf. Adalbert Episcop, pe Sf. Elisabeta, Sf. Emeric Principe şi Sf. Morus Episcop. Ambele altare neogotice au fost executate la Viena de către Johannes Müller, fiind un dar al episcopului Alexander Csajaghy (1851-1860).
Altarul Cinei celei de Taină, situat în partea dreaptă a transeptului este flancat în stânga de statuia cu reprezentarea alegorică a Speranţei şi în dreapta cu statuia cu reprezentarea alegorică a Credinţei. Tot aici este amplasat baptisteriul, realizat din marmură roşie, având un capac metalic, lucrat artistic.
Altarul Preasfintei Inimi a lui Isus, amplasat în nişa laterală dreaptă a transeptului sudic, altar în stilul renaşterii italiene, executat în Tirolul de Sud, la Gröden de către maestrul Ferdinand Stuffleser, fiind o donaţie a familiei cavalerului Bersuder.
Altarul vizitei Sf. Fecioare Maria la verişoara ei Sf. Elisabeta, având în stânga statuia Sf. Ioachim şi în dreapta statuia Sf. Ana. La bază se regăsește pictura redând-o pe sf. Fecioară, copilă, împreună cu Sf. Ioachim şi Sf. Ana.
Altarul Sfinţilor Ocrotitori împotriva ciumei (Sf. Fecioară Maria, Sf. Sebastian, Sf. Rozalia şi Sf. Rocus) flancat de două statui de reprezentări alegorice. La bază se regăsește o pictură de mai mici dimensiuni cu reprezentarea sf. Anton de Padova.
La baza turnului clopotniţă din dreapta sunt amplasate statuile Sf. Apostol Iuda Tadeul și sf. Anton de Padova.
Pe cornişa profilată de la baza căreia se dezvoltă arcatura şi bolţile plafonului, regăsim în zona balconului corului şi orgii patru grupuri statuare: în stânga doi profeţi ai Vechiului Testament şi în dreapta regele David cântând la harfă şi Aaron, ca preot al Vechiului Testament cântând la trâmbiță.
Dintre vechile clopote ale Domului s-a mai păstrat clopotul episcopal, care este şi cel mai mare, turnat la Buda (Ofen) de către Josef Steinstock în anul 1763. Celelalte cinci au căzut pradă Primului Război Mondial, episcopul Dr. Augustin Pacha (1930-1954) reînnoindu-le cu alte patru clopote noi. Acestea au fost și ele topite în anul 1998 și 2011 si reînnoite la firma Rincker, Germania, de episcopii Sebastian Kräuter și Martin Roos, astfel că azi Domul are șapte clopote.
Orologiul din turn a fost executat inițial la Timişoara de Martin Kidl în anul 1764. Actualul orologiu datează din 1893, fiind realizat la München și completat de ceasornicarul Bollmann din Timișoara în perioada interbelică.
Prima orgă barocă, frumos ornamentată, a fost şi executată în atelierului lui Paul Hanke. Actuala orgă, este opera meşterului timişorean Leopold Wegenstein, fiind un instrument cu 24 de mutaţii dăruit de episcopul Alexander Dessewffy. Construcţia ei nu este mai puţin lipsită de decoraţie: având o construcţie simetrică în zona mediană, arcada ce delimitează cele două registre mari, permite accesul luminii naturale, filtrată printr-un splendid vitraliu al ferestrei zonei centrale a faţadei vestice, vitraliu redând-o pe sf. Cecilia, ocrotitoarea muzicii.
De menţionat existenţa a două piese valoroase de mobilier (dulapuri pentru veşminte preoteşti) unul amplasat pe peretele nordic al sacristiei Capitlului (sacristia de sud), închinată Sf. Gheorghe, şi celălalt amplasat pe peretele sudic al sacristiei Episcopului (sacristia de nord), închinată Sf. Gerhard.
In criptă sunt înmormântaţi episcopii de Cenad, începând cu Nikola Stanislavich, canonicii catedralei începând cu Carlo Tazzoli, precum şi emnitari austrieci, comandanţi ai cetăţii, dar și binefăcători ai Catedralei.

2. Aici prezint niște monede aparte din Austria denumite – “Nachtschilling" - schilling-ul de noapte.

Începând cu anul 1925 moneda națională austriacă devine schilling (a se remarca scrierea diferită de shilling-ul britanic). După o perioadă în care monedele mari erau realizate din argint, în anul 1934 sunt introduse monede de circulație de 50 groschen şi un schilling din cupru-nichel, aliaj 75% cupru şi 25% nichel.

Design-ul aparținând gravorilor Gudrun Baudisch şi Michael Powolny a creat unele probleme. Moneda de 50 groschen are un diametru de 24 mm şi 5,5 grame, în timp ce moneda de 1 schilling are 26 mm şi 7 grame. Dimensiunile foarte apropiate, împreună cu imaginea identicã de pe avers, acvila bicefală care o succede pe cea imperială, face ca cele două monede să fie frecvent confundate, mai ales în lumină scăzută, ceea ce duce la supranumele de schilling de noapte pentru moneda de 50 groschen.

Pentru a se elimina confuzia, după doar un an moneda de 50 groschen este scoasă din circulație şi înlocuită cu o altă monedă, cu aceleaşi dimensiuni şi din acelaşi aliaj, dar la care valoarea este scrisă pe ambele fețe, pe avers acvila este micşorată, numele ţării uşor modificat (Osterreich în loc de Oesterreich) este adus deasupra stemei şi anul este mutat pe revers pentru a face monedele de 50 groschen şi 1 schilling diferențiabile. Toată povestea primului schilling, inclusiv a celui nocturn, se termină în 1938 cu anexarea Austriei de către al treilea Reich (Anschluss). Sursa: NET – Atlasul banilor – Bogdan Jovi.
3. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează farurile spaniole.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 24 martie 2007 prin care se popularizează Farul Insula Panca.

Acest far este situat pe Insulița Pancha pe raza orașului Ribadeo, regiunea nord spaniolă Galiția, chiar la gurile estuarului cu același nume de la Oceanul Atlantic. Acest golf natural constituie o arie de o importanță ecologică și ecologică transcendentală, el fiind situat la vărsarea râului Eo în Marea Cantabrică , unde amestecul apelor dulci ale râului cu apele sărate ale mării generează un ecosistem bogat de care profită o mare varietate de specii de animale și plante. Primul far (cu secțiunea pătrat) de aici a fost construit în anul 1857, pentru ca în anul 1983 să se construiască actualul far, în imediata proximitate. Acest far este construit din beton, are forma cilindrică cu înălțimea de 13 metri, fiind vopsit în dungi alb-negru. Din anul 2013 farul a devenit importantă destinație turistică. Aici s-a construit o mică unitate de cazare și alimentație publică pentru turiști.

Locația oferă o minunată priveliște și loc de relaxare, în zgomotul valurilor care se lovesc de stânci, peisajul floral înconjurător și diversitatea păsărilor aflate în trecere sau nu spre țările mai calde. Unitatea turistică dispune d e două apartamente pentru câte patru persoane dar și o terasă în aer liber, special amenajată. Apartamentele dispun de dormitor dublu, televizor cu canale naționale și internaționale, living cu canapea extensibilă, baie mare cu toate facilitățile, bucătărie cu toate utilitățile și serviciul Wi-Fi gratuit. Toată zona înconjurătoare a farului, de un farmec deosebit, are statut de Rezervație a Biosferei.
4. Banca centrală a statului asiatic Bangladeș a emis în anul 2023 o bancnotă comemorativă cu valoarea de 50 taka pentru a marca inaugurarea tunelului Bangabandhu Sheikh Mujibur Rahman.

Principalele reprezentări grafice de pe bancnotă sunt:

avers – imaginea șefului statului - șeicul Mujibur Rahman și o imagine a primului ministru al statului - șeica Hasina
revers – o imagine a tunelului

Șeicul Mujibur Rahman (17 martie 1920 – 15 august 1975), cunoscut sub numele de Bangabandhu (literar „Prietenul Bengalului”) a fost un politician, revoluționar, om de stat, activist Bangladesh. Ca politician a deținut următoarele înalte funcții: prim ministru (1972 - 1975) și președinte al statului (1971 – 1972 și puțin timp în anul 1975 până când a fost asasinat). Mujib a condus cu succes mișcarea de independență din Bangladesh și a restabilit suveranitatea bengaleză după peste două secole de dominație britanică. În țara sa este onorat cu titlu Părinte al națiunii, iar ideologia ea naționalistă bengaleză, teoriile socio-politice și doctrinele politice din Bangladeș sunt uneori numite “mujibism”. A devenit popular pentru că s-a opus discriminării politice, etnice și instituționale. În secolul al XX-lea, Mujib a fost unul dintre cei mai carismatici lideri ai lumii a treia la începutul anilor 1970, el reușind să normalizeze legăturile diplomatice cu cea mai mare parte a lumii, cu o politică de prietenie pentru toți și răutate pentru nimeni.

Șeic Hasina Wazed (născută la data de 28 septembrie 1947), fiica șeicului Mujibur Rahman, este un politician din Bangladesh, care ocupă funcția de prim ministru din 20 iunie 2019. Ea este cel mai longeviv prim-ministru din istoria statului Bangladeș, și din 19 aprilie 2024, ea este cea mai longevivă femeie șef de guvern din lume. Viața sa a cunoscut urcușuri și coborâșuri, făcând chiar și închisoare. Organizațiile internaționale pentru drepturile omului susțin că sub mandatul ei de prim-ministru, Bangladesh a cunoscut o îndepărtare față de decorație. Totuși în anul 2018 revista Time a inclus-o printre cei mai influenți 100 de oameni din lume, iar revista Forbes a inclus-o printre cele mai puternice femei din lume (anii 2015, 2018 și 2022).

Tunelul Bangabandhu Sheikh Mujibur Rahman este o impresionantă lucrare inginerească situată în orașul port Chittagong pe sub râul Karnaphuli, ce a început început în anul 2017. Acest proiect a fost finanțat în comun de guvernele din Bangladesh și China. Deși inițial s-a estimatat că va costa aproximativ 84 de miliarde de Taka (bancnotă – Bangladeș), de-a lungul timpului, aceasta a crescut la 106,98 miliarde de Taka. Proiectul își propune să reproducă conceptul „One City Two Towns”, similar cu Shanghaiul din China, de ambele maluri ale râului Karnaphuli. Tunelul principal are o lungime de 3,32 kilometri, fiecare dintre cele două tuburi cu patru benzi măsurând 2,45 kilometri. În plus, va exista un drum de legătură de 5,35 km la capătul de vest și de est al tunelului principal, împreună cu un pasaj de 727 de metri lungime la capătul Anwara. Tunelul este situat la o adâncime cuprinsă între 18 și 31 de metri sub râul Karnaphuli. Vehiculele vor intra în tunel de la Outer Ring Road, Elevated Expressway, Kathgar Road, Airport Road și Patenga Beach Road prin partea de nord a tunelului. Vehiculele vor circula cu o viteză de 80 km pe oră prin acest tunel. La trecerea prin tunel se percepe o taxă funcție de categoria autovehicolului. Tunelul este prevăzut cu 100 camere de supraveghere care identifică autovehiculele după plăcuțele de înmatriculare.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL MEHEDINȚI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Căimăcănia Principatului Țării Românești - 1858

La Arhivele Naţionale Istorice Centrale, în colecția „Matrici sigilare”, se află, printre altele, o matrice (nr. 3052) care a aparținut Căimăcămiei Principatului Țării Românești. Piesa are forma rotundă (cu diametrul de 74 mm), este confecţionată din metal și gravată în incizie. Matricea de față, cu ajutorul căreia se imprima sigiliul pe documente, a intrat în patrimoniul arhivistic național în anul 1859. În câmpul său, stema combinată a Ţării Româneşti: două personaje, încoronate cu coroane închise, terminate cu glob crucifer, susţinând, cu câte o mână, o cruce latină înaltă, primul ţinând în mâna dreaptă un sceptru, terminat cu o cruce și rezemat pe umăr, al doilea, ținând în stânga, o ramură de palmier; totul aşezat pe un postament trapezoidal, cu baza mare în sus și în care este scris: 1858. Deasupra crucii și a celor două personaje este reprezentată acvila cruciată, încoronată cu o coroană închisă, cu aripile deschise și cu zborul în fascie, ţinând în gheara dreaptă o sabie, în stânga un sceptru.În jurul compoziției heraldice, între un cerc șnurat la interior și unul perlat la exterior, legenda (redată circular și în sensul acelor de ceasornic): CĂIMĂCĂMIA PRINCIPATULUI ȚĂRII ROMÂNEȘTI. Pe margine, între cercul perlat, la interior şi un alt cerc compus din frunze de trifoi, la exterior, în șaptesprezece scuturi rotunde, stemele şi iniţialele judeţelor (scrise în limba română cu caractere latine și chirilice) în partea de sus:

IL (Ilfov – pe o terasă, Sfinții Constantin şi Elena, purtând hlamide, flancând și susținând, cu câte o mână, o biserică);
DB (Dâmboviţa – pe o terasă, un ţap conturnat (spre stânga heraldică);
VL (Vlașca – pe o terasă, trei copaci așezați în pal);
TL (Teleorman – pe o terasă, trei oi, prima cu corpul spre dreapta și capul conturnat, iar celelalte două întoarse spre stânga);
MȘ (Muşcel – o pasăre, stând pe un copac curbat spre dextra, cu capul întors spre aripa dreaptă și ținând o ramură în cioc);
AR (Argeş – pe o terasă, o acvilă); OL (Olt – pe o terasă, un turn cu o flamură subțire în vârf);
RM (Romanaţi – pe o terasă, un snop de grâu);
VCE (Vâlcea – pe o terasă, un poştalion spre stânga); DL (Dolj – un peşte spre dreapta, cu coada întoarsă, de asemenea, spre dreapta);
GR (Gorj – pe o terasă, un cerb conturnat);
MH (Mehedinţi – deasupra unei terase, o insectă, redată, în fascie, în poziție conturnată, cu ambele aripi deschise, cu o înfățișare hibridă între albină și fluture, accentuată mai mult în favoarea ultimului, cu două antene spiralate la extremități, identice cu cele care aparțin lepidopterelor);
SR (Râmnicul Sărat – pe o terasă, un cal sărind spre stânga);
BR (Brăila – pe o apă, o corabie cu trei catarge, având deasupra o balanţă cu talgerele în echilibru și care acolează, cu partea de jos, vârfurile catargelor de pe flancuri);
BZ (Buzău – pe o terasă, o pasăre conturnată şi biserica episcopală);
PV (Prahova – pe o terasă, o capră spre dreapta);
IAL (Ialomiţa – deasupra unei ape, un peşte spre dreapta, cu capul într-un lan de grâu curbat puțin spre dextra).

La prezenta matrice sigilară, stema județului Mehedinți ocupă poziția a douăsprezecea (începând de sus, în sensul acelor de ceasornic).

Podul lui Dumnezeu - Ponoarele - România

Biserica Sfântul Nicodim

Complexul carstic Ponoarele este reprezentativă pentru județul Mehedinți prin frumusețea, diversitatea și tradițiile păstrate până în ziua de azi, mândrindu-se cu fenomene carstice foarte interesante şi rare în acelaşi timp, spre exemplu Podul lui Dumnezeu, singurul pod natural circulabil din Europa. De o parte şi de alta a podului s-au născut legende, despre pod, despre peşteri, precum şi despre lacuri care apar şi dispar – lacurile carstice Zătonul Mare și Zătonul Mic. Multe dintre legendele legate de apariţia acestor fenomene carstice au o conotaţie religioasă. Un alt cadru natural de o frumusețe rară sunt Cheile Băluței ce au fost sculptate de natură, de-a lungul timpului și care reprezintă locul ideal pentru iubitorii de trasee turistice. Câmpul de lapiezuri, unic în România ca dimensiune, datorită altitudinii la care se găsește (sub 600 metri) și dispunerii compacte, pe orizontală a șanțurilor, este un fenomen deosebit de interesant ce creează efecte speciale pentru pasionații de fotografie. La capitolul evenimente, ”Sărbătoarea liliacului”, organizată încă din anul 1961 la nivel local, a luat amploare, adunând participanți din toate colțurile țării care se bucură de momentul înfloririi liliacului din pădurea declarată rezervație științifică dar și de explozia naturii, la început de primăvară. Festivalul folcloric ”Ponoare, Ponoare”, un alt eveniment local recunoscut la nivel național, descoperă noi talente muzicale an de an. Complexul este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a IV-a IUCN (rezervaie naturală de tip geologic și peisagistic, situată pe teritoriul administrativ al comunei Ponoarele, județul Mehedinți. Complexul carstic de la Ponoarele reprezintă o zonă deluroasă cu înălțimi domoale (constituite din șisturi cristaline și calcare atribuite Jurasicului), formațiuni geologice (fenomene carstice) rare (Podul lui Dumnezeu - pod natural), doline, lapiezuri, văi, cheiuri, lacuri, peșteri, cu păduri și pajiști ce adăpostesc o mare varietate de faună și floră specifică. Acest complexul carstic este situat pe raza comunei Ponoarele.

Podul lui Dumnezeu este o arcadă de calcar ce se arcuieşte parcă peste timp îţi dezvăluie un pod de piatră nefăcut de mână de om, o minune a naturii care mângâie privirea şi fascinează în egală măsură mintea. Podul poate fi admirat în toată măreţia sa din Crovul Peşterii, de unde se dezvăluie deschiderea spre Valea Pragului, cu structura sa etajată, formată prin eroziunea apelor şi a vântului. Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele este al doilea pod natural din Europa, ca mărime, şi singurul care este şi funcţional, având în vedere că pe deasupra sa trece şoseaua care leagă Drobeta-Turnu Severin de localitatea mehedinţeană Baia de Aramă, ajungând în final la staţiunea Băile Herculane. Acest miraculos pod natural s-a format prin prăbuşirea unui perete al peşterii Ponoarele, care este brăzdată de mii de galerii subterane şi care, prin arhitectura interioară deosebită, este de o mare atracţie turistică. Deasupra peşterii şi a podului se află un adevărat labirint de formaţiuni carstice. Aceste încreţituri calcaroase, cunoscute sub numele de „lapiezuri îngropate“, alcătuiesc Câmpul Afroditei şi Câmpul Cleopatrei, formaţiuni unice pe continentul european. Frumuseţea se continuă şi dincolo de pereţii calcaroşi, până la ieşirea din peşteră, acolo unde te întâmpină într-un cadru natural de excepţie lacul Zătonul Mare.

Biserica Sfântu Nicodim s-a ridicat din inițiativa lui Georgică Pătrașcu – primarul comunei, el ocupându-se personal de construcţia şi pictura bisericii. Biserica «Sfântul Nicodim de la Tismana» este o adevărată bijuterie, pictura bisericii de o cromatică şi o tehnică picturală aparte, fiind executată de un fiu al locului, în tehnica fresco, după erminiile Bisericii, într-un autentic stil bizantin, ceea ce rar se mai pictează astăzi.

Biserica a fost construită în anul 2008 din piatră și cărămidă într-o poiană înaltă ce oferă vizibilitate spre Podul lui Dumnezeu. Lăcașul este în formă de cruce, lung de 20 metri și lat de 9 metri. Biserica s-a construit după planurile arhitectului Marius Oroveanu. În anii 2011-2013 ea a fost pictată de Ion Borloveanu, pictor bisericesc din Ponoarele, în tehnica fresco.

Ponoarele este o comună din județul Mehedinți care includ eși satele: Băluța, Bârâiacu, Brânzeni, Buicani, Ceptureni, Cracu Muntelui, Delureni, Gărdăneasa, Gheorghești, Ludu, Proitești, Răiculești, Șipotu și Valea Ursului. La recensământul din anul 2021 comuna număra 2249 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 2425 locuitori), dintre care: 95,2% - români și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei mehedințene Ponoarele astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 93,24%, baptiști – 1,07% și restul- nedeclarată sau alte religii. Mai jos enumăr câteva dintre atracțiile turistice ale comunei:

Podul lui Dumnezeu
Biserica de lemn
Complexul carstic Ponoarele
Câmpul de lapiezuri
Lacul Zăton
Peșterile Ponoarele și Bulba
Pădurea de lilica (20 ha)
Cheile Băluței

Maraton Via Transilvanica 2023

Produsul de mai sus este o medalie aparte realizată de compania privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și / sau câștigătorilor la competiția complexă Maraton Via Transilvanica 2023.

Această competiție este organizată de Asociația Tășuleasa Social, iar participarea este contracost după cum urmează:

pentru maraton taxa este de 250 lei
pentru mountain-bike taxa este de 250 lei
pentru e-bike taxa este de 250 lei
pentru semimaraton taxa este de 200 lei
pentru cros taxa este de 150 lei
pentru drumeție este 50 lei

Tuturor participanților li se asigură:

număr de concurs
produse de nutriție
sacoșă
voucher de masă
asistență de prim-ajutor
acces la punctele de hidratare

Via Transilvanica, “drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță de 1420 de kilometri care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite, stâlpi indicatori, iar la fiecare km se găsește o bornă din andezit sculptată individual, borne care formează probabil cea mai lungă galerie de artă din lume și care însoțesc călătorii pe tot parcursul drumeției. Via Transilvanica este un proiect al asociației Tășuleasa Social, ONG cu sediul în pasul Tihuța, județul Bistrița-Năsăud. Până în prezent asociația a dobândit peste 23 de ani de experiență în organizarea de proiecte de mediu, de educație, sociale, culturale sau chiar sportive. Via Transilvanica a adunat principalele valori ale organizației: voluntariatul, grija față de natură și comunitatea. Astfel, a devenit cel mai grandios proiect Tășuleasa Social. „Drumul care unește” este în primul rând un proiect social, prin care comunități întregi care se aflau pe cale de dispariție, primesc un nou sens și o posibilitate de dezvoltare economică printr-un tip de turism făcut în tihnă, în care actorul principal, drumețul, nu are nevoie de lux, se mulțumește cu lucruri de bază și știe să aprecieze valoarea produselor locale. Via Transilvanica este un traseu de drumeții tematice și de anduranță din România, care străbate 10 județe, peste 400 de comunități și 12 situri incluse în Patrimoniul Mondial Unesco. Drumul promovează diversitatea culturală, etnică, istorică și naturală a Transilvaniei, Bucovinei și Banatului Montan. Via Transilvanica se distinge de majoritatea traseelor de drumeții europene prin biodiversitatea sa ridicată, varietatea peisajelor naturale precum și prin moștenirea rurală și modul tradițional de viață păstrat încă în România. Arhitectura și cultura regiunii au fost modelate de români, secui, sași și alte naționalități, ceea ce o face și diversă pentru drumeții din România și din alte țări.

Jeton - Cafe Regal L.B. - Turnu Severin - 5

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Jetonul de mai sus s-a realizat la comanda Cafenelei Regal din orașul Turnu Severin și servea ca mijloc de garanție. Dacă un client solicita o cafea el achita în plus 5 (probabil lei) iar după ce consuma cafeaua și înapoia ceașca și farfuriuța, i se returna suma bănească achitată ca garanție (cei 5 lei?!). Astfel se manifesta mai multă grijă față de ceștile și farfuriuțele cafenelei, acestea ne mai fiind lăsate pe oriunde, sparte sau furate.

Cupa Electroputere - Strehaia (orientare turistică)

Strehaia este un oraș din județul Mehedinți, care include și localitățile: Ciochiuța, Comanda, Hurducești, Lunca Banului, Slătinicu Mare, Slătinicu Mic, Menți, Motruleni și Stăncești. Localitate este situată la 25 km de Filiași, pe malul râului Motru în partea de nord–est a Piemontului Bălăciței (sau Platforma Strehaiei), la 140–160 m altitudine, pe terasele inferioare de confluență a râului Hușnița cu Motrul. Este o așezare amintită în documente datând din secolul al XV–lea. În epoca medievală a fost, pentru o perioadă, reședința banului, care fusese mutată de la Drobeta Turnu-Severin din cauza deselor atacuri turcești. Bănia a fost însa mutată, din nou, într-un timp relativ scurt, la Craiova. De atunci, Strehaia a rămas o localitate preponderent agricolă. Fostă reședință episcopală și chiar scaun bănesc, orașul a fost în anul 1821 martorul luptelor pandurilor lui Tudor Vladimirescu cu Potera Domnească. Este un important nod feroviar și rutier. Centru comercial și cultural, cu unele funcții administrative, în Strehaia se găsesc unități ale industriei (confecții îmbrăcăminte, coop de consum etc.). Cel mai important obiectiv turistic este cetatea și Mănăstirea Strehaia (secolul al XV-lea), ctitorită de boierii Craiovești, monument istoric de interes județean. În pădurile situate la nord de Strehaia se găsesc cele mai mari colonii de broaște țestoase Testudo hermani din Oltenia. Specia este ocrotită prin lege. Productivitatea economică a orașului este scăzută, regăsindu-se activități economice doar din privatizare, iar nivelul investițiilor este aproape zero. La recensământul populației din anul 2011 orașul număra 10506 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 11846 locuitori), dintre care: români – 80,92%, romi – 11,14% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului mehedințean Strehaia astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși - 91,15% și restul – nedeclarată sau altă religie. Strămoșii actualilor romi de la Strehaia sunt foștii robi ai mânăstirii din localitate, pe care Matei Basarab i-a dat lăcașului de cult în anul 1650. În timp, aici s-a format o importantă comunitate de romi căldărari.

Istoria orientării turistice isi are originile la sfarsitul secolului al XIX-lea in Suedia. Termenul original de orienteering, corespondentul englezesc al orientarii turistice, a fost folosit pentru prima oara in 1886 si inseamna traversarea unui teren necunoscut cu ajutorul unei harti si a unui compas. In Suedia, orientarea s-a dezvoltat din antrenamentele militare ale navigarii pe teren intr-un sport de competitie adresat intai ofiterilor militari, apoi civililor. Prima competitie de orientare sportiva destinata ofiterilor a vaut loc pe 28 mai 1893 in Stockholm. Prima competitie deschisa publicului s-a tinut in Norvegia pe 31 octombrie 1897, langa Oslo. Primul concurs international s-a tinut in anul 1932, intre Suedia si Norvegia, tot langa Oslo. Inca de la inceput, locatiile pentru orientare turistica au fost alese in principal pentru frumusetea naturala sau creata de oameni. Sportul si-a castigat popularitatea in timpul anilor ’30. Pana in 1934, peste un sfert de milion de suedezi erau practicanti iar orientarea turistica s-a extins si in Finlanda, Elvetia, Ungaria si Uniunea Sovietica. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, sportul s-a extins in intreaga Europa dar si in Asia, America de Nord si Oceania. In 1959, in Suedia a avut loc o conferinta internationala la care au participat reprezentanti din 12 tari ale lumii. Ca urmare a acestei conferinte, in anul 1961, 10 organizatii naționale europene de orientare fondeaza IOF (International Orienteering Federation). Pana in 2006, 67 de organizatii nationale de orientare sportiva erau membre ale IOF. In 1962, are loc primul Campionat European de Orientare, organizat in Norvegia, la care participa 9 tari, iar in 1966, se desfasoara primul Campionat Mondial de Orientare eveniment la care au participat 12 tari. In Romania, orientarea s-a desfasurat si inainte de 1989, in mod organizat si fara ca cineva sa fie fortat sa o practice. Nu exista o federație națională de orientare turistică dar exista FRTA (Federatia Romana de Alpinism si Turism) in cadrul careia erau mai multe comisii printre care si Comisia Centrala de Orientare. Aceasta comisie se ocupa cu organizarea Campionatelor de Orientare din Romania si urmarea desfasurarea Cupelor organizate la nivel national de catre cluburile din tara. Data de 26 Octombrie 1947, este considerată ziua de naştere a orientării turistice din România. La această dată, după ce luase la cunoştinţă de orientarea turistică din Ungaria, Davidhazy Coloman Arad, organizează sub egida Organizaţiei Sportului Popular ( OSP) şi a Societăţii de Gimnastică din Arad, primul concurs de orientare turistică din România, organizat pe dealurile din împrejurimile Lipovei. La prima ediţie a Cupei Zarandului din 1947, au luat parte 15 echipe mixte compuse din câte 3 turişti, din sindicatele şi şcolile din Arad, pe parcursul unei singure etape de zi. Acest eveniment a reprezentat de fapt nasterea acestei discipline sportive in tara noastra. Disciplina sportivă Orientare turistică înseamnă deplasare (mers vioi și alergare, câțiva kilometri buni) prin păduri, prin trasee necunoscute dar marcate, folosind doar busola și o harta sumară a locului.

Piesa medalistică de mai sus este o veche și frumoasă insignă conferită membrilor unui cor bărbătesc german ce a profesat în orașul Turnu Severin. Se știe faptul că etnici germani sau austrieci care au trăit o vreme pe meleagurile noastre s-au asociat în formații corale care profesau în cadrul bisericii lor catolice. Se cunosc și alte multe și frumoase insigne ce reprezentau formații corale din localități ale Banatului și întregii provincii Transilvania. Elementele principale ale acestor insigne sunt: harpa, panglica divers colorată și inscripția în limba germană. Nu am găsit alte informații despre Corul bărbătesc german din Turnu Severin.

Drobeta-Turnu Severin (denumire până în anul 1972 - Turnu Severin) este un municipiu, port la Dunăre și reședința județului Mehedinți. Localitatea s-a dezvoltat în apropierea castrului roman Drobeta, devenind dintr-un punct strategic inițial un oraș de răscruce a drumurilor pe uscat și pe apă care duceau la nord și la sud de Dunăre. În timpul antichității romane, a devenit primul centru urban din regiune și al treilea din provincia Dacia, după Sarmizegetusa și Apullum. În timpul împăratului roman Hadrian orașul a fost declarat municipiu (în anul 121), în momentul în care populația atinsese 14000 de locuitori. În timpul lui Septimiu Sever a fost ridicat la rangul de colonie (în anul 193), ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetățenii Romei. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Drobeta se întindea pe 60 de hectare și era locuită de aproximativ 40000 de locuitori. Castrul a fost distrus de barbari și reconstruit în mod reptat în timpul antichității târzii, încetându-și definitiv rolul de garnizoană în anul 602 d.Hr. În evul mediu a fost construită de regatul maghiar cetatea Severin, care a fost distrusă la 1526 de Imperiul Otoman. Pe 23 aprilie 1833 a fost întemeiat din nou Turnu Severin, domnul Alexandru Dimitri Ghica fiind Acela care a emis actul înființării orașului. Planul inițial al orașului a fost gândit de arhitectul Xavier Villacrosse, secundat de inginerul Moritz von Ott, prin grija domnitorului din acel moment, Barbu Știrbei. În anul 1841, capitala județului s-a mutat de la Cerneți la Turnu Severin. În prezent localitatea numără aproximativ 93000 de locuitori. Mai jos admiri câteva monumente de cultură și arhitectură dar și câteva trimiteri poștale ilustrate din Drobeta Turnu Severin.

Biserica Grecescu

Casele Popescu - Bulevardul Carol I

Hala din piață

Turnul de apă

Gara

Biserica Maioresei

Baia comunală și Parcul rozelor

Administrația financiară

Biserica catolică

Casa Aurel și Parcul

Biserica - Cujmir

Județul Mehedinți este situat în sud-vestul României, regiunea Oltenia-Banat. Reședința județului este municipiul Drobeta -Turnu Severin. Există două posibile origini ale cuvântului Mehedinți: una latină, ce ar deriva din anticul "mediam", colonie romană de lângă localitatea "Mehadia" (Caraș-Severin) sau maghiară: "méhészkedés" - stupărit ("méhek" însemnând albină). Imaginea albinelor în heraldica ținutului regiunii Mehedințiului pare să confirme cea de-a doua origine etimologică. Conform istoricului Bogdan Petriceicu Hașdeu, în a sa Istorie Critică a Românilor, numele de Mehedinți vine de la Mehedinski, un termen slav desemnând teritoriul din jurul orașului Mehadia, oraș aflat pe teritoriul județului vecin Caraș Severin, la granița cu Mehedințiul. Ca subunități administrative județul are în compunere 2 municipii – Drobeta Turnu Severin și Orșova, 3 orașe – Strehaia, Vânju Mare și Baia de Aramă precum și 60 de comune. Sus am postat stema și harta județului. Mai jos admiri câteva frumoase locuri de vizitat în acest județ.