Epaminonda's Blog.....: FILATELIE - DOMNITORI ROMÂNI ÎN PICTURĂ, 900 DE ANI DE LA ATESTAREA ORAȘULUI ORADEA ȘI 800 DE ANI DE LA ATESTAREA ORAȘULUI TIMIȘOARA800

1. Romfilatelia a introdus în circulație vineri, 11 octombrie 2019., emisiunea de mărci poștale intitulată „Domnitori români în pictură”, ilustrând pe timbre portrete pe pânză ale domnitorilor români.

Primul timbru al emisiunii de mărci poștale cu valoarea nominală de 1,50 lei, redă portretul lui Constantin Brâncoveanu, executat de un pictor anonim la începutul secolului XX, pictură care se află în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, inspirat după un portret aflat la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai (1696). Constantin Brâncoveanu a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria Principatelor Române. Nepot de soră al domnitorului Șerban Cantacuzino, acesta a moștenit și a sporit o avere considerabilă, regăsită în multe obiective care țin de cultură și de spiritualitatea românească. În timpul domniei sale, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții religioase, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii mănăstirești și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

Portretul lui Grigore al II-lea Ghica realizat de Theodor Aman (1869), face parte tot din colecția Muzeului Național de Artă al României, fiind ilustrat pe timbrul cu valoarea nominală de 1,60 lei. Grigore al II-lea Ghica a fost domn al Moldovei și al Țării Românești în epoca fanariotă. A fost nepotul lui Grigore I Ghica, fiind adus pe tronul Moldovei de Nicolae Mavrocordat, după destituirea lui Mihai Racoviță. A debutat printr-o domnie omenoasă, a scăzut birurile puse de predecesorul său, însă dregătoriile mari le-a acordat tot grecilor. Partida boierilor nemulțumiți, în frunte cu Dimitrie Racoviță, a vrut să-l detroneze cu ajutorul tătarilor. Dar Ghica, ajutat de turci și munteni, i-a respins. Odată cu războiul ruso-turc, Moldova a fost ocupată de ruși, iar el a fost nevoit să părăsească tronul.

Pe timbrul cu valoarea nominală de 7 lei este reprodus portretul lui Mihai Viteazul, aflat în colecția Muzeului de Artă din Brașov, realizat de Mișu Popp (1881), un valoros, respectat și iubit fiu al Brașovului. Mihai Viteazul a fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă, a fost conducător de facto al celor trei mari țări medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și Ban al Craiovei. Portretul lui Mihai Viteazul este unul dintre portretele cu tematică istorică de o deosebită importanță în creația lui Mișu Popp. Această lucrare a fost creată ca un imbold pentru românii din Ardeal, urmărind ideea întăririi unității naționale. Remarcabilă ca lucrare picturală, ea este superioară portretelor lui Mihai Viteazul realizate de Tattarescu sau Lecca. Portretul a fost creat după o gravură a lui Egidius Sadeler, adusă în România ca document.

Timbrul cu valoarea nominală de 19 lei redă grafic portretul lui Ștefan cel Mare, tabloul realizat de pictorul Constantin Lecca (1830), aparținând Muzeului Național de Artă din Iași din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova”. După canonizarea lui Ștefan cel Mare de către Biserica Ortodoxă Română, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din istoria țărilor române. Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine, fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, pentru îndepărtarea sa de la domnie. În timpul domniei sale, Moldova atinge apogeul dezvoltării statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.

Pe setul de două plicuri „prima zi” al emisiunii este ilustrat tabloul intitulat Mihai Viteazul la Călugăreni, pictat de Nicolae Grigorescu (1857), aflat în prezent la Muzeul Național de Artă al României. Bătălia de la Călugăreni a fost parte a conflictului otomano-muntean și a campaniei otomane ce avea ca scop înlocuirea lui Mihai Viteazul și transformarea Țării Românești și Moldovei în provincii otomane.

2. Atestatã în vechile documente istorice la anul 1113, Oradea este o aşezare ridicatã într-o zonã transilvanã, care a început sã fie populatã încã din perioada neoliticului. Vestigiile arheologice descoperite şi autentificate de cãtre specialişti pe teritoriul actualului oraş reconstituie imaginile unor aşezãri şi necropole aparţinând perioadei neolitice, epocii bronzului, primei vârste a fierului, precum şi dacilor liberi. Prezenţa şi existenţa stabilã în zona Oradei a populaţiei autohtone este menţionatã şi în scrierile notarului Anonymus al regelui ungar Béla al III-lea, care în cronica sa „Gesta Hungarorum” prezintã informaţii preţioase privind existenţa unei formaţiuni politico-statale sub conducerea lui Menumorut, cel care a opus o puternicã rezistenţã invaziei maghiare. Trebuie precizat cã cetatea Biharia, centrul de putere al lui Menumorut, se afla la 12 km distanţã de Oradea. În Cetatea Oradea funcţioneazã din anul 1092 Episcopia Romano-Catolicã, aceasta având un rol extrem de important în dezvoltarea oraşului. Sistemul de apãrare al cetãţii suferã primele distrugeri în urma marii invazii a tãtarilor din perioada 1241-1242. Urmeazã importante lucrãri de refacere care conferã localitãţii recunoaşterea statutului de civitas în anul 1374. Desele asedii ale otomanilor din secolele XV-XVII iau sfârşit în 1660, odatã cu ocuparea cetãţii care devine reşedinţa unui paşalâc. Dupã mai bine de trei decenii, în anul 1692, oraşul este cucerit de austrieci. Într-o perioadã în care expansiunea central-europeanã a Imperiului Otoman a devenit realitate, lucrãrile de refacere a sistemului de apãrare al Cetãţii Oradea au fost efectuate, la ordinul principelui Ioan Sigismund, începând cu anul 1569. Arhitecţii italieni prezenţi pe şantierul cetãţii au dus la bun sfârşit o investiţie în care a fost implicat întregul principat, de menţionat fiind contribuţia principelui Gabriel Bethlen la construcţia Palatului Princiar din interiorul cetãţii. Un important rol în promovarea culturii l-au avut toate comunitãţile care alcãtuiau populaţia oraşului în Evul Mediu: românii, maghiarii, italienii, evreii, slovacii. Biblioteca Episcopiei Catolice din cetate, observatorul astronomic, arhiva, şcolile au reprezentat repere importante în peisajul cultural local. În acest context trebuie menţionatã existenţa, încã din secolul al XVIII-lea, a Academiei de Drept, iar mai apoi, în secolul al XIX-lea, a unor şcoli, gimnazii, asociaţii culturale şi biblioteci. Mai trebuie precizat cã în secolul al XVIII-lea, Oradea, având o populaţie de circa 20.000 de locuitori, era unul dintre cele mai mari oraşe din Transilvania. Oradea, obiectiv istoric, cultural şi turistic major din Transilvania, se mândreşte cu monumente istorice şi arhitectonice de mare valoare, dintre care patru sunt reprezentate pe timbre aparte.

Cetatea Oradea ridicatã în stil italian, cu cinci bastioane în formã de picã este supusã astãzi unui amplu proces de restaurare. Cetatea este una dintre puținele cetăți utilizate și în prezent. Se spune despre cetate că nu putea fi cucerită din cauza vastelor rețele subterane de legături cu exteriorul. Șanțul cu apă al cetății era umplut în caz de asediu cu apă termală (prin aducțiuni) din râul Peța.În prezent, în incinta cetății ființează Facultatea de Arte Vizuale a Unversității Oradea. Iată legenda întemeierii acestei cetăți: “Într-o seară înstelată a anului 1092, pe când se afla la vânătoare prin Țara Crișurilor, Regele Ladislau I al Ungariei a ajuns într-o poiană largă, străjuită pe ambele părți de apele Crișului Repede, nu departe de Peța-Hewjo, pârâul ce nu îngheață niciodată. A adormit repede, obosit fiind după goana cerbilor. În vis i s-au arătat doi îngeri, care i-au cerut să înalțe de îndată, acolo, o mănăstire zidită, cu hramul Sfintei Fecioare Maria. Locul acesta l-a numit Várad, iar în jurul mănăstirii - care avea să ajungă vestit centru de pelerinaj - s-a construit o cetate ce a stat multe secole în apărarea creștinătății. Așa a început istoria unuia dintre orașele vestite ale Europei: Varadinum, Oradea, Nagyvárad, Grosswardein”.

Catedrala romano-catolică, denumire alternativă Bazilica “Ridicarea la Cer a Fecioarei Maria” ilustratã pe timbrul cu valoarea nominalã de 4,30 lei este cea mai mare bisericã în stil baroc din ţarã, fiind ridicatã în a doua jumãtate a secolului al XVIII-lea. În faţa catedralei se aflã statuia Sfântului Ladislau. Lăcașul constituie împreună cu Șirul Cannicilor și cu Palatul Episcopal cel mai mare ansamblu baroc de pe teritoriul României. Planul edificiului a fost realizat de arhitectul italian Giovanni Battista Ricca (1691-1757), chemat de împărăteasa Maria Terezia. După moartea primului arhitect, construcția a fost terminată de Franz Anton Hillebrandt din Viena, care a împodobit biserica cu ornamentații în stil baroc austriac. Altarele din bazilica romano-catolică au un caracter clasicizant, reflectând preferința pentru sobrietate și simplitate specifică etapei târzii a barocului. Fresca cupolei reprezintă „Triumful ceresc al lui Cristos” de Johann Schopf, în stilul denumit II Correggro, din anul 1778, celelalte sunt opera pictorului Francisc Storno (1878-1880).

Catedrala Ortodoxã „Adormirea Maicii Domnului”, ilustratã pe timbrul cu valoarea nominalã de 2,10 lei, cunoscutã şi ca Biserica cu Lunã, a fost construitã între anii 1784-1790. Un mecanism ingenios, unic în Europa, pune în mişcare o sferã din turnul bisericii care indicã fazele lunii.

Teatrul de Stat Oradea, ilustrat pe timbrul cu valoarea nominalã de 4,70 lei, a fost construit în stil eclectic şi inaugurat în anul 1900. Edificiul a fost proiectat de arhitecții Ferdinand Fellner Jr și Hermann Helemer. Clădirea găzduiește două instituții teatrale: Teatrul “Regina Maria” și Teatrul “Szigligeti”. Edificiul este structurat pe trei nivele sală, loji și balcon, oferind inițial până la 1000 de locuri, din care 670 pe scaune. În proiectarea sălii de spectacole s-a avut în vedere realizarea unei acustici perfecte. Este dotată și cu o fosă pentru orchestră. Aceste caracteristici transformă locația într-un spațiu ideal pentru montarea spectacolelor de teatru, a celor de operă și a concertelor. Edificiul prezintă o intrare impresionantă, ce este încadrată de statuile zeiței Comediei, respectiv a Tragediei. Aspectul exterior îmbină armonios stilul neoclasic, dominant în ansamblul fațadei, cu elemente neorenascentiste și neobaroce, în timp ce finisajele și ornamentațiile interioare se impun printr-un accentuat ton rococo.

Clădirea Primăriei Oradea este emblema arhitectonică a municpiului de pe Crișul Repede. În urmă cu un secol ochiul ager al pompierului de serviciu, supraveghea orașul de incendii sau alte pericole ce puteau să apară. Turnul cu ceas, o mândrețe de construcție, înaltă de 50 de metri a pierit în flăcări împreună cu acoperișul Primăriei în anul 1944 în luptele de eliberare a orașului. Ulterior, acoperișul și turnul și-au recăpătat strălucirea de odinioară prin restaurare. Compoziţia arthitecturală se concentrează în jurul a trei curţi interioare, clădirea desfășurându-se pe o suprafaţă de 5508 metri pătrați. Faţada principală şi cea dinspre Criş sunt cele mai spectaculoase ca şi traseu vizual, clădirea şi apa punându-se reciproc în valoare. Rimanóczy Kalman jr. a fost un arhitect cu o viziune complexă. A practicat o arhitectură de reprezentare exprimată stilistic printr-un eclectism cu dominantă neoclasică. Primăria primeşte un aer impozant datorită rezalitului central, ce concentrează efectele decorative cu cel mai mare impact vizual. Cele trei registre au ca şi elemente cheie trei ferestre monumentale încheiate pe traseu semicircular asemeni unor simbolice arcuri de triumf, ferestre ce marchează marea Sală de şedinţe, în fapt Sala de Onoare. Monumentalitatea acestor ferestre este subliniată de coloane angajate cu capitel compozit. Efectul de eleganţă monumentală este amplificat de coloanele duble ce flanchează rezalitul central. Un important efect spaţial îl constituie amplificarea rezalitului la nivelul parterului printr-un pasaj carosabil, elegant şi funcţional deopotrivă. Nivelul al treilea atinge maximum de efect plastic prin prezenţa celor patru figuri alegorice şi a grupului statuar ce încununează maiestuos întrega compoziţie arhitecturală. Urcarea treptelor Turnului Primăriei este o veritabilă probă sportivă dar care și recompensează ochiul privitorului: episoade triste și victorioase cu soldați români, luptând sau odihnindu-se, imagini cu Oradea secolului al XIX-lea , din perioada interbelică și bine înțeles din timpul comunismului. La etajul trei al turnului se poate admira mecanismul ceasului și stemele orașului din perioada imperiului Austro-Ungar și până în prezent. Orologiul turnului cântă la ore fixe „Marşul lui Iancu" şi a fost construit la începutul secolului XX, în anul 1904 de către un lăcătuş ceasornicar pe nume Mezey Dezső. În prezent ceasul din Turnul Primăriei este îngrijit de Nagy Csaba Sándor. Datorită lui, modul de funcţionare a ceasului s-a schimbat din 1992. Dacă până în 1992 inerţia greutăţii acţiona ceasul şi pendulul, acum pendulul este acţionat electronic, ducând mişcările prin axe şi roţi dinţate până la arătătoarele cadranelor. Orologiul este alcătuit din patru părţi - cadrane, situate în partea superioară pe fiecare latură a obiectivului. Cadranul din faţă, cel care priveşte spre Criş, a fost confecţionat din sticlă groasă, numită sticlă de lapte şi era iluminat din spate. După război, în 1944, cadranul din faţă a fost schimbat, sticla fiind înlocuită cu tablă, la fel s-a procedat şi pentru celelalte cadrane. Orologiul a supravieţuit celor două războaie mondiale, iar acoperişul şi zidul turnului au supravieţuit celor două incendii, primul în 1917, iar la doilea în 1944. Cadranul ceasului păstrează şi azi urme de gloanţe din timpul războiului din 1944. La ultimul etaj al turnului sunt montate niște plăcuțe pe care sunt inscripționate distanțe și săgeți către capitale din Europa și de pe toate continentele – de la câțiva kilometri până la 15000 de kilometri. Palatul Primăriei din Oradea este una dintre cele mai reprezentative clădiri ale oraşului Oradea, care determină totodată silueta caracteristică a zonei centrale, fiind situat în Piața Unirii, la nr.1 și dominând spaţiul urban din vecinătatea râului Crişul Repede. Pe acest amplasament a existat până în 1901 o clădire cu o istorie complexă: primul palat episcopal baroc al oraşului, ridicat de episcopul Csáky Miklós în jurul anului 1742. După anul 1776 edificiul cu o faţadă relativ modestă, cu un singur nivel şi dispus în jurul unei curţi interioare, a găzduit gimnaziul superior catolic, apoi între anii 1780-1874 academia orădeană, între anii 1874-1896 Arhigimnaziul de stat, în sfârşit în mod provizoriu şi palatul justiţiei. În anul 1895 au demarat pregătirile în Consiliul Local în ideea de a face loc unui nou edificiu iar în 1896 a fost organizat un concurs de arhitectură pentru Noua primărie a urbei. Premiul întâi al concursului a fost câştigat în egală măsură de arhitectul Rimanóczy Kálmán jr. şi de alţi doi concurenţi, primului fiind încredinţată sarcina de a realiza o sinteză a celor trei proiecte. După elaborarea acesteia lucrările de execuţie au fost licitate şi câştigate de acelaşi arhitect în calitate de antreprenor general. Executantul acestui măreț proiect a fost Sztarill Ferenc. Lucrările de construcţie au început pe 26 februarie 1902 şi au fost terminate în octombrie 1903, fiind efectuate aproape exclusiv de firme locale. Şedinţa solemnă de inaugurare a clădirii a avut loc pe 10 ianuarie 1904, pe când șa conducerea orașului se afla Rimler Karoly, primarul cu cea mai lungă perioadă aflat în funcție din istoria orașului. Clădirea a fost construită în stil eclectic, cu faţadele ce întrunesc o serie de elemente preponderent neorenascentiste. Faţadele ansamblului se dezvoltă de-alungul a două străzi şi a pieţei centrale, compoziţional fiind dominate de rezalitul cu acoperiş în mansardă şi de turnul de pe latura dinspre Criş. Aripile clădirii se structurează în jurul a două curţi, simetria planimetrică a jumătăţii dinspre piaţă fiind dezechilibrată de dezvoltarea aripii nordice, care se frânge într-un unghi obtuz, urmărind parcelarea veche, până la casa parohială romano-catolică. Clădirea are un regim de înălţime S+P+2, cu excepţia rezalitului, care găzduieşte sala festivă ce se dezvoltă pe înălţimea a două etaje, iar deasupra ei se află spaţiul podului, luminat de ferestre. Dominarea sălii festive în configuraţia spaţială interioară se proiectează şi pe faţada principală, acolo unde deasupra celor trei arcade semicirculare ce delimitează un vestibul deschis, cele trei ferestre mari ocupă aproape toată suprafaţa dintre coloanele angajate, ce susţin antablamentul. Parterul clădirii este prevăzut cu bosaje, ce accentuează orizontalitatea, iar în antiteză, elementele de ritmare ale celor două etaje, pilaştri cu capiteluri corintice susţin verticalitatea. Registrul de mijloc cu ferestrele mari ale sălii festive este flancat de două rezalite mai mici, delimitate de perechi de coloane cu capiteluri ionice şi cu câte un balcon la nivelul etajului întâi. Ferestrele parterului sunt simple, dreptunghiulare, fiind marcate la partea superioară de desenul bosajelor, ce sugerează pseudoarce de descărcare. Ferestrele etajului întâi sunt încoronate de sprâncene arcuite şi cornişe drepte, în timp ce la etajul secund întâlnim ferestre simple sau duble, cu terminaţii semicirculare. Rezalitul faţadei principale este încoronat cu un atic complex, format dintr-o balustradă, elemente de tip edicula şi sculpturi alegorice: o acvilă flancată de personaje simbolizând comerţul şi industria, iar în rândul inferior alegoriile ştiinţei, artei, justiţiei şi agriculturii. Turnul, înalt de 50 metri a servit o vreme ca punct de observaţie a incendiilor. Din holul principal accesul la etajul întâi se face în axul clădirii, printr-o scară monumentală cu trei rampe. Pictura murală a casei scării a fost realizată de Ferenc Udvardy. Sala festivă are pereţii bogat decoraţi cu pilaştri, lesene, frize şi elemente tectonice cu caracter renascentist, fiind prevăzută şi cu un balcon în consolă arcuită, ce se dezvoltă pe latura vestică. În mijlocul bolţii se ridică o cupolă eliptică, şi ea bogat decorată. Sala a fost folosită nu doar pentru şedinţele Consiliului Local ci a găzduit şi numeroase alte festivităţi.

3. În martie 2012 a fost pusă în circulaţie o interesantă emisiune filatelică dedicată aniversării a 800 de ani de atestare documentară a orașului Timişoara.

Emisiunea se compune din patru timbre şi o coliţă dantelată și un set de două plicuri "prima zi". Imaginile timbrelor sunt următoarele:valoarea nominală de 2,10 lei - Catedrala Episcopală Romano-Catolică; valoarea nominală de 14,50 lei - Catedrala Mitropolitană Ortodoxă, valoarea nominală de 5,00 lei - Cetatea Timişoarei în 1602 și valoarea nominală de 7,60 lei - Castelul Huniade, după o litografie din secolul al XVIII-lea;

Catedrala Sfântul Gheorghe din Timișoara sau Domul Romano-Catolic este catedrala Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara și unul din monumentele emblematice ale orașului. Edificiul are hramul Sfântului Gheorghe și a fost construit între anii 1736 – 1774. Monumentul este realizat în stil baroc din cărămidă și are decorații din piatră și stuc. Turlele au o înălțime redusă, determinată de apropierea zidului cetății. Interiorul este bogat și somptuos, remarcându-se cele 9 altare decorate în stil baroc și rococo, sculptate de vienezul Johan Müller, împodobite cu icoane vechi, orga construită în 1908 de Leopold Wegenstein, dar si ușile de stejar ornamentate cu grilaje din nichel pur. Catedrala este considerat a fi cea mai unitară și reprezentativă construcție barocă a Timișoarei și una dintre cele mai valoroase existente în Banat. Proiectul inițial, posibil a fi realizat de Joh. Jacob Schelblauer (consilier al orașului Viena), a fost materializat între anii 1736 – 1774, iar execuția trădează, în ciuda celor patru constructori (Kaspar Dissel, Johann Lechner, Carl Alexander Steinlein, Johann Theodor Kostka), ce s-au succedat la conducerea lucrărilor, o stăpânire perfectă a tehnicilor barocului. La decorația interioară au participat artiști renumiți ca Michael Angelo Unterberger (pictor și director al Academiei artelor frumoase din Viena), la pictarea altarului principal (1754), sculptorul vienez Johann Joseph Rossler, prin statuile Sfântului Carol Boromeus (în stânga altarului), a Sfintei Theresia (în dreapta altarului) și a perechii de heruvimi care domină ornamentația din partea centrală a altarului, precum și Johann Schopf (1772), la decorarea altarelor laterale. În prezent în Dom se țin regulat liturghii în limbile maghiară, germană și română. Datorită acusticii deosebite aici se susțin și concerte de orgă.

Catedrala Mitropolitană din Timișoara este cel mai mare edificiu religios din Timișoara, catedrală a Mitropoliei Banatului, cu hramul „Trei Ierarhi”. Edificiul este un simbol al orașului ce a fost construit între anii 1936 – 1941. În prezent este cea mai înaltă biserică din România (90,5 metri), și cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume din afara Rusiei. Istoria edificiului este strâns legată de anul 1919 când, pe data de 28 iulie, Banatul se unește cu România. Noua administrație românească reia firul ortodoxiei rupt în anul 1717 și ia o serie de măsuri pentru încurajarea ortodoxiei, defavorizată de administrația austriacă, favorabilă religiei catolice. Astfel se reînființează vechea parohie din Cetate în anul 1926, apoi Episcopia de Timișoara în 1939, ridicată la rangul de arhiepiscopie, iar în anul 1947 se creează Mitropolia Banatului. Pe acest fond se simte tot mai acută nevoia unui lăcaș central pentru credincioșii din parohia Cetate, ce frecventau mai ales biserica Sf.Ilie din cartierul Fabric și ulterior pentru o catedrală reprezentativă, pe măsura consistentei comunități ortodoxe din Timișoara și din Banatul românesc. Parohia din Cetate instituie un fond de zidire a biserici și lansează un apel către publicul românesc pentru donații. În anul 1936 existau deja toate premisele construirii monumentului. Fondul de zidire era deja consistent, deși suma totală necesară era imensă pentru acea vreme. Terenul necesar, situat la încrucișarea celor mai importante artere ale orașului a foste donat de către Primărie, iar proiectul bisericii era încredințat încă din anul 1934, arhitectului Ion Troianescu. Proiectul prevedea un edificiu pentru o asistență de 5000 persoane. Construcția propriu-zisă a început pe data de 16 martie 1936, iar în 20 decembrie s-a pus printr-o ceremonie piatra fundamentală a viitoarei Catedrale. Lucrările de construcție s-au terminat în anul 1941. Clopotele și crucile bisericii au fost sfințite în data de 23 august 1938. Toate finisajele, picturile interioare și exterioare s-au terminat însă abia în 1956, din cauza celui de-al doilea război mondial. Catedrala a fost inaugurată în data de 6 octombrie 1946 în prezența Regelui Mihai, a primului-ministru Petru Groza și a episcopilor Augustin Pacha și Ioan Bălan. Stilul arhitectonic a fost inspirat de arhitectura moldovenească în general și în special de Biserica Sfântul Gheorghe din Hârlău. Stilul arhitectural al catedralei este atât unic cât și neobișnuit pentru un lăcaș de cult ortodox de asemenea dimensiuni. Acesta îmbină tradiția religioasă română cu arhitectura moldovenească și bizantină. Stilul, cu firide sub streșini, cu bolte înstelate în interior, cu discuri lăcuite într-o multitudine de culori, poate fi găsit în mănăstiri precum Cozia sau Prislop, tipice secolului al XIV-lea. Catedrala are nu mai puțin de nouă turle adevărate și patru mini-turle, dintre care turnul principal are 83,7 metri. Temelia este construită pe o placă imensă de beton armat, care este susținută de peste 1000 de piloni de beton armat, înfipți până la 20 metri adâncime sub placa de beton. Construcția are o lungime de 63 metri și o lățime de 32 metri. Cele 7 clopote au o greutate totală de 8000 kg și au fost confecționate dintr-un material adus din insulele Sumatra și Borneo. Armonizarea lor a fost făcută de compozitorul Sabin Drăgoi. Picturile interioare și exterioare au fost executate de pictorul Anastase Demian. Catedrala Mitropolitană adăpostește la subsol o bogată colecție de artă bisericească bănățeană veche și o valoroasă colecție de icoane. De asemenea aici se află și moaștele sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, protectorul ortodocșilor români din Banat, fost episcop ortodox de Timișoara (1651-1655), venit de la Muntele Athos și retras apoi la mănăstirea de la Partoș. Muzeul deține 3000 de cărți bisericești rare, peste 800 de icoane și picturi, peste 130 de obiecte bisericești, 10 artifacte de metal prețios, 10 veșminte, un templu, etc. Aici se găsesc manuscripte românești timpurii precum „Noul Testament de la Bălgrad” din 1648 sau „Cazania lui Varlaam” din 1643. Latura subsolului dinspre altar cuprinde necropola mitropoliților Banatului.

Cetatea Timișoara, în limba latină Castrum Temesiensis sau Castrum Temesvariensis este o cetate istorică pe locul și în jurul căreia a fost construit actualul oraș Timișoara. Se presupune că a existat o cetate de pământ avară, dar primele mențiuni datează din secolul al XIII-lea. Carol Robert de Anjou a construit la începului secolului al XIV-lea prima cetate de piatră (cetatea angevină). Ioan de Hundeoara a refăcut cetatea distrusă în urma unui cutremur din anul 1443. În anul 1552 cetatea a fost cucerită de turci, care au stăpânit-o până în anul 1716, când a fost cucerită de habsburgi. Cetatea habsburgică a fost așa de puternică încât a fost asediată o singură dată, în anul 1849, în timpul Revoluției Maghiare din anul 1848, asediu la care a rezistat. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea progresele în domeniul artileriei au făcut ca zidurile să nu mai poată asigura apărarea orașelor. Zidurile și spațiul liber din jurul lor împiedicau dezvoltarea orașului, astfel că Timișoara a fost defortificată, zidurile fiind demolate și șanțurile umplute. În prezent din fortificațiile cetății habsburgice mai există Castelul Huniade, bastionul Therezia - important punct turistic, o cazemată din ravelinul porții Vienei, un rest din bastionul Eugeniu și o mică bucată din curtina dintre bastioanele Eugeniu și Elisabetha.

Castelul Huniade este un monument istoric și cea mai veche clădire din municipiul Timișoara, construit între anii 1308 – 1305 de Carol Robert de Anjou și reconstruit după cutremurul din anul 1443 de către Ioan de Hunedoara. Castelul medieval a fost distrus în timpul asediului Timișoarei din anul 1849 și refăcut în forma actuală în anul 1856 Astăzi adăpostește Muzeul Banatului și are sediul în Piața Iancu Huniade, nr.1. În contextul frământărilor politice din Regatul Ungariei al secolului al XIV-lea, regele Carol Robert de Anjou a decis, în urma unei vizite în anul 1307, să-și stabilească provizoriu, reședința la Timișoara. S-a impus astfel necesitatea edificării unui castel care să facă față necesităților regelui. Construcția a fost realizată probabil de constructori italieni și terminată cel mai probabil în anul 1315, pentru că, în anul 1936, regele era deja stabilit în noul său castel. Acesta a locuit aici pentru aproape 8 ani. Edificiul s-a dezvoltat în jurul unei curți patrulatere cu turnuri cilindrice de colț. Așezat fiind pe o insulă era legat de orașul Timișoara, fortificat și el de către același rege, printr-o punte mobilă. Castelul a cunoscut refaceri importante în timpul comitelui Pippo Spano. Între anii 1441 – 1446, comite de Timișoara a fost Ioan de Hunedoara. Acesta și-a stabilit aici reședința și a dispus edificarea unui nou castel, pe ruinele vechiului palat-castel regal, grav avariat de un cutremur. O contribuție la edificarea lui a fost adusă de arhitectul italian Paolo Santini de Duccio, aflat în acea perioadă în serviciul lui Iancu de Hunedoara. Atât castelul cât și fortificațiile orașului au fost dotate cu turnuri în plan semicircular adaptate artileriei. Castelul a servit drept reședință nobiliară pentru toți regii care până în anul 1552 au poposit la Timișoara. În perioada ocupației otomane (1552 - 1716), a servit drept reședință a beglerbegilor Pașalâcului de Timișoara. Datorită asediului imperialilor, care a dus la recucerirea Banatului, castelul a fost deteriorat, astfel că după 1716 s-a impus renovarea lui. Însă funcția lui a fost schimbată, fiind transformat în cazarmă de artilerie și depozit militar. În anul 1849 revoluționarii maghiari, asediind Timișoara, au distrus castelul din temelii, până la punctul în care a fost nevoie de o reconstruire a edificiului. Lucrările de reconstrucție și renovare s-au terminat în 1856. Edificiul a fost mult modificat, în special în ceea ce privește fațada. În ciuda numeroaselor modificări, castelul și-a păstrat organizarea în jurul unei curți patrulatere, poziția turnului-donjon și "Sala Cavalerilor", detalii care care se regăsesc și la Castelul de la Hunedoara. Fațada principală a fost refăcută într-un stil romantic. Ferestrele, terminate în arc în plin cintru dar cu decorație neogotică deasupra, au luat locul orificiilor pentru piesele de artilerie iar fațada a fost realizată în cărămidă aparentă. Primul etaj, construit pe înălțimea a două caturi normale conține două săli boltite în stil neogotic, una cu trei nave iar cealaltă cu două ce sunt construite din cărămidă și susținute de un șir de coloane masive. Clădirea se termină în plan vertical printr-un etaj mansardă iar din punct de vedere al plasticii exterioare, în partea superioară a fațadei se află un coronament crenelat. Turnul castelului este de formă rectangulară, de mică înălțime, cu ferestre mici și decorat cu creneluri la extremitatea superioară astfel încât acoperișul nu este vizibil. Intrarea principală a fost modificată și este flancată de doi pilaștrii masivi ce au în partea superioară câte o colecție de arme specifice Evului Mediu, care contribuie la aspectul gotic al castelului. Cele doua capete ale fațadei principale sunt prevăzute cu rezalituri, ale căror colțuri sunt accentuate printr-o imitație în tencuială a sistemului constructiv din piatră. În anul 1947, castelul a fost atribuit Muzeului Banatului și găzduiește secțiile de istorie și de științe ale naturii. De atunci castelul a fost de mai multe ori în renovare.

Deasupra admiri două plicuri „prima zi” al emisiunii emise tot cu această ocazie.

xxx

UN DIALOG EPIGRAMATIC

DIN ÎNȚELEPCIUNEA

POPOARELOR LUMII

O PASTILĂ DE UMOR

__________xxx__________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL SUCEAVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Camera de Comerț și Industrie a județului Suceava

Redivivus 1990 - 2000

150 de ani de viață comercială în Bucovina 1850 - 2000

Camera de Comerț și Industrie Suceava (CCIS) este de peste 20 de ani cea mai veche si cea mai reprezentativa organizatie patronala postdecembrista din judetul Suceava, având sediul central pe Strada Universității la nr. 15 – 17. Infiintata in 1990 si parte integranta a sistemului cameral national, CCIS a primit reconfirmarea prin Legea nr. 335/2007 ca singura organizatie neguvernamentala de utilitate publica, cu caracter autonom, a carei strategie este orientata catre crearea unui mediu de afaceri stabil, coerent si propice dezvoltarii sectorului privat, unei economii de piata reale, durabile si deschise spre exterior. Instituția suceveană dezvolta mediul de afaceri si activitatea celor peste 30000 de comercianți din județ și unităților producătoare de bunuri de orice fel. CCI Suceva reprezintă o forță de propunere fiind un laborator de idei pentru dezvoltarea locala, participand, spre exemplu, la elaborarea programelor de dezvoltare anuale si de perspectiva. Ea apără si sustine interesele comunitatii de afaceri, punand la dispozitie unelte practice si de informare la indemana intreprinderilor. Camera și-a asumat misiunea de formare prin cursurile organizate sub tutela sa cu participarea unor specialisti atrasi din mediul universitar cu rol de colaboratori. Membrii Camerei de Comerț și Industrie sunt reprezentanti ai intreprinderilor, operatori economici persoane fizice sau juridice, asociatii profesionale sau organizatii patronale, etc. ce definesc toate sectoarele vietii economice ale judetului. Bazata pe asocierea voluntara a membrilor sai, Camera reprezinta interesele comunitatii de afaceri locale fata de autoritatile si organismele din tara si strainatate. Camera dispune de autonomie totala de actiune in zona sa de cuprindere (judet) pentru dezvoltarea economiei si a activitatii antreprenoriale, fiind subordonata numai Adunarii generale a membrilor sai.Pentru indeplinirea misiunii sale si promovarea dezvoltarii economice si a cooperarii internationale, specialistii Camerei de Comert si Industrie Suceava ofera: consultanță de afaceri, parteneriate internaționale, arbitraj comercial, informații de afaceri, informații de afaceri, formare și perfecționare profesională, târguri și expoziții, prezentări de firme și evenimente. Iată câteva din domeniile de activitate ale Camerelor Județene de Comerț și Industrie, în general:

Promovarea serviciilor integrate pentru intreprinderile mici si mijlocii:
Sprijinirea autoritatilor administratiei publice locale in scopul dezvoltarii economico-sociale a zonei;
Sprijinirea membrilor proprii in relatia economica cu reprezentantele oficiale ale altor state, cu consulatele si organismele din strainatate, similare camerei judetene;
Reprezentarea și apărarea interselor comunitatii de afaceri in raport cu autoritatile romane si cu organizatii similare din strainatate;
Prezentarea de propuneri institutiilor abilitate privind promovarea de proiecte de acte normative in domeniul de activitate, pe care le transmitem, la cerere sau din proprie initiativa;
Eliberarea, la cerere, cu respectarea normelor legale in vigoare si a competentelor stabilite pentru alte institutii, certificate de origine a marfurilor, certificate privind uzantele comerciale, firmele inscrise, adnotarile si modificarile in situatia juridica a firmelor, precum si certificate ce atesta existenta unor incidente comerciale;
Elaborarea la nivel sectorial si de ansamblu, de studii si analize economice la solicitarea celor interesati;
Promovarea în comunitatea de afaceri standardele comerciale si industriale ale Uniunii Europene;
Realizarea bazelor de date cuprinzand toate informatiile utile comerciantilor in exercitarea activitatii lor, desfasuram activitati de informare, documentare si consultanta in afaceri;
Ținerea și valorificarea in interesul imbunatatirii climatului de afaceri, a datelor privind incidentele comerciale;
Organizarea activitatii de solutionare a litigiilor comerciale si civile prin mediere si arbitraj ad-hoc si institutionalizat;
Avizarea existenței cazurilor de forta majora si influenta acestora asupra executarii obligatiilor comerciantilor;
Redactarea și publicarea buletinului camerei judetene, cataloage, anuare sau alte publicatii de informare, documentare si reclama comerciala;
Organizarea și administrarea de targuri, expozitii, saloane, forumuri de afaceri, actiuni de parteneriat economic in tara si in strainatate, in locatii proprii, concesionate sau inchiriate;
Organizarea in exclusivitate, anual a topului firmelor si topului investitorilor, recompensand eforturile comerciantilor; etc

Ferdinand I - Întregitorul

100 de ani de la Unirea Bucovinei cu România 1918 - 2018

Consiliul Județean Suceava - Muzeul Bucovinei - 28 noiembrie 2018

Medalia de mai marchează Centenarul Unirii Bucovinei cu România, este confecționată dintr-un aliaj și are diametrul de 80 milimetri. Pe una dintre fețe este inscripționată stema Bucovinei, iar pe cealaltă este chipul lui Ferdinand I Întregitorul, imaginea României Mari și textul „1918 – 2018 – 100 de ani de la Unirea Bucovinei cu România”.

Bucovina – „Țara Fagilor” este numele dat Ţării de Sus a Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de austrieci în 1775 după ce regiunea a devenit provincie a Imperiului Habsburgic. La data de 28 Noiembrie 1918, la Cernăuți s-a desfășurat – în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan – Congresul general al Bucovinei. Cu majoritate zdrobitoare de voturi, Congresul a votat „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Era al doilea mare moment al Marii Uniri, după ce Basarabia se unise cu Patria-Mamă. După Cernăuţi, toate privirile românilor se îndreptau către Alba Iulia, unde urma să aibă loc ultimul act din procesul de desăvârşire al României Mari.În Anul Centenarului, ne aducem aminte de cuvintele emoționante ale poetului bucovinean Vasile Posteucă: „Dacă ne luăm răgazul să poposim un pic pe pragul cernit al Ţării Fagilor, ziua de 28 Noiembrie 1918 este o carte deschisă a durerii şi măririi neamului nostru. Şi primele cuvinte ale acestei cărţi ne spun că fără Bucovina n-avem ţară. Bucovina, cu Putnele, Suceviţele, Voroneţurile şi Cosminele ei, este însăşi inima istoriei noastre. Căci Bucovina nu este graniţă, ci vatră, inima unui neam. Leagănul unei istorii. Şi vatra, inima, nu poate fi dată nimănui, niciodată. (…) Credem prea mult în viitorul de aur al neamului, ca să nu profeţim învierea bisericilor lui Ştefan cel Mare şi împlinirea din nou a geografiei româneşti. Avem nevoie de această integritate geografică pentru a ne de măsura în istorie, pentru a crea o cultură şi a dărui lumii, înnebunite de materie şi de dominaţie lumească, o spiritualitate nouă, în sens profund creştin şi omenesc (…). Să ne oprim o clipă în loc şi să ascultăm chemarea pământului cu mânăstiri şi fagi. Să răzvidim glasul criptei de la Putna la 28 Noiembrie”.Contextul european în care Bucovina se unește cu România este dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale ies înfrânte din Primul Război Mondial și capitulează rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918: Bulgaria în 29 septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie. Austro-Ungaria intră într-un proces de dezintegrare, iar o serie de state, componente ale imperiului, își proclamă independența în a doua jumătate a anului 1918: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie. În 3 octombrie/16 octombrie împăratul Carol I lansează un manifest, Către popoarele mele credincioase, prin care anunța federalizarea imperiului Austro-Ungar. Această decizie era ultima încercare de a salva de la pierire un imperiu aflat în agonie. Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a convocat Adunarea Națională Constituantă, la Liov, în 19 octombrie 1918. Adunarea a proclamat independența teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, inclusiv nord-vestul Bucovinei. Reacția românilor din Bucovina a fost imediată. În 14 oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat Adunarea Națională la Cernăuți la care au participat reprezentanți ai românilor, primari și foștii deputați ai dietei bucovinene. Adunarea a adoptat o moțiune prin care era proclamată unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii românești, într-un stat național independent. A fost înființat și un Consiliu Național, alcătuit din 50 de persoane, aflat sub președenția lui Iancu Flondor, care să se ocupe de înfăptuirea unirii. Câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie, ucrainienii bucovineni au organizat o adunare, ca răspuns celei românești, în care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului stat ucrainean. În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari, care au luat poziții de apărare în pozițiile cheie ale Bucovinei.

Luând act de acțiunile părții ucrainiene, Consiliul Național Român a cerut sprijin militar Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noi 1918, Congresul general al Bucovinei. La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Dionisie Bejan a citit în plen o Moțiune care prezenta caracterul românesc al Bucovinei și cerea “unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. Moțiunea a fost adoptata cu entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind reprezentații ucrainieni. Congresul a stabilit ca o delegație, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor și Eudoxiu Hurmuzachi, să-i prezinte, la Iași, Regelui Ferdinand actul prin care Unirea Bucovinei cu România era pecetluită.

Ferdinand I este unul dintre cei mai importanți regi ai României, personalitatea sa fiind strâns legată de realizarea Marii Uniri, visul de veacuri al românilor, despre care ne aducem aminte cu emotie. Om de o vastă cultură, poliglot și botanist pasionat, Regele Ferdinand a fost sincer devotat românilor, sub domnia sa înregistrându-se cea mai înfloritoare perioadă a statului românesc modern. Născut la data de 24 august 1865, Prințul Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său nobiliar complet, era de fapt fiul Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, primul rege al României. Ferdinand a ajuns la tron printr-o conjuctură de familie avantajoasă, peste care s-a suprapus și importanța continuității statului roman sub formă de regat într-un context politic internațional instabil. Când avea 19 ani a făcut prima sa vizită în România, ulterior a revenit în Germania pentru a-și desăvârși studiile liceale și universitare. Anul 1893 l-a găsit absolvind prestigioasa Universitate din Leipzig si Scoala Superioara de Stiinte Politice si Economice din Tubingen. Chiar în același an s-a stabilit la Bucuresti pentru a-și îndeplini menirea de moștenitor al tronului României. El devenise de fapt moștenitor al tronului Regatului Românie după ce atât tatăl său cât și fratele mai mare au renunțat la tron. Odată sosit la București, tânărul prinț german se declara cucerit de flora României, o adevarată provocare științifică pentru un botanist pasionat cum era Ferdinand. Nu rămâne insensibil nici la frumusețea proverbială a româncelor, fiind cucerit de Elena Văcărescu. Aventura celor doi idealiști a fost oprită brusc din considerente politice. Ferdinand a fost nevoit să-și întrerupă relația cu Elena Văcărescu la intervenția și insistențele Consiliului de Miniștri al României, care i-a reamintit principelui ca niciun membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu femei de sânge regal. Ferdinand nu are încotro și pe data de 10 ianuarie 1893 se însoară cu Maria de Edinburgh, nimeni alta decât verișoara sa de gradul trei. Ferdinand și Maria au avut împreună 6 copii, trei fete și trei băieți. Cel mai mare dintre băieți a devenit urmîtorul rege al României, Carol al II-lea.La vârsta de 49 ani, Ferdinand I devine rege al României depunând jurământul solemn și luându-și în fața țării angajamentul că va fi un "bun român". Ferdinand a iubit România și poporul roman. Din admirație și respect pentru religia națională a românilor, Ferdinand renunță la cultul catolic și se botează creștin-ortodox. Atașamentul și dragostea lui Ferdinand pentru mica și fermecătoarea, la acea dată, tara din Est nu aveau să se limiteze la acest gest. Istoria menționează că datorită admirației sale pentru România, Regele Ferdinand avea sa fie supranumit fie "Lealul", sau "Întregitorul". Visul lui Ferdinand a fost în egală măsură același cu al românilor - crearea României Mari. La acea dată Ardealul se afla sub stăpânire austro-ungară, acolo unde românii nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Momentul prielnic s-a ivit odată cu declanșarea primului război mondial. Deși era german a ales să acționeze în acel război de partea Antantei (14 august 1916) luptând împotriva Puterilor Centrale conduse de Germania. La Castelul Hohenzolernilor din Prusia era mare derută și nemulțumire, Ferdinand a fost renegat iar steagul heraldic al familiei a fost coborât în doliu. În ciuda entuziasmului și speranțelor românilor, situația pe front era dezastruoasă, armata română, slab echipată și înarmata înregistra mari pierderi. Puterile Centrale au ocupat și Dobrogea și Bucureștiul a intrat sub ocupație germană. Ferdinand și întregul guvern român a fost nevoit să se refugieze la Iasi. Luptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz, purtate de Armata Română au schimbat cursul evenimentelor. Jertfa și eforturile românilor au dus la oprirea înaintării germane în Moldova. În momentul în care bolșevicii au pus mâna pe putere în Rusia și au cerut instituirea păcii (1918), România se afla înconjurata de armatele Puterilor Centrale. Regatul Romaniei a fost forțat de Germania să semneze la București un tratat de pace dezavantajos pentru țara noastră, tratat pe care Ferdinand a refuzat să-l semneze. Când trupele Triplei Alianței au avansat pe frontul din Salonic dezmembrnd armata bulgară, România a reintrat în razboi. Imperiile Rus și Austro-ungar se dezintegrau. Avantul militar al trupelor române nu mai putea fi stopat, eforturile acestora ducând la mult așteptata unire cu Bucovina, Basarabia si Transilvania. În urma înfrangerii Republicii Sovietice Ungare conduse de agentul bolșevic Bela Kun, trupele române au ajuns să ocupe Budapesta, iar Ferdinand se întoarcea ca un învingător în fruntea armatei, într-un București entuziasmat. În anul 1922, pe data de 15 octombrie, Ferdinand este încoronat Rege al României Mari la Alba Iulia. Viața politică din timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Național Liberal, condus pe atunci de frații Ion și Vintilă Brătianu. Unirea cu Ardealul a lărgit, în mod ironic, baza electorală a opoziției ale cărei partide principale s-au unit în anul 1926 pentru a forma Partidul Național Țărănesc. Regele a fost cu adevărat un "bun român" așa cum a jurat. Unii istorici îl consideră ca cel mai strălucit rege, în ciuda faptului că era o persoană relativ timidă și introvertită. Ferdinand I a fost martorul realizării României Mari cu provinciile Basarabia, Transilvania și Bucovina de Nord. A înfăptuit reforma agrară împărțind pământ țăranilor, prioritate având veteranii de război și familiile celor căzuți în războiul pentru reîntregirea țării. În ciuda succesului în război și al creării României Mari, Ferdinand se confrunta cu mari probleme de ordin personal. Fiul său cel mare, prințul Carol al II-lea, mare amator de lux și desfrâu, trăia o viață scandaloasa, căsătorindu-se clandestin cu Ioana "Zizi" Lambrino, cu care avea un copil nelegitim. Prințul a ajuns totuși să se căsătorească cu Elena, fiica regelui Constantin al Greciei și acest mariaj eșuând repede. Carol fuge cu amanta sa, Elena Lupescu, la Paris. Regele se vede nevoit să îl desemneze drept urmaș la tron pe nepotul său, prințul Mihai de România, pe atunci un copil, Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, fiind dezmoștenit de Regele Ferdinand. La doar 62 de ani, după o domnie ce s-a întins peste 13 ani tumultuoși pentru istoria României, Ferdinand moare în urma unui cancer de colon, fiind înmormantat la Curtea de Argeș alături de Regele Carol I și Regina Elisabeta. În timpul scurtei sale domnii, România a atins un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit pănă atunci. Agricultura era o forță, țara noastră fiind supranumită "Grânarul Europei". S-a dezvoltat comerțul concomitent cu exploatarea zăcămintelor de petrol, economia țării noastre fiind printre cele mai puternice și stabile din întreaga lume, totul sub conducerea unui rege care, între problemele personale și războaiele care au răvășit țara, a găsit totuși timp să se dedice și știintei și cunoașterii, fiind președinte și protector al Academiei Române din 1914 până la trecerea sa la cele veșnice (20 iulie 1927).

Mihai Eminescu

Societatea pentru cultură și literatură română în Bucovina

Filiala Suceva - 1993

"Suisem noaptea la Suceava;

Pe ziduri vechi; Cetatea unde-i?

Cum trece-n lume toata slava

Trecu. Sic transit gloria mundi"

(M.Eminescu - 1863)

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

În ziua de 1 mai 1862, la Rădăuţi lua fiinţă Reuniunea Română de Lectură din Cernăuţi. În discursul de inaugurare, Al. Hurmuzachi arată că rostul Societăţii este cultural, dar, mai, ales naţional românesc, respectiv a se pune la îndemâna românilor aflaţi dincolo de hotarele ţării o bibliotecă cu sală de lectură, cu cărţi, reviste şi ziare în limba română. Cărţile şi revistele necesare activităţii Societăţii, în cea mai mare parte, se aduceau din România, dar erau foarte strict controlate de autorităţile austriece. Pentru a scăpa de acest control, a fost angajat un om de încredere la Mihăileni, care reuşea să treacă publicaţiile pe sub nasul autorităţilor imperiale! Limba „oficială” a Reuniunii, folosită atât între membrii ei, cât şi în corespondenţa cu autorităţile statului, a fost întotdeauna numai cea română, folosită de timpuriu cu grafie latină. Al. Hurmuzachi şi-a dat seama că trebuie să se modifice statutul, că vremurile impun cerinţe noi românilor. La 25 mai 1863, el a propus ca Societatea să se numească „Societatea Bucovineană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român”, dar s-a aprobat de către autorităţile habsburgice numele de „Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”. Noul statut şi noua denumire au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865. Tot atunci s-a ales, ca vicepreşedinte, apoi ca preşedinte, Gh. Hurmuzachi, care va conduce strălucit Societatea până în 1882. Activitatea societăţii se îmbogăţeşte şi se diversifică, polarizează în jurul ei viaţa culturală, socială, naţională a românilor din Bucovina. În strânsă legătură cu România şi cu Transilvania, se desfăşoară o activitate imensă pentru dezvoltarea învăţământului românesc. Bărbaţi iluştri din toată aria românească devin membrii ei de onoare şi colaboratori: Andrei Şaguna, Gh. Bariţiu, A. Tr. Laurian, Vicenţiu Babeş, Andrei Mocioni, B. Bolintineanu, C. Hurmuzachi etc. Între 1865-1869, Societatea publică revista ”Foaea Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”. Revista descoperă doi poeţi: D. Petrino şi V. Bumbac. În primul număr apare „Dulce Bucovină / Veselă grădină”… de V. Alecsandri (care nu era de acord cu ortografia revistei!). În Adunarea generală din 23 ianuarie 1867, Al. Hurmuzachi cere ca Societatea să se preocupe de predarea în şcoli a istoriei românilor. Se propune înfiinţarea unei catedre de istorie naţională la liceul de stat din Cernăuţi. Alecu Hurmuzachi revine asupra acestei probleme în 17 februarie 1868. Cu această ocazie se afirmă că poporul român trebuie să-şi cunoască istoria şi să se opună germanizării prin şcoală. Guvernul tergiversează predarea în şcoli publice a cursului de istoria românilor. În Adunarea generală din 20 iulie 1868, Gh. Hurmuzachi zice: „Să cucerim prin luptă ceea ce ni se cuvine prin lege”. Tot acum se stabileşte ca numele societăţii să fie “Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”, denumire care este valabilă şi astăzi. Societatea a boicotat sărbătorirea centenarului răpirii Bucovinei (1875) şi inaugurarea Universităţii germane de la Cernăuţi. Se ceruse o universitate românească, care nu s-a aprobat. Imediat după înfiinţarea sa, Societatea a fost preocupată să aibă un sediu corespunzător. După mai multe locaţii, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Societatea reuşeşte să-şi amenajeze un sediu corespunzător, situat în centru Cernăuţilor şi numit „Palatul Naţional”, în care se vor adăposti toate societăţile culturale ale comunităţii româneşti din Bucovina. În acest sediu vor avea loc evenimentele din octombrie-noiembrie 1918, care au condus la unirea Bucovinei cu România. În sediile Societăţii, pe timp de iarnă, se ţin conferinţe publice, cu un deosebit succes, între anii 1883-1891! În 1888 Societatea ridică, în Cimitirul central din Cernăuţi, un impunător monument funerar la mormântul lui Aron Pumnul, unul dintre cei mai importanţi întemeietori ai ei, iar în anul 1897 achiziţionează o tipografie care devine „Tipografia Mitropolit Silvestru Morariu”, care va depune o importantă activitate pe tărâm naţional. Începând cu anul şcolar 1896-1897, Societatea deschide la Cernăuţi Internatul de Băieţi Români, cu o capacitate de 250 de locuri, care va funcţiona neîntrerupt până la cel de-al Doilea Război Mondial. În 1900 va fi ales preşedinte Dionisie Bejan, care va conduce Societatea până în 1920 şi care va juca un rol principal în evenimentele care au premers Unirea. În 1909 sunt aleşi în comitet, ca vicepreşedinţi, Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, iar ca secretar George Tofan. Acest comitet îşi îndreaptă atenţia asupra satelor bucovinene ucrainizate şi acţiunile lui în această chestiune au dat rezultate remarcabile. Societatea întemeiază şcoli particulare româneşti în comunele: Breaza, Călineşti (Cuparencu şi Enachi), Carapciu pe Ceremuş, Comareşti, Costeşti, Cotul Bainschi, Geminea, Hliboca, Măriţei, Mihalcea, Panca, Şerbăuţi, cu 25 de clase, 1400 de elevi şi 25 de învăţători. Tot cu fonduri proprii, Societatea înfiinţează o şcoală normală (liceu pedagogic), organizează turnee de teatru (P. Liciu, C. Belcot), şezători literare ale unor scriitori din România, zborul demonstrativ al lui Aurel Vlaicu de la Cernăuţi (1912) etc. După Unire, Societatea îşi continuă rodnica sa activitate, în special în perioada 1929-1940, când în fruntea ei se afla profesorul universitar Grigore Nandriş, concentrându-şi activitatea asupra satelor, înregistrează rezultate notabile. Atunci se realizează şi construcţia Palatului Cultural din Piaţa Vasile Alecsandri din Cernăuţi, azi sediu al Casei Ofiţerilor din Cernăuţi. Şi după instaurarea comunismului, Societatea şi-a desfăşurat, un timp, activitatea în exil. În numele Societăţii s-au depus memorii în favoarea Bucovinei şi Basarabiei la Conferinţa de pace de la Paris. În 1962, la New York, Societatea şi-a sărbătorit centenarul existenţei sale, ocazie cu care s-a tipărit şi o carte. După decembrie 1989, respectiv la 27 martie 1990, un grup de vreo 30 de intelectuali reactivează Societatea, cu sediul în Piaţa Unirii din Rădăuţi. Are circa 1000 de membri, printre care academicieni, profesori universitari, medici, jurişti etc. din toate colţurile ţării. A înfiinţat filiale în oraşe mari ale ţării: Bucureşti, Iaşi, Braşov, Cluj, Târgu Mureş, Bacău, Suceava, Botoşani şi în multe localităţi din judeţul Suceava. Activitatea Societăţii este cunoscută în ţară şi peste hotare. La iniţiativa ei s-a înfiinţat Institutul „Bucovina” al Academiei Române, cu sediul în Rădăuţi. În fiecare vară, aici se organizează cursurile Universităţii Populare „Ion Nistor”. Societatea are o editură, în care s-au tipărit cărţi de Ion Nistor, Vasile Ţigănescu, Mihai Teliman şi diverşi autori bucovineni contemporani. Revista de cultură „Septentrion” este organul de presă al Societăţii. La sediul său din Rădăuţi, Societatea şi-a amenajat o sală de festivităţi, o bibliotecă cu peste 5000 de volume, un depozit de carte şi birouri de lucru. Tot aici s-a amenajat fondul documentar bucovinean „Ştefan Bucevschi”, care conţine un corp de publicaţii, documente şi manuscrise, deosebit de valoros. Societatea afirmă cu argumente istorice, culturale, sociale, etnografice, caracterul românesc al întregii Ţări de Sus. Hotarele de nord-est ale românităţii sunt pe Ceremuş, Colacin, Serafineţ, Nistru, aşa cum le-a fixat Ştefan cel Mare şi cum sunt consemnate în tratate internaţionale şi în „Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir, sfinţite cu sânge, lacrimi şi sudoare de către strămoşii neamului nostru.

Insigna de vânătoare - Domeniile Bucovina 328

Insigna prezentată mai sus se pare că aparținut vreunui paznic al Domeniilor (de vânătoare) Bucovina. Domeniile de vânătoare erau terenuri destinate în mod special practicării vânatului. Se știe că în Bucovina (o zonă extinsă cu centru pe localitatea Pojorâta) a existat un domeniu de vânătoare unde puteau vâna doar membrii casei regale. Domeniul regal Bucovina cuprindea o zonă împădurită deosebit de frumoasă ce includea satele Valea Putnei, în partea dinspre Muntele Giumalău, și Pojorâta din județul Suceava. La 5 kilometri de centrul satului Valea Putnei a fost construit în anii 1920 un castel vânătoare, care a găzduit până după cel de-al doilea război mondial partidele de vânătoare ale Casei regale.

Prin decretul Nr. 983 din 26 mai 1948 publicat în Monitorul Oficial Nr. 121 din 27 mai 1948, Castelul de vânătoare cu tot inventarul aferent a fost confiscat – „5 corpuri cu un total de 40 de camere”. După această dată, a fost folosit de nomenclatura vremii, până în 1986, când clădirea a suferit un incendiu. După revoluția din 1989 s-a încercat renovarea lui, dar în prezent acesta funcționează ca adăpost pentru lucrătorii forestieri din zonă. Domeniul de vânătoare a rămas și este administrat de Direcția Silvică Suceava (se organizează vânători de urs, mistreț și cerb în special).

Balul gospodarilor - Ediția a XVIII-a

Poiana Stampei în anul Centenarului

Poiana Stampei este o comună din județul Suceava care mai include și alte sate: Căsoi, Dornișoara, Pilugani, Prăleni, Tătaru și Teșna. La recensământul din anul 2011 comuna număra 2077 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 97,11% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Poiana Stampei astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 89,31%, penticostali – 5,44% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Situata intr-o zona plina de istorie si legenda, la trecatoarea dintre Ardeal si Bucovina, comuna Poiana Stampei reprezinta una dintre cele mai pitoresti localitati din tara. Atestata documentar inca din anul 1593, localitatea s-a dezvoltat de-a lungul secolelor, zestrea materiala si spirituala dobandita in timp fiind impresionanta. Peste hotarul localitatii au trecut o multime de popoare migratoare, apoi turcii, austro-ungarii , nemtii , rusii, fiecare dintre acestea contribuind la imbogatirea si diversificarea culturii si civilizatiei. Cu toate acestea locuitorii acestor locuri si-au pastrat cu sfintenie portul si vorba si l-au etalat in cel mai natural mod la: biserica, nunti, hore si jocuri, iar, putin mai tarziu , in mod coregrafic, pe scena. La Poiana Stampei s-au purtat si se mai pastreaza printre cele mai frumoase costume populare din Bucovina; traditiile si obiceiurile de iarna, de Paste sau alte sarbatori,ori cele care insotesc momente din viata omului: nasterea, nunta, inmormantarea sunt deosebite si uitarea lor ar fi echivalenta cu pierderea unei comori.

La Poiana Stampei se incondeiaza cu mare maiestrie oua si a fost creata bundita in culori. Aici sunt munti semeti si codri verzi unde trăiesc cerbul si caprioara, jderul, bursucul, mistretul, pisica salbatica, veverita, ursul, lupul, cocosul de munte. Din muntii Dornisoare izvoreste Dorna cea limpede si curata, aici avem singurul zacamant de turba rosie din Europa si Rezervatia Nationala Tinovu Mare, pe aici a trecut drumul imparatesc al Mariei Tereza, care este hotarul dintre Suceava si Bistrita Nasaud, cu Piatra Dornei si cei 12 Apostoli. Aici cresc plante medicinale atat de folositoare pentru sanatatea omului, iar padurile sunt bogate in fructe si ciuperci de tot felul. Oamenii sunt harnici, si-au construit case durabile, stiu sa produca bunuri cautate pe piata, sunt credincioasi si iubitori de frumos. Comuna Poiana Stampei este situata in partea de sud-vest a judetului Suceava, in Bazinul Dornelor, in lungul Drumului National 17, Vatra-Dornei – Bistrita, artera de trafic national si european. Satele comunei s-au dezvoltat in lungul raului Dorna, care colecteaza spre varsare toate apele ce curg in aceasta zona.

Comuna este strajuita la vest de muntii marunti ai Bargaului, iar la sud de zidul inalt al Muntilor Calimani. Se invecineaza la nord cu comuna Dorna Candrenilor, la est cu Dorna Candrenilor si saru Dornei, la sud cu judetele Harghita si Mures, la vest cu judetul Bistrita Nasaud. Suprafete mari de padure, de fanete si pasuni le-au oferit locuitorilor posibilitatea de a se ocupa de cresterea animalelor si valorificarea produselor animaliere si ale padurii (lemn, fructe de padure, ciuperci). Avand in vedere ca amplasarea comunei Poiana Stampei este intr-o zona inconjurata la vest de Muntii Bargaului, la nord de Depresiunea Dornelor, la est de Muntii Bistritei, relieful este ondulat, avand culmi in partea de aval, iar in partea superioara a paraielor, de culmi proeminente si vai inguste. Altitudinea medie a zonei este de 800 metri, cu varful Pietrosu de peste 2000 metri si Tamau – 1800 metri. Masivele importante sunt: la est Muntii Bistritei si la sud Muntii Calimani.

Începând din anul 2000 în această comună se organizează Balul gospodarilor unde se prezintă frumosul port popular local, cele mai alese bucate gătite de gospodinele satului, muzica inconfundabila a bucovinenilor și alte obiceiuri și tradiții locale. Este un moment festiv în care se revăd fii comunei, de diferite vârste și de pe oriunde vor fi locuit, în țară și chiar peste hotare.

Suceava este un municipiu, reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava, România. Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între anii 1775 - 1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei). Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane. În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în anul 1388 Suceava este menționată drept capitală a Moldovei. În prezent orașul are o populație de aproximativ 86000 de locuitori. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Suceava, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente de cultură și arhitectură din vremuri diferite.

Biserica Sfântul Ilie

Muzeul satului bucovinean

Palatul de Justiție

Hanul Domnesc

Biblioteca județeană I.G.Sbiera

Casa Polonă

Muzeul de Științe ale Naturii

Cetatea de scaun

Muzeul Bucovinei

Prefectura

Primăria

Casa de cultură a sindicatelor

Biserica Mirăuți

Biserica romano-catolică

Biserica Sfântul Dumitru

Biserica Sfântul Gheorghe

Tribunalul

Suceava este un județ în nordul extrem al provinciei istorice Moldova, din România, la frontiera cu Ucraina. Capitala județului este orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 8553 kilometri pătrați și numără aproximativ 615000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 5 municipii - Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, 11 orașe - Gura Humorului, Siret, Solca, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea, Broșteni, Cajvana, Vicovu de Sus și 97 de comune. Deasupra am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Suceava, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente de cultură și arhitectură ale acestui județ, din vremuri diferite, și alte locuri de vizitat în acest județ.