Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – JUDETUL MEHEDINȚI: BAIA DE ARAMA – MĂNĂSTIREA; BROȘTENI – CULA LUI CUȚUI; CERNEȚI – CASA LUI TUDOR VLADIMIRESCU; CETATEA TRICULE; TURNU SEVERIN: BISERICA MAIORESEI, CASELE POPESCU ȘI CASTELUL DE APĂ

1. Situată în partea de nord a judeţului Mehedinţi, Mănăstirea Baia de Aramă este ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu.

A fost ridicată într-un singur an, devenind în scurt timp o adevărată vatră de credinţă şi un bastion al Ortodoxiei pe plaiuri mehedinţene. După ce a funcţionat ca biserică de mir, prin hotărârea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Olteniei din 29 ianuarie 2008, mănăstirea a fost reactivată ca aşezământ monahal de maici. Aşezată la poalele dealului Cornetul, lângă râul Bulba, mănăstirea cu hramul "Sfinţii Voievozi" a stat mereu în picioare în lupta cu timpul. Astăzi, în amintirea vremurilor de altădată, credincioşii vin la secularul altar cu aceeaşi râvnă pentru a înălţa rugăciune şi pentru a-i pomeni pe cei dragi. Despre naşterea acestui loc sfânt şi binecuvântat glăsuieşte veche pisanie din pronaos: "Cu vrerea Tatălui şi cu îndemnarea Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh au făcut această sf(ân)tă biserică dumnealui jupânul Cornea Brăiloiul Ban, dimpreună cu dumnealui jupânul Milco Băiaşul, nepot de frate, Pozanu Căpitanul, cu toată cheltuiala dumnealor şi fiind igumen Kir Vasile Arhimandrit, în zilele prealuminatului creştin domn Io Constantin Basarab voievod. Începutu-s-au a se zidi această sf(ân)tă biserică la maiu 22, leat 7202 şi au săvârşit cu toată podoaba ei la maiu, 7, 7211 (1703). Eu mână păcătoasă, pictorul bisericii Neagoe şi Partenie Ieromonah de la Tismana". La vremea zidirii mănăstirii, târgul Baia de Aramă îşi avea casele răsfirate pe "Valea Oraşului", mănăstirea găsindu-se în spatele unui aniniş care se întindea pe locul actualei pieţe. După tradiţia locală, îndemnul de a ridica aici un aşezământ monahal ar fi pornit chiar de la Constantin Brâncoveanu, care, cu prilejul unui drum de la Cladova la Horezu, ar fi trecut şi pe la Baia de Aramă. Demararea îndrăzneţului proiect a avut la bază şi o întâmplare mai puţin fericită. S-a întâmplat ca, tocmai în această perioadă, vătaful minerilor din Baia, Milco Băiaşul, să piardă pe unul dintre feciorii săi. Cu inima zdrobită, boierul a cerut binecuvântarea de la domnul ţării pentru a ridica aici un aşezământ care să amintească peste ani de feciorul pierdut. Evlaviosul Domnitor nu a pregetat şi, în numai câteva săptămâni, şi-a trimis banul, pe Cornea Brăiloiu, pentru a-l ajuta pe Milo. Scrierile timpului pomenesc de o călătorie a lui Constantin Brâncoveanu, în vara anului 1695, de la Cladova la Cerneţi şi apoi la Tismana, iar drumul cel mai scurt între Cerneţi şi Tismana, prin Topolniţa, Balta, Ponoarele şi Baia de Aramă. Aici, domnitorul a poposit la hanul lui Milco Băiaşul, iar în ziua de 11 iunie au hotărât ridicarea bisericii. Datorită timpurilor vitrege, zidirea bisericii a început abia la 22 mai 1699 şi a fost ridicată într-un singur an (1700). Lipsa resurselor financiare a făcut ca sfinţirea bisericii să vină cu câţiva ani mai târziu, la 7 mai 1703. Istoricul şi geograful român Ion Donat crede că aici a existat o mănăstire mai veche, fiind vorba numai de o refacere a lăcaşului în timpul Sfântului Constantin Brâncoveanu. Din aceeaşi sursă mai aflăm că Schitul Baia de Aramă era închinat, înainte de 1718, Mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos. Nu se ştie cu exactitate de când a fost închinată mănăstirea şi nici de către cine. Este foarte probabil ca acest lucru să se fi petrecut chiar de la temeluirea ei, având în vedere faprul că primul stareţ a fost cuviosul arhimandrit Vasile de la Hilandar. Aşadar, Milco Băiaşul, sârb de neam, ar fi fost autorul legitim al închinării. Dintr-un alt document, scris în anul 1724, reiese că Mănăstirea Baia de Aramă funcţiona ca aşezământ de maici, cu opt vieţuitoare. Această argumentaţie pare să fie lipsită de fundament deoarece pomelnicul cinstitului aşezământ cuprinde numai nume de egumeni, şi nici un alt document nu menţionează numele vreunei stareţe la Baia de Aramă. Mănăstirea sau Schitul Baia de Aramă (apare în documentele vremii sub ambele titulaturi) a dăinuit până la "secularizarea" din 1863, atunci când, prin hotărâre domnească, a fost transformată în biserică de mir. Din această perioadă, biserica mai păstrează o catagrafie cu un preţios document statistic referitor la raportul istoriei sociale şi culturale a vechii vetre monahale. Astfel, aflăm de aici că biserica deţinea în proprietate mai multe obiecte patrimoniale, unele dintre ele de o valoare inestimabilă. Odată cu trecerea vremii, chiliile de zid care ocupau partea dinspre deal a incintei mănăstireşti s-au dărâmat (la 1894 erau încă în picioare). Stăreţia, devenită casă parohială, a dăinuit până la jumătatea secolului al XX-lea. Se mai păstrează şi azi urme din zidul înconjurător al mănăstirii, ridicat din bolovani groşi şi mortar, probabil la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Biserica dăinuie şi astăzi, slujind nevoilor spirituale ale locuitorilor din Baia de Aramă şi nu numai. Mai precizăm că, prin lucrarea de excepţie făcută de zugravii Neagoe şi Partenie (ultimul fiind ieromonah la Tismana), zidurile bisericii păstrează şi astăzi chipurile ctitorilor săi: Milco Băiaşul, Mara, soţia sa (în 1705 sau 1706, după moartea lui Milco, s-a călugărit, luând numele de Marina), cei patru fii ai lor - Milco, Gheorghe, Nicolcea şi Semen, împreună cu familia marelui Ban Cornea Brăiloiu: soţia sa Stanca şi cei doi fii ai lor, Barbu şi Constantin, şi cu Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti din acea perioadă. Datorita inchinarii acestei manastiri catre lavra sarbeasca din Sfantul Munte, precum si datorita originii sarbesti a unuia dintre ctitori, in pictura acesteia apar mai multe chipuri de sfinti sarbi: domnitorul Stefan Dusan (1331-1353); Sfantul Sava al Serbiei; Sfântul Eftimie cel Mare; Sfantul Chiric si Sfanta Iulita, mama lui; Sfanta Petka etc.

Biserica este zidita in forma de cruce, din caramida si blocuri confectionate din zgura de arama. Sfântul altar, avand sapte laturi in exterior, iar in interior pastrand forma de absida simpla, este luminat de o fereastra mica. Absidele laterale ale naosului sunt pentagonale in exterior si rotunde in interior. La randul sau, pronaosul este dreptunghiular, boltit si luminat de o fereastra asezata pe latura sudica. Pridvorul bisericii, dreptunghiular si el, este amplasat pe toata latimea bisericii, arcadele acestuia fiind zidite in forma de potcoava stranse in barne de stejar. Catapeteasma bisericii, zidita in stil brancovenesc, ca si biserica, avand icoanele asezate pe niste rame sculptate minutios in forma vitei-de-vie, este singura care se mai pastreaza in judet. In exterior, biserica este incinsa de un brau decorativ (zimti din caramida aparenta).

2. Cula lui Cuțui este un monument istoric aflat pe teritoriul satului Broșteni,

comuna Broșteni, județul Mehedinți.

Accesul până la monument se face din drumul european E70 ce face legătura între Drobeta Turnu Severin – Târgu Jiu, și de la Strehaia pe DJ 67A, ce face legătura cu orașele Motru și Florești, dinspre primăria Broșteni, către râul Motru pe un drum asfaltat, de cca 400 metri lungime. La începutul secolului al XIX-lea, familia Cuțui avea o construcție mai veche, ce a fost distrusă de atacurile turcești. Legenda spune că un grup de turci din insula Ada-Kaleh au răpit-o pe soția lui Ghiță Cuțui, căpitan de panduri. Pentru răscumpărare, pandurul a vândut o parte din pământ, clădind mai apoi casă întărită, o culă. Cert este că în jurul anului 1815, Ghiță Cuțui a construit cula, împreună cu fiul său, Constantin. Părăsită în 1916, casa-culă a fost devastată de către trupele de ocupație germane în timpul primului război mondial din 1916-1919. După 1930, Constantin I. Cuțui și Ioana Cuțui au încercat o restaurare a clădirii, dar fără succes. În timpul iernii 1953-1954, acoperișul culei s-a prăbușit din cauza greutății zăpezii. Cula Cuțui a rămas în ruină până în anul 1963, când DSAPC Oltenia, prin arhitectul Iancu Atanasescu, a realizat proiectul de restaurare. Din anul 1965, proiectul a fost preluat de către arhitectul Rodica Mănciulescu, care a continuat lucrările până la finalizarea lor, în 1968. Până în anul 1990 aici a funcționat un muzeu etnografic.În primul deceniu al secolului XX, cula a fost retrocedată moștenitorilor familiei Cuțui. În prima fază de construcție cula avea la etaj 3 încăperi, în care accesul se făcea din cerdac. Astăzi există 3 încăperi și un hol, accesul se face din pridvor. Cula, de formă dreptunghiulară, din cărămidă, are două niveluri. Beciul, aflat la parter, are ziduri foarte groase care susțineau o boltă cilindrică sprijinită pe cinci arce dublouri. Intrarea se face pe o singură latură, pe sud.

Zidurile sunt groase de circa 1-1,1 metri. Accesul la nivelul superior, direct la pridvor, se face pe o scară de stejar, dintr-o casă a scării, aflată pe peretele opus al intrării în beci (latura de nord). Etajul, cu ziduri groase de 90 cm grosime, unde se află şi cerdacul, are mai multe încăperi a căror funcție a suferit, în timp, câteva schimbări. Zidurile casei scării erau străpunse de metereze, prin care se apăra accesul în culă. Tavanele sunt din grinzi tencuite, iar pardoseala camerelor din scânduri late de stejar. Pridvorul, cu pardoseala din cărămidă, prezintă arcade trilobate, șase pe latura principală şi una la capul liber dinspre nord-vest.

În exteriorul clădirii, fațadele de la etajul I sunt decorate cu mici panouri dispuse neregulat față de arcade şi panouri mari pe restul suprafețelor de la etaj.

3 Casa (Cula) Tudor Vladimirescu este un monument istoric datat din anul 1800 aflat pe teritoriul satului Cerneți, comuna Șimian, care i-a aparținut lui Tudor Vladimirescu.

Cel mai lesne se ajunge în acest sat mergând pe centura municipiului Drobeta Turnu Severin (E70) până la intersecția cu DJ607A, pe care ne încadrăm pentru circa 1 km până la destinație, după cum ne arată un indicator rutier. Traversăm râul Topolnița și degrabă intrăm în localitatea Cerneți ce ascunde în spate o istorie tumultoasă. Atestat încă din secolul al XVI-lea, târgul a fost mult timp centrul administrativ al Țării Severinului, locul de unde ispravnicul conducea Mehedințiul. Acest lucru a condus la o dezvoltare economică și socială mai alertă, înlesnită și de drumurile comerciale ce treceau Dunărea. Se făcea un comerț intens prin Orșova și Schela Cladovei – se trimiteau lână și porci și se primea în schimb orez, cafea, materiale textile. Totuși călători străini vorbesc în secolul al XIX-lea de „o singură stradă cu prăvălii și mărfuri murdare”, un fel de „oraș-rural”. Pe lângă valoarea istorico-arhitecturală are și o valoare memorială. În perioada 1967-1977, Cula lui Tudor Vladimirescu a fost transformată în muzeu, aici funcționând și o expoziție permanentă cu documente și diferite obiecte care aparținuseră conducătorului Revoluției de la 1821 și al pandurilor. În prezent, cu toate că este înscrisă în Lista monumentelor istorice, cula este abandonată și se află în curs de degradare, iar prin învelitoarea spartă a acoperișului pătrunde apa de ploaie în interiorul clădirii. Autoritățile nu pot interveni cu fonduri, deoarece urmașii boierului Ion Gărdărescu au revendicat acest imobil și litigiul încă nu este finalizat în justiție. În cartea Prin Munții Mehedinților scrisă de Constantin D. Ionescu și apărută în 1977 la Editura Scrisul Românesc din Craiova, cu o prefață de academicianul istoric Alexandru Dima, la paginile 126 și 127 se face o precizare cu privire la cula lui Tudor Vladimirescu, în sensul că atribuirea ar fi eronată. În realitate, pe vremea când slugerul Tudor Vladimirescu era proprietarul terenului, pe acel loc s-ar fi aflat numai un foișor, mai mult de lemn. În ianuarie 1838, via și pivnița slugerului au fost cumpărate de sărdarul Ion Gărdăreanu. Acesta a modificat radical foișorul, transformând postul de pază al viei într-o casă mai arătoasă și mai boierească, denumită în prezent, pe nedrept, cula lui Tudor Vladimirescu.

4. După ce treci de Orșova și te îndrepți către localitatea Svinița, cu aproximativ 4 km înainte de intrarea în comuna respectivă, pe partea stângă, dacă nu ești atent, s-ar putea să ratezi un monument istoric înghițit, la propriu, de Dunăre. Dacă vrei să parchezi mașina în apropierea lui, nu prea ai unde. Dacă vrei să vizitezi ruinele cetății, din nou nu prea ai cum. Motivul este unul singur: Cetatea Tricule se află sub apele Dunării!

Se spune totuși că această cetate ar fi fost ridicată între a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XV-lea, dar înainte de 1430. Regele maghiar, Sigismund de Luxemburg, undeva pe la 1419, oferă Cetatea Tricule cavalerilor teutoni pentru a asigura apărarea frontierei dunărene. Alte izvoare istorice îi indică pe cnejii bănăţeni ca fiind proprietari de drept în preajma anului 1443. Mergând pe acest fir narativ, regăsim un hrisov de prin secolul al XV-lea care îl prezintă de această dată pe banul Petru Petrovici construind cetatea cu scopul clar de a fi punct de frontieră și de a stopa expansiunea otomană.

Din ansamblul ce a reprezentat Cetatea Tricule, astăzi se mai pot vedea două turnuri (cule) de apărare. Un alt turn este scufundat în Dunăre. Cele două turnuri de la suprafață, dacă sunteți atenți le puteți observa de pe drumul principal DN57. Trebuie să țineți cont de faptul că nu vă puteți apropia foarte mult de ele pentru că în primul rând există o curte, o proprietate privată.

Cetatea Tricule (Tri Kule sau Triculi) se află în stare avansată de degradare iar condițiile de vizitare sunt precare dacă nu imposibile. Zidurile turnurilor au căzut prada vremii nemiloase, erodării, incompetenței autorităților dar și căutătorilor de comori despre care se spune ar fi distrus segmentul dinspre râu al unuia dintre turnuri. Această cetate, împreună cu toate castrele romane, davele și fortificațiile de pe Defileul Dunării ne dezvăluie o parte din matricea noastră spirituală și culturală, adică, ne spun cine suntem noi de fapt. Dar în același timp, această cetate reprezintă și unul dintre cele mai elocvente exemple ale nepăsării României față de propriul ADN istoric.

5. Biserica maioresei din municipiul Turnu Severin este un micuț și cochet lăcaș de cult ortodox situat pe Strada Smârdan, la nr. 2.

Această sfântă biserică are hramul Adormirea Maicii Domnului ce se sărbătorește anual în data de 15 august.

Pisania bisericii ne oferă suficiente date despre acest lăcaș de cult: “Biserica s-a clădit în anul 1848 de pioșii credincioși Maior Ion Ciumagea și soția sa Dumitrana, în timpul domniei Principelui Gheorghe Bibescu, fiind mitropolit D.D.Neofit.”

Acum se explică de ce denumirea populară a bisericii este “a maioresei”

6. Casele Popescu din municipiul Drobeta Turnu Severin sunt un edificiu cu statut de monument istoric, aflat încă în picioare și care face cinste urbei de la Dunăre.

Ele au aparținut familiilor boierești severinene Popescu (Gabriel și apoi Tache).

Construcția a fost ridicată în prima jumătate a secolului al XX-lea și este situată pe Bulevardul Carol I, la numărul 67.

După naționalizarea din anul 1948 clădirea a intrat în proprietatea statului și a avut diverse destinații printre care și aceia de Policlinică cu Plată. Astăzi clădirea este liberă de orice sarcini și scoasă la vânzare.

7. Castelul de apă din municipiul Drobeta Turnu Severin este un monument istoric aflat în Piața castelului de apă, proiectat de arhitectul Elie Radu și construit între anii 1912 – 1913.

Alături de Piciorul Podului lui Traian şi de ruinele Cetăţii Severinului, castelul construit în stil medieval este un simbol al frumosului oraş de la Dunăre. Proiectul Castelului de Apă din Drobeta a fost aprobat de Consiliul Comunal, la 10 iunie 1910, după planurile inginerului Elie Radu. Castelul avea să fie amplasat la cea mai înaltă cotă din oraş, la 104 metri altitudine pentru o distribuţie avantajoasă a apei în toate zonele oraşului. Primarul Sabin Popescu a dispus creionarea unui proiect, nu i-a plăcut şi a refuzat oferta arhitecţilor de aici, care era o clădire cu parter şi cu etaj şi a cerut o construcţie simbol pentru oraşul de la Dunăre. În această împrejurare s-a apelat la serviciile inginerului arhitect Elie Radu din Bucureşti, care a gândit proiectul aşa cum arată astăzi. Ceea ce este important este faptul că proiectul a fost contrasemnat şi aprobat de un alt titan în construcţii, și anume Anghel Saligny.

Castelul a fost gata în 1913 şi inaugurat un an mai târziu, când s-a pus în funcţiune întregul sistem de alimentare cu apă a oraşului. La deschidere au participat primul ministru I.I.C.Brătianu, miniştrii Al. Constantinescu şi V.Gh. Mortun, episcopul Ghenadie al Râmnicului- Noului Severin şi a oficialităţilor locale. Castelul de apă înalt de 27 de metri înălţime era cea mai înaltă construcţie din Drobeta. Construcţia a fost plătită dintr-un credit contractat de primărie la Casa Creditului Comunal şi Judeţean. Întreg sistemul avea o staţie de captare în amonte de oraş, uzina de apă care făcea decantarea, filtrarea şi sterilizarea şi, nu în ultimul rând, castelul de apă, prevăzut să facă distribuirea. El a fost proiectat astfel încât să fie ridicat din beton armat şi organizat în interior cu două rezervoare suprapuse. Capacitatea lor era de 1025 de metri cubi. Apa era scoasă din Dunăre prin sorburi foarte puternice, transportată sub presiune pe dealurile din vest unde era uzina de apă. Acolo era tratată chimic şi bacteriologic şi ozonată şi repompată în doi cilindrii uriaşi din interiorul castelului şi apoi dirijată prin cădere în sute de conducte mai mari sau mai mici în licee, şcoli, spitale, cazărmi militare, locuinţe, în industria care se dezvolta extrem de rapid la acea vreme. Construcţia a trecut prin două războaie mondiale, fără urmări asupra imobilului. În timpul Primului Război Mondial, castelul a fost folosit de armata germană ca punct de observaţie, fiind cea mai înaltă construcţie de la acea vreme. Şi în timpul celui de-al doilea război mondial, în cupola superioară erau oameni care ţineau legătura cu comandantul escadrilei aflată deasupra Severinului şi direcţionau locurile pentru a fi bombardate. Odată cu trecerea timpului, oraşul şi-a continuat dezvoltarea, bazinele de decantare din Castel au devenit insuficiente şi s-a pus problema construirii unui al treilea bazin. Acesta se realizează în anul 1964 şi este amplasat în spaţiul podului peste ultimul planşeu de beton al construcţiei. În 1980, construcţia îşi pierde utilitatea şi este destinată atelierelor şi birourilor firmei ce furnizează apa potabilă în Drobeta Turnu Severin. Primăria municipiului Turnu Severin a reuşit cu fonduri europene în valoare de 1 milion de euro să schimbe faţa castelului de apă şi să-i dea o nouă utilitate.

Astfel, în centrul urbei de la Dunăre, chiar la kilometrul zero putem spune, se înaltă monumentala construcţie care găzduieşte acum un centru cultural şi de informare a turiştilor, Castelul Artelor, care din 2013 încoace a fost vizitat de peste 60000 de turişti.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

CÂTEVA

INSIGNE DIN JUDEȚUL GORJ

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

I.M.U.P.F. - Târgu Jiu

(Întreprinderea de Mașini Unelte pentru Presare și Forjare)

I.M.U.P.F. Târgu Jiu (denumire completă – Întreprinderea de Mașini Unelte pentru Presare și Forjare), a fost o renumită întreprindere a orașului situată pe Aleea Macului, nr. 3, ce a fost inaugurată în anul 1976 și se întindea pe aproximativ 250000 metri pătrați. De-a lungul anilor, în uzina, au fost realizate echipamente complexe precum:

prese hidraulice;
prese mecanice;
foarfeci ghilotina hidraulice;
masini de injectat mase plastice;
alte diverse masini speciale.

Inca de la inceputul activitatii fabricii, produsele realizate in Targu-Jiu, au avut ca destinatie pietele internationale. La momentul respectiv, tinand cont de relatiile diplomatice si comerciale ale Romaniei, principalele piete de desfacere erau pietele CAER : URSS, Cehia, Ungaria, Polonia si Bulgaria. După 1989 întreprinderea s-a privatizat devenind MIRFO TOOLS, păstrându-și în general obiectul de activitate și în plus ofera servicii de inalta calitate in domeniul confectiilor metalice sudate si al prelucrarilor mecanice prin aschiere. Unicitatea și complexitatea produselor concepute în cadrul Departamentului de proiectare al MIRFO, constituie principalele atu-uri ale societatii. Acestea sunt completate de creativitatea si profesionalismul desarvarsit al inginerilor din echipa MIRFO. Produsele MIRFO deservesc un numar mare de industrii si domenii de activitate: aeronautică, auto, feroviară, navală, metalurgie, mase plastice, construcții etc

Serviciul public județean Salvamont Gorj

Zona montană a Gorjului este, în toate anotimpurile, o atracție deosebită pentru turiști. Vârfurile semețe, canioanele prin care curg râuri limpezi și reci, drumurile șerpuite ale pădurilor, peșterile pline de mister din adâncurile pământului sau pârtiile amenajate pentru sporturi de iarnă sunt cadrul ideal pentru drumeții și expediții, pentru sporturi extreme sau, pur și simplu, pentru o plimbare relaxantă în natură. Susținând dezvoltarea turismului în Gorj ca alternativă viabilă pentru economia județului, Consiliul Județean Gorj se străduiește să creeze toate premisele favorabile unei industrii turistice de calitate. De aceea, o atenție deosebită a fost acordată siguranței turiștilor, obiectiv pentru care susținem și dezvoltăm o echipă profesionistă care îndrumă, sfătuiește sau intervine atunci când situația o impune: Serviciul Public Judeţean Salvamont-Salvaspeo Gorj. Cu o pregătire impecabilă și cu dotări de ultimă generație, salvamontiștii gorjeni sunt mereu la datorie, cu profesionalism, dăruire și entuziasm pentru a oferi climatul de siguranță necesar unui turism modern în județul Gorj. Prima structura de salvare montană din județul Gorj a fost înființată în anul 1985 de către Consiliul Popular al județului Gorj în baza H.C.M. nr.140 din 1969, forma de organizare inițială fiind de Centru Județean Salvamont cu două echipe, Parâng și Vîlcan, alcătuite din câte 7 persoane, șase salvatori montani și un medic, toți voluntari. Forma de organizare se menține pana în anul 1993, când, datorita creșterii volumului de activitate, se mărește numărul de echipe la trei, înființându-se echipa Cerna. In anul 1996, odată cu apariția H.G. nr.1269 se trece la structura de Serviciu Public Județean Salvamont cu aceleași trei echipe de salvatori în subordine formate, de acum, din salvatori angajați și voluntari. Serviciul Public Județean Salvamont Gorj a fost primul serviciu salvamont din Romania înființat cu personalitate juridică. Dezvoltarea continuă a activității turistice în zona montană a impus mărirea numărului de echipe la 4, înființându-se echipa Gorj, alcătuită numai din salvatori montani profesioniști, alături de cele trei echipe Parâng, Vîlcan și Cerna alcătuite acum din salvatori profesioniști și voluntari. In anul 2006, odată cu apariția Legii nr.402 privind prevenirea accidentelor și organizarea activității de salvare din mediul subteran speologic, se înființează și echipa Salvaspeo Gorj, structura serviciului fiind de patru echipe de salvare montană şi una de salvare speologică. Din punct de vedere administrativ Serviciului Public Judeţean Salvamont-Salvaspeo Gorj dispune de unsprezece baze şi posturi de salvare și intervenție, baza centrală Salvamont Târgu Jiu, baza de intervenție Rânca și posturile de intervenție salvamont din comunele Padeş, Tismana, Runcu, Stăneşti, Schela, Bumbeşti Jiu, Baia de Fier – Rânca Nord, Baia de Fier – Peştera Muierilor şi Polovragi.

Întreprinderea minieră - Motru

Întreprinderea minieră Motru a fost o cunoscută exploatare de extragere a cărbunelui de carieră din zona acestui oraș. Adresa de corespondență a întreprinderii este Calea Severinului, nr.19, orașul Motru, județul Gorj. Această întreprindere era parte a Sucursalei Divizia Minieră Târgu Jiu din cadrul complexului minier SC Oltenia SA. Începând cu anul 1950 prospecțiunile geologice au pus în evidență mari zăcăminte de cărbune energetic, mai ales pe teritoriul Olteniei, iar începând cu anul 1956 a început deschiderea primelor mine, în bazinul Motru. În bazinul minier Motru s-au deschis minele (cariere): Motru Vest, Lupoaia, Roșiuța, Ploștina, Leurda și Horăști. Exploatările miniere la suprafață din Oltenia au fost primele exploatări care au fost deschise în zonele de luncă. Utilajele de exploatare au fost produse în cea mai mare parte în România socialistă. Uzinele Unio Satu Mare produceau locomotive diesel electrice precum și transportoare cu bandă de cauciuc.Uzinele Mecanice Filipeștii de Pădure, din județul Prahova, produceau complexe mecanizate de abataj, combine de înaintare, precum și transportoare cu racleți.Uzinele Mecanice Timișoara au produs sub licență Krupp excavatoare cu rotor de tip 1400 metri cubi capacitate orară, precum și excavatoare de concepție românească cu rotor de tip 1300 metri cubi capacitate orară.Uzinele Progresul Brăila produceau excavatoare cu capacitate de 1,2 metri cubi 2,4 metri cubi 3 metri cubi, folosite la decopertarea preliminară a zăcămintelor de cărbune. Cea mai mare producție realizată, privind cărbunele energetic din Oltenia, a fost de 80 milioane tone. Începând cu anul 90 producția de cărbune energetic a intrat în declin datorită desființării Comitetului de Stat al Planificării (C.S.P.) precum și din cauza condițiilor impuse ulterior de preaderare la Uniunea Europeană. Având în vedere cele menționate, până în anul 2030, conform cerințelor Uniunii Europene, producția de energie electrică pe bază de cărbune în România trebuie să înceteze, ţara devenind dependentă de importurile de energie electrică.

Insigna sportivă - Minerul Motru 1962

Minerul Motru a fost o echipă de fotbal din orașul Motru, județul Gorj. Echipa a fost fondată în anul 1962 și în sezonul 2013/14 juca în Liga a II-a. În vara anului 2016 a fost desființată dar a revenit în sezonul 2021/22. Echipa a participat în campionatul regional între anii 1962–1968, iar apoi în Divizia C în perioada 1968–1973 (obținând primul loc în sezonul 1972–73). A ajuns în Divizia B unde a jucat un total de 15 sezoane între anii 1973–1974, 1975–1976, 1982–1985, 1988–1991, 1995–2000 și 2003–2005. Pe data de 27 noiembrie 2009 Minerul Motru a obținut cea mai clară victorie din istoria sa, 12–0 împotriva celor de la Juventus Bascov.

Motru este un municipiu din județul Gorj care mai include și localitățile: Dealul Pomilor, Horăști, Însurăței, Leurda, Ploștina, Lupoița, Râpa și Roșiuța. Originea cuvântului Motru este geto-dacică, Mutru sau Mutria, după istoricul Giurescu, însemnând apă limpede, curată. Din perioada romană ne parvine înscrisul “Ad Mutriam”, de undeva de prin părțile localității Cătunele, de pe Valea Motrului. Primă atestare documentare apare în hrisoavele de la Tismana din anul 1385. Minerii au descoperit un tezaur roman la Leurda, în anul 1964 (monezi datând în jurul anilor 196 – 251 E.N., din vremea împăratului roman Septimius Sever). În perioada medievală și chiar mult după, Roșiuța și Lupoița erau sate de moșneni. În timpul Revoluției de la 1821, locuitorii localității Ploștina au fost printre primii participanți, mulți dintre ei înrolându-se ca panduri. În fruntea lor era căpitanul de panduri Marius Pârv. La 24 mai 1966, prin decret al Consiliului de Stat, în zona din lunca Motrului, aparținând fostei comune Ploștina a fost organizat viitorul oraș Motru. Începând cu 1 septembrie 1968 localitatea Ploștina și satele Dealul Pomilor, Leurda, Însurăței, Horăști, Roșiuța, Râpa și Lupoița au intrat în componența orașului Motru, odata cu deschiderea zonei miniere. Rezervele de lignit din Valea Motrului au fost exploatate din 1960, prin deschiderea minelor: Horăști, Leurda, Ploștina, apoi prin apariția Minei Roșiuta și Motru – Vest, iar în anul 1976, lucrările de deschidere a carierei Lupoaia. Ziua de 18 octombrie 2000 este data la care orașul Motru a fost declarat municipiu, prin Legea nr. 180. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 19079 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 93,19% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Motru, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 90,83%, penticostali – 1,07% și restul – nedeclarată sau altă religie. Bisericile de lemn din satele Horăști, Lupoița și Leurda sunt obiective turistice musai de văzut la trecerea prin acest municipiu.

Federația sindicatelor miniere - Rovinari

Solidaritate - Unitate - Acțiune

Produsul de mai sus este o insignă realizată la comanda Federației sindicatelor miniere Rovinari, județul Gorj. Această federație este o structură sindicală care înglobează sindicatele unor exploatări miniere din bazinul Gorj și apără interesele lucrătorilor gorjeni din minerit.

Rovinari este un oraș (anul 1981) din județul Gorj care include și localitatea Vârț. Rovinari este un oraș minier, având ca baza economică exploatarea minieră de cărbune (de suprafață și subterană) și producerea energiei electrice în cadrul termocentralei orașului, una dintre primele din Europa ca mărime. Orașul este situat la 25 Km SV de municipiul Târgu Jiu, fiind legat de acesta prin drumul național DN 66. Totodată, orașul Rovinari este situat de-a lungul căii ferate electrificate Filiași-Târgu-Jiu. Cele doua căi de comunicație, feroviară și rutieră, se desfășoară adiacent localității, dispuse împreună cu acestea pe malul drept al Jiului, în prezent regularizat și cu albia majoră îndiguită. Principala resursă minerală a orașului Rovinari este cărbunele inferior (lignit), folosit drept combustibil în centralele termoelectrice. La recensământul din anul 2021 orașul număra 10246 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 11816 locuitori) dintre care: români – 90,15% și restul necunoscută sau alte etnii. Componența confesională a orașului gorjean Rovinari astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,41% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Societatea Ajutorul - Târgu Jiu 1890

Produsul medalistic de mai sus este o frumoasă insignă realiată în anul 1890 la comanda Societății “Ajutorul” din orașul Târgu Jiu. “Ajutorul” a fost organizație caritabilă și de binefacere care a funcționat până prin anul 1951. Nu există altfel de informații despre această societate.

Târgu Jiu (în maghiară Zsilvásárhely, în germană Tergoschwyl) este un municipiu, reședința și cel mai mare oraș al județului Gorj, din regiunea istorică Oltenia, sud-vestul României. Orașul, cu o populație de aproximativ 82000 de locuitori, este menționat pentru prima oară în anul 1406 sub numele de "Jiul", într-o poruncă dată mănăstirii Tismana de către voievodul Mircea cel Bătrân. Tot în secolul al XV-lea, localitatea apare pentru prima dată în documente având calitatea de târg.Cu timpul, în izvoarele istorice apar și mențiuni ce indică o cristalizare a vieții orășenești. Orașul pomenit ca atare, de un document din anul 1611 dat de Radu Mihnea, este atestat ca organizare municipală, având la conducerea treburilor orășenești un jude și mai mulți pârgari. În secolele XVI-XVII, istoria orașului consemnează unele lupte ale locuitorilor săi cu vecinii, pentru hotărnicirea proprietății Târgu Jiului. Starea economică înfloritoare a unora dintre ei le permitea în timpul domniei lui Neagoe Basarab să-și cumpere noi suprafețe de pământuri. Mai jos am postat câteva fotografii cu monumente de cultură și arhitectură din vremuri diferite din municipiul Târgu Jiu, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Catedrala

Colegiul național Tudor Vladimirescu

Grădina publică

Statuia lui Tudor Vladimirescu

Primăria

Bulevardul Constantin Brâncuși

Gara

Hotel Gheorghe Sichitiu

Casa Iosif Keber

Prefectura

Județul Gorj este unul dintre cele 41 de județe ale României cu reședința în municipiul Târgu Jiu. Izvoarele istorice atestă că încă din paleoliticul mijlociu purtătorii culturii și-au gasit adăpost în Gorj. Prima unitate administrativ-teritorială atestată documentar pe actualul teritoriu al județului a fost județul Jaleș. Teritoriul județului Gorj a fost o parte a regiunii istorice Oltenia de Nord. Acest județ a fost vreme îndelungată o unitate administrativă distinctă. Din secolul al X-lea până în secolul al XIII-lea județul a fost o parte distinctă a formațiunii politice condusă de Litovoi. Doar la sfârșitul secolului al XV-lea se poate vorbi de Gorj ca județ. Județul are azi o populație de aproximativ 334000 de locuitori și se întinde pe suprafața de 5602 kilometri pătrați. Ca subunități administrative județul este compus din: 2 municipii – Târgu Jiu și Motru; 7 orașe – Târgu Cărbunești, Turceni, Rovinari, Bumbești, Tismana, Novaci și Țicleni precum și 61 de comune. Mai jos am postat câteva fotografii cu monumente de cultură și arhitectură, alte frumoase locuri de vizitat dar trimiteri poștale ilustrate din județul Gorj.