Epaminonda's Blog.....: KOLLUM

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea olandeză KOLLUM, municipalitatea

NOARDEAST-FRYSLÂN, provincia FRIESLAND, din vremuri

diferite, câteva trimiteri poștale ilustrate, dar și câte o

medalie și insignă locale.

Primăria

Biserica Sfântu Martin

Muzeul

Vechea Primărie

O intrare în localitate

Școala

Strada Dorp

Pensionul Collehelm

Grădina botanică

Poșta

Strada Juliana

Trimiteri poștale

Arhitectură locală

Insignă locală

Medalie locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL DÂMBOVIȚA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

400 de ani de la moartea domnitorului Mihai Viteazu 1593 - 1601

500 de ani de la sfințirea Mănăstirii Dealul - Târgoviște 2001

Mihai Viteazul, primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti, a trăit între 1558 şi 1601. Domnitorul a avut un caracter dârz şi şi-a folosit de toate mijloacele, inclusiv de cuceririle amoroase, pentru a-şi duce la îndeplinire năzuinţele. Mihai Viteazul a rămas în istorie ca primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti: Moldova, Ardealul şi Ţara Românescă. Pentru a-şi realiza scopurile, Mihai Viteazul s-a folosit de oricine, chiar şi de ibovnicele sale. Istoricii sunt de părere că s-a căsătorit cu Doamna Stanca pentru a reuşi să acceadă la putere.

Nu se cunoaşte cu exactitate locul naşterii. Mihai Viteazul s-a născut, după unele surse, în Oraşul de Floci sau Târgul de Floci (n.r. - denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona aici) situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vâlcea.
Mihai Viteazul a crescut fără tată. Potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti. Argumentul principal împotriva acestei variante este acela că Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. Astfel, este greu de crezut că acesta a avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli.
Mama lui Mihai Viteazul, de viţă nobilă sau comerciantă de rachiu. Există două versiuni care circulă cu privire la mama lui Mihai Viteazul, Teodora Cantacuzino. Potrivit celor mai mulţi istorici, ea este de neam grecesc şi se trage din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează istoricul Neagu Djuvara în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“. Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cert este că s-a călugărit spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana, şi a murit în anul 1605 sau 1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia.
Ce caracter avea Mihai Viteazul. Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, de multe ori parafând alianţe cu parteneri pe care nu-i agrea.
Mihai Viteazul a fost comerciant de vite. La început, domnitorul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri. A cunoscut, astfel, lumea comerţului şi a avut multe de învăţat. A deprins limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană. Ajunsese să deţină o avere imensă. Cumpărase din 44 de sate, în timp ce un boier obişnuit avea 8-9 sate.
S-a căsătorit din interes cu Doamna Stanca? Mihai Viteazu s-a căsătorit la vârsta de 27 de ani cu doamna Stanca, descendenta unei mari familii de boieri. Ea era nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a logofătului Gheorghe din Corbi. Provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu fraţii Buzeşti. Căsătoria cu Doamna Stanca i-a deschis tânărului Mihai drumul spre putere. Astfel, unii istorici contemporani au suspectat o căsătorie din interes.
Domnitorul şi Doamna Stanca au avut doi copii, Florica şi Nicolae, cel care avea să ocupe, o perioadă, cât marele voievod era în Ardeal, tronul Ţării Româneşti. Florica avea un farmec special, care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei. Numai intervenţia energică a mamei acestuia, Maria de Spania, a oprit căsătoria dintre cei doi.
Marula, fiica nelegitimă. Mihai Viteazul a mai avut o fiica, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor“. Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale şi chiar se afişa cu amantele. Astfel, nu a făcut nici un secret din naşterea fiicei sale nelegitime. Domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica în vârstă de doar un an şi i-a oferit un hrisov prin care-i lăsa moştenire, după moartea mamei sale mai multe sate.
Povestea de iubire cu fiicele dregătorului muntean Ivan Norocea. Relaţia dintre Mihai Viteazul şi soţia, Doamna Stanca, se degradează, astfel că domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în altă direcţie. Surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras atenţai lui Mihai Viteazul atunci când a ajuns la Alba Iulia. Acestea deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma lor. Dacă despre, Zamfira istoricii susţin că nu există informaţii certe cu privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile sunt certe. Domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va deveni Doamnă.
Apropierea de soţia lui Sigismund Bathory. Mihai Viteazul apare într-o pictură realizată la Praga de Frans Franken alături de Maria Christierna, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste amoroasă. A divorţat de acesta, iar succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei Báthory, vărul lui Sigismund, îi face avansuri din ce în ce mai agresive. Astfel, Maria Christierna se refugiază la curtea regală de la Pragă. Aceasta i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihahai la regele Rudolf, pentru a-l spijini să lupte împotriva lui Andrei Báthory. SURSA – NET Adevărul.ro Târgu Jiu

Se ştie că pe vremea lui Mircea cel Bătrân existau mai multe mănăstiri “despre care nu ştim când şi de cine au fost întemeiate", printre ele numărându-se şi Mănăstirea Dealu. Dar lăcaşul iniţial nu a rezistat prea mult astfel că, la sfârşitul aceluiaşi secol, domnitorul Radu cel Mare (1495-1508) a hotărât ridicarea unui ansamblu mănăstiresc din temelie, pe locul celui existent, din diverse motive: “fie că acest sfânt locaş se năruise în timpul îndelungatei sale existenţe, fie că Voievodul voia să facă lângă capitală un «edificiu» care să întreacă pe cele existente atunci în «splendoare», fie, în sfârşit, că – după spusa tradiţiei – voia să ridice peste «oasele scumpe ale moşilor săi» o biserică măreaţă." Astfel că, la 26 august 1499, domnitorul începu a zidi mai întâi clădirile din jurul mănăstirii, în principal clopotniţa, abia apoi urmând a se ocupa şi de biserică. Toate acestea se cunosc dintr-o inscripţie a vechii clopotniţe, aflată sub stema lui Radu cel Mare: “Cu mila lui Dumnezeu, Io Radul Voevod, fiul lui Vlad Voievod, Domn a toată ţara Ungrovlahiei, începu acest turn [clopotniţă] al sfântului părintelui nostru Nicolae făcătorul de minuni în anul 7007 [1499] luna august 26 zile."Cât priveşte amănuntele legate de zidirea şi sfinţirea bisericii le aflăm din cele două inscripţii în slavonă, ce se află de o parte şi alta a uşii de intrare în biserică, inscripţii sculptate în piatră şi încadrate în chenare din acelaşi material: “Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşitul Sfântului Duh blagocestivul şi iubitorul de Hristos, înfrumuseţat cu toate învăţăturile drept-credincioase şi încununat cu toate cununile, Io Radul Mare-Voevod, cu mila lui Dumnezeu Domn a Toată Ţara Românească, fiul marelui Vlad Voevod [Călugărul], în anul 7008 [1500], crugul zodiei: 2 al soarelui şi al lunii: 16, temelia: 29, indicţia: 3, mâna anului: 3, a început să zidească şi să înnoiască şi din temelie a ridicat cu toate bunătăţile şi cu mari frumuseţe a înfrumuseţat acest mare hram întru numele sfântului părintelui nostru şi arhierarh, făcătorului de minuni Nicolae din Mira Lichiei, şi a sfinţit-o în acelaşi an 7010, luna D[ecembre] 4 zile, fiind egumen Zaharia. Amin." Biserica nu a fost complet terminată, pictura ei urmând a fi realizată abia peste câţiva ani, în timpul lui Neagoe Basarab (1512-1521). După mărturia acestuia din urmă, “Radul Voievod a trecut din această viaţă de deşertăciune şi acest mai sus zis hram l-a lăsat nesăvârşit de Sfânta Scriptură", fapt care l-a determinat ca să o termine el, pentru ca “să ne numim şi noi ctitori cu mai sus numitul Radu voevod, ctitor şi clăditor al acestui hram". După moartea lui Mihai Viteazul (1593-1601), mănăstirea avea să fie jefuită şi distrusă parţial, atât în timpul conflictelor armate cât şi de către tâlharii ocazionali. În anul 1610, la 29 decembrie, pe când domnul ţării Radu Şerban (1602-1611) petrecea la Târgovişte, principele ardelean Gabriel Báthory a trecut cu oastea prin pasul Branului şi a pătruns în Ţara Românească. El s-a aşezat stăpânitor al ţării pe care a prădat-o timp de trei luni, lăsându-şi un trist renume în istorie: “Iar Batâr Gabăr s-au tăbărât la scaunul Târgoviştii, şăzând aicea în ţară 3 luni, dând voie oştilor de au prădat ţara şi toate mănăstirile, cât n-au rămas nimic în ţară. Nici altă dată n-au mai fost aicea în ţară răutate şi jaf ca atuncea", aspect ce apare şi în cronica lui Radu Popescu: “că în trei luni au şăzut procletul în ţară, jefuind, prădând, arzând; care nevoie n-au fost, nici va mai fi în pământul nostru." Cum Gabriel Báthory îşi stabilise sediul la Târgovişte, mănăstirea Dealu a fost printre primele lăcaşuri ce au căzut victimă jafului şi distrugerii. Mărturii avem de la egumenul de atunci al mănăstirii, Mitropolitul Matei al Mirelor: “câte ticăloşii şi vărsări de sânge şi profanări de biserici şi jafuri de mănăstiri, nu se pot spune cu deamănuntul... În special chinuiau pe preoţi şi pe călugări... Şi năvălind ca hoţii în mănăstirea noastră, furând toate giuvaerurile câte le căpătase şi sfărâmând mormintele domnilor şi stricând lespezile bisericilor, crezând să afle bogăţii de aur, puindu-şi numele de furi de lucruri sfinte şi scormonitori de morminte." De starea jalnică în care se afla mănăstirea după trecerea oştilor jefuitoare a fost impresionat voievodul Radu Mihnea care, venind în 1614 să se închine bisericii şi să înalţe rugăciuni lui Dumnezeu şi Sfântului Ierarh Nicolae, a găsit “sfântul lăcaş stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi surpat cu totul de Unguri", iar în altă parte zice că l-a găsit “pustiit, risipit, dărâmat şi de tot sărăcit de necredinioşii Unguri." După cum mărturisea într-un hrisov emis în acelaşi an, “inima noastră a venit la umilinţă şi jale fiind atunci nastavnic şi egumen al mai sus spusului lăcaş prea sfinţitul mitropolit al Mirelor chir Matei şi cu ceilalţi călugări şi fraţi din cinul călugăresc, cari au căzut cu lacrimi de umilinţă şi smerenie spre domnia noastră, aducând înaintea domniei noastre prea umile rugăciuni ca să fiu nou ctitor al sfântului lăcaş, mai sus zis, ca să întăresc şi să înnoesc şi să împuternicesc acest sfânt lăcaş", mai ales că nu doar sfânta mănăstire era “pustiită şi stricată", ci şi “biserica lui Dumnezeu, asemenea chiliile şi celelalte case pustiite." Fiind o importantă ctitorie şi necropolă domnească, mănăstirea a beneficiat mai departe de purtarea de grijă a voievozilor iubitori de neam şi frumos ce au contribuit la refacerea ansamblului ori a bisericii, înscriindu-se pe linia ctitorilor de seamă. De pildă, despre Matei Basarab (1632-1654) se spune că a desfiinţat în anul 1639 închinarea făcută mănăstirii Iviron din Muntele Athos, totul din dorinţa ca acest sfânt locaş să nu ajungă cumva pe mâna călugărilor străini de neam. Mai mult, domnitorul i-a întărit mai multe proprietăţi, dăruindu-i un rând de sfinte vase din aur (azi dispărute). Printre numeroasele obiecte bisericeşti dăruite ctitoriilor sale sau altor biserici pe care le socotea a fi de prim rang se numără şi o cruce din lemn de chiparos ferecată în argint, ramele fiind împodobite cu ornamente vegetale. Crucea este sculptată pe ambele feţe, scenele fiind încadrate de colonete şi având inscripţii greceşti explicative. Piciorul crucii se sprijină pe o bază elipsoidală, cuprinzând o inscripţie frumos gravată: “Această svîntă cruce ferectu-o-au Matei Vod[ă] şi cu doamna sa Elena şi o au dăruit la mănăstirea Deal[ul]ui, unde iaste hramul s[vea]ti Nicolae în anul 7157 (1648-1649)." În prezent crucea se păstrează în mănăstirea căreia i-a fost dăruită. Nici marele domnitor şi ctitor Constantin Brâncoveanu (1688-1714) nu a rămas nepăsător la suferinţele mănăstirii – căci incursiunea austriecilor în Muntenia (1689-1690) pricinuise multă pagubă. Dintr-un document din 1691 aflăm că “în zilele domniei mele, întâmplându-se oşti greale de păgâni de au intrat în ţară aici, de nemţi despre ţara ungurească... au făcut multă stricăciune şi prăzi ţărei", prilej cu care “jefuit-au şi într-această sfântă mănăstire ce au găsit". Văzând el că “de multă vreme învechindu-se multe să stricase şi să dărâmase… toate cele ce era prea învechite au pus de le-au dres şi le-au înnoit şi mai bine le-au tocmit ca de iznoavă mai toate". Cronicarul oficial al domnului, Radu Greceanu, a menţionat şi el acest eveniment, precizând că “domnul, prentre atâtea supărări, îndemnatu-s-au şi au învălit mănăstirea Dealului păste tot cu table dă aramă şi o au înfrumuseţat precum pre dinlăuntru cu zugrăvele şi cu alte odoare, aşa şi pă dinafară", fapt subliniat ulterior şi în pomelnicele mănăstirii. Dar domnia fanarioţilor nu avea să aducă nimic bun nici ţării şi nici mănăstirii Dealu, la delăsarea şi sărăcirea generală adăugându-se jafurile turcilor din 1738, din timpul războiului cu austriecii. În plus hotarele moşiile erau încălcate mereu, astfel că veniturile erau numai cu numele. Nici râvna egumenului Dionisie Lupu (1769-1831), viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, nu a izbutit să facă mare lucru, deşi nu a rămas nepăsător la lipsurile mănăstirii. Din păcate, cutremurul din 26 octombrie 1802, rămas în amintirea cronicilor ca unul înfricoşător, “a risipit toate la pământ", dar nu l-a învins şi pe egumen care “de iznoavă al doilea rând l-au făcut la loc, încă şi mai cu adaos", împrumutând bani şi solicitând ajutoare de prin toate părţile. Dar viaţa la Mănăstirea Dealu a continuat să fie plină de greutăţi. Degeaba a trecut-o Ioan Caragea (1812-1818) în rândul mănăstirilor de prim rang, veniturile ei erau neînsemnate şi insuficiente pentru întreţinerea curentă şi efectuarea reparaţiilor. La toate acestea s-au adăugat cutremurele de pământ, căci după cel din 1802 a urmat unul şi mai puternic în 1838 – când au căzut turlele mici, asemenea şi paraclisul. În urma lor s-au făcut nişte reparaţii minore, restul ajungând de ruină. De această stare jalnică a aflat domnitorul Gheorghe Bibescu (1843-1848). Implicarea sa în viaţa Mănăstirii Dealu s-a datorat faptului că a fost un “idolatrizator al trecutului nostru", fapt pentru care la înscăunarea sa din 1843 de la Curtea Veche, el a depus jurământul îmbrăcat în costumul lui Mihai Viteazul, al cărui mormânt de la Dealu l-a vizitat la scurt timp după aceea. Dorinţa lui de a fi un imitator al bravului voievod muntean l-a determinat să-şi îndrepte atenţia dar mai ales finanţele către biserica ce adăpostea capul ilustrului său înaintaş. Dându-şi seama de complexitatea lucrărilor, a angajat pentru prima dată arhitecţi din străinătate, cu studii de specialitate, dintre care “arhitectonul" Johann Schlatter a primit chiar titlul de “arhitect mănăstiresc". S-au refăcut clădirile din jurul mănăstirii, având parter şi etaj dar, mai ales, s-a construit turnul clopotniţă, un turn înalt ce poartă până azi numele de turnul lui Bibescu, deşi a fost terminat în timpul lui Barbu Ştirbei. Din păcate s-a intervenit mai mult decât trebuia asupra bisericii, refăcându-se turlele cele mici în stilul neogotic, la modă pe atunci şi adăugându-se un fronton pe latura vestică. Forma învelitorilor a suferit şi ea transformări majore, frontoanele arcuite fiind transformate în unele triunghiulare. La fel şi cornişele şi forma învelitorilor turlelor, la cornişa acestora din urmă fiind adăugate nişte fleuroane, în stilul neogotic al vremii. În biserică s-au refăcut mobilierul şi tâmpla, bineînţeles tot în acel stil gotic cu tendinţe baroce. În timp ce erau executate reparaţiile la biserică, domnul s-a îngrijit ca să o înzestreze cu odăjdii, clopote şi argintărie nouă lucrată la Viena (sfeşnice şi policandru), astfel că târnosirea a putut avea loc în 1857. Din păcate, secularizarea care s-a abătut asupra tuturor mănăstirilor româneşti avea să ducă Dealu la sărăcire completă şi la risipirea călugărilor în cele patru zări. În timpul Războiului de independenţă (1877-1878) aici avea să funcţioneze un lagăr al prizonierilor turci. Ulterior, în 1879, s-a înfiinţat Şcoala divizionară de ofiţeri – ea rămânând aici până în 1883 când s-a mutat la Mănăstirea Bistriţa. În această perioadă, în zidurile străvechii biserici au început să fie incizate, mai mult sau puţin adânc, numele celor care au considerat că doar aşa şi-l pot face nemuritor, un gest condamnabil, căci inscripţiile adânc incizate nu mai pot fi îndepărtate. În acest răstimp, o comisie formată din Ioan Slavici şi arhitectul Gheorghe Mandrea, însărcinaţi de minister cu cercetarea monumentelor istorice, a vizitat Mănăstirea Dealu pe la 1881 şi a constatat că erau necesare “însemnate reparaturi". Drept pentru care, considerându-l cel mai preţios monument după biserica lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, comisia a cerut ca să se ia măsurile necesare în vederea conservării monumentului. Nu s-a făcut nimic în acest sens, iar lăcaşul ajunsese a fi mănăstire numai cu numele, părăsindu-se cu totul. Prin vara anului 1897, un vizitator mărturisea că a aflat aici doar un singur călugăr. Pe la începutul veacului al XX-lea la Mănăstirea Dealu s-a mutat Şcoala copiilor de trupă, pentru ca, din 1912, aici să fiinţeze liceul militar “Nicolae Filipescu", purtând numele celui care a stăruit mult la înfiinţarea sa. Cu acest prilej s-au înlocuit toate clădirile perimetrale, din vechiul ansamblu păstrându-se numai biserica şi clopotniţa. Fostele chilii au fost înlocuite cu un rând de clădiri cu etaj ce au transformat mănăstirea într-o cazarmă, preotul-profesor de Religie urmând a săvârşi şi cele sfinte în biserică. Dar cutremurul din 1940 a pricinuit mari distrugeri, năruind turlele bisericii, partea superioară a clopotniţei şi clădirile liceului. Liceul s-a mutat la Predeal, iar biserica şi restul au rămas în paragină câţiva ani buni.Toate acestea au durat până în timpul păstoririi părintelui patriarh Justinian Marina când, cu concursul autorităţilor, au început lucrările de consolidare şi refacere ale străvechiului monument. Proiectul întocmit de arhitectul Ioan Paraschivescu prevedea construirea a două aripi de chilii, ateliere şi trapeză pe latura de nord a bisericii, prelungindu-se parţial pe laturile est şi vest, deasupra pivniţelor care s-au păstrat aşa cum erau. În final urma să se refacă şi zugrăveala bisericii, întrucât cea veche se deteriorase, iar la turle lipsea complet. Deşi planul iniţial prevedea ca latura dinspre Târgovişte să rămână deschisă, în final s-a hotărât ca să se construiască de jur-împrejur corpuri de chilii şi un paraclis. Aceasta “pentru a se da înfăţişarea clasică monumentului, după modelul mânăstirilor ortodoxe… şi pentru a se crea un spaţiu corespunzător în vederea vieţii de obşte ce se va dezvolta aici." Aşa că proiectul alcătuit de arhitectul Nicolae Diaconu cuprindea chilii cu coridoare largi în faţă, un paraclis şi încăperi pentru primirea înalţilor ierarhi. Piatra de temelie a fost aşezată la 11 iulie 1955, pe locul unde urma să fie ridicat paraclisul. Între anii 1955 şi 1958 s-au realizat lucrările de refacere ale incintei pe laturile de răsărit, miazăzi şi apus – ea cuprinzând chiliile şi, pe latura sudică, un paraclis (cu hramul Acoperământul Maicii Domnului), o terasă cu vedere spre oraş şi apartamentul patriarhal – toate îmbrăcate în cărămidă aparentă. Ele completează vechiul corp de chilii aflat pe latura nordică şi care includ şi turnul clopotniţă, ansamblu ce se detaşează stilistic şi cromatic de cel nou construit, fără a ajunge însă să fie în opoziţie. Corpul proiectat de o parte şi de alta a turnului clopotniţă este tencuit şi zugrăvit în alb, după tradiţia ansamblurilor monahale munteneşti, prezentând şi el acelaşi portic cu câte trei rânduri de arce pe coloane de tip brâncovenesc ce imită piatra, dar mult mai mici ca înălţime. În ansamblu corpul vechi şi cel nou reprezintă două etape ale istoriei recente a monumentului, care se adaugă armonic la cea, mult mai veche, a bisericii. După înnoirea mănăstirii şi refacerea sa din 1958, s-a hotărât ca aici să fie Casă sanatorială şi de odihnă pentru preoţii şi călugării în vârstă a Casei de Pensii şi Ajutoare din cadrul Patriarhiei Române, situaţie existentă până în 1986, an în care instituţia a fost transformată în mănăstire de maici, în regim de obşte depinzând de Arhiepiscopia Bucureştilor, iar în prezent de cea a Târgoviştei.
Modul în care a fost zidită biserica a fost extrem de ingenios, ca atare ea a şi durat de-a lungul secolelor, fiind unul dintre puţinele monumente care s-au păstrat cu aspectul lor original. A fost realizată din materialul tradiţional, cărămida, dar zidăria respectivă a fost dublată de o cămaşă de piatră albă făţuită, blocurile fiind legate între ele cu scoabe din metal fixate în plumb. Inevitabil, pe alocuri piatra şi-a schimbat culoarea, fapt care nu îi ştirbeşte cu nimic farmecul. De la intrare se poate percepe structura planimetrică, aceea care ne este deja tradiţională, cea cu trei abside, care este şi tipul consacrat edificiilor monahale. Dând roată bisericii se pot observa aceste trei abside, dintre care cele două din dreptul naosului sunt pentagonale în exterior, cea din dreptul altarului este heptagonală şi tustrei sunt semicirculare în interior.La biserica de la Dealu se remarcă prezenţa unui soclu, înalt de cca 1 m care, cam cu 50 cm deasupra solului, iese puternic în relief, rezultând astfel o bancă din piatră ce înconjoară perimetral biserica. Vizual, profilul în ansamblul său conferă o bază stabilă întregului monument, ce pare a se fi aşezat pentru totdeauna în acest loc. Soclul reprezintă “talpa" bisericii, temelia ei, elementul de stabilitate şi de siguranţă, liantul dintre pământul pe care stă biserica şi care îi oferă siguranţă şi cerul către ea se îndreaptă, înalţă şi semeaţă. Profilul arhitectural îl ajută să realizeze firesc această trecere gradată de la pământ la cer, de la cele materiale la cele spirituale. Dar înţelesul soclului nu se opreşte aici, el putând fi privit şi ca elementul cheie care vizualizează desprinderea bisericii de pământ şi înălţarea ei. De regulă, bisericile se amplasau pe un loc înalt, lăcaşul de cult fiind simbolul Bisericii spirituale, al “«cetăţii care stă dea¬supra muntelui», la care vor merge popoarele", după cum spune proorocul Isaia sau Mântuitorul Hristos Însuşi: “...nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă" (Matei 5, 14). Biserica despre care vorbim este una dintre acestea, ea fiind amplasată chiar pe un deal, spre a fi văzută de către toţi. Dar mai mult, prin soclul pe care a fost aşezată, ea pare a fi şi mai înălţată iar elementul inferior respectiv, prin profilul ce i s-a dat, poartă un mesaj similar cu cel al părţii superioare a bisericii, acela de înălţare de la pământ la cer. Acest urcuş a fost întotdeauna simbolizat de înălţarea deosebită a zidurilor şi turlelor bisericilor, de-a lungul timpului observându-se preferinţa către biserici din ce în ce mai zvelte. Şi dorinţa ctitorului de la Dealu a fost aceea de a ridica o biserică cât mai înaltă, o adevărată rugă în piatră ce străpunge cerurile. Caracteristica respectivă nu se referă doar la înălţimea ei exprimată în metri, ci priveşte raportul dintre înălţime şi lăţime. Aspectul acesta este vizibil mai ales în interior, dar nici exteriorul nu este mai prejos, încă de la intrare atrăgând atenţia elansarea verticală a întregului corp al bisericii. Având în vedere legăturile strânse care au existat între ctitoria de la Dealu şi cea de la Argeş, a fost firesc ca să se creadă că acelaşi meşter a lucrat şi la una şi la cealaltă. Numai că, la biserica de la Dealu este mult mai evidentă tendinţa către verticalitate decât la Argeş, unde nu avem acelaşi sentiment al desprinderii de cele pământeşti, al zborului către cele cereşti. În Biserică, toate se află într-o armonie şi aranjare bine stabilite, conform ierarhiei rânduite ca pe treptele unei scări. În vârful acesteia se află Iisus Hristos, capul Bisericii. Practic, întreaga creaţie, îngerească şi omenească, este o ierarhie ce urcă spre Dumnezeu, fiind în unire cu cele aflate pe treptele mai înalte, acestea atrăgându-le pe cele mai de jos către cele de sus. Aprofundarea semnificaţiilor turlei, înţeleasă ca simbol al lumii cereşti, precum şi înţelegerea bisericii, ca fiind trupul mistic încununat de capul său, Hristos – unic şi de neegalat dar Care îi cheamă pe toţi către Sine – au condus către apariţia în cadrul arhitecturii ortodoxe a ceea ce am putea numi volumetrie piramidală. În cadrul acesteia nu există decât un singur element dominant, turla de pe naos – amplasată de regulă în centrul de greutate al compoziţiei arhitecturale – şi căreia i se pleacă celelalte elemente verticale, subordonate ei. Iar în ceea ce priveşte elansarea verticală, trebuie menţionat faptul că aceasta este o transpunere în forme arhitecturale a principiului ierarhiei ce domneşte în cadrul Bisericii ortodoxe, al cărei cap este Iisus Hristos, urmat de apostolii Săi, de ierarhi, preoţi şi credincioşi, cei care formează corpul Bisericii. Privitor la acest aspect, voievodul Radu a renunţat la varianta deja tradiţională a unei singure turle, preferându-o pe cea cu trei – una mai înaltă pe naos şi două mai mici pe pronaos – rezultând un “mănunchi de turle" ce se înalţă spre cer. Dacă în lumea sârbească întâlnim doar unul sau două elemente verticale – turla de pe naos şi turnul clopotniţă de pe pronaos –Radu cel Mare a preferat introducerea unei noutăţi, o biserică cu trei turle. În felul acesta a rezultat o volumetrie aparte a întregului edificiu, mult mai echilibrată decât în cazul variantelor cu o singură turlă. Valoarea celor două turle secundare e de o “importanţă deosebită în compoziţie, asigurând echilibrul accentelor şi închegarea conturului." Dispunerea specială a turlelor înspre turla cea mare şi nu înspre intrarea în biserică “dă bisericii o înfăţişare elegantă şi o proporţie de ansamblu foarte armonioasă." În plus, intenţia de a conferi monumentalitate întregului edificiu – materializată prin supraînălţarea atât a zidurilor cât şi a turlelor – n-ar fi fost finalizată în cazul prezenţei unui singur element vertical. Acesta ar fi riscat să ajungă o piesă stingheră cocoţată pe masa constructivă a bisericii. Pe când în varianta aleasă la Dealu, prezenţa celor două turle secundare din imediata vecinătate a celei principale conduc către schiţarea unei volumetrii de tip piramidal, o vie ilustrare a ierarhiei specifice Bisericii. Pe lângă silueta deosebit de plastică şi elegantă a bisericii de la Dealu, ea se detaşează faţă de celelalte ctitorii şi prin înfăţişarea paramentului sau a materialului din care este alcătuită faţada sa. Majoritatea bisericilor din spaţiul românesc sunt alcătuite din azise (rânduri) de cărămidă care, după obiceiul bizantin, alternează cu cele din piatră ori bolovani. Or, aceasta este prima biserică cu faţada din piatră de talie.Zidurile sunt construite tot din cărămidă – cu o grosime considerabilă, după cum se obişnuia a se zidi bisericile în spaţiul artei bizantine – dar, pentru prima dată în arhitectura românească, ele sunt placate integral cu piatră făţuită, o certă influenţă sârbească, dar mai ales armeano-georgiană. Materialele au fost alese cu grijă, piatră de Câmpulung de cea mai bună calitate şi marmură. Gavril Protul, biograful Sfântului Nifon, ne spune că ea era “tot din piatră cioplită şi stâlpii uşilor şi ferestrelor tot din marmură, cum se vede şi acum bisearică frumoasă şi minunată". O altă noutate apărută la faţada bisericii de la Dealu este faptul că are “suprafaţa vibrată de un lanţ de arcaturi oarbe, înguste şi înalţe, terminate cu arce în plin cintru. Arcaturile, care încadrează o serie de panouri netede de piatră făţuită, uşor scobite în faţa zidului, se înfăţişează sub forma unui lanţ de rame de piatră profilată, formate fiecare din două ciubuce..." Acestea sunt nişte muluri cu profil semicircular, specifice arhitecturii Ţării Româneşti şi Moldovei. Arcaturile nu au câtuşi de puţin un rol constructiv, ci doar unul decorativ, acela de a vibra suprafaţa netedă rezultată din făţuirea pietrei căci, în lipsa lor, faţada ar fi riscat să devină monotonă în netezimea ei continuă. Se înşiruie una după cealaltă, cele din registrul inferior neaflându-se în raport cu cele superioare, care sunt mai numeroase. Această înşiruire a celor două rânduri de profiluri – mai lentă în partea inferioară, mai alertă în cea superioară – ce învăluie biserica într-o ritmicitate aparte, dau impresia unei hore ce încinge trupul bisericii. După cum vom vedea, ea ar putea fi corespondentul exterior al mişcării circulare, al horei cosmice pe care o vom întâlni în circularitatea formelor arhitecturale interioare şi în horele de îngeri pictate în biserică, în jurul Mântuitorului din turla naosului sau a Maicii Domnului de pe bolta pronaosului.Dacă sistemul placării cu piatră nu avea să fie preluat în secolele următoare – românii preferând tot cărămida, de diverse forme şi aşezată în fel şi chip pentru a naşte faţade cât mai plastice – în schimb o altă noutate apărută la Dealu avea să devină caracteristică pentru arhitectura muntenească şi, ulterior, şi cea moldovenească. Este vorba despre brâul orizontal din piatră, format aici din trei mănunchiuri de toruri sau profiluri semicirculare şi care, întrucât împarte faţada în două jumătăţi orizontale relativ egale, se mai numeşte şi brâu median. La Dealu, brâul este amplasat puţin mai sus de partea mediană, motiv pentru care registrul superior este mai îngust decât cel inferior, ce pare a avea o mai mare stabilitate.Brâul nu este doar un element decorativ, ci are şi profunde semnificaţii simbolice. Deoarece Biserica este înţeleasă ca fiind Trupul mistic al Mântuitorului, Mireasă a lui Hristos, Maica Domnului, de aceea locaşul de cult are rolul de a fi icoana materială a trupului omenesc. Din acest motiv şi zidirea bisericească a devenit purtătoare de brâu, după modelul omului. Din cele mai vechi timpuri, cingătoarea, centura, cureaua sau brâul au constituit piese nelipsite ale vestimentaţiei popoarelor, ele semnificând puterea, fidelitatea, curajul sau perseverenţa în îndeplinirea unor acţiuni măreţe. El este simbolul puterii de a lupta cu ispita şi de a ieşi biruitor – “şi m-ai încins cu putere spre război şi ai împiedicat pe toţi cei ce se sculau împotriva mea" (Ps. 17,43) – aşadar este însemnul curăţiei sufleteşti şi trupeşti. Ca atare, el este purtat şi de către monahi, în unele ordine călugăreşti fiind preferată funia, ca semn al maximei umilinţe. Fiind un element de vestimentaţie atât de răspândit, cu o certă încărcătură spirituală şi având în vedere şi semnificaţiile bisericii de trup al lui Hristos, este lesne de înţeles apariţia acestui inedit element arhitectural pe faţada bisericii Mănăstirii Dealu. Dacă turla este capul, atunci corpul bisericii, trupul, nu se poate prezenta decât încins cu brâul curăţiei, al dreptăţii, al măreţiei şi al puterii. Partea superioară a oricărei clădiri este privită ca fiind încununarea întregului corp construit, ca atare ea trebuie şi este cel mai adesea tratată în mod deosebit. În cazul bisericii Dealu cornişa este alcătuită din trei rânduri de profiluri, ce ies în consolă unul deasupra celuilalt, formând un fel de streaşină dar nu excesiv reliefată. Un alt element care atrage atenţia şi care a fost şi a rămas unicat în arta românească este modul de dispunere a decoraţiei în piatră. La modalitatea de vibrare a suprafeţei din piatră prin elementele profilate se adaugă şi fragmentele din piatră sculptată, care punctează elementele principale ale bisericii: turla cea mare cu baza sa pătrată, cele două turle mai mici, rozetele ce serveau ca răsuflătoare şi panourile aflate de o parte şi alta a intrării. Vocabularul decorativ specific sculpturii de la Dealu este deosebit de elegant şi sobru, preferându-se geometrizarea elementelor şi motivul decorativ al entrelacsului, elementele decorative fiind, în marea lor majoritate, de provenienţă armeano-georgiană. Din păcate, ancadramentele ferestrelor despre care avem toate motivele să credem că erau bogat ornamentate, au fost înlocuite în timpul lui Bibescu, cu unele din marmură, simple, fără nici un profil. Un alt element oriental îl găsim în partea superioară a intrării în biserică realizată din bolţari tăiaţi ondulat, după “tradiţia tehnicii arabe, moştenită de către turci. Aceasta ne îndreptăţeşte să recunoaştem aici mâna de lucru a unui pietrar venit poate din Constantinopol, unde se întâlnesc deopotrivă tradiţiile structive şi decorative ale artei arabe şi ale celei armene – grefate peste vechiul fond bizantin, atât de complex şi el – pe temeiul cărora înfloreşte tocmai la începutul veacului al XVI-lea o bogată arhitectură turcească." Acest tip de alternare a blocurilor din marmură colorate în alb şi o nuanţă roşiatică apare de două ori, el punctând partea superioară a intrării în biserică, în spaţiul pronaosului, dar şi a intrării în naos. Sursa Net - www.manastireadealu.ro

Insigna sportivă - C.F. Chindia Târgoviște (Club Fotbal)

Asociația Fotbal Club Chindia Târgoviște, cunoscut și sub numele de Chindia Târgoviște, FC sau CF Chindia, pe scurt Chindia, este un club profesionist de fotbal din municipiul Târgoviște e astăzi evoluează în Liga a II-a. Fondat pe 11 august 2010 de fostul fotbalist român, Gheorghe Popescu, în asociere cu fostul arbitru internațional, Ion Crăciunescu și Municipiul Târgoviște, FC Chindia a dorit să fie din primii ani un proiect pe termen lung, un model de profesionalism și un club de fotbal viabil pentru oraș. Chiar dacă nu este clubul original al orașului și nu deține palmaresul vechii echipe (FCM Târgoviște), clubul se bucură de sprijinul fanilor locali, care îl consideră a fi principalul club al orașului și succesorul (cel puțin sentimental) al istoriei fotbalului târgoviștean. După un singur sezon, clubul a promovat în Liga a II-a dar după un loc șapte la sfârșitul ediției 2011–12 a retrogradat în Liga a III-a, de aici apărând niște tensiuni culminând cu demisia cuplului Popescu – Crăciunescu. , Chindia a revenit în al doilea eșalon după două sezoane, condus de pe bancă de profesorul Nicolae Croitoru. După a doua promovare în Liga a II-a, Chindia a devenit o echipă mai omogenă, formată în mare parte din jucători locali. În sezonul 2018-2019, Chindia, antrenată de Viorel Moldovan, a reușit să își asigure promovarea în prima ligă. Timp de 4 sezoane pe care le-a disputat în prima ligă Chindia a fost nevoită să joace meciurile considerate "acasă" pe terenuri străine, uneori chiar pe terenul adversarelor directe, stadionul local fiind în reconstrucție. După 19 mai 2023 Chindia își joacă meciurile de acasă pe stadionul local – Eugen Popescu (8400 locuri pe scaune, nocturnă cu tehnologie led, tribune acoperite, gazon natural cu instalație de degivrare, supraveghere video, 2 tabele multi media și o parcare auto de 350 locuiri). În meciurile de acasă echipa joacă în echipament complet albastru iar în deplasare în echipament rosu. Echipamentul de joc de rezervă are culoarea neagră.

Alpine Challenge - Pucioasa 2019 - Bike Expert

Stai calm și lipește-mă pe frigider

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și / sau câștigătorilor la competiția de ciclism “Alpin Challenge Pucioasa 2019”.

Ciclismul este, în sensul larg al cuvântului, deplasarea pe sol folosind mijloace de transport puse în mișcare de mușchii omului, cu precădere bicicletele. Ciclismul se împarte în două categorii: de plăcere și disciplină sportivă de sine stătătoare. Ciclismul sportiv este condus de Uniunea Ciclistă Internațională, cu sediul în Elveția. Sportul ciclism înseamnă organizare riguroasă dar și investiții însemnate în echipamentele de concurs. Printre primii locuitori ai Capitalei, care au folosit bicicleta ca mijloc de locomotie, se numarau si cateva personalitati ale vremii: N. Velescu, dr. V. Urechia, Al. Vlahuta, B. Delavrancea si Al. Macedonski. In aceasta perioada, ciclistii care doreau sa organizeze concursuri dupa modelul occidental au importat biciclete cu roata mare in fata, numite bicicle. In ultimul deceniu al secolului trecut, sporeste numarul societatilor de ciclism, apar primele curse, primele velodromuri. Inca din 1886 fusesera infiintate cluburile cicliste ”Velocitas” si ”Huniade”, iar in anul 1889 “Asociatia de ciclism” din Arad. Cursa de debut din Bucuresti, care are loc in 1891 pe distanta Otopeni – Baneasa de 10 km, este castigata de D. Dumitrescu, unde se inalta astazi Arcui de Triumf. O data cu inmultirea societatilor cicliste, se impune necesitatea coordonarii si organizarii ritmice a activitatii cicliste. In consecinta, in 1891 se infiinteaza ”Clubul velocipedistilor” din Bucuresti care va organiza un concurs oficial. In 1893, se fac intreceri pe velocipede in cadrul unei serbari de binefacere, destinate ajutoarelor oferite sinistratilor inundatiilor de la periferia Capitalei. De acum, ciclismul romanesc fusese confirmat ca o activitate sportiva, motiv pentru care se infiinteaza ”Clubul ciclistilor” in 1896 si ”Uniunea velocipedica a Romaniei” in 1897, care se dorea sa detina prerogativele unei federatii nationale. In 1900 ia nastere ”Uniunea Ciclistilor Excursionisti” si apare prima revista ciclista lunara din tara noastra, intitulata ”Bicicleta”. Inca din 1894 functiona prima scoala de invatare a mersului pe bicicleta, in spatiul pietei Victoria si al soselei Kiseleff din zilele noatre. Pe campul acestei scoli va fi amenajata o pista pe pamant lunga de 250 m, cu o turnura usor ridicata la inaltimea de cca 1,50 m. Apare, asadar, primul, velodrom din Romania, denumit ”Victoria”, proprietatea lui Alois Pucher, langa atelierul de reparat biciclete. In aceste conditii, pe langa ciclismul de sosea, apare si cel de velodrom. Pentru ca tribunele velodromului erau neincapatoare si ciclistii evoluau invaluiti de praful pistei, a aparut nevoia de a construi un nou velodrom, mai incapator si cu anexe sanitare. Initiatorul acestui proiect a fost directorul ziarului “Universul”, Luigi Cazzavillan si, totodata, reprezentant in Romania al unei fabrici italiene dc biciclete (firma ”Bianchi”). El a construit un splendid veledrom cu pista de lemn, lunga de 333,33 m si lata de 6 m. Arena a fost ridicata pe soseaua Kiseleff, in dreapta Arcului de Triumf. Inaugurarea velodromului s-a facut in 1896, prilejuind o bogata activitate ciclista de velodrom, unde au concurat ciclisti din Germania, Austria, Ungaria. In 1898, velodromul a fost demontat si pista vanduta ca lemn de foc pentru a se acoperi datoriile la fisc, ramase neachitate dupa moartea fondatorului. Dupa o intrerupere indelungata, timp in care cursele de viteza s-au desfasurat pe aleile din parcuri si la hipodrom, ciclismul de pista isi va relua activitatea o data cu construirea velodromului de la Galati (1923), din initiativa lui Ernest Flacs, presedintele Clubului Ciclist Galati. De asemenea, este consemnata existenta unui velodrom la Craiova, unde s-au derulat concursuri intre ciclistii bucuresteni si craioveni in anii 1896-1898. Dezvoltarea ciclismului de sosea si de pista, reteaua tot mai mare de concursuri si aparitia mai multor cluburi cu acest profil in Capitala si in teritoriu, au creat conditii pentru infiintarea FR de Ciclism. Acest eveniment, care are loc in 26 aprilie 1931, succede existenta celor doua nuclee organizatorice, care la vremea respectiva si-au asumat rolul de conducere si organizare a ciclismului romanesc. Aceste nuclee au fost: Uniunea Velocipedica a Romaniei (1897) si Comisiunea de Ciclism (1912) din cadrul Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR).

Pucioasa este un oraș în județul Dâmbovița, care include și satele: Bela, Diaconești, Glodeni, Malurile, Miculești și Pucioasa-Sat. În trecut, localitatea purta numele Podurile, însă o dată cu dezvoltarea băilor și-a însușit numele Pucioasa. Economia orașului se bazează în proporție covârșitoare pe turism, dar și pe comerț, transport și exploatarea ghipsului din cariera de ghips. Pucioasa este așezată pe cursul mijlociul al văii Ialomiței, la 20 km depărtare de municipiul Târgoviște, în zona dealurilor subcarpatice, a căror înălțime depășesc cu puțin 600 metri și sunt situate la 390 metri deasupra nivelului mării. Orașul se află la o distanță aproximativ egală față de București și Brașov, la 100 de km de fiecare. Localitatea s-a format în jurul anului 1760 prin contopirea așezărilor Șerbănești (atestată documentar la 26 septembrie 1538) cu Podurile de Jos și Podurile de Sus (menționate documentar în 1461) și cu satul Zărăfoaia. Prima atestare documentară a orașului datează încă din 20 septembrie 1649, apărând ca "Piatra Pucioasa". După anul 1828, când izvoarele sulfuroase au fost descoperite de un medic militar rus ajuns aici în timpul ocupației țariste a Țării Românești, Pucioasa s-a dezvoltat ca stațiune balneoclimaterică, luând denumirea de Pucioasa, datorită apelor minerale sulfuroase concentrate de aici, numite popular pucioasă. Procesul de amenajare a băilor de la Pucioasa a continuat în 1873 cu participarea la Expoziția de la Viena, prilej cu care apele au fost analizate de specialiști austrieci; începând cu 1875, Consiliul Județean a cumpărat un teren pentru amenajarea unor spații publice și patru ani mai târziu l-a însărcinat pe arhitectul Kertsch din Galați să construiască stabilimentul. Înainte ca acesta să fie construit, turiștii închiriau locuințe de la localnici și li se aducea apă pentru baie în butoaie la locuințele închiriate. La sfârșitul secolului al XIX-lea, Pucioasa era o stațiune balneară parte a satului Șerbănești, aflat în comuna Șerbănești-Podurile, reședința plaiului Ialomița-Dâmbovița, județul Dâmbovița. La începutul secolului al XIX-lea, datorită finalizării băilor de la Pucioasa, comuna Șerbănești-Podurile a luat numele de Pucioasa, iar comuna Bela a fost desființată și inclusă în aceasta. În anul 1950, orașul a devenit reședința raionului Pucioasa din regiunea Prahova, dar în 1962 a pierdut acest statut, raionul fiind inclus în întregime în raionul Târgoviște al regiunii Ploiești. În 1968, satele Podurile de Jos, Scarlenta și Șerbănești au fost desființate și incluse în orașul propriu-zis; tot atunci, regiunile au fost desființate iar Pucioasa a redevenit oraș al județului Dâmbovița. La recensământul populației din anul 2011 orașul număra 14254 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 15263 locuitori), dintre care: români – 94,65% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului dâmbovițean Pucioasa astăzi se prezintă astfel: ortodocși – 92,92% și restul – nedeclarată sau altă religie. Ramura economică principală este turismul balnear, orașul având statut de stațiune balneo-climaterică. Principalele hoteluri sunt „Ceres”, „CARP” și „Turist”, toate trei construite înainte de '89, plus câteva pensiuni apărute ulterior. Datorită unor factori de cură unici, ca apele sulfuroase care au cea mai mare concentrație din țară, stațiunea și-a dezvoltat profilul în domeniul curei externe în afecțiuni reumatismale, inflamatorii, degenerative, abarticulare, sechele postraumatice ale mâinilor și picioarelor etc. Băile din stațiunea Pucioasa mai sunt recomandate și împotriva altor boli:

afecțiuni neurologie periferică;
afecțiuni ale sistemului nervos central;
afecțiuni ginecologice;
afecțiuni ale aparatului respirator;
afecțiuni ORL.

Câteva dintre atracțiile turistice ale orașului sunt:

Biblioteca Orășenească ”Gheorghe N. Costescu”, o spectaculoasă capodoperă arhitecturală de secol al XIX-lea, amplasată central chiar în imediata vecinătate a Primăriei orașului Pucioasa;
Biserica "Sf. Mare Mucenic Gheorghe” amplasată în plin centrul stațiunii pe strada Trandafirilor la numărul 51, un lăcaș ortodox care este datat la jumătatea secolului XIX, mai exact din anul 1855;
Biserica "Sfinții Voievozi”, din cartier Șerbănești datată 1894 și purtând hramul Marelui Ierarh Nicolae, monument istoric
Casa – Atelier “Gabriel Popescu” un lăcaș cultural dâmbovițean ce a fost deschis la 15 mai 1973 chiar în casa gravorului Gabriel Popescu (1866 - 1937), amenajarea fiind posibilă datorită donațiilor familiei acestuia.
Casa Mielu Pietrosanu, ulterior sediu al Subocârmuirii Plaiului Ialomița situată pe strada Ion Heliade Rădulescu din cartierul Șebănești, datată încă din secolul al XIX-lea;
Cetatea Sfântă Noul Ierusalim din strada Glodeni Vale, nr. 65B, un foarte interesant și controversat locaș de cult ortodox, cu o arhitectură deosebită și foarte spectaculoasă;
Biserica romano-catolică „Sf. Luca”, amplasată pe strada Radu Cosmin, nr. 13
Crucea din deal o interesantă cruce amplasată pe dealul de pe celălalt mal al râului Ialomița, loc de unde veți avea o panoramă asupra stațiuni și unde se ajunge trecând prin cariera de gips;
Gara o impresionantă clădire utilitară datată încă din anul 1894, monument istoric
Lacul de Acumulare Pucioasa, un spectaculos complex hidroenergetic intrat în circuitul hidroenergetic în 1974, care are o suprafață de 91 ha și unde sute de rațe sălbatice au casă;
Monumentul eroilor orașului Pucioasa căzuți în primul război mondial amplasat în plin centrul stațiunii la intersecția străzii Republicii cu strada Fântânelor;
Monumentul eroilor orașului Pucioasa căzuți în cel de-al doilea război mondial, amplasat la intrarea în Parcul Independenței, inaugurat la data de 26 septembrie 1998;
Muzeul Aripi Românești situate în strada C. Olănescu, la numărul 9, mai degrabă o expoziție de machete diplome ale cercului de aeromodele de la Clubul Copiilor, dar unde sunt și avioane adevărate;
Muzeul de Etnografie aflat pe strada Primăverii, la numărul 1, o foarte atractivă și inedită radiografie a istoriei stațiunii Pucioasa de la atestare și până în zilele noastre;
Podul de cale ferată amplasat la ieșirea spre Fieni și construit în perioada 1908 – 1912, monument istoric
Tabăra de sculptură în lemn, amplasată chiar în parcul central o inedită și atractivă incursiune în lumea artei coordonată de sculptorul Liviu Brezeanu, locuitor al orașului;

Redau mai jos câteva citate despre orașul Pucioasa:

Dincolo de Fieni (...) Ialomița se lăfăie într-un vad din ce în ce mai larg, alergând de la un mal la altul, până ce un pod de fier o strânge de pe drumuri, înghesuind-o lângă maluri. Apoi intră într-un orășel, Pucioasa, care debutează cochet cu un bulevard ce se pierde undeva către centru, asfaltat și plantat cu tei și castani. (N.D.Carpen – Pe urmele Mioriței)
Beneficiind de o așezare frumoasă, într-o vale deschisă pe râul Ialomiței, de o parte și de alta dealuri ușor tărăgănate, în fund priveliștea munților acoperiți de codri, dincolo de râu, de sub o ruptură de mal, țâșnesc binefăcătoarele izvoare de pucioasă și fier. (Alexandru Vlahuță – România pitorească)
Umblu pe malul Ialomiței la Pucioasa și mă bucur pe cât e cu putință în aceste înalte mâhnite zile, de nașterea primăverii... E un colț poetic în preajma Ialomiței. Aici cântă întâi ciocârlia soarelui primăverii și strigă cucul chemând cu întristare din văi pe fratele său cu acel nume (...). Zilele calde cu ploi repezi trebuiau să aducă o înfrunzire grabnică și după zece zile pădurea aproape s-a încheiat. Apa gârlei e încă tulbure. Se topesc omăturile în munte. Se văd de aici piscurile încă albe de ninsorile sfârșitului de iarnă...(Mihail Sadoveanu - Manuscriptum)

Jeton - Cantina Minei Mărgineanca - 5

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Jetonul de mai sus a fost realizat la comanda Cantinei Minei Mărgineanca din județul Dâmbovița, pentru a servi ca mijloc de garanție pentru vesela folosită la servitul mesei în această cantină. Este posibil ca în momentul când minerul comanda meniul el să achite în plus 5 (lei) primind împreună cu meniul și un astfel de jeton. După ce termina de servit masa el preda toată vesela la ghișeu, împreună cu jetonul, primindu-și înapoi banii achitați suplimentar. Astfel se manifesta o mai mare grijă pentru vesela cantinei.

Mărgineanca a fost numele unei importante colonii miniere dâmbovițene situate în partea estică a județului Dâmbovița, aproape de limita cu județul Prahova, la o altitudine de 436 metri, ce avea o populație de peste 2000 de locuitori, astăzi drastic redusă din cauza închiderii exploatării. Încă din anul 1880 aici a început exploatarea lignitului, știindu-se că în anuii 1904 / 1905 de aici se exploata anual 85000 tone de lignit. Cărbunele se scotea din mină cu ajutorul cailor și măgarilor de la adâncimi de până la 200 de metri, stratul de cărbune având grosimea medie de 7 metri.

Set 2 insigne - Consiliul Județean Dâmbovița - Consilier local

Consiliu județean (CJ) este autoritatea administrației publice locale din România, constituită la nivel județean, pentru coordonarea activității consiliilor

comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Consiliul județean este compus din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de Legea privind alegerile locale. Printre atribuțiile consiliului județean se regăsesc stabilirea impozitelor și taxelor județene, elaborarea programelor de dezvoltare economico-socială și de administrare a teritoriului. Șeful unui consiliu județean are nevoie de aprobarea consilierilor pentru a iniția negocieri pentru contractarea de împrumuturi și emisiuni de titluri de valoare în numele județului. Instituțiile consiliului județean și a prefectului au fost înființate în anul 1864.

Stema judeţului Dâmboviţa a fost adoptată prin HG nr.702 / 2007. Potrivit anexei la această hotărâre de guvern stema se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite, având în câmp albastru o căprioară de argint privind spre dreapta. Căprioara reprezintă elementul principal din fauna bogată şi diversificată a zonei. Aceasta semnifică reprezentarea heraldică tradiţională a judeţului, atestată pentru prima dată în timpul domniei lui Neagoe Basarab.

Târgoviște este un municipiu, reședința de județ și cel mai mare oraș al județului Dâmbovița, Muntenia, România, numărând aproximativ 80000 de locuitori. Reședință domnească și capitală între anii 1396 și 1714, orașul a deținut mai bine de trei secole statutul de cel mai important centru economic, politico-militar și cultural-artistic al Țării Românești. Orașul este situat pe o terasă înaltă de 260 de metri, deasupra văii râului Ialomița, la limita dintre regiunea deluroasă subcarpatică și Câmpia înaltă a Târgoviștei. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul și în împrejurimile orașului au dovedit că această regiune era locuită încă din neolitic, dar prima atestare documentară a localității este făcută de cruciatul bavarez Johann Schiltberger, care a vizitat orașul în anul 1396. Sus am postat stema actuală, iar dedesubt fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Târgoviște, din diferite timpuri.

Statuia lui Ienăchiță Văcărescu

Biserica Domnească

Gimnaziul Văcărescu

Biserica Stelei

Mănăstirea Viforâta

Casa d'Italia

Palatul Diviziei

Gara

Liceul de fete "C. Carabella"

Administrația financiară

Dâmbovița este un județ din regiunea Muntenia, România, cu reședința în municipiul Târgoviște. Județul are o suprafață de 4054 kilometri pătrați (1,7 % din suprafața țării) și numără aproximativ 502000 de locuitori, fiind situat în partea central-sudică a țării, suprapunându-se bazinelor hidrografice ale râurilor Ialomița și Dâmbovița. Altitudinea maximă se înregistrează în Vârful Omu (2505 m) din Munții Bucegi, iar cea minimă de cca 120 – 125 m, în Câmpia Titu. Unitățile administrativ-teritoriale ale județului sunt: 2 municipii – Târgoviște și Moreni, 5 orașe – Găești, Pucioasa, Titu, Fieni și Răcari, precum și 81 de comune, cu 361 de sate. Sus am postat stema și harta județului Dâmbovița iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite, dar și alte frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri.