Epaminonda's Blog.....: PIOLENC

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură și

arhitectură din localitatea franceză PIOLENC, departamentul

VAUCLUSE, regiunea PROVENCE-ALPES-COTE D'AZUR

din vremuri diferite, câteva trimiteri poștale ilustrate, dar și

o insignă și o medalie locale.

Primăria

Piața

Castelul Beauchene

Bustul generalului Compte Corsin

Promenada

Castelul Crochant

Biserica Sfântu Petru

Fântâna Cours

Bustul lui Emmanuel Bernard

Gara

Șoseaua națională

Trimiteri poștale

O insignă locală

O medalie locală

xxx

PICĂTURA DE VIAȚĂ

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx____________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Federația corurilor germane din România

Piesa de mai sus este o insignă realizată în anul 1892 cu ocazia înființării Federației Corurilor din România, în limba germană - DEUTSCHER SANGERBUND IN RUMÄNIEN 1892. Insigna are înălțimea de 68 milimetri și cântărește 7,8 grame. Insigna este echipată cu o panglică bicoloră în culori neobișnuite (galben și albastru), pe centru albastră cu lățimea de 22 milimetri și pe margini galbene cu lățimea de 7 milimetri. Panglica este fixată pe acul de siguranță, are lungimea de 52 milimetri iar capătul este tăiat în coadă de rândunică. În secolele al XII-lea - al XIII-lea imigrează în Transilvania germanii din regiunea Mossel-Franconia. În mijlocul secolului XIX, un grup de Surori Cântăreţe şi învăţători, care făceau parte din Fraţii şcolilor creştine, se aşează în Bucureşti în anul 1852, venind din Nimfenburg Bavaria. În acelaşi an se infiinţează; BUKARESTER DEUTSCHE LIEDERTAFEL (Corul German din Bucureşti), care poate fi considerat prima asociaţie corală germană în acest spaţiu, argumentată şi de insigna corului care consfiinţeşte anul 1852 ca an de constituire, cum era obiceiul şi atunci. Dacă traducem ad literam cuvintele: „liedertafel” avem: masa de cântări; iar „liederkranz” avem panou de cântări, ceea ce se aplică actualmente ca şi cor musical. Corul German din Bucureşti a avut iniţial o activitate de socializare, concertele şi spectacolele se desfăşurau în săli mari unde lumea şedea la mese unde se mânca, bea, fuma şi se purtau discuţii, înainte de 1900 s-a renunţat la activitatea de socializare . Prezenţa la concerte şi spectacole a devenit mai sobră, tot acum apărând aşa zişii „spectatori elevaţi”. În 1900 Corul German din Bucureşti avea sediul în Str. Biserica Enei şi avea următoarea conducere: preşedinte - C.Weinlicht; Vicepreşedinte - Th.Binder; casier - J.A Reprencht; secretar - H.Zeuder; economist - G.Hoph si G.Waber; arhivist - E.O.Zeuner; Profesor de muzică - E.Jakosch; substituţi: A.Dimitriu, E.A.Lessel, C.Mueler şi Rab. Corul a avut o activitate continuă cu mici întreruperi până în 1943, fiind în acelaşi timp o pepinieră pentru muzicieni, cântăreţi, instrumentişti şi alţi artişti. Întrucât asociaţiile corale erau constituite din bărbaţi, totuşi în 1878 la Bucureşti se înfiinţează un cor de dame, mişcare care se desfiniţează prin 1919, când apar coruri mixte. În 1902 se serbează la Bucureşti 50 de ani de activitate a Corului German din Bucuresti. Istoric în 1867 se constituie Federaţia Corală Germană recomandând constituirea de Federaţii Corale Germane teritoriale. Astfel că în anul 1892 se constituie Federaţia Corală Germană în România, coordonând activitatea artistică a germanilor din Valahia şi Moldova. Tot în 1892, din iniţiativa formatiei corale „Hermania” din Sibiu se constituie: Siebenburghische Deutsche Sangherbund (Federaţia Corurilor Germane din Transilvania) în 14 august 1892, iar statutul cu 14 paragrafe a fost aprobat de ministerul de interne în 10 decembrie 1892. Kronstadter Deutsche Liederkranz (Corul German din Brasov) se constitue în I885. Este interesant că Muzeul Braşovului acum câtiva ani nu avea această insignă, ea apare în cinci variante de culoare şi formă în cele doua cataloage ale insignelor săseşti editate în 2018.

B.N.R. 1880 - 2003 (Banca Națională a României)

La data de 11 aprilie 2015 s-au împlinit 135 de ani de când Principele Carol I a promulgat legea prin care se înfiinţa Banca Naţională a României, prescurtat B.N.R. Aceste eveniment a fost relizat în urma demersurilor făcute de preşedintele Consiliului de Miniştri, I.C.Brăteanu, care la data de 27 februarie 1880, a depus în Parlamentul României proiectul legii constitutive a Băncii Naţionale a României. Banca Naţională a României a emis de-a lungul anilor mai multe insigne, dar ţinând cont de faptul că nu are nicio evidenţă în acest sens, va prezint mai jos un singur model dintre acestea. În anul 2003, s-a realizat o insignă jubiliară având forma rotundă, cu diametrul de 18 milimetri, având pe margine un cerc, în interior sigla B.N.R., iar în partea inferioară o bandă lată de 3 milimetri, în care este marcat înscrisul „1880-2003”. Această insignă a fost emisă în patru variante de material-compoziție: tombac, tombac vopsit în negru, argint şi aur. Reversul este anepigraf şi este prevăzut cu un ac închis.

Banca Națională a României are sediul central în centrul vechi al Capitalei, fiind compus din două construcţii unite, dar ridicate în perioade diferite având trăsături specifice. Eu prezint aici doar câteva informații despre Palatul vechi al BNR, cu intrarea principală din Strada Lipscani. În ciuda tentativei lui Alexandru Ioan Cuza de a crea o monedă naţională – romanatul – dezvoltarea economică a României s-a conturat după instaurarea monarhie şi mai ales după cucerirea independenţei (1877). În 1874 se construieşte pe Podul Mogoşoaiei (care va fi ulterior redenumită Calea Victoriei) Palatul CEC, o primă puternică instituţie bancară. În aprilie 1880, se hotărăşte înfiinţarea BNR, care va funcţiona pentru câţiva ani în nişte camere improprii. Aceste lucruri, precum şi apropierea de tot centrul economic bucureştean (reprezentat de hanuri, hoteluri, ziare şi tipografii) din zona Lipscanilor, determină statul român să cumpere hanul lui Şerban Vodă pentru a construi o clădire reprezentativă pentru Banca Naţională. La data de 26 februarie 1882, proiectul pentru construcţia acestei clădiri a fost încredinţat arhitecţilor francezi Cassien Bernard şi Albert Galleron, formaţii la Ecole de Beaux Arts din Paris. Decizia se poate explica prin faptul că stilul eclectic cu influenţe franceze reprezenta direcţia urbanistică a Bucureştiului de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Piatra de temelie a fost pusă la 12 iulie 1884, iar lucrările s-au desfăşurat sub atenta supraveghere a inginerului arhitect Nicolae Cerchez, asistat de arhitectul E. Băicoianu. În ziua de 1 iulie 1890, construcţia a fost, în linii mari, finalizată. Palatul a cunoscut o perioadă de activitate febrilă, polarizând în jurul său multe alte sedii de bănci şi societăţi de asigurări. În sală de marmură, actual Muzeu al BNR-ului, se găsea o masă mare, de lemn masiv, cu călimări, tocuri, sugative, pentru completat titluri, unde clienţii putea să completeze actele necesare şi să obţină banii depuşi. Clădirea adăposteşte şi lucrări de artă de o însemnată valoare, precum tablouri semnate de Nicolae Grigorescu şi Eugen Voinescu. Sala de Consiliu este una din cele mai luxoase încăperi, fiind decorată cu motive florale şi geometrice din stucaturi aurite, dotată cu mobilier în stil Ludovic al XIV-lea cu scaune în piele de Cordoba, candelabre masive din bronz şi draperii de brocart roşu-purpură cu broderii în fir de aur, adăpostind pe pereţi patru picturi monumentale, încastrate în rame masive de stucatură.

Conferința municipală a Organizației Pionierilor - București 1985

După vârsta de 7 ani, copiii înscrişi în sistemul de învăţământ deveneau pionieri, scopul organizaţiei fiind: educarea noii generaţii în spirit comunist. Organizaţia ”Pionierii României” a luat naştere la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1947, pionierii au fost încadraţi în UAER - Uniunea Asociaţiilor de Elevi din Romania. Doi ani mai târziu, pe 30 aprilie 1949, în cadrul unei şedinţe festive la care a participat toată conducerea PCR, s-a decis înfiinţarea primelor detaşamente de pionieri, luând naştere astfel Organizaţia Naţională a Pionierilor. De la înfiinţare şi până în 1966, organizaţia pionierească era subordonata Uniunii Tineretului Comunist. Pionierii lui Ceauşescu participau la ”activităţi obsteşti” precum creşterea viermilor de mătase sau creşterea iepurilor.

Insigna Organizației de pionieri

Prima conferinţă naţională a Organizaţiei Naţionale a Pionierilor a avut loc în 1966. Atunci s-au aprobat primele regulamente pioniereşti precum ”Statutul unitatilor şi detaşamentelor de pionieri din Republica Socialistă România şi Regulamentul Consiliilor Organizaţiei Pionierilor din Republica Socialistă România”. În Statutul Organizaţiei Pionierilor din Republica Socialistă România organizaţia pionierească se prezenta drept ”o organizaţie revoluţionară de masă a copiilor”: "Organizaţia Pionierilor educă şcolarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei şi devotamentului nemărginit faţă de poporul nostru, faţă de Republica Socialistă România, faţă de Partidul Comunist Român, ajută pe toţi copiii să cunoască tradiţiile şi trecutul glorios de luptă ale poporului şi ale clasei muncitoare pentru eliberare naţională şi socială, să îndrăgească frumuseţile şi bogăţiile ţării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obţinute în construcţia socialismului”.

Numărul elevilor înregimentaţi în organizaţia pionierească a crescut în fiecare an. Statisticile oficiale arată că, în 1984, în România existau 2.690.000 de pionieri. Pionier devenea, odată intrat în sistemul de învăţământ, orice elev care trecea în clasa a doua. Foştii şomi ai patriei transformaţi în pionieri primeau botezul cu surle şi trâmbiţe în ceremonii festiviste din care nu lipseau cântecele şi poeziile dedicate conducătorului iubit. În cadrul ceremoniei, elevilor le era înmânată de colegii mai mari din clasa a IV-a cravata roşie de pionier. Ceremonia implica şi depunerea jurământului. La 8 ani, elevii jurau cu mâna pe steagul RSR: "Eu, (numele si prenumele), intrând în rândurile Organizaţiei Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăţ bine, să fiu harnic şi disciplinat, să cinstesc cravata roşie cu tricolor. Pionierii erau ierarhizaţi în funcţie de rezultatele la învăţătură şi disciplină. Cei buni erau făcuţi ”comandanţi” şi primeau şnururi colorate în funcţie de grad: şnur roşu pentru comandatul de grupă, şnur galben pentru comandat de detaşament ceea ce însemna comandat de clasă, şnur albastru pentru comandat de unitate, adică cel care conducea toată şcoală. Uniforma de pionier pe care elevii o îmbrăcau la toate ceremoniile festive cuprindea nu doar cravată, ci şi o serie de accesorii precum inelul de plastic pentru cravată, curea, pe a cărei cataramă se regăsea stema ţării, trese şi semne matricole. Pionierii aveau nu doar jurământ, ci şi legământ şi deviză aşa cum prevedea Statutul unităţilor şi detaşamentelor de pionieri din Republica Socialistă România. “Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele – Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului şi Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pioniereşti”, era legământul pe care îl rosteau în cadrul ceremoniilor elevii intraţi în rândurile organizaţiilor. ”Propăşirea societăţii socialiste”, ”înflorirea României socialiste” şi ”cauza partidului” erau termeni familiari copiilor de 8 ani, în timpul regimului ceauşist. “Pentru gloria poporului şi înflorirea Romaniei socialiste, pentru cauza partidului - inainte! Tot înainte”, suna deviza pionierilor români. Aproape în toate reşedinţele de judeţ şi oraşele mari s-au constituit începând cu 1949 case ale pionierilor. Acestea erau locurile în care se desfăşurau ceremoniile de primire în rândurile organizaţiei, dar şi alte evenimente festive. Organizaţia Pionierilor acorda atât distincţii individuale, cât şi colective elevilor fruntaşi la învăţătură. Meritele erau recunoscute prin trese, insigne sau titluri precum „Pionier de frunte”, „Pionier fruntaş în munca patriotică”. Unităţile şcolare cu merite deosebite primeau distincţii colective care constau în diplome precum „Unitate fruntaşă” sau „Detaşament fruntaş”. Anul 1989 a marcat aniversarea a 40 de ani de la crearea Organizaţiei Pionierilor. A fost anul în care comuniştii au dorit intensificarea activităţii ”de educare şi formare a copiilor în spiritul valorilor şi normelor moral-politice specifice omului nou al societăţii noastre socialiste, gata oricând să slujească cu devotament patria, partidul şi poporul, cauza socialismului şi comunismului pe pământul scump al patriei”. Cu prilejul anului aniversar la nivelul organizaţiei s-au luat în 1989 o serie de măsuri: ”La nivelul tuturor detaşamentelor şi unităţilor de pionieri vor fi intensificate acţiunile politico-educative pentru cunoaşterea temeinică, aprofundată de toţi elevii, a politicii interne şi externe a partidului şi statului nostru, a măreţelor realizări obţinute prin muncă eroică de poporul nostru, sub conducerea înţeleaptă a PCR, în anii socialismului, şi, cu deosebire, în perioada inaugurată de istoricul Congres al IX-lea al partidului, perioadă pe care întreaga noastră naţiune, într-o deplină unitate de gând şi faptă o numeşte cu dragoste, profund respect, aleasă preţuire şi vibrantă mândrie patriotică Epoca Nicolae Ceauşescu”. Organizaţia s-a desfiinţat în anul căderii comunismului. SURSA – NET: http://historia.ro/sectiune/general/organizatiile-de-pionieri-botezul-comunist-pe-2275850.html

Jeton - A.T.F. - București (Academia de Teatru și Film)

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Inscripția ATF de pe jetonul prezentat aici ar putea însemna “Academia de Teatru și Film” precursoarea Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București. Nu există informații precise despre modul de folosire al acestui jeton dar e posibil să fi fost folosit de studenți la cantina instituției ca piesă de schimb (garanție) pentru tacâmurile cu care serveau masa. Fiecare student avea un astfel de jeton pe care îl prezenta ospătăriței când ridica masa și îl primea înapoi atunci când preda toate tacâmurile, după servirea mesei. Astfel se manifesta mai multă grijă în păstrarea tacâmurilor cantinei.

Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” este o instituție de învățământ superior din București specializată pe disciplinele specifice teatrului și filmului (actorie, regie, critică, etc) și este situată pe Strada Matei Voievod 75-77, sector 2, București. Prima facultate de teatru și-a început activitatea în București în 1834 în cadrul Școlii Filarmonice pentru muzică, declamație și literatură. În anul 1948 este înființată Facultatea de Regie din cadrul Institutului de Artă, care a unit, timp de doi ani (1948-1950), întreg învățământul de artă din București. În 1950 se înființează Institutul de Artă Cinematografică și Institutul de Teatru „I.L.Caragiale”. În 1954 cele două institute se contopesc în Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”

(IATC). IATC se transformă în 1990 în Academia de Teatru și Film – unica școală de tradiție în domeniul teatrului și filmului din România, cu rang universitar, recunoscută pe plan internațional. Din anul 1998 Academia de Teatru și Film devine Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale” (UNATC), iar din 2001 Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale”.

Set 3 medalii

Bucharest Challenge Cup Internațional Tournament

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Alex Sztankovits ce s-a conferit câștigătorilor și / sau participanților la competiția internațională de karate kyokushin “Bucharest Challenge Cup Internațional Tournament”. Competiția este organizată de Fundația pentru Tineret a Municipiului București, Feredatia Romana de Karate Kyokushin și Clubul Sportiv Budo Gym.

Kyokushin este stil de karate full-contact, modern, relativ recent. Numele de Kyokushin înseamnă “calea ultimului adevăr” sau “calea adevărului suprem”. Fondatorul ei, Masutatsu Oyama a gândit această artă marţială ca pe o cale de adoptat pentru toată viaţa, fiind practicabilă atât de copii cu vârste fragede, cât şi de persoane în vârstă. Spre deosebire de multe arte marţale moderne, antrenamentele şi competiţa din Kyokushin se desfăşoară în sistem full-contact, fără alte protecţii în afară de cochilie la bărbaţi şi protecţia de piept la femei. Practicantul de Karate Kyokushin se numeşte karateka. Echipamentul folosit în Kyokushin e compus din haina, pantalon şi centură şi se numeşte karate-Gi. Acordarea centurilor în Karate Kyokushin este foarte strictă şi se realizează după o programă foarte severă, care implică atât un examen fizic, unul tehnic şi unul de luptă. Sistemul foarte sever a făcut acest stil foarte popular între tinerii care doreau un stil cât mai autentic şi aplicabil în viaţa de zi cu zi şi în autoapărare. Gradele din Kyokushin se numesc Kyu şi Dan. În funcţie de Kyu, culorile centurilor pot fi: albe, albastre, galbene, verzi, maro sau pentru Dan, negre. O dată la patru ani, World Kyokushin Organisation organizează un campionat mondial fără limită de greutate, echivalentul Olimpiadei. Kyokushinul românesc are deja o tradiție de peste 50 de ani. Primele personalităţi de al căror destin se leagă începuturile mişcării de Kyokushin în România sunt băimăreanul Ioan Pop şi bucureşteanul Nicolae Bialokur. Încă în 1972, Ioan Pop, acum posesorul gradului de 3 dan, i-a trimis fondatorului stilului Kyokushin, sosai Masutatsu Oyama, o scrisoare prin care îşi manifestă interesul de a practica această artă marţială. Demersul lui sensei Pop nu a rămas fără efect. Câteva săptămâni mai târziu, maestrul olandez Loek Hollander, informat de sosai Oyama, ia legătura cu sensei Pop şi îi trimite acestuia cartea de căpătâi a fondatorului Kyokushin, „What is Karate”. Aceasta va reprezenta pentru băimărean primul ghid după care s-a început practica Kyokushinului în România. În anul 1977 Nicolae Bialokur, unul dintre pionierii karate-do-ului în România a organizat în capitală primul stagiu de stil avându-l ca invitat pe maestrul olandez Loek Hollander. Primul stagiu cu o participare numeroasă, de peste 100 de karateka are loc în 1983, pe litoral, în staţiunea Venus. Invitaţi au fost atunci shihan Howard Collins şi sensei Adami Istvan.Cu această ocazie s-au acordat şi primele grade, în urma unor examinări serioase, unor practicanţi de Kyokushin. Două evenimente extrem de importante pentru mişcarea românească de Karate Kyokushin au avut loc în anul 1990: înfiinţarea Organizaţiei Române de Karate Kyokushin cu sediul la Oradea şi examenul de centură neagră din iarna lui 1990 tot de la Oradea. Era vorba despre primii cinci practicanţi care au parcurs toate etapele pregătirii Kyokushin şi urmau să fie examinaţi în prezenţa lui shihan Furko Kalman şi a elevilor lui, Karmazin Gyorgy, Brezavai Sandor şi Peko Gabor, luptători redutabili cu experienţă internaţională. Cei cinci au fost Ioan Pop (Baia Mare), Dorel Bulearcă (Bucureşti), Marius Gliga (Oradea), Dumitru Ceară(Braşov) şi Ioan Rosu (Bucureşti). A fost primul examen de centură neagră care a decurs de la un capăt la celălalt conform regulamentului Kyokushin. Și apoi au început să curgă succesele.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură precum și alte locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată.