Epaminonda's Blog.....: HEMIKSEM

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea belgiană HEMIKSEM,

provincia ANVERS, regiunea FLANDRA, din vremuri diferite,

câteva trimiteri poștale ilustrate și o insignă și o medalie locale.

Primăria

Pavilionul administrativ

Muzeul

Castelul

Pensionatul de domnișoare

Castelul Ravenstein

Intrarea în cazarmă

Vila Ludwig

Turn german de observație

Manufactura de ceramică

Biserica

Școala de muzică

Vila Louis

Gara

Strada Saint Bernard

Șoseaua Saint Bernard

Șoseaua provincială

Intrarea la castel

Debarcaderul și Hotelul Mozegat

Castelul Cleydael

Piața comunală

Cazarma

Castelul Monastique

Capela Laer

Trimiteri poștale

Insignă locală

Medalie locală

xxx

DIN VIAȚĂ

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL CONSTANȚA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Biserica dobrogeană - pecetea apostoliei Sfântului Andrei

Două milenii de viață creștină în România

Produsul de mai sus este o medalie realizată în anul 1993 La Monetăria Statului din municipiul București, după un desen al gravorului Maximilian Fetița care omagiază Biserica dobrogeană la două milenii de viață creștină. Piesa este confecționată din tombac, are forma rotundă cu diametrul de 60 milimetri. Pe una din fețe reprezentat Sfântul apostol Andrei cu crucea sa și inscripția circulară: “BISERICA DOBROGEANĂ PECETEA APOSTOLIEI SFÂNTULUI ANDREI”, iar pe cealaltă față este reprezentată este reprezentată Catedrala ortodoxă Sfinții apostoli Petru și Pavel din municipiul Constanța, sub care este marcat anul 1993 și periferic circular inscripția: “DOUĂ MILENII DE VIAȚĂ CREȘTINĂ ÎN ROMÂNIA”

Sfântul Andrei este apostolul care a creştinat primul meleagurile noastre, fiind considerat patronul spiritual al românilor. El a fost frate cu sfântul Petru, ambii originari din Betsaida, localitate situată pe malul lacului Genezaret din Israel şi amândoi pescari. Andrei a fost ucenicul lui Ioan Botezatorul. Auzindu-l pe acesta spunând despre Isus: „Iată mielul lui Dumnezeu!“, a devenit primul apostol al domnului Isus. După învierea lui Isus şi coborârea Duhului Sfânt, apostolii au mai rămas câţiva ani la Ierusalim, începând formarea Bisericii. La Sinodul Apostolic care a avut loc în jurul anilor 49-50, apostolii s-au întâlnit şi au tras la sorţi pentru a decide unde va merge fiecare. Legenda spune că apostolului Andrei i-a revenit Scytia (Dobrogea). Mai intâi, Andrei l-a însoţit pe fratele său Petru prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. Apoi ar fi continuat peregrinarea, ajungând până în sudul Rusiei de astăzi. După aceea, s-a întors in Grecia, consolidând comunităţile creştine existente acolo, ajungând, mai apoi, pâna în Peloponezul grecesc, în orasul Patras, unde a murit ca martir la 30 noiembrie anul 60, fiind rastignit pe o cruce în forma de X. Dupa moartea sa, relicvele s-au pastrat la mănăstirea Patas din Grecia. Este patronul Scoţiei (steagul scoţian reprezintă crucea sfântului Andrei), al României, al Spaniei, al Siciliei, al Greciei şi al Rusiei, precum si a mai multor oraşe: Napoli, Ravenna, Brescia, Bordeaux, Brugge, Patras şi altele. Originea numelui Andrei vine de la cuvintele greceşti: andros - om, şi andieios - curajos, ceea ce, cumulat, înseamna bărbat vrednic, curajos şi energic. De aici s-au format şi nume feminine derivate precum: Andreea, Andruţa sau Andruca.

Catedrala ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel“ este un lăcaș de cult ortodox din municipiul Constanța, situat în zona peninsulară a orașului, mai jos de Piața Ovidiu, în fața clădirii Arhiepiscopiei Tomisului, pe strada Arhiepiscopiei, la nr. 25. Edificiul domină prin arhitectura sa monumentală întreg spațiul falezei sudice a orașului. Piatra de temelie a fost pusa la data de 4 septembrie 1883, în timpul mitropolitului Iosif Gheorghian. Sfințirea bisericii s-a făcut la 22 mai 1895. Planurile de construcție aparțin renumitului arhitect Alexandru Orăscu, planurile de interior fiind realizate de arhitectul Ion Mincu, iar arhitectul diriginte al lucrărilor a fost Carol Beniș. Antreprenorul lucrărilor a fost Henri Guaracino. Construcția, în stil neobizantin, din cărămidă presată, impune prin monumentalitatea fațadei și prin turnul înalt de 35 metri. Pictura este refăcută în anii 1959-1961, de către Gheorghe Popescu si Niculina Dona-Delavrancea, frescele fiind redate în factura neobizantină, cu o coloratură românească. Sculptura este bine reprezentată la catapeteasma și strane, ca și la candelabre, policandre și sfeșnice (aliaj metalic din bronz cu alama). Până în anul 1925 a servit drept biserică parohială, iar între anii 1925 – 1950 a fost folosită ca biserică episcopală a fostei episcopii a Tomisului. La data de 3 august 1941, din cauza unui bombardament sovietic, catapeteasma cu icoanele și pictura au fost avariate și parțial distruse. Resfințirea așezământului de cult s-a săvârșit în anul 1951 de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian și de către Prea Sfințitul episcop Chesarie Păunescu. Un odor drag închinătorilor din acest lăcaș sfânt este racla cu moaștele Sfântului Mare Mucenic Pantelimon aduse din Orientul Apropiat și donate bisericii episcopale tomitane de către preotul Dimitrie Popescu în anul 1931. Începutul noului mileniu aduce o reorganizare a vieții religioase din Dobrogea. În această reorganizare este inclusă și Catedrala Arhiepiscopală, care din 1 decembrie 2001 este biserică arhiepiscopală cu caracter mănăstiresc.

Școala de aplicație a forțelor navale 110 ani 1896 - 2006

Școala de Aplicație a Forțelor Navale "Viceamiral Constantin Bălescu" a fost înființată, prin Înaltul Decret nr. 1093, la data de 26 februarie 1896, și a început să funcționeze la data de 1 noiembrie, la Galați, sub conducerea maiorului Constantin Bălescu. Înființarea acesteia a fost necesară pentru dezvoltarea cunoștințelor sublocotenenților proveniți din "Școala de Ofițeri de Artilerie și Geniu". În cei peste 125 de ani de existență, unitatea a trecut prin mai multe transformări și reorganizări, iar din anul 2008 funcționează în garnizoana Mangalia (Strada Portului, nr.14), având ca misiuni de bază formarea inițială și dezvoltarea profesională a soldaților gradați profesioniști, precum și perfecționarea pregătirii profesionale a ofițerilor cu grade inferioare și a maiștrilor militari de marină, în raport cu nevoile Forțelor Navale, în scopul atingerii performanțelor și standardelor NATO. Şcoala (de Aplicaţiune a Sublocotenenţilor) a fost înfiinţată prin Înaltul Decret nr. 1093 din 26.02.1896 şi a început să funcţioneze începând cu data de 01.11.1896 la Galaţi, sub conducerea unui ofiţer apreciat de şefii săi ca fiind „capabil, instruit, inteligent şi studios”, maiorul Constantin Bălescu . Înfiinţarea acestei şcoli a fost necesară pentru dezvoltarea cunoştinţelor sublocotenenţilor proveniţi din Şcoala de Ofiţeri de Artilerie şi Geniu. Ofiţerii de marină, specializaţi în flotele străine, au fost primii profesori ai acestei şcoli, foşti sau viitori comandanţi ai bastimentelor epocii. Dintre aceştia, îi menţionăm pe căpitanii Atanasiu (de Manevre), Cezar Boerescu (de Electricitate şi Torpile), Petre Demetriade (de Navigaţie), Nicolae Negru (de Artilerie). Anul şcolar începea la 1 noiembrie. Durata cursurilor era de doi ani, fiecare an fiind împărţit în 6 luni de parte teoretică şi 6 luni de practică, acestea din urmă fiind efectuate pe bastimentele de mare ale Flotilei. Cursurile predate în cadrul a 50 de lecţii constau în materiile: Manevre, Navigaţie şi hidrografie, Artilerie, Torpile şi electricitate, Construcţiuni navale şi Maşini marine. Cursurile teoretice se finalizau în luna martie prin intermediul unui examen. În anul 1898 se înfiinţează la Constanţa Şcolile Marinei, sub comanda locotenentului comandor Constantin Bălescu având în compunere:

Şcoala de Aplicaţie a Sublocotenenţilor;
Şcoala de Marină şi de submecanici;
Şcoala de torpile;
Bricul „Mircea”, destinat stagiului de practică.

Insigna - Școala de Aplicație a Forțelor Navale

"Viceamiral Constantin Bălescu" - Constanța

"Tradiție în instruirea echipajelor - 120 ani 1896 - 2016"

"Cunoașterea înseamnă putere"

La data de 29 octombrie 1909, Şcoala de Aplicaţie a Sublocotenenţilor
se transformă în Şcoala Navală Superioară de Marină, iar Şcoala de Marină în Şcoala de Submecanici şi Submaiştri de Marină. In anul 1920, s-a înfiinţat, la Constanţa, Şcoala Navală organizată pe două secţii: Secţia/Şcoala Pregătitoare şi Secţia/Şcoala de Aplicaţie, arma marină. Din anul de învăţământ 1924 – 1925 Şcoala Navală a fost organizată pe 3 ani de învăţământ, astfel: Anul I – Curs pregătitor, Anul II – Curs normal şi Anul III – Curs de Aplicaţie. În 1930, s-a renunţat la acest sistem de învăţământ şi a luat fiinţă în cadrul şcolii, Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale cu durata de 2 ani. Din 1944 Şcoala Navală funcţionează la Turnu Măgurele cu Şcoala Pregătitoare (anul I punte şi anul II punte şi mecanici) şi Şcoala de Aplicaţie. În anul 1947 – Şcoala Navală şi Şcoala de Submaiştri se mută de la Turnu Măgurele la Constanţa. La data de 28 martie 1948, şcolile de marină au fost unificate sub denumirea de Şcoala Navală şi Şcoala de Submaiştri. Din noiembrie 1948, sub noua denumire de Şcolile Marinei Militare, regăsim Şcoala de ofiţeri (cu specialităţile Punte şi Tehnici, fiecare având o Secţie Pregătitoare şi o Secţie Specială) şi Şcoala de Maiştri Tehnici; Începând cu anul de învăţământ 1953-1954, s-a trecut la pregătirea pe specialităţile corespunzătoare unităţilor de luptă, în şcoală funcţionând diferite cursuri de perfecţionare a ofiţerilor, înfiinţate în funcţie de nevoile Marinei Militare. În anul 1954 se desfiinţează Şcolile Marinei Militare. În anul 1962 se înfiinţează la Mangalia, în actuala locaţie, Şcoala de Echipaje nr.12. În anul 1965 se înfiinţează, în cadrul Şcolii de echipaje, Şcoala de Ofiţeri în rezervă care funcţionează 2 ani. În anul 1969 Şcoala de Echipaje se transformă în Centrul de Instrucţie al Specialiştilor Marinei Militare, care în 1973 îşi schimbă denumirea în Centrul de Instrucţie al Marinei Militare. În anul 1990 se înfiinţează Facultatea de Comandă, Stat Major şi Tehnică Militară în cadrul Academiei Navale „Mircea Cel Bătrân”, continuatoarea tradiţiilor Şcolii de Aplicaţie. La data de 1 septembrie 2003 pe structura Facultăţii de Comandă, Stat Major şi Tehnică militară din Academia Navală se înfiinţează Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale. În anul 2003 Baza de Instrucţie Navală trece în subordinea Şcolii de Aplicaţie a Forţelor Navale. În anul 2005 Baza de Instrucţie Navală se transformă în Centrul de Instrucţie al Forţelor Navale. În anul 2006 Şcoala de Aplicaţie a Forţelor Navale primeşte denumirea onorifică „Viceamiral Constantin Bălescu”, în conformitate cu aprobarea ministrului apărării pe raportul şefului Departamentului pentru relaţia cu Parlamentul şi informare publică, nr. DR-3307 din 01.11.2006. Începând cu data de 1 septembrie 2008 Şcoala de Aplicaţie se mută în Mangalia, având următoarele misiuni principale:

pregătirea absolvenţilor Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” pentru prima funcţie;
perfecţionarea pregătirii profesionale a ofiţerilor şi maiştrilor militari din Forţele Navale;
formarea şi dezvoltarea profesională a militarilor voluntari prin însuşirea cunoştinţelor şi formarea competenţelor, deprinderilor şi abilităţilor necesare, în conformitate cu cerinţele operaţionale, ca luptător şi conducător de subunităţi în scopul atingerii performanţelor şi standardelor NATO;
elaborarea şi perfecţionarea actelor normative specifice Forţelor Navale.

Farul Mangalia - 1953

Produsul de mai sus este o medalie realizată la Monetăria Statului care ne prezintă Farul maritim de la Mangalia, județul Constanța. Acest far face parte din sistemul de semnalizare maritimă de pe țărmul românesc al Mării Negre, care asigură desfășurarea navigației în bune condiții pe mare, alături de farurile de la: Tuzla, Constanța, Midia, Gura Portiței, Sfântu Gheorghe şi Sulina. Medalia s-a realizat în două variante de metal compoziție (argint și aliaj de cupru) și are următoarele caracteristici tehnice:

emitent – Monetăria Statului
tema – Farul maritim de la Mangalia, județul Constanța
material (compoziție) – argint cu titlul de 99,9% și aliaj de cupru
forma – rotundă
diametrul – 30 milimetri
greutatea – 31,1 grame (argint) și necunoscută (aliaj de cupru)
calitatea - proof
tiraje – 60 exemplare (argint) și 40 exemplare (aliaj de cupru)
prețuri unitare de achiziție de la magazinele bucureștene ale Monetăriei Statului, cu TVA inclus – 2000 lei (cea de argint) și 950 lei (cea din aliaj de cupru)

Farul de la Mangalia a fost dat în folosință în anul 1958 și are următoarele coordonate geografice: longitudine - 43º48'39"N și latitudine - 28º33'30"E. Farul emite grupuri de câte două sclipiri la interval de 5,5 secunde, vizibile de la depărtarea maximă de 22 mile marine (1 milă marină = 1852 metri). Înălţimea luminii de la nivelul mării este de 72 metri, iar înălţimea propriu-zisă a construcţiei este de 42 metri. Turnul farului este de formă paralelipipedică, de culoare albă, din piatră, având în vârf o cupolă rotundă, albă.

Mangalia (în turcă Mankalya) este un municipiu (din anul 1995) în județul Constanța, situat pe litoralul Mării Negre, la 40 km sud de orașul Constanța și 14 km față de granița cu Bulgaria. În structura municipiului Mangalia sunt arondate și localitățile: Cap Aurora, Jupiter, Neptun, Olimp, Saturn și Venus. Localitatea este menționată sub numele de Pangalla sau Pancalia în portulanele genoveze din secolul al XIII-lea. Forma „Mangalia” apare prima dată în anul 1593. Asemănarea cu denumiri tătărești din Bugeac (Coștangalia, Șamangalia, Gioltaigalia) și prezența, de multe veacuri, a unei importante comunități de tătari în oraș, atestă originea tătărească a denumirii. Anterior secolului al XIII-lea, localitatea apare sub numele antic de Callatis (Callata în portulanele genoveze, uneori între paranteze sub Pangalla sau Pancalia). Callatis a fost o colonie a cetății grecești Heraclea Pontica (azi Ereğli în Turcia) din secolul al VI-lea î.Hr.. Portul și jumătate din orașul din antichitate sunt acum acoperite de ape. În ciuda inevitabilelor războaie și schimbări de stăpâni, orașul a prosperat timp de 1200 de ani, uneori liber, alte ori sub stăpânirile succesive ale perșilor, ale macedonenilor, ale dacilor sau romanilor. Cetatea, însă, este distrusă odată cu năvălirea popoarelor migratoare din secolele VIII - IX, din ea rămânând o simplă așezare de pescari. Situația însă se schimbă odată cu alipirea Dobrogei la România, în anul 1878. În perioada 1890-1892 localitatea a fost populată cu coloniști de origine germană, cunoscuți ca germanii dobrogeni. Majoritatea au părăsit localitatea în 1940, fiind strămutați cu forța în Germania, sub lozinca Heim ins Reich (acasă în Reich). Mangalia devine un port modern (al doilea port maritim după Constanța), cu vreo 3000 de locuitori permanenți în 1938, dar care devin peste 10000 vara. Orașul crește rapid mulțumită plajei de la Tatlageac-Comorova, ce se întinde pe mai mulți kilometri între capurile Schitu și Baglaru (azi, Aurora). După cel de-al doilea război mondial zonă militară de frontieră și turismul stagnează timp de zece ani. În anul 1954 este din nou deschis tuturor; începând din anul 1962 orașul intră în atenția guvernului, devenind un important centru turistic: în pădurea Comorova, de-a lungul mării, sunt construite cele șase stațiuni balneoclimaterice și de agrement Olimp, Neptun, Juoiter, Cap Aurora, Venus și Saturn, în timp ce vechiul și pitorescul oraș, tipic dobrogean, este în mare parte distrus și înlocuit prin construcții moderne, într-un stil funcțional care se poate găsi oriunde în lume. La recensământul din anul 2011 orașul număra 36364 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care; români – 82,4%, turci – 4,05%, tătari – 3,25% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională aproximativă a populației orașului, astăzi se prezintă astfel: ortodocși – 81,22%, musulmani – 7,52% și restul – nedeclarată sau altă etnie. Principalele atracții turistice ale orașului sunt:

Moscheea Esmahan Sultan
Muzeul de arheologie Callatis
Monumentul eroilor
Muzeul Marinei
Mormântul creștin cu psalmi
Herghelia Mangalia
Rezervația naturală Hăgieni
Biserica Sfânta Mina
Peștera Movile
Pădurea Comorova
Mormântul cu papirus
Edificiul bizantin
Cetatea Callatis
Peștera Limanu

Aici sau născut: regizorul de film Gheorghe Vitanidis (1929 – 1994) și cântăreața “Inna”, pe numele real Elena-Alexandra Apostoleanu (născut[ 1986).

Insigna turistică - Eforie

Eforie este un oraș în județul Constanța, format din localitățile Eforie Nord și Eforie Sud (reședința). Orașul a fost fondat în anul 1966 prin unificarea administrativă a actualelor localități componente. La recensământul din anul 2011 orașul număra 9473 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 9465 locuitori) dintre care: români – 80,61%, romi – 3,25%, turci – 2,2%, tătari – 3,55% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului constănțean Eforie astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 81,24%, musulmani – 6,53% și restul – nedeclarată sau altă religie. Istoria localității a început în anul 1893, an în care Societatea de binefacere «Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti» a cumpărat de la «Ministerul Agriculturii şi Domeniilor» un teren de 100 hectare situat pe marginea Lacului Techirghiol, în partea de nord-est (aproximativ zona ocupată azi de hotelul Europa). Pe locul cumpărat, societatea de binefacere a construit în anul 1900 «Spitalul Marin». Acesta a fost de altfel primul sanatoriu de acest gen de la Marea Neagră. În perioada următoare în zonă au început să fie construite primele vile, sanatorii şi baze de tratament din Eforie, iar mai tărziu au apărut şi primele hoteluri. În anul 1930 s-a construit hotelul «Grand», iar în anii 1936-1937 s-s anexat acestuia o bază de tratament balnear. În cele ce urmează vom putea “vedea” imaginea din anul 1931 a noii staţiuni Eforie-plajă surprinsă de ochiul critic al unui reporter al revistei “Ilustraţiunea Română”: “Pe locul unde acum câţiva ani se întindeau nesfârşitele bălării pudrate de praful calcaros al drumului dobrogean, între Agigea şi Sanatoriul Eforiei Spitalelor Civile, se ridică astăzi, cocheta şi pretenţioasa nouă staţiune Eforie-plajă. Un parc de vile ultramodern, un hotel grandios şi “european" în larga accepţie a cuvântului, o faleză pietruită în dale, o pergolă elegantă legând hotelul de plajă. Cazinoul Riegler, Cazinoul Hotelului, Sanatoriul Dr. Antoniu şi construcţiile taberei O. N. E. F. reprezintă primele aşezări a noii staţiuni. S'au ridicat, ce e drept, printr'un efort lăudabil al câtorva oameni care s'au devotat ideii noii staţiuni şi printr’un sacrificiu bănesc care nu poate rămâne nerăsplătit într’un apropiat viitor. Şi'n timp ce, gospodarii Movilei (notă: vechiul nume al staţiunii) nu s'au învrednicit în doisprezece ani să pietruiască o singură stradă sau să realizeze o singură îmbunătăţire la care mândra noastră staţiune avea tot dreptul, Eforie-plajă ne-a dat cel mai frumos exemplu pe cere ni-l putea da o staţiune balneoclimaterică românească. Este în această minunată realizare o satisfacţie pentru toti acei care jinduiau la staţiunile străine, atractive prin confortul şi spiritul lor occidental. Evident, realizările de până acum sunt începuturile viitoarei staţiuni - pe cât se pare o staţiune “mondernă", cu serioase şi îndreptăţite pretenţii. La mijloace şi la concepţii noi, pe de-a-ntregul occidentale, diametral opuse tembelismului oriental caracteristic acestor meleaguri - trebuie să corespundă oameni noi, sau cel puţin oameni care au putut cunoaşte tehnica de organizare şi de exploatare a altor staţiuni străine care şi-au asigurat de multă vreme o binemeritată faimă. Conducătorii noilor aşezăminte trebuie să găsească mijlocul de a creea sau importa asemenea oameni care au darul de a atrage clientela - nu s'o indispună, s'o respingă, s'o brutalizeze sau s'o terorizeze cum se întâmplă de obicei…Sub acest raport nici Eforie-plajă nu se poate felicita. Ea are totuşi scuza unui început realizat vertiginos, scăpând această importantă şi poate decisivă latură. Un exemplu: în cel mai confortabil loc, la hotel, unde excelează un spirit cu totul occidental, celor mai bune intenţii li se opune pensiunea unui restaurator care, oricare i-ar fi motivele, n'a izbutit să mulţumească. Eforie-plajă nu trebuie să repete greşelile altor staţiuni. Ar fi păcat de investiţiunile însemnate, de frumuseţile care se pun atât de inteligent în valoare, de munca atâtor oameni care se ostenesc să realizeze o operă de merit şi de gust. O staţiune nouă este un nou isvor de bogăţie şi încă un mijloc de a impiedica exodul vilegiaturiştilor în alte ţări. De aceia străduinţele tuturor trebuie să-i asigure, de la inceput, o bună şi sigură desvoltare.” (Extras din articolul “Eforie-plajă” (nesemnat) publicat în numărul din 19 august 1931 al săptămânalului “Ilustraţiunea Română”.)

Trofeul Daciada Năvodari - prima ediției 20023

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și / sau câștigătorilor competiției de fotbal în sală Trofeul Daciada din orașul Năvodari, județul Constanța.

Năvodari, în trecut – Caracoium sau Carachioi, în limba turcă - Kara Koyum sau Karaköy, este un oraș din județul Constanța, care include și localitatea Mamaia-Sat, situat în zona estică a județului Constanța, pe malul de sud al Lacului Tașaul și pe grindul dintre acesta și lacul Siutghiol, la o distanță de 10 km de municipiul Constanța. La recensământul din anul 2011 orașul număra 32891 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 32390 locuitori), dintre care: 89,45% - români, 1,69% - ruși lipoveni și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului constănțean Năvodari astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,09%, romano catolici – 1,13%, musulmani – 1,61% și restul – nedeclarată sau altă religie. Prima atestare documentară este din timpul administrației otomane, când localitatea apare menționată în anul 1421 cu numele de Caracoium (nume derivat din cuvintele turcești kara și koyum, traduse prin oaia neagră) denumire care a devenit ulterior Carachioi (de la cuvintele turcești kara koy, însemnând „satul negru”). După obținerea independenței de stat a României în anul 1877, au avut loc schimbări majore în viața social-economică a zonei. În acea perioadă satul Caracoium din plasa Kustenge (Constanța) aparținea la început de comuna Cicârcic (azi, satul Sibioara), apoi de comuna Cogealia (azi, comuna Lumina) figura doar cu 317 familii ce se ocupau cu agricultura, pescuitul, creșterea animalelor și în mai mică măsură cu negustoria și alte meserii. În anul 1927 denumirea satului Carachioi este schimbată cu aceea de Năvodari, iar după cinci ani, la 15 august 1932, localitatea este recunoscută comună. Evoluția urbanistică, trecerea de la cadrul rural la structura urbană se produce după cel de-al doilea război mondial, mai cu seamă începând din anii 1949 – 1950, moment în care dezvoltarea economică și industrială, transformă localitatea într-un însemnat centru muncitoresc. În anul 1954 începe construcția Uzinei de superfosfat și acid sulfuric care a intrat în funcțiune cu prima linie în anul 1957, aceasta deschizând drumul industrializării zonei și creșterii numărului populației (în anul 1968 populația localității Năvodari depășea 6500 de locuitori). Astfel, prin Legea 2/20 decembrie 1968, localitatea Năvodari a fost declarată oraș, având în subordine administrativă localitatea Mamaia Sat. Procesul de urbanizare a cunoscut o evoluție continuă, rezultând o imagine cu personalitate a localității.

Construcția Combinatului Petrochimic Midia-Năvodari și ulterior a Canalului Poartă Albă-Midia-Năvodari a dus la o explozie demografică în anul 1983, când populația a ajuns la 26000 locuitori. Activitatea sportivă în orașul Năvodari este foarte intensă, orașul având multe cluburi sportive printre care: fotbal, rugby, box, handbal, volei, baschet, karate etc. Cel mai titrat club sportiv din orașul Năvodari este clubul de fotbal AFC Săgeta Năvodari, care a evoluat în sezonul 2013-2014 în premieră în Liga 1. Un alt club sportiv titrat este CS Năvodari care are în componență mai multe sporturi precum rugby, box, handbal sau volei și care este reprezentat de clubul de rugby CS Năvodari în Divizia Națională.

Jeton Cantina Portului Constanța - 5 c

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Jetonul de mai sus a fost realizat la comanda Cantinei portului Constanța ca să fie folosit ca mijloc de garantare a veselei cantinei. Se înțelege că atunci când muncitorul portuar comanda un meniu la cantină plătea în plus o sumă de bani și odată cu meniul primea și un astfel de jeton. După consumație el preda toate tacâmurile la ghișeu reprimindu-și banii dați în plus și astfel se manifesta o mare grijă față de vesela cantinei.

Municipiul Constanța este situat pe coasta Mării Negre, în partea de sud-est a României, în regiunea istorică Dobrogea, reședința judeţului cu acelaşi nume şi cel mai mare oraș al regiunii de dezvoltare Sud-Est. Alături de oraşul Cluj Napoca, Constanța este orașul cu cel mai ridicat standard de viață din România. Conform recensământului din anul 2011, Constanța avea 254693 locuitori. Constanța este orașul cel mai vechi atestat de pe teritoriul României. Prima atestare documentară datează din anul 657 Î.E.N., când pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului) s-a format o colonie greacă, numită Tomis. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură dar și frumoase locuri de vizitat, din municipiul Constanţa, din vremuri diferite.

Statuia lui Ovidiu

Cazinoul

Biserica Adormirea Maicii Domnului

Banca Marmorosch Blank

Palatul Manesalian - Bulevardul Portului

Banca Românească

Biserica Greacă

Delfinariul

Farul genovez

Gara maritimă

Județul Constanța este județul cel mai urbanizat din România, populația care locuiește în orașe numărând puţin peste 500000 de locuitori din totalul de aproximativ 760000 de locuitori. Județul este situat în extremitatea SE a României, are o suprafaţă de 7071 kilometri pătrați, iar capitala judeţului este oraşul cu acelaşi nume, Constanţa. Ca subunităţi administrative judeţul are 3 municipii - Constanța, Medgidia și Mangalia, 9 oraşe - Băneasa, Eforie, Cernavodă, Hârșova, Murfatlar, Năvodari, Negru Vodă, Techirghiol, Ovidiu şi 58 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură, trimiteri poștale din diferite perioade de timp, dar și alte frumoase locuri de vizitat în judeţul Constanţa.