Epaminonda's Blog.....: ORANIENBURG

Mai jos admiri și alte poze reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea germană ORANIENBURG,

districtul OBERHAVEL, landul BRANDENBURG, câteva

trimiteri poștale ilustrate, un semn de identitate prizonier lagăr,

un jeton, o medalie, o insignă și o monedă locale.

Biserica Sfântu Nicolae

Palatul

Strada Berlin

Poarta Parcului

Monumentul Henriette Louiss și Poarta parcului

Muzeul Sachsenhausen

Strada Berna

Parcul

Seminarul

Hotelul Eilers

Compania farmaceutică Takeda

Gimnaziul Runge

Gara

Vechea Primărie, azi Hotelul Burchard

Trimiteri poștale

Arhitectură locală

Vedere generală

Semn identitate prizonier lagăr

O insignă locală

Un jeton local

O medalie locală

O monedă locală

xxx

PICĂTURA DE VIAȚĂ

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx___________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

(Alexandru Ioan Cuza)

Unirea Principatelor Române - 1859

Istoria României

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la data de 20 martie 1820 la Huşi şi decedat la data de 15 mai 1873 la Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844. În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian). Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România. Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia, adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei.

Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859. Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Legea secularizării averilor mănăstireşti a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai târziu, însăşi căderea guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor. Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a ţării, cea ieşeană.” Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme. Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o împroprietărire a ţărănimii clăcaşe. Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400000 de familii de ţărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării capitalismului.

Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea. În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor. Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară. Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne. Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii, hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.
la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,
Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Inachis io - Fluturi din România - 2023

Medalia de mai sus a fost realizată în anul 2023 la Monetăria Statului și ea celebrează Fluturele Inachis io – „Ochi de păun”. Medalia a fost realizată în două variante de metal compoziție; argint și aliaj de cupru și are următoarele caracteristici tehnice:

anul emiterii – 2023
emitent – Monetăria Statului
seria – fluturi din România
tema – fluturele Inachis io (Ochi de păun)
material compoziție – argint cu titlul de 99,9% și aliaj de cupru
diametrul – 37 milimetri
greutatea – 31,1 grame
calitatea – proof
tiraje – 60 bucăți (cea de argint) și 40 bucăți (cea din aliaj de cupru)
prețuri unitare de achiziție de la magazinele bucureștene ale Monetăriei Statului, cu TVA inclus – 482 lei (cea de argint) și 314 lei (cea din aliaj de cupru)

Fluturele Ochi de păun (Inachis io) este o nimfalidă din clasa insectelor, ordinul lepidopterelor. Unul dintre cei mai frumoși fluturi din România prezintă, pe aripi, pete concentrice asemeni ochilor de pe penele masculului de păun. Fluturele are o anvergură a aripilor de 50 până la 55 de milimetri. Coloritul specific îl face inconfundabil, culoarea predominantă pe partea superioară este brun–roșcat cu „ochi” viu colorați, iar pe partea inferioară maroniu–negru cu linii transversale negre. Superbul fluture Inachis io este o specie încă destul de frecvent întâlnită în luminișuri, liziere de păduri, în parcuri și grădini, în zonele joase până la 2500 de metri altitudine. Este un fluture relativ comun, văzut în multe parcuri și grădini europene. Poate fi admirat din martie până în octombrie, pe timpul iernii fluturii adulți hibernând în poduri, pivnițe și alte ascunzători din apropierea caselor. Fluturele hibernează iarna înainte de a-și depune ouăle la începutul primăverii, în loturi de până la 400. Ouăle de culoare verde măsline sunt nervurate. Sunt așezate atât pe partea superioară, cât și pe partea inferioară a frunzelor plantelor de urzică sau hamei. Omizile eclozează după aproximativ o săptămână, ele fiind de culoare neagră strălucitoare, cu șase rânduri de vârfuri ghimpate și o serie de puncte albe pe fiecare segment.

Matematician Dan Zamfirache - Numismat și cartofil

25 de ani de activitate numismatică

Societatea Numismatică Română - fondată 1903

Dan Zamfirache s-a născut în anul 1954 în localitatea Brezoi, județul Vâlcea, ajungând peste ani un prolific om de cultură al țării noastre. În anul 1978 a terminat Facultatea de Matematica-Informatica a Universitatii din Bucuresti, pentru un an profesând la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste sediul Casa Scanteii, Oficiul Patrimoniului din Cadrul Muzeului de Istorie al Romaniei. În perioada 1979-2012 a activat ca analist la Departamentul Tehnologia Informatiei si sef al departamentului de Audit la S.C. Proiect Bucuresti S.A. În anul 1997 a publicat monografia ilustrată prin studiu cartofilic “Călimănești 2000”. În 1998 a participat la primul for de cartofilie din Romania, la Palatul Sutu-Bucuresti, cu cartea “Călimănești’2000 – 150 de ani, obtinand premiul III. Ulterior a activat la New Delhi, Cairo, New York și Berna, scriind și publicând numeroase lucrări:

Indiei
Impresii de călătorie
Monografii ilustrate
Mirajul civilizațiilor și fascinația muzeelor
Impresii de călătorie (Misterioasa Indie, Roma cu adevărat, Singapore, Kuwait, Malaca, Siria, Efes, New York, Egipt, etc), în fapt o carte ghid conținând 45 de ghiduri
Monografii ilustrate: Călimănești, București, Buzău, Bușteni, Ada Kaleh,
Litografii românești
Vizitând Berna
Istoria obeliscurilor egiptene
Portretele de la Fayoum
Fântâni medievale la Berna

Pe la începutul veacului al XX-lea cultura şi ştiinţa în România prinseseră aripi de zbor stabile şi de perspectivă, precizându-se domeniile şi principiile de activitate. Se trecea acum la culegerea primelor roade ale frământatului şi cu rol de pionierat secol al XIX-lea, când reprezentanţi de frunte ai renaşterii româneşti se dăruiau, cu întreaga lor fiinţă, intereselor naţionale. Unirea Principatelor şi marile reforme ale lui Alexandru Ioan Cuza au deschis larg porţile afirmării învăţământului, ştiinţei şi culturii în România. Publicaţii şi societăţi de tot felul luau fiinţă, croindu-şi drum spre mintea şi inima românilor. În acest context de efervescenţă spirituală, o nouă ştiinţă specială se înfiripa în peisajul intelectual românesc. Informaţiile lui C. Bolliac din „Trompeta Carpaţilor”, referitoare la unele descoperiri monetare, dar mai ales lucrările lui D.A. Sturdza şi primele studii de specialitate ale lui M.C. Sutzu, precum şi alcătuirea unor colecţii monetare, veau să se constituie ca temelie a ştiinţei numismatice din România. Societatea Numismatică Română a fost înființată pe data de 28 decembrie 1903 la inițiativa unui grup de entuziaști și pasionați ai numismaticii. Spre a putea izbuti, inițiatorii au făcut apel mai întâi la cei trei învățați care se ocupau atunci în România de știința numismatică: D. A. Sturdza, supranumit „părintele numismaticei românești”; M. C. Sutzu, specialist în numismatica și metrologia antică și Gr. Tocilescu directorul Muzeului Național de Antichități. Obținând adeziunea acestora, inițiatorii s-au adresat apoi tuturor colecționarilor și amatorilor din țară, reușind să înscrie în total 17 de membri. În ședința inaugurală, Adunarea Generală a votat Statutele Societății și a ales Comitetul de conducere în următoarea alcătuire: D.A.Strudza - președinte de onoare;

M.C.Șutzu - președinte activ; Grigore Tocilescu -vicepreședinte; Alexandru Canatcuzino - secretar; lt. col. G. Iordăchescu, casier contabil; dr. George Severeanu - subsecretar și Dimitrie Panku, C. Alessandrescu, Frederick Stork și E.D. Mirea, membri. O dată cu adoptarea Statutelor s-a fixat și țelul principal al Societății, care își propunea „să dezvolte știința și arta numismatică” în România." În anul 1904 Comitetul de conducere al Societății de numismatică a editat primul număr al revistei Buletinul Societății Numismatice Române. Pentru început, Buletinul Societății Numismatice Române apărea regulat, de două ori pe an. Pentru România, abonamentul costa 3 lei anual, pentru Austro-Ungaria 3 coroane. Membrii Societății Numismatice Române primeau Buletinul în mod gratuit. Cu apariții trimestriale până în 1947, revista a fost suspendată până în 1974, când a reapărut, sub formă de volum, la intervale neregulate. Din 1991, revista este patronată de Academia Română și, pe lângă numismatică, tratează și teme de metrologie, medalistică și sigilografie. Din anul 1920 și până în 1945 Societatea a publicat revista Cronica Numismatică și Arheologică.

Set 2 insigne - F.S.L.C.P.
(Federația Sindicatelor Libere din Chimie și Petrochimie)

F.S.L.C.P este acronimul de la Federaţia Sindicatelor Libere din Chimie şi Petrochimie, organizaţie sindicală înfiinţată în 1990 în Bucureşti. Scopul organizației este acela de a apăra interesele profesionale, economice, morale, sociale, culturale şi sportive ale membrilor săi. Prin decizia Consiliului Frontului Salvării Naţionale vechile structuri sindicale din România au fost dizolvate încă din decembrie 1989 (decret nr.8/31.12.19891 ). Acest decret a constituit momentul unui nou început pentru reconstrucţia unei noi mişcări sindicale democratice. În ianuarie 1990 apare primul sindicat cu adevărat liber- Sindicatul Şoferilor din România. În luna februarie apare prima confederaţie sindicală din România, Confederaţia Sindicală Independentă „Frăţia”. În primele luni ale anului 1990 sindicatele din întreprinderi reuşesc să se organizeze în federaţii sindicale profesionale. Pe data de 13 februarie 1990 s-a constituit primul comitet provizoriu pentru organizarea sindicatelor din chimie şi petrochimie, din care făceau parte câţiva tineri militanţi şi alţi câţiva membri din vechea gardă. Câteva zile mai târziu s-a constituit un comitet de lucru pentru pregătirea Conferinţei naţionale a Federaţiei Sindicatelor Libere a Lucrătorilor din Industria Chimică şi Petrochimică la care urmau să participe reprezentanţii ai 66 de sindicate. La 5 martie 1990 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti aprobă prin sentinţa nr. 566 înregistrarea Federaţiei Sindicatelor Libere a Lucrătorilor din Industria Chimică şi Petrochimică. Pe 19 aprilie 1990 a avut loc Conferinţa reprezentanţilor sindicatelor libere din chimie şi petrochimie în care s-a hotărât constituirea FSLCP. Pe 7 iunie 1990 FSLCP, alături de alte şase federaţii sindicale din industrie, pun bazele uneia din marile confederaţii sindicale din România-Confederaţia Naţională a Sindicatelor „Cartel Alfa”. În această perioadă de început a mişcării sindicale naţionale bazate pe principii europene, democratice şi libere de orice constrângeri, FSLCP a sprijinit activ reorganizarea sindicatelor din combinatele chimice din ţară, a rezolvat multiple revendicări salariale, care au dus la înlăturarea unor inechităţi privind drepturile lucrătorilor. La sfârşitul lui 1993 federaţia avea în componenţă 74 de sindicate, cu un număr de 65000 de membri cotizanţi. În 1994, FSLCP s-a afiliat la Federaţia Mondială a Lucrătorilor din Industrie, (FMTI) iar în aprilie 1998 la FECHME Belgia (European Mine, Chemical and Energy Workers Federation-EMCEF). Anul 1997 a fost un an deosebit de greu pentru sindicatele din industria chimică şi petrochimică, deoarece au fost demarate procesele de restructurare prin lichidare a combinatelor chimice din ţară. FSLCP s-a implicat în rezolvarea a o serie de probleme şi aspecte sociale dificile din viaţa şi activitatea membrilor de sindicat, generate în special de politica de distrugere a industriei chimice naţionale cu orice preţ practicată de toate guvernele ce s-au perindat la putere şi care au dus la disponibilizări masive de personal. În 2015, la FSLCP erau afiliate 27 sindicate şi 8850 membri de sindicat din totalul de 92761 de angajaţi din sectorul de activitate chimie, petrochimie şi activităţi conexe. Închiderea combinatelor chimice aparţinând grupului Interagro a dus şi la dispariţia unor sindicate membre ale FSLCP, astfel că numărul de membri ai federaţiei este în continuă scădere. Emblema FSLCP este alcatuită dintr-un hexagon, simbolizând formula chimică a benzenului, având în interior fondul albastru şi câmpul populat de diverse utilaje şi echipamente din industria chimică. În centru este o coloană de distilare vopsită în orange/roşu, având în laterale două utilaje chimice stilizate colorate tot oranj/roşu, legate prin conducte albe de coloana de distilare. Deasupra acestui fragment de instalaţie tehnologică stilizată, central se află o retortă colorată în galben, peste un fragment de roată dinţată albă. Insignele FSLCP reproduc sigla organizaţiei sau doar elemente din aceasta cu mici variaţiuni privind forma utilajelor reprezentate şi modificări de culoare. SURSA – Jurnal insignografic nr.20/2020 ing. Dorel Bălăiţă

Olimpiade 1986 - 1996 * Colecția Dumitru Hâtru

Colecţionarul este un om curios, dar mai ales un om sensibil. Îşi creează propriul univers material bazat pe lucruri atent selectate. Însă el nu poate crea acest edificiu fără o puternică legătură afectivă cu alţi colegi de pasiune. Deşi sunt mulţi cei veniţi în această breaslă, puţini sunt cei aleşi de colecţionar a-i fi prieteni. Aceştia îi asigură informaţiile necesare, protecţie dar şi afecţiune. Deşi relativ recentă, a devenit deja celebră istoria unui coleg care, pe patul de spital, după câteva zile de profundă suferinţă şi tăcere, a revenit brusc către familie, întrebând dacă a primit coletul de la un alt coleg, după care, la câteva momente, a căzut în tăcerea eternă. S-a ajuns la realizarea acestor insigne pornind de la pasiunea unor colecţionari care atinge paroxismul când este vorba de propria colecţie şi continuând cu cei care doresc să-şi exprime admiraţia faţă de alţii cu ocazia unor aniversări. Materialul nu se doreşte a fi exhaustiv, ci un exemplu de urmat în emiterea unor astfel de însemne, fie de către împătimiţi, fie de către prieteni sau chiar de către marea comunitate a colecţionarilor de insigne. Sunt prezentaţi pionierii acestui domeniu, care invariabil au emis insigne dedicate unor evenimente specifice perioadei. Aici ne referim la Dogaru Ioan, Dula Aurel, Moraru Cornel, Miron Rebedea, Francisc Appel, Hâtru Dumitru. Colecţia Dumitru Hâtru s-a realizat pentru a celebra Olimpiada de vară de la Atlanta (anul 1996) și pentru a marca în același timp trecerea a 100 de ani de existență a jocurilor olimpice moderne. Insigna s-a realizat la Monetăria Statului din tombac emailat la rece, are forma unui dreptunghi cu colțurile rotunjite la dimensiunile de 40 x 22 milimetri. Piesa este făcută după proiectul colonelului Ioan Dogaru într-o singură variantă de culoare și are sistem de prindere tip broșă.

______________ooOoo______________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII