Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FRANCEZE DE COLECȚIE

1. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează personalitatea pictorului francez Pierre-Auguste Renoir Pe aversul monedei, în interiorul unui dreptunghi periferic continuu, sunt marcate două câmpuri separate de o linie verticală. În câmpul din stânga sunt reprezentate două pensule și câteva pete de vopsea. Sub pensule este marcat anul emiterii monedei – 2009 – încadrat de două ornamente decorative greu perceptibile care simbolizează monogramele gravorului monedei și a monetăriei care a emis moneda. În câmpul din dreapta este redat chipul lui Pierre-Auguste Renoir, din față. Sub gulerul hainei este inscripționat cu litere de mână numele personajului: “Renoir” iar puțin mai jos este marcată valoarea monedei – 100 EURO. În dreapta chipului personajului este aplicată pe trei rânduri orizontale deviza națională a statului francez: “Liberte, Egalite, Fraternite”. Sub deviză sunt marcați anii de viață ai personajului (1841 - 1919). În câmpul reversului, în interiorul unui dreptunghi liniar continuu este reprezentată lucrarea lui Renoir – “Le dejeuner des canotiers” (Prânzul barcagiilor) iar dedesubt este inscripționat numele operei și anul realizării acesteia – 1881. În partea dreaptă sus sunt inscripționate literele majuscule: “R și F” (inițialele numelui statului francez – Republique Francaise), puțin mai jos este inscripționat cu litere de mână numele personajului: “Renoir”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: seria – Mari pictori, anul emiterii – 2009, valoarea – 100 euro, forma – dreptunghiulară cu colțurile rotunjite, greutatea – 17 grame, material compoziție – aliaj aur, calitate – proof, tiraj – 500 exemplare.

Pierre-Auguste Renoir a fost unul din cei mai renumiți pictori francezi, unul dintre creatorii curentului impresionat, ce s-a născut la data de 25 februarie 1841 și a decedat la data de 3 decembrie 1919. Sub influența pictorului Ingres, începând din anul 1883, universul său coloristic devine mai blând, pictează trupuri feminine strălucitoare. Denumit pe drept „pictorul bucuriilor vieții,” Renoir pictează cu pasiune până în ultima clipă a existenței sale. În anul 1874, împreună cu Manet, Pissarro și Sisley fondează asociația Société d'artists, care organizează în același an prima expoziție a impresioniștilor. Câțiva colecționari încep să se intereseze de pictura impresionistă și unele persoane influente îi comandă portrete. La sfârșitul anului 1879 pleacă în Italia, unde descoperă pe marii maeștrii ai Renașterii și unde își formează descoperă stilul propriu, inconfundabil.

Printre operele pe care le-a lăsat posterității se numără și “Le Dejeuner des canotiers”. lucrare ce reprezintă imaginea unor vâslași din Chatou,, luând micul dejun în restaurantul Fournaise. Printre personaje se regăsesc și unii dintre apropiații artistului, chiar și viitoarea soție, Aline Charigot, a cărei imagine e surprinsă jucându-se cu un câine. Femeia întoarsă către bărbatul cu pălărie de pai e actrița Ellen Andrée. Identitatea femeii care apare în fundal, rezemată de balustradă e incertă, unii considerând că recunosc trăsăturile lui Jeanne Samary, alții că o văd pe fiica proprietarului restaurantului – Alphonsine. Pictorul însuși e un personaj al propriei lucrări. Interesant e dialogul privirilor personajelor: bărbatul având capul descoperit privește înspre femeia cu pălărie albă, care la rândul ei își îndreaptă atenția spre vâslașul cu pălăria de pai. Vâslașul o privește pe Aline Charigot care își îndreaptă atenția spre cățelul pe care îl ține în brațe, acesta fiind cel care închide spirala. Cadrul creat de Renoir dă privitorului senzația că s-ar putea oricând așeza între meseni. Tabloul „Dejunul vâslașilor” este cumpărat în anul 1881 de Durand-Ruel care, contrar voinței pictorului, îl expune la cea de-a VII-a ediție a expoziției impresioniștilor.
2. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează personalitatea pictorului francez Oscar-Claude Monet. Pe aversul monedei, în interiorul unui dreptunghi periferic continuu, sunt marcate două câmpuri separate de o linie verticală. În câmpul din stânga sunt reprezentate două pensule și câteva pete de vopsea. Sub pensule este marcat anul emiterii monedei – 2009 – încadrat de două ornamente decorative greu perceptibile care simbolizează monogramele gravorului monedei și a monetăriei care a emis moneda. În câmpul din dreapta este redat chipul lui Oscar-Claude Monet, din față. Sub barba stufoasă a personajului este inscripționat cu litere de mână numele: “Monet” iar puțin mai jos este marcată valoarea monedei – 100 EURO. În dreapta chipului personajului este aplicată pe trei rânduri orizontale deviza națională a statului francez: “Liberte, Egalite, Fraternite”. Sub deviză sunt marcați anii de viață ai personajului (1841 - 1919). În câmpul reversului, în interiorul unui dreptunghi liniar continuu este reprezentată lucrarea lui Monet – “Le bassin aux Nympheas” (Lacul cu nuferi), iar dedesubt este inscripționat numele operei și anul realizării acesteia – 1900. În partea dreaptă sus sunt inscripționate literele majuscule: “R și F” (inițialele numelui statului francez – Republique Francaise), puțin mai jos este inscripționat cu litere de mână numele personajului: “Renoir”.

Oscar-Claude Monet a fost un cunoscut pictor impresionist francez, care s-a născut la data de 14 noiembrie 1840 și a decedat la data de 5 decembrie 1926. Deși tatăl său dorea ca fiul să continuie afacerea familie – băcănia, Oscar-Claude ale pictura. Cel care l-a inițiat a fost Eugene Boudin, artist ce realiza picturi (schițe) rapide în aer liber. La început Monet nu era deloc de acord cu lucrările făcute de Boudin, dar acesta l-a învățat să deschidă ochii asupra naturii. În anul 1862 a studiat arta cu Charles Ggleyre, la Paris, unde l-a întâlnit pe Renoir, împreună cu care a fondat mișcarea impresionistă. Ei au pictat împreună și au rămas prieteni toată viața.

Lui Monet îi plăcea foarte mult să picteze natură controlată - grădina sa, eleșteul, nuferii săi sau podul său. În grădină avea o livadă cu sălcii și o mlaștină. În anul 1914, Monet a început o nouă serie de picturi ale nuferilor săi la sugestia prietenului său, politicianul Georges Clemenceau. dina ceastă serie face parte și lucrarea “Le bassin aux Nympheas”, prezentată aici. “Nu am decât meritul de a fi pictat întocmai după natură străduindu-mă să reproduc propriile impresii față de fenomene trecătoare și schimbătoare”. Cu aceste cuvinte Claude Monet își definea în 1926 propria activitate la sfârșitul unei lungi existențe dedicate cu pasiune, în totalitate, picturii. El a rămas în istorie drept părintele fondator al mișcării impresioniste și cel care a inspirat o nouă poetică a momentului și a unei sensibilități formale și lirice a materiei. Vânzarea recentă a unei picturi a lui Monet a depășit 18 milioane de euro.

3. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează personalitatea pictorului francez Georges Braque. Pe aversul monedei, în interiorul unui dreptunghi periferic continuu, sunt marcate două câmpuri separate de o linie verticală. În câmpul din stânga sunt reprezentate două pensule și câteva pete de vopsea. Sub pensule este marcat anul emiterii monedei – 2010 – încadrat de două ornamente decorative greu perceptibile care simbolizează monogramele gravorului monedei și a monetăriei care a emis moneda. În câmpul din dreapta este redat chipul lui Georges Braque, din față. Sub gulerul hainei este inscripționat cu litere de mână numele personajului: “G. Braque” iar puțin mai jos este marcată valoarea monedei – 100 EURO. În dreapta chipului personajului este aplicată pe trei rânduri orizontale deviza națională a statului francez: “Liberte, Egalite, Fraternite”. Sub deviză sunt marcați anii de viață ai personajului (1882 - 1963). În câmpul reversului, în interiorul unui dreptunghi liniar continuu este reprezentată lucrarea lui Braque – “Les oiseaux” (Păsările) iar dedesubt este inscripționat numele operei și anul realizării acesteia – 1953. În partea dreaptă sus sunt inscripționate literele majuscule: “R și F” (inițialele numelui statului francez – Republique Francaise), puțin mai jos este inscripționat cu litere de mână numele personajului: “G. Braque”.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: seria – Mari pictori, anul emiterii – 2010, valoarea – 100 euro, forma – dreptunghiulară cu colțurile rotunjite, greutatea – 17 grame, material compoziție – aliaj aur, calitate – proof, tiraj – 500 exemplare.

Georges Braque a fost un pictor francez, considerat co-fondator - alături de Pablo Picasoo - al cubismului, care s-a născut la data de 13 mai 1882 și a decedat la data de 31 august 1963. Braque a învățat la început meseria de pictor-decorator în orașul Le Havre, frecventând în același timp cursurile serale de pictură la "École des Beaux-Arts" din aceeași localitate. Sosește la Paris în anul 1900 și se hotărăște să se ocupe de pictura artistică. Adevăratul debut al lui Braque coincide cu descoperirea fauviștilor (pictori ce foloseau în mod violent culorile), în timpul "Salonului de Toamnă" din anul 1905. "Matisse și Derain mi-au trasat drumul" - mărturisește artistul. Două evenimente importante îi vor influența viața și dezvoltarea artistică ulterioară: expoziția retrospectivă a operelor lui Paul Cezanne și întâlnirea cu Picasso, în Galeria de artă a lui Kahnweiler. În consecință artistul începe să se îndepărteze de fauvism. Pânzele pe care Braque le va expune la sfârșitul anului 1908 îl determină pe criticul Louis Vauxcelles să pronunțe celebrele cuvinte despre "formele reduse la scheme geometrice, la cuburi".La începutul anului 1909, când Braque și Picasso și-au dat seama că sunt interesați de același gen de experimente artistice, se hotărăsc să le continue împreună. Începe astfel o colaborare extraordinar de intensă care avea să ducă la fondarea cubismului, care a rupt cu tradiția clasică a perspectivei pentru o opțiune artistică de descompunere a obiectului reprezentat într-o mulțime de suprafețe mici, geometrizate (cubismul analitic). Acest procedeu permite prezentarea în paralel a mai multor fațete ale aceluiași obiect pe un singur plan. În anul 1913 expune primele tablori la New York. Mobilizat în anul 1914, este grav rănit în 1915 și revine la activitatea artistică abia în anul 1917. Își reia opera din punctul în care o lăsase, dar cu timpul se îndepărtează într-o oarecare măsură de stilistica cubistă, realizând minunate compoziții de natură moartă. Începând din anul 1947, munca îi va fi adeseori întreruptă de boală. Braque va mai avea încă vreme - între anii 1949 – 1956 - să realizeze celebra serie Ateliers, un admirabil ciclu de opt pânze, care par să reprezinte recapitularea momentelor cheie ale creației sale și din care face parte și opera – Păsările - prezentată aici.

În câmpul central al operei apar două păsări negre, fără detalii, pe care Braque le-a înconjurat cu o linie groasă albă, pe un fundal albastru - miez de noapte. Motivul păsării a apărut în anul 1929 în opera lui Georges Braque și a rămas important până la moartea sa în 1963. Păsările care plutesc aici întăresc viziunea unei deschideri pe cer. Păsările mari ale lui Braque au toate ceva fantomatic la ele, iar semnificația lor nu este ușor de ghicit. „Am fost bântuit de spațiu și mișcare”, spune pictorul. Aripile întinse într-un cer infinit dau o senzație de libertate și lejeritate. Prezentă în multe dintre picturile lui Braque, pasărea devine o semnătură și reprezintă, în cuvintele sale, „metafora paletei cu aripi inspirate”. În același timp, și alți artiști au pictat păsări și au evidențiat mai clar valoarea lor simbolică.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Insigna - Muzeul ceasului Ploiești 1963 - 1983

Muzeul Ceasului “Nicolae I. Simache” din Ploiești este unicul muzeu de acest fel din România, care cuprinde o bogată colecție de ceasuri făurite de meșteri vestiți din Europa, cele mai multe fiind adevărate opere de artă. Organizat din inițiativa profesorului N.I. Simache, ca secție a Muzeului de Istorie, el datează din 1963. A fost instalat mai întâi într-o sală din Palatul Culturii, până când, prin achiziții, a căpătat un patrimoniu atât de bogat încât a avut nevoie de un local propriu. I s-a pus atunci la dispoziție Casa Luca Elefterescu, care a fost adaptată noului scop; lucrările de amenajare sau terminat în anul 1971 și muzeul s-a deschis în ianuarie 1972. În prezent, muzeul are o colecție de aproape 1000 de piese (numai în parte expuse), printre care: cadran solar, pendul construit din lemn în 1634, ceas pus în mișcare printr-o cădere de apă (Londra, 1654), primul ceas de buzunar („oul de Nürnberg”), orologii de turn, o piesă din 1693 (realizare a ceasornicarului Ralf Gout), ceasul de mână construit în același an de Courvoisier (cu efigia lui Ludovic al XIV-lea), piese realizate de meșterii londonezi Georg Prior, Edward Prior, Th. Whit, George Clarke, Markwich, Markham, Jo Wightmann, Van Laure, de ceasornicari francezi (Benjamin Balber, George Charle, Meuron), austrieci (Philipp Iacob, Beyr) sau elvețieni (Pres Vaucher, A. Hess). Pot fi văzute ceasuri cu mecanisme muzicale care cântă Marseilleza, Deșteaptă-te române!, valsurile lui Strauss. Sunt prezentate prezentate ceasuri care au aparținut unor mari personalități române, (Constantin Brâncoveanu, Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Păstorel Teodoreanu, Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu Hașdeu, I. L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, etc.), ceasuri distractive (al morarului, fierarului, frizerului, motanului etc.), ceasuri cu diverse indicații în afara orelor, ca și alte obiecte legate de temă. Sus am postat logo-ul și o poză cu sediul Muzeului ceasului - Ploiești.

Nicolae I. Simache (născut la data de 5 noiembrie 1905 și decedat la data de 6 ianuarie 1972) a fost un profesor, publicist și istoric român.

Insignă turistică - Sinaia (castelul Peleș)

Sinaia este un oraș situat în județul Prahova, România, pe valea Prahovei, la poalele Munților Bucegi, cunoscut mai ales datorită importanței sale turistice. Orașul este situat la circa 60 kilometri nord-vest de Ploiești și la 50 kilometri sud de Brașov. Altitudinea medie a orașului este de 880 de metri, orașul numărând aproximativ 10500 de locuitori. În secolul al XVII-lea această zonă era nelocuită. Primii locuitori care s-au stabilit în pădurea virgină de aici au fost călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între anii 1690-1695 de către Marele Spătar Mihail Cantacuzino, precum și niște scutelnic care se ocupau cu paza mănăstirii și cultivarea moșiilor acesteia. Orașul a luat numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită astfel după călătoria spătarului în Palestina și Peninsula Sinai. Sus am postat stema orașului iar dedesubt pozele câtorva clădiri interesante din Sinaia.

Castelul Peleș a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală, expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou prelungit. În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu în perioada Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei României, statut pe care continuă să îl păstreze. Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk. La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy, discipolul celebrului arhitect francez, Violet Le Duc. În anul 1894, la conducerea lucrărilor este numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, Apartamentele principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi Mezaninul. În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la 1897 este construită centrala electrică. Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a castelului. Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt amenajate Sala veche de muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru. Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic, Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria. În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la Parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată în anul 1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea. Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia Sălii Florentine, după planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al II-lea al Bavariei. Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare, principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel, sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure. În sfârşit, între anii 1911-1914 este amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig. Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat de suveran. Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în 1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg. Castelul Peleș este un simbol al României care pare scos dintr-un basm. Daniela Voitescu, șeful Secției Relații publice din cadrul Muzeului Național Peleș, precizează că Peleșul, care are 160 de camere, dintre care 80 de dormitoare și 30 de săli de baie foarte moderne, a fost un „factor civilizator”, prin construcția sa fiind marcate mai multe premiere. „Peleșul a fost prima locuință privată din România care a beneficiat de curent electric și primul castel electrificat integral din Europa. Regele a construit o micro-hidrocentrală pe pârâul Peleș, chiar din 1883, care asigura iluminatul casnic, dar și al becurilor din parc. Ea funcționează și acum și alimentează cu energie electrică Complexul Economat. De asemenea, a avut încălzire centrală cu calorifere de la 1883, ele funcționând și acum. La 1883, a fost instalat la Castelul Peleș, pentru prima dată în lume, sistemul de încălzire cu aer cald prin inducție prin pereți și prin podele. De asemenea, era dotat cu lift electric pentru două persoane, băi moderne și apă curentă caldă și rece la sălile de baie”, explică Voitescu. La scurt timp după finalizarea lucrărilor de construcție a castelului, foarte multe familii bogate și-au construit în cartierul Furnica din Sinaia locuințe care au împrumutat facilitățile tehnice, dar și din arhitectura exterioară a castelului, susține reprezentantul muzeului. La Peleș, timpul pare să fi înghețat în așteptarea vechilor proprietari. Sentimentul este dat de faptul că și acum se păstrează amenajarea camerelor de pe vremea Regelui, acesta fiind un alt aspect care deosebește castelul de altele din categoria sa. „Camerele sunt amenajate ca pe vremea foștilor proprietari. Reamenajarea s-a făcut pe principiile muzeotehnicii, dar după fotografiile și schițele pe care le avem în arhivă din epoca respectivă. Sunt puține castele în Europa în care găsești obiectele în locul pentru care au fost făcute sau comandate. Un castel atât de bine decorat încât poți spune că poate fi mâine locuit fără nicio problemă nu cred că mai găsim în Europa în categoria castelelor care au o sută de ani, cum are Peleșul”, a afirmat Voitescu. Castelul Peleș adăpostește 60.000 de obiecte de artă, care fac parte din patrimoniul cultural național românesc, ele nefăcând obiectul negocierilor cu Casa Regală. Acestea se constituie în mai multe colecții, Peleșul fiind unul dintre muzeele cu cele mai diverse colecții din țară. Astfel, aici există colecția de arme, cea mai valoroasă din țară, ca număr și ca valoare intrinsecă a obiectelor, colecția de mobilier, cea de artă decorativă, colecția de artă plastică, de vitralii, de textile și decorațiile exterioare din piatră, marmură și ceramică (statuile și basoreliefurile de pe terase). Potrivit Danielei Voitescu, cea mai mare bogăție a acestui muzeu este reprezentată de decorația din lemn sculptat manual care se prezintă într-o stare foarte bună. Aceasta a fost lucrată în ateliere celebre din străinătate, respectiv din Austria și Germania, și nu se cunoaște secretul prelucrării lemnului care îl face ca, după o sută de ani, să fie într-o stare atât de bună. Castelul a fost naționalizat în 1948 și a funcționat ca muzeu din 1953 până în 1975 când a fost închis pentru lucrări de restaurare. El a fost redeschis publicului în 1990, iar de atunci și până în prezent peste 7.000.000 de turiști l-au vizitat. Vizitarea se face numai cu ghid însoțitor, ceea ce limitează numărul membrilor unui grup și implicit pe cel al vizitatorilor dintr-o zi de lucru. Reprezentantul muzeului arată că 25% dintre turiștii care vizitează anual acest obiectiv sunt străini. În circuitul turistic se află expoziția de bază, care include parterul castelului, unde se află spațiile oficiale, și turul opțional care înseamnă vizitarea parterului și a etajului întâi unde se află spațiile private (dormitoare, băi, camere pentru oaspeți). Turul opțional II (parter plus etajele I și II) este indisponibil până la data de 31 decembrie 2014 din motive de conservare, după cum se arată pe site-ul oficial al Muzeului Național Peleș. În fiecare lună, la castel au loc concerte susținute de tineri artiști, dar și de interpreți consacrați, fiind continuată astfel tradiția instituită de Regina Elisabeta. Împlinirea unui secol de la finalizarea construcției Castelului Peleș este marcată printr-o expoziție temporară dedicată celui mai important arhitect al Casei Regale a României, cehul Karel Líman, autorul planurilor de modernizare a acestuia și al planurilor de construcție a Castelului Pelișor. Expoziția conține, printre altele, planuri de construcție originale realizate de acest arhitect, dar și planuri de decorații interioare și exterioare, alăturat lor fiind plasate fotografiile cu ceea ce există în prezent. Spectaculos este și Castelul Pelișor, construit între anii 1899 și 1902 de arhitectul Karel Líman, el reprezentând singurul monument în stil Art Nouveau coerent din țară în ceea ce privește amenajarea spațiilor interioare și arta decorativă, a explicat Daniela Voitescu. Ea spune că decorația exterioară preia elementele Renașterii germane și anume stilul Fachwerk, caracterizat prin grinzile decorative evidente. Pelișorul a fost locuit, din 1903, de perechea princiară Ferdinand și Maria, aceasta din urmă fiind cea care și-a impus stilul personal în decorarea castelului. Se remarcă, printre altele, camera de aur, al cărei interior are valoare de unicat, ornamentația, care cuprinde o decorație parietală în stuc aurit, un plafon în boltă, mobilier aurit și vitralii policrome ce difuzează lumina, fiind concepută de Regina Maria în stilul său personal. De asemenea, dormitorul de aur are mobilier lucrat în lemn de tei aurit și decorat în stilul personal al Reginei Maria care îmbină elemente celtice și bizantine, în viziune Art Nouveau. De altfel, Castelul Pelișor deține o valoroasă colecție de artă decorativă aparținând stilului Art Nouveau. (Sursa: Net - Agerpres)

Întreprinderea 1 Mai - UPETROM - Ploiești

Activitatea neîntreruptă în întreprindere - 30 ani

Întreprinderea "1 Mai" Ploieşti este specializată în fabricarea de masini si utilaj petrolier. În prezent întreprinderea se numeşte UPETROM - 1 Mai şi este membră a Grupului UPETROM. UPETROM GRUP este o companie din România care are activități în domeniul forajului marin și terestru, producției de echipament petrolier și turism. Din grup mai fac parte companiile Grup Servicii Petroliere şi Vega Turism. În anul 2008 numărul de angajaţi al Grupului UPETROM era de 6000 de persoane. Sus am postat logo-ul și o poză a Grupului UPETROM.

Medalie jubiliară XV 1993 - 2008

Centrul de drept internațional umanitar

Ploiești - Prahova - România

Centrul pilot de drept internațional umanitar (C.D.I.U.) a luat ființă prin ordinul Ministrului Apărării Naționale la data de 29 octombrie 1993, în municpiul Ploiești, iar sediul acestuia s-a inaugurat pe data de 6 decembrie a aceluiași an. Dreptul internaţional umanitar reprezintă ansamblul de reguli de drept aplicabil relaţiilor dintre state şi alte subiecte de drept internaţional şi intern în timpul conflictelor armate interne şi internaţionale, referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea mijloacelor şi metodelor de război, la tratamentul victimelor de război şi al populaţiilor civile.

Placheta - Ploiești - România

Halele Centrale din municipiul Ploiești sunt unul dintre simbolurile
orașului, având statut de monument istoric.Necesitatea vânzării centralizate a alimentelor, tot mai mult resimțită de un oraș în plină dezvoltare, a determinat, în anul 1925, inițiativa construirii unor mari hale. Primăria a încredințat lucrarea arhitectului Toma T. Socolescu, după ce îi înlesnise o călătorie de documentare în străinătate și alesese un loc în mijlocul orașului, lângă fostul Obor. Săparea temeliilor a început în 1929, iar lucrările propriu-zise au demarat în 1930, desfășurându-se cu intensitate mai ales în anii 1934 – 1935, când Halele au început să funcționeze, deși finisajele și dotările au continuat și în anul următor. Inaugurarea Halelor Centrale a avut loc la 1 noiembrie 1935, în prezenţa Regelui Carol II. Hala propriu-zisă este așezată în centrul complexului și are un plan pătrat, cu latura la parter de 50 metri. Legătura acestui parter cu subsolul (depozite, instalații frigorifice și de pasteurizare a a laptelui) și cu etajul-balcon (destinat standurilor de brânzeturi, mezeluri și lăptărie) o făceau patru scări și patru lifturi pentru mărfuri. Parterul era destinat standurilor de cărnuri și zarzavaturi, în mijloc se găsea o tonetă circulară, etajată și ornamentată, pentru vânzarea florilor, iar deasupra se ridica o mare cupolă de beton și sticlă. Alături se găsește o altă construcție, de 50 x 10 m, concepută pe un singur nivel, ca o încăpere de trecere, numită „hala țărănească", pentru că era destinată vânzării produselor sătenilor. O a treia construcție, și aceasta având supantă, era „hala de pește", având deasupra un luminator de sticlă, iar în mijloc o fântână cu bazin de ciment. În exterior se află, de jur împrejur, magazine, iar la etaj încăperi pentru birouri (în trecut a existat și un laborator), în colțul de sud-est se ridică un corp cu mai multe etaje, din care pornește un turn cu plan-pătrat, încununat cu un orologiu și terminat cu o terasă. Halele Centrale au fost reparate radical în anii 1982-1983. Clădirea Halelor, monumentală și unitară, cu fațadele de cărămidă roșcate și beton, dominată de marea cupolă și de turn, a devenit unul dintre simbolurile orașului.

Catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, situată pe Bulevardul Republicii nr. 12, este cea mai impunătoare biserică din Ploiești și unul din principalele repere arhitectonice ale municipiului. În anii 1810-1811, la periferia vestică a orașului a fost construită o modestă biserică de lemn, având hramul Sfântul Ioan. Unele surse susțin că biserica a fost realizată de refugiați bulgari care locuiau în mahalaua Sfântul Ioan. În timp, biserica de lemn a început să se degradeze, iar locuitorii mahalalei, ortodocși de etnie română, bulgară, grecească sau sârbă au colectat bani și au construit, între 1841 și 1842, o biserică nouă, din cărămidă, dar pe structură din lemn. În perioada interbelică a apărut ideea construirii unei clopotnițe monumentale pentru Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, ca un monument ridicat în memoria eroilor români căzuți în primul război mondial. S-a sugerat ca pe viitor și biserica să fie înlocuită cu o adevărată catedrală. Proiectul clopotniței, unul foarte complex, a fost încredințat arhitectului Toma T. Socolescu, iar lucrările au demarat pe 18 noiembrie 1923. Piatra de temelie a fost pusă de Principele Moștenitor Carol, viitorul rege Carol al II-lea. La construcție au participat și militari ai Regimentului 32 Mircea din Ploiești, iar materialele folosite au fost aduse din locuri unde s-au dat lupte în timpul războiului: blocuri de piatră de la Oituz, cărămidă de la Mărășești, pietriș de la Doaga și de pe Valea Șușiței. Lucrările s-au încheiat pe 10 mai 1939.Clopotnița ridicată este o construcție masivă, iar lucrările s-au executat pe o suprafață de 220 de metri. Fundația are o adâncime de 4 m, turla principală are înălțimea de 55 de metri (după alte surse 59 sau 60 de metri), iar celelalte două turle au înălțimi de 28 de metri. Motivele arhitecturale predominante ale edificiului sunt cele de natură religios-tradițională. Toate icoanele mari sunt îmbrăcate în argint suflat cu aur, în altar este amplasat un baldachin similar celor din mitropolii și episcopii, iar catapeteasma este sculptată, înflorată și colorată în verzui-auriu. În anul 1966, autoritățile comuniste au construit în apropierea ei un bloc înalt de șapte etaje care maschează catedrala. În anul 1997, Regele Mihai I a vizitat catedrala și a luat parte la oficierea unei liturghii. În anul 2000 au fost demarate ample lucrări de restaurare a catedralei, iar în 2006 s-a hotărât reluarea lucrărilor de extindere a Catedralei Sf. Ioan Botezătorul, așa cum se sugerase în perioada interbelică. Biserica pe structură de lemn aflată în spatele clopotniței construite de Toma T. Socolescu a fost demolată, în locul ei urmând să se ridice o construcție nouă, după un proiect al arhitectului Călin Hoinărescu.

Statuia Libertății este una din cele mai vechi statui din municipiul Ploiești, fiind declarată monument istoric. Înălțarea la Ploiești a unui monument care să simbolizeze lupta cetățenilor pentru cucerirea și exercitarea libertăților publice era o mai veche dorință, care a fost adusă în actualitate de gravele evenimente ce au avut loc cu ocazia alegerilor pentru corpurile legiuitoare din 1869, când, supuși la tot felul de intimidări și agresiuni fizice, alegătorii au votat cu Partidul Liberal și i-au învins la vot pe conservatorii ce încercau să-și prelungească cu orice preț guvernarea, inclusiv prin trimiterea trupelor de la București. Anul următor au avut loc și tulburările antidinastice cunoscute ca Republica de la Ploiești. Dimitrie Brătianu și C.A.Rosetti au considerat că Ploieștiul trebuie recompensat cu acest monument, și au deschis o subscripție publică prin intermediul ziarului Românul. Statuia a fost adusă în țară, din Franța, în anul 1876. Statuia este opera sculptorului L. Quadry. Instalarea ei nu a început decât după Războiul de Independență al României, statuia fiind dezvelită la data de 11 iunie 1881, pe un soclu executat de arhitectul Toma N. Socolescu, în Piața Libertății. Turnată în bronz galvanizat, lucrarea are o înălțime de 3,5 metri. Ea o reprezintă pe zeița Minerva ca simbol al libertății, având atribute care sugerează că libertatea are uneori nevoie de luptă pentru a fi apărată, purtand in mana dreapta o sulita, iar in cea stanga un pergament pe care este scris ”Constitutiunea si legea electorala”. În fundamentul piedestalului s-a zidit un pergament, care a fost așezat în sticlă și în care se expune istoricul statuii, purtând o mulțime de semnături. De asemenea, s-au depus în structura piedestalului și mai multe monede românești. Statia era inconjurata cu un gard din fier forjat realizat la Scoala de Meserii (actualul sediu al ADPP, de la intersectia strazilor Gh. Doja si Valeni), iar in cele 4 colturi avea cate un felinar adus, evident, de la Paris. Monumentul a fost restaurat în 1903 și are o inscripție cu mesajul „Cetățenilor ploeșteni - Aperătorii libertăților publice - Romania recunoscătoare”. Instalată inițial în piața centrală a orașului, statuia a fost mutată în 1934 într-o grădiniță din fața primăriei. Probabil in 1944 (pentru a fi ferita de bombardamente) sau in 1945-1946 (noua putere comunista nu agrea statuile care aminteau de libertate si drepturi cetatenesti), Statuia Libertatii a disparut din fata Primariei. Timp de aproape un deceniu nu se stie unde s-a aflat, dar in 1957 era amplasata in fata fostului Palat al Justiției, cu fata spre Calea Câmpinii. În timpul revoluției din anul 1989 populația s-a adunat în jurul statuii, și de atunci, în fiecare an, își comemorează acolo eroii. Începând cu luna mai a anului 2012, după ce a fost un an și jumătate în atelierele de restaurare, Statuia Libertății a fost relocată în Piața Eroilor, mai exact în sensul giratoriu din fața Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul.

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București.

Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din municipiul Ploiești, din vremuri diferite.

Stadionul

Palatul Societății Cooperativa

Librăria Centrală cu Banca de Credit

Palatul Administrativ

Hotel Europa

Bulevardul Independenței

Vechea Grădină Publică

Gara de Nord

Fabricile petroliere Astra Română și Orion

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România.Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlați, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, câteva trimiteri poștale ilustrate, din vremuri diferite, dar și câteva frumoase locuri de vizitat.