Epaminonda's Blog.....: MAILLE

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură și

arhitectură din localitatea franceză MAILLE, departamentul INDRE

ET LOIRE, regiunea CENTRE VAL DE LOIRE, din vremuri diferite.

Castelul Argenson

Biserica Sfântu Martin

Strada principală

Primăria și Școala comunală

Capela

Agenția poștală

Arhitectură locală

xxx

"MEDIA DE AZI"

O CARICATURĂ DE

MARGARETA CHITCATII

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Regele Carol I

150 de ani de la inaugurarea Gării de Nord 1872

Gara de Nord - București - 2022

Această medalie s-a emis împreună cu un set de monetărie, având tema 150 de ani de la inaugurarea Gării de Nord. Pe una din fețele medaliei este reprezentat chipul Regelui Carol I al României și o imagine de epocă a Garii de Nord, iar pe cealaltă față este reprezentată imaginea actuală a Gării de Nord.Principalele caracteristici tehnice ale medaliei sunt:

data emiterii – 3 octombrie 2022
tema – 150 de ani de la inaugurarea Gării de Nord din Bucureșți
metal compoziție – argint
puritate – 80%
forma – rotundă
diametrul – 28 milimetri
greutatea – 15,5 grame
calitatea – prooflike
cant – neted
tiraj – 5000 seturi
preț unitar de achiziție de la magazinul BNR, fără TVA – 320 lei

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ:“Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României. Să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei regelui Carol I:

A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret.
În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti.
n anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.

Gara de Nord din municipiul București este cea mai mare stație feroviară a României.Din această gară pleacă și sosesc zilnic aproape 200 de trenuri (numărul acesta este mai mare iarna și vara când se pun în circulație trenuri suplimentare spre litoral și Valea Prahovei. Gara servește trenurilor Căilor Ferate Române și celor ale companiilor feroviare internaționale. București Nord este capătul liniei și are un număr de opt peroane și paisprezece linii. Din Gara de Nord se poate ajunge direct la Aeroportul Internațional Henri Coandă, cu trenul operat de compania CFR Călători. În prezent comutarea se face intre Gara de Nord si Punctul de Oprire Aeroportul Henri Coandă de unde un autobuz realizează legătura efectivă cu terminalele de sosiri și plecări. Un proiect de construire a unui tunel între Gara Odăi si terminalele de sosiri/plecări este in studiu de fezabilitate în concurență cu proiectul de magistrala de metrou M6. Gara este deservită de diverse rute de autobuze (liniile 105, 123, 133, 178, 182, 205, 282, 696), troleibuze (liniile 62, 65, 79, 85, 86, 93, 96, 97 - temporar suspendat), tramvaie (42,44, 45, 46), o linie expres (780) care face legătura cu Aeroportul Internațional Henri Coandă și de o stație de metrou, aflată pe magistralele M1 și M4 (cap de linie). Piatra de temelie a gării a fost pusă la 10 septembrie 1868 în prezența lui Carol I, pe un loc ales de domnitor. Din data de 13 septembrie 1872, când s-a inaugurat această gară, s-a dat în exploatare circulația feroviară pe linia Roman-Galați și București – Pitești. Stația a fost denumită inițial Gara Târgoviștei (pentru că artera numită astăzi Calea Griviței se numea pe vremea aceea Calea Târgoviștei) urmând ca în anul 1888 să ia denumirea actuală. Chiar dacă la început această gară nu era concepută pentru a deveni principala gară a Bucureștiului, odată cu trecerea anilor aceasta a devenit principalul nod feroviar al Capitalei dar și al României. Ea a fost construită între anii 1868 – 1872 fiind concepută în formă de U formată din două corpuri paralele legate la capătul dinspre ateliere de un alt corp în orientare perpendiculară, și de-a lungul timpului i s-au adus modificări. Gara de Nord a început să devină neîncăpătoare încă din 1880, iar în anul 1928 gara avea șase linii pentru plecări și patru linii pentru sosiri. Din august 1944 s-au refăcut instalațiile de centralizare electrodinamică din gară, iar liniile și peroanele au fost prelungite pentru a se obține lungimi utile de 350 m. Perioada dintre anii 1950 și 1990 a cunoscut o creștere foarte mare a traficului feroviar, dar din anul 1990 numărul călătorilor a scăzut de câteva ori, proces care s-a manifestat în toată România. În prezent Gara de Nord este în curs de modernizare. Conform unor estimări din anul 2009, prin Gara de Nord trec zilnic aproximativ 10000 de oameni. Singurele perioade în care traficul din gară se apropie de 15000 de persoane/zi sunt cele din preajma sărbătorilor religioase. Numărul călătorilor transportați din și înspre Gara de Nord a fost de 3,6 milioane de persoane în anul 2011 față de 6,3 milioane în anul 2009. Din gara București Nord pornesc trenuri care circulă în special pe magistralele; 300 - spre Oradea, 500 – spre Suceva, 700 spre Galați 800 – spre Mangalia, 900 - spre Timșoara etc. Deasemeni gara leagă capitala României de Budapesta, Cernauți, Chișinău, Istanbul, Kiev, Moscova, Sofia, Viena, etc. Încă de la inaugurarea trenului Orient Express, în anul 1906, compania La Compagnie Internationale des Wagons-Lits a negociat cu guvernul român parcursul ce include Gara de Nord București ca stație de oprire înainte de Constanța, unde se face transbordarea în vapor până la Istanbul. În prezent, trenul Orient Express realizează două croaziere pe an.

Insigna - A.S. (Asociația sportivă) Autobuzul

A.S. (Asociația sportivă) Autobuz, a fost un club (organizație sportivă) ce a funcționat pe lângă Uzina Autobuzul din municipiul București, ulterior denumită ROCAR. Disciplina sportivă cea mai practicată în cadrul asociației a fost fotbalul.

Uzina Autobuzul București, a fost o companie producătoare de autobuze deținută de Statul Român. Producția de la Întreprinderea Autobuzul a fost coloana vertebrală a transportului public din România. Regimul comunist a interzis autorităților locale să importe vehicule din alte țări. Au fost recondiționate doar 17 unități pentru armată și alte 7 pentru transportul angajaților Automobile Dacia, astfel că la finele lunii martie 2004 a intrat în lichidare voluntară. În martie 2008, platforma fostei uzine Rocar a intrat în portofoliul fondului austriac de investiții Immoeast, care urmează să construiască un proiect comercial.În anii 80 la Autobuzul lucrau 6000 de oameni și producția nu acoperea cerințele pieţei interne. Până la Revoluție, autobuzele românești au ajuns în Bulgaria, Ungaria, Ucraina, Madagascar, Benin, Burundi, Irak, Columbia, SUA sau RDG. În baza Legii nr. 15/1990, prin Hotărârea nr. 1254 din 1 decembrie 1990 privind înființarea de societăți comerciale în industrie, fosta întreprindere de stat denumită Întreprinderea Autobuzul București a fost transformată în societatea comercială pe acțiuni "Rocar" S.A ce deținea un teren de 17 hectare. În anul 2003, Rocar nu a vândut nici un autobuz.

Insigna - Dinamo - Apărarea patriei

Dinamo (la fel ca și Steaua) sunt un caz tipic de rescriere a istoriei si un exemplu ca spalarea creierelor a dat rezultate. Nu am nimic cu cei care sustin dezinteresat aceste echipe, chiar daca cei mai multi o fac din oportunismul si comoditatea de a tine cu cel mai tare la un moment dat. De altfel, sunt echipele cu cei mai multi suporteri de conjunctura. Vreau sa vorbesc despre ele nu din fanatism pentru alta echipa ci pentru ca mi se par exemple flagrante de falsificare a istoriei. Scopul infiintarii celor doua cluburi ale regimului comunist in Romania a fost acela de a arata ca intre tara noastra, proaspat anexata de blocul sovietic si “fratele mai mare”, U.R.S.S., exista legaturi “trainice”. “Masele” si-au insusit aceasta aluzie mai bine decat ar fi putut spera ocupantul sovietic si au inceput cu timpul chiar sa iubeasca sincer bocancul care le strivea. Ma rog, in cazul de fata, echipele purtatoare de bocanc. Minciuna cea mai draga a laudatorilor acestor corpuri straine din fotbalul romanesc e ca istoria sportiva incepe cu ei, respectiv ca aceste cluburi au adus glorie tarii. De doua ori fals. In primul rand, in Romania exista o miscare fotbalistica efervescenta inainte de al doilea razboi mondial. Cel putin la data infiintarii celor doua grupari exista nu numai un campionat cu traditie dar si ligi inferioare. Infiintarea Stelei si, anul viitor, a lui Dinamo direct in prima divizie constituie un pacat originar si o incalcare limpede a regulilor jocului. Imaginati-va ca ati infiinta acum un club de fotbal pe care ati cere sa il inscrieti direct in Liga Campionilor! Inca de la bun inceput se dadea semnalul ca nu avem de-a face cu simple echipe de fotbal ci cu echipele sistemului. Anul 1947, anul in care era infiintat Asociatia Sportiva a Armatei (viitoarea Steaua – nume pe care l-a primit abia in 1961) e unul dintre cei mai nefasti ani din istoria Romaniei. Cam care era atmosfera in tara? In februarie 1947, Consiliul de Ministri il proclama pe Stalin cetatean de onoare al Romaniei; Partidul National Taranist era desfiintat in urma unei inscenari comuniste, iar liderul sau Iuliu Maniu era condamnat la moarte si executat in acelasi an in care Regele Mihai era obligat sa abdice. Asocierea numelui Stelei cu cel al armatei e o manipulare grosolana, care dorea sa alipeasca aceasta echipa de un element propriu natiunii. De altfel, nicaieri in lumea libera nu exista echipe ale armatei sau ale politiei, aceasta fiind o absurditate cum ar fi existenta unei echipe a Guvernului sau a altor institutii ale statului. In anul 1947 trebuie retinut ca era vorba in fapt de o armata de ocupatie. Conducatorii militari care dusesera greul razboaielor fusesera asasinati sau marginalizati sub pretextul colaborarii cu aliatul german, locul lor la comnda fiind luat de membrii diviziei Tudor Vladimirescu. Acestia erau comunisti slab instruiti din punct de vedere militar dar indoctrinati prin stagii de pregatire la Moscova, multi alogeni, veniti literalmente pe tancurile sovietice in tara. Oricum, in acel an si aproape un deceniu dupa, in tara ultimul cuvant il avea o alta armata, armata rosie, care ocupase tara si isi impusese un guvern-marioneta. Ca si Dinamo, Steaua are si ea surate in tari din fosta Uniune Sovietica si imprejurimi, gen TSKA Sofia sau TSKA Moscova, de asemenea, club al armatei. Ca Steaua era de fapt un club care avea mai multe in comun cu armata rosie decat cu armata romana o dovedesc primele sale sigle, pe care sta la loc de cinste steaua rosie in cinci colturi de pe caschetele si tancurile sovietice. Abia in anii 60 aceasta stea va fi schimbata cu una de culoare galbena care sa induca ideea de patriotism, iar dupa Revolutie, steaua bolsevica avea sa fie denumita cu tupeu ca fiind „steaua crestina” de catre analfabetul care a devenit patronul clubului. Primele sigle ale clubului Steaua poarta nu doar steaua in cinci colturi ci si steagul rosu sau cununa cu spice din heraldica bolsevica. Tot rosul comunist e culoarea de baza si pentru Dinamo. Putini isi mai aduc aminte acum ca pana in 1989 si pe sigla clubului din Stefan cel Mare a figurat la loc de cinste o stea rosie in cinci colturi, ingalbenita mai apoi. Dupa Revolutie, conducatorii clubului Dinamo au mai renuntat la cateva simboluri definitorii, cum ar fi spicele de grau si litera D in grafia kirilica, aflat multi ani pe blazon. Anul in care Stalin dicta infiintarea unui club cu numele Dinamo si la Bucuresti (1948) e unul la fel de sumbru ca si precedentul, fiind anul deplinei comunizari a tarii. Parlamentul era inlocuit cu Marea Adunare Nationala, aleasa printr-un simulacru democratic, iar conducerea tarii era preluata in mod brutal si dictatorial de Gheorghe Gheorghiu-Dej. In cazul lui Dinamo, intentia lui Stalin de a arata ca exista legaturi multiple intre statele din imperiul comunist e mult mai vizibila. Echipe cu acelasi nume se vor regasi aproape in toate marile orase comuniste. De altfel, acestea se vor intalni periodic in competitii denumite dinamoviade si ramase in istorie prin aranjamentele proverbiale in urma carora castigatoarele erau stabilite in culise. Impunerea prin influenta politica in competitiile sportive va deveni marca acestor doua grupari asociate cu sistemul. Totul era permis. Jucatorii care nu puteau fi tentati de conditiile financiare excelente erau adusi prin cea mai sigura metoda de transfer imaginabila: recrutarea! Cum tot trebuiau sa-si satisfaca undeva stagiul militar obligatoriu nu avea decat de ales: la armata, la militie sau la puscarie. Diferenta nu era oricum prea mare. Steaua si Dinamo au inventat si sistemul cu false competitoare, umpland campionatul cu echipe satelit. Fata de Gloria Buzau de azi, inainte de 89, acele echipe purtau chiar in titulatura una din cele doua denumiri. Asa era cazul cu mai multe echipe gen ASA (Asociatia Sportiva a Armatei) Targu Mures, Steaua Mizil, Dinamo Pitesti, Dinamo Bacau, asta pentru a aminti exemple din „perioada romantica”. Spre sfarsitul anilor 80 in prima liga si-au facut intrarea triumfal FC Olt (echipa lui Piturca din satul natal al lui Ceausescu, Scornicesti) sau Victoria Bucuresti (echipa Securitatii, condusa de Mitica Dragomir). Prima a reusit promovarea in prima liga dupa un meci de pomina in care a reusit sa isi refaca golaverajul necesar. Scorul inregistrat, unul care nici nu batea la ochi in acele vremuri: 18-0 ! Cand toate aceste metode murdare nu erau suficiente se intervenea direct de catre „patronii” de facto ai cluburilor, respectiv Valentin Ceausescu pentru Steaua si Tudor Postelnicu (ministru de interne in 89) pentru Dinamo. De pomina a ramas episodul in care Steaua si-a trecut in palmares o Cupa a Romaniei pe care o pierduse pe teren cu un scandal monstru, printr-un decret semnat a doua zi de insusi Nicolae Ceausescu. De obicei, nici nu era nevoie sa se mai recurga la asemenea metode, dat fiind ca echipele reusisera sa devina adevarate representative nationale in conditiile in care isi alegeau practic orice jucator de pe piata interna. Sa te mandresti in asemnea conditii cu performante europene e o dovada de tupeu. Asemenea ispravi, gen castigarea Cupei Campionilor de catre Steaua in 1989 starneau doar ironii din partea presei straine care se amuza pe marginea hobby-ului beizadelei dictatorului de la Bucuresti. Sa fim seriosi, o echipa adunata cu forta de fiul unui Saddam sau Mobutu nu ar starni nimanui admiratia, ci ar intregi imaginea de tara subdezvoltata. Cum Steaua si Dinamo erau intr-o foame de trofee si medalii, trebuiau recuperate cam multe decenii in care alte cluburi adunasera performante si simpatizanti. Prin urmare, cele mai lovite au fost cluburile cu traditie. Unele, gen Ripensia Timisoara – primul club profesionist de fotbal din tara – au fost chiar desfiintate. Altele, ca Poli Timisoara, UTA Arad, Rapid Bucuresti, fortate sa retrogradeze. Gesturile de fronda costau si ele scump gruparile cu fani adevarati, pentru ca foarte multi ani cele doua cluburi au avut reale dificultati in a-si umple tribunele. Daca veti vedea imagini de la semifinala de Cupa Campionilor din 1986 veti vedea cadre bizare cu tribune intregi in verde. Asta pentru ca aducerea de autocare cu soldati chiar si la meciurile din cupele europene era o practica uzuala din lipsa de sustinatori. Sa nu uitam, privind acum numarul de fani oportunisti ai acestor doua echipe, si ca in anii 80 televiziunea de stat (singura existenta) nu mai transmitea meciuri din campionat decat daca una dintre competitoare era Steaua sau Dinamo. In 1990, ministrul sportului Angelo Niculescu a propus desfiintarea celor doua grupari care aduceau aminte de ocupatia comunista. Masura a fost luata in mai multe state care s-au rupt cu adevarat de acest sistem. Nume ca Dinamo Zagreb sau Varsovia au fost abandonate rapid pentru conotatia lor rusinoasa. La noi, insa, cum la putere ramasesera oameni din aceleasi structuri simpatizante ale echipelor cu epoleti, s-a optat, dupa cum se poate observa doar pentru unele cosmetizari ale unor sigle din care au fost sterse „discret” urmele trecutului. Sursa - NET - Blogul lui Schmoukiz

Liceul Mihai Viteazul - București - Centenar 1865 - 1965

“Nu zidurile fac o școală, ci spiritul ce domnește într-însa”, iar
Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București subscrie acestui mare adevăr rostit de un mare rege, Ferdinand I, Întregitorul de Țară. Căci începuturile sale se pierd în efervescența acelor ani în care se făurea un stat, cu toate speranțele și inocențele unei făuriri. Într-un 1865 ce marca finalul unei domnii cuprinse între niște Principate Unite și o Românie modernă, liceul de la „Sfântul Sava” abia mai făcea față afluxului de elevi dornici de educație, pe care inimosul ministru al instrucției publice îi trimitea la școală, din toate colțurile noii țări, în dorința-i mărturisită de a aduce poporul acolo unde îi este locul, în Europa civilizată. Iar profesorii respectabilului locaș de învățământ s-au plâns, pe bună dreptate, de dificila lor misie de a aduce lumina cărții unor clase suprapopulate, cu câte 50 de elevi. De aceea, într-un Consiliu Profesoral, s-a luat decizia desprinderii a două clase gimnaziale, care aveau să își urmeze o cale proprie, ruptă de școala mamă, până când, doi ani mai târziu, în 1867, tânărul principe al cărui nume va rămâne strict legat de dezvoltarea României independente, Carol I, a decretat constituirea Gimnaziului „Mihai cel Mare”, ancorând în legalitate veșnică cele două clase divizionare, cu elevii și profesorii lor. Dar odiseea nu s-a încheiat aici, deoarece școlii îi lipsea un spațiu propriu, unde să își desfășoare activitatea de apostolat didactic. Așa că, următoarele trei decenii, elevii și profesorii lor s-au perindat prin București, poate și ca o rememorare a unui Exod, pentru că doar așa, după ce prima generație se va fi stins, rădăcinile să aibă puterea să se prindă. Iar mutarea sa în strada Știrbei, la numărul 12, în curtea bisericii luterane, nu a fost una benefică, dată fiind evacuarea, distrugerea arhivei și, inerent, încetarea cursurilor în timpul ocupației germane din primul război mondial. Căci sub directoratul lui Ion Roman s-a pus piatra de temelie și s-a ridicat clădirea de la adresa de azi, din actualul bulevard Pache Protopopescu, primarul care a sistematizat Capitala, desțelenind și pământul de lângă Școala Iancului, pe un teren aparținător ministerului încă din 1914, unde avea să se ridice un templu al educației. O dată cu piatra de temelie, pusă în 1921, apoi cu finalizarea corpului principal, în 1928, dată inscripționată în mozaicul de la intrare, care întâmpină, azi, vizitatorul. Chiar dacă, blestem mioritic, directorul Roman a fost alungat din funcție cu doar un an înainte de pensionare, mulțumire pentru cel care a ctitorit, cu sacrificii, liceul. Iar odiseea a continuat, căci și lui Ulise i-au trebuit 20 de ani ca să se întoarcă acasă. În al doilea război mondial, clădirea liceului s-a transformat în spital de campanie, doar pentru ca, ironie a istoriei sau, poate, numai o anecdotă, la finele acestuia să adăpostească, în drumul ei spre judecată, legația germană din București. Anii de început ai democrației populare au găsit liceul în plină transformare; de la aplicarea neasimilată a puzderiei de reforme, la incendierea legendarei săli de festivități – o sală de teatru per se, finalizată în 1937 – ca urmare a unui protest spontan al elevilor față de noile schimbări (de altfel, un spirit revoluționar al tinerilor a marcat existența acestui liceu de elită – dacă ne gândim la acțiunile de solidaritate față de mișcarea țărănească de la 1907). Iar capela de la etajul întâi a fost, la rându-i, trecută în neființă, prin transformarea acesteia în sală de gimnastică, utilizare pe care o are până în ziua de azi (doar modelul crucilor de la ferestrele înalte mai face pe vizitatorul necunoscător să pună întrebări). În trecerea neiertătoare a timpului, liceul a suferit avataruri, a fost mutat – din nou! – în altă clădire, a găzduit o școală muncitorească, i s-a permis să revină în edificiul care l-a consacrat, cu prețul anonimizării, de la numele celebrului voievod la un simplu număr (inițial, Școala Medie nr.13, apoi Liceul Teoretic nr.13, oferit la aniversarea a 100 de ani de existență) ca, în cele din urmă, să se întoarcă la denumirea de Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”, în 1969, cu cele două secții consacrate; real și uman. Indiferent de vicisitudinile istoriei, liceul a continuat să fie un templu de educație și cultură, scoțând generații de absolvenți din care s-au desprins mereu personalității ale vieții intelectuale românești. Sunt de menționat Constantin Coandă (general și prim ministru în cabinetul din 1918 și tatăl savantului Henri Coandă), Nicolae Paulescu (descoperitorul insulinei), P.P. Negulescu (academician, care, în 1918, a jucat un rol important în tratativele care au confirmat actul de la 1 Decembrie), dar și foști elevi care nu au finalizat studiile la liceul nostru, precum Constantin Nottara, Mihai Fotino, Dimitrie Leonida, Paul Tiberiu Ciulley, Dan Barbilian (Ion Barbu), Mircea Vulcănescu, Șerban Țițeica, Liviu Ciulei, Paul Cornea, Ion Diaconescu, N.N. Ionescu-Galbeni, Ștefan Voitec. Iar în 1996, ca o recunoaștere a rezultatelor elevilor și profesorilor, liceul a primit titlul de Colegiu Național. Schimbările din societatea românească nu aveau cum să nu atingă și evoluția școlii; de aceea anii de început, de după 1990, au fost ani de efervescență, în care un corp profesoral întinerit (dintre care unii, foști elevi pe băncile liceului) și entuziast a modelat generații de elevi care au dat sute de olimpici naționali și internaționali și oameni de succes care, din zece în zece ani, se adună de pe toate meridianele mapamondului pentru a-și împărtăși realizările și rememora, alături de profesorii lor, aventurile devenirii. Sunt anii în care elevii au devenit partenerii cadrelor didactice în proiectele extra curriculare și chiar de natură organizatorică. Ani în care Guvernul Elevilor sau Departamentul de Activități au precedat actualele Consilii Școlare ale Elevilor și au marcat etape unice în istoria liceului.

Insigna - Loja masonică C.A.Rosetti din București

Produsul medalistic de mai sus este o insignă realizată la comanda Lojei masonice C.A.Rosetti din municipiul București. Piesa este confecționată din bronz aurit, are forma unui triunghi cu dimensiunile de 70 x 74 milimetri și poate fi admirată în colecțiile Muzeului Național de Istorie a Românie. Între două linii următoarea inscripție urmărește laturile triunghiului: “**LIBERTATE* *EGALITATE** *FRATERNITATE*. Central este reprezentat un echer și un compas între brațele cărora este un G flamboaiant, pe echer fiind aplicată inscripția: “ORIENTUL BUCUREȘTI”, iar compasul fiind flancat de câte o ramură accacia. Cele două instrumente sunt încadrate sus și jos (stânga-dreapta) cu literele mari de tipar M, O și R urmate fiecare de câte trei puncte echidistante - semnul general de lojă. Pa latura interioară de jos este aplicată inscripția: R.L.C.A. ROSETTI No.7” (Loja română nr.7 – C.A.ROSETTI). Loja C.A.Rosetti nr.7 s-a constituit în anul 1923 sub obediența Marii Loji Naționale din România. În același an loja este menționată alături de alte șapte loji, sub obediența Marii Loji Districtuale din New York.

Există și alte simboluri masonice care apar frecvent pe bijuterii, medalii și decorații masonice ca de exemplu:

Compasul – dedicat tuturor masonilor, semnificând Spiritul
Echerul – dedicat doar Marelui Maestru, semnificând Materia, Spațiul, Echilibrul, fără el masonii nu pot șlefui “piatra brută”
Steaua în cinci colțuri (pentaclul) – semnifică Lumina, Inteligența. Știința
Ramurile de accacia – semnifică Reînnoirea, Metamorfoza, Inocența
Litera G – se referea inițial la Geometrie - știința sacră transmisă, azi cu ample și misterioase încărcături ezoterice.

Temuta, admirata sau dezavuata, Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta". Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale Bucureștiului de acum sau altădată.