Epaminonda's Blog.....: MODENA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură și

arhitectură din localitatea italiană MODENA, provincia MODENA,

regiunea EMILIA ROMAGNA, din timpuri diferite, câteva trimiteri

poștale ilustrate, un jeton, o insignă, o medalie și o monedă locale.

Palatul ducal

Sinagoga

Piața Mare și Palatul de Justiție

Strada Regina Elena și Parcul

Școala militară

Piața Natale Bruni

Piața Garibaldi

Domul

Monumentul Ciro Menolti

Strada Emilia și Monumentul Antonio Minatori

Gara

Catedrala San Pietro (interior)

Bulevardul Regina Elena

Trimiteri poștale

Insignă locală

Jeton local

Medalie locală

Monedă locală

xxx

O CARICATURĂ

DE MIHAI MATEI

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DUEL EPIGRAMATIC

_________xxx_________

O MEDALIE, O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE DIN

JUDEȚUL IALOMIȚA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

60 Stațiunea de cercetări pentru culturi irigate

Mărculești 1929 - 1989

Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Mărculești este amplasată în centrul Bărăganului de sud și reprezintă condițiile de climă și sol din partea de est a Câmpiei Române. După ce a susținut necesitatea înființării Institutului de Cercetări Agronomice al României în anul 1927 (înființat prin Legea 110 / 1927, marele agronom, eminentul om de știință academician Gheorghe Ionescu-Sisești alege locul și înființează în anul 1929 prima unitate de cercetări agronomice cu profil vegetal din țară: stațiunea de experimentare agricolă și de înmulțire a semințelor selecționate a Bărăganului. În evoluția istorică istorică și activitatea sa de mai bine de nouă decenii se deosebesc două etape mai importante, determinate de transformările profunde în viața agriculturii ca urmare a evenimentelor istorice petrecute în acest interval de timp în țara noastră:

etapa a I-a = 1929 - 1969
etapa a II-a = 1970 - prezent

Între anii 1929-1969 stațiunea și-a desfășurat activitatea numai în condiții de neirigare, iar prin înființarea unor centre experimentale pe terenurile întreprinderilor de stat: Jegălia, Roseți și Mircea Vodă (între anii 1962-1968) și în condiții de irigare. În perioada 1929-1939, stațiunea și-a desfășurat activitatea pe o suprafață de 150 ha, iar din anul 1940, suprafața a crescut la 310 ha, ca urmare a necesitații producției de semințe ”ameliorate” pentru a fi distribuite agriculturii zonei.Paralel cu cercetarea problemelor de agrotehnici, s-au făcut lucrări de ameliorare pentru crearea de soiuri noi potrivite, pentru zona de stepă, la o serie de culturi ca: grâul de toamnă, ovăz, orz, porumb, mazăre și alte culturi agricole.Ca urmare a accentului deosebit pus pentru producerea de sămânță cu însușiri biologice superioare solicitate de agricultura zonei, suprafața stațiunii a crescut de la 310 ha la 460 ha (în anul 1940). În perioada 1949-1964, suprafața arabilă a stațiunii Mărculești a crescut la 1500 ha, din anul 1950 s-a dezvoltat baza tehnică materială prin înzestrarea unității cu mașini agricole și tractoare necesare mecanizării majorității lucrărilor tehnologice. În acest sens, dacă în anul 1949 stațiunea dispunea de un singur tractor, numărul a crescut la 9 în anul 1953, 13 în 1955, 15 în anul 1959 și s-a dublat în numai câțiva ani. Numărul de cercetători a crescut de la 3 în anul 1959, la 12 în anul 1954 și la 18 în anul 1958, ceea ce s-a permis diversificarea problematicii de cercetare, îmbrățișând noi aspecte solicitate de agricultura zonei. Astfel s-au aprofundat problemele de agrotehnică, fitotehnie, pășuni și fânețe, chimie agricolă. În anul 1953 livada a intrat pe rod și au început studiile de pomicultură iar din anul 1954 și studiile de legumicultură, de ameliorări agro-silvice și de protecția plantelor. Experiențele executate la stațiunea Mărculești, în condiții de stepă, la neirigat, au dus la concluzia că, solurile cernoziomice îngrășate cu azot sau fosfor, au tendința de mărirea fertilității, în măsură ce aceste îngrășăminte se aplică împreună în raporturi echilibrate și în plus această fertilizare trebuie făcută în raport cu cerințele plantei cultivate, mersul vremii, planta premergătoare, nivelul îngrășării în anii precedenți precum și de soiurile sau hibrizii cultivați. Laboratorul de protecția plantelor a luat ființa în toamna anului 1951. Până atunci, lucrările cu privire la stadiul combaterii bolilor și dăunătorilor din culturi erau reduse, fiind executate de colaboratorii Secției de fitopatologie din cadrul I.C.A.R. Anul 1969 este anul în care agricultura Bărăganului va începe să capete o nouă înfățișare. Intră în funcțiune primul mare sistem de irigare: Jegalia cu peste 22 mii de hectare, alte două mari sisteme fiind în construcție: Pietroiu-Stefan cel Mare (55 mii de hectare) și Gălătui-Călărași (84 mii de hectare). Ca urmare, stațiunea Mărculești își îndreaptă activitatea unității în domeniul culturilor irigate. Însuși denumirea unității se schimbă, mai întâi (în anul 1970) în ''Stațiunea Experimentala pentru culturi irigate'', iar mai apoi în ''Stațiunea de cercetări pentru culturi irigate''. Din tematica de cercetare urmarită citam urmatoarele aspecte:

stabilirea sortimentului de culturi, a soiurilor și hibrizilor celor mai valoroși, pentru condițiile climatice ale zonei, măsurile fitotehnice necesare;
stabilirea sistemului de lucrare a solului în diferite asolamente, pentru creșterea economiei de carburanți, păstrarea însușirilor fizice ale solului și micșorarea gradului de îmburuienare;
stabilirea dozelor de îngrășaminte minerale și organice pentru producții economice și paralel menținerea proprietăților de fertilitate ale solului din Bărăgan;
stabilirea consumului de apă și a regimului optim de irigare, posibilități lesnicioase de avertizare și prognozare a datei udărilor în exploatare a marilor sisteme de irigații;
măsuri integrate de combatere a buruienilor;
studiul evoluției bolilor și dăunătorilor plantelor, în condiții de irigare și posibilități de combatere.

Rezultatele cercetărilor efectuate la stațiunea Mărculești, prezentate la Congrese, simpozioane internationale și alte manifestări științifice din țara, au adus stațiunii un meritat prestigiu, care se răsfrânge asupra întregii pomiculturi romanești.Din anul 1985, la stațiunea Mărculești, în cadrul colectivului de ameliorarea raselor de taurine încep cercetările în direcția folosirii de metode noi în reproducția animală pentru creșterea fecundității și natalității la taurine. Folosind material seminal de la tauri cu valoare de ameliorare ridicată a crescut progresul genetic an de an cu valori mari în ameliorarea populației de taurine din ferma zootehnică. În concluzie, în întreaga sa existență, de la înființare (1929) și pană în prezent Stațiunea de Cercetare Dezvoltare Agricolă Mărculești a obținut cele mai importante realizări în:

stabilirea sortimentului de culturi, a soiurilor și hibrizilor cei mai valoroși, pentru condițiile zonei și a măsurilor fitotehnice corespunzătoare
stabilirea sistemului de lucrare a solului în diferite asolamente pentru economisirea carburanților, păstrarea însușirilor fizice ale solului și micșorarea gradului de îmburuienare;
stabilirea dozelor optime de îngrășăminte minerale și organice pentru producții economice și paralele pentru menținerea proprietăților de fertilitate ale solurilor în Bărăgan;
stabilirea consumului de apă și a regimului optim de irigare; posibilități lesnicioase de avertizare și prognozare a datei udărilor în marile sisteme de irigatii;
măsuri integrate de combatere a buruienilor;
studiul evoluției bolilor și dăunătorilor la plantele de cultură în condițiile de irigare și posibilități de combatere integrată.

Din anul 2007 și pană în prezent Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare Agricolă Mărculești își desfășoară activitatea pe 585 ha teren arabil, proprietate privată a Academiei de Științe Agricole și Silvice '' Gheorghe Ionescu – Șișești '', restul terenului (pană la 2179, 16 ha) a fost retrocedat persoanelor în drept, prin titluri de proprietate, eliberate de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenului Călărași. Efectul acestor transformări are ca rezultat micșorarea numărului de salariați, în general, și a numărului de cercetători, în special ( de la 22 cercetători la finele anului 1989, la 6 în anul 2007), efect amplificat și de lipsa dotării cu aparatură de laborator, mașini și utilaje specifice activității de cercetare – dezvoltare, pentru ca pană în anul 2019, SCDA Mărculești și-a desfășurat activitatea de cercetare – dezvoltare agricolă ca instituție publică finanțată integral din venituri proprii, în conformitate cu prevederile Hotărarii Guvernului nr. 1 460 / 2006 privind înființarea unor stațiuni de cercetare – dezvoltare agricolă, din domeniul plantelor de camp.

Mărculești este o comună din județul Ialomița, formată numai din satul de reședință cu același nume, fiind situată în sud-estul județului, la limita cu județul Călărași, pe malul drept al râului Ialomița. La recensământul din anul 2011 comuna număra 1505 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 1642 locuitori), dintre care: români – 97,2% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei ialomițene Mărculești astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 97,54% și restul – nedeclarată sau altă religie. De-a lungul vremii acest sat a făcut parte și din comuna Cosâmbești, din 2005 devenind din nou comună de sine stătătoare. Două obiective din comuna Mărculești sunt incluse în lista monumentelor istorice:

un sit arheologic ce cuprinde urmele unei așezări din secolele al IX-lea–al XI-lea
biserica „Sfântul Nicolae”, datând din 1844 și clasificată ca monument de arhitectură.

Insigna - Hanul Sinești

Hanul Sinești este o unitate de alimentație publică și cazare din județul Ialomița, situată pe DN 2 (șoseaua europeană E60 Urziceni – București), într-o pădure frumoasă, tocmai potrivită pentru un scurt popas sau o gustare. El este situat pe raza comunei ialomițene cu același nume. Aici se mănâncă destul de bine și diversificat. Totuși zona prezintă și câteva incoveniente:

traversarea șoselei se face greoi deoarece traficul rutier este foarte aglomerat (s-au întâmplat și accidente din cauza neatenției la traversare)
mulți câini comunitari mișună prin zonă, desigur atrași de mirosul bucatelor gătite și servite aici
circulă zvonul că indivizi suspecți fură din autoturisme dacă acestea nu sunt atent supravegheate
se simte în aer un miros suspect deoarece unii semeni nu folosesc wc-urile amenajate ci, din grabă, își fac nevoile prin pădurea de pe marginea drumului

Sinești (în trecut, Cătrunești-Mâineasca și apoi Cătrunești) este o comună în județul Ialomița, care includ eși satele: Boteni, Cătrunești, Hagiești, Lilieci și Livedea, fiind situată în extremitatea sud-vestică a județului, la limita cu județele Ilfov și Călărași, pe malurile râului Moștiștea. La recensământul din anul 2011 comuna număra 2972 locuitori, în creștere față de recensământul anterior (anul 2002 – 2603 locuitori), dintre care: români – 83,2%, romi – 12,07% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei ialomițene Sinești astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 94,81% și restul – nedeclarată sau altă religie. În 1950, comuna aparținea raionului Căciulați și apoi (după 1956) raionului Urziceni (ambele din regiunea București). În 1968, comuna a revenit la județul Ilfov și în 1981 după o reorganizare administrativă regională a dus la transferarea comunei la județul Ialomița. Atracțiile turistice ale comunei sunt:

Conacul Marghiloman din satul Hagiești, datat din secolul al XVII-lea și refăcut în perioada 1869–1874
Biserica „Sfântul Nicolae”, din satul Hagiești, datând din 1704.
Biserica „Sfântul Nicolae” din satul Sinești, construcție ce datează din anul 1855.

Insigna - I.C.M.I. - 25 ani 1949 - 1974

(Întreprinderea de Construcții Montaj Ialomița)

Produsul medalistic de mai sus este o insignă realizată în anul 1974 la comanda I.C.M.I. (Întreprinderea de Construcții Montaj Ialomița) pentru a marca 25 de ani de existență și activitate a acesteia. Este știu faptul că în regimul comunist la nivelul fiecărei regiuni sau județe au ființat Întreprinderi de Construcții și Montaj care au participat la schimbarea înfățișării generale a României prin construcția unei puzderii de blocuri de locuințe în fiecare oraș. Blocuri cu 4-10 nivele apăreau ca ciupercile după ploaie unde cetățenii erau obligați să se mute, deoarece vechile lor case se demolau cu sau fără voia proprietarului, toate orașele urmau calea sistematizării urbane. Apartamentele din aceste blocuri aveau 1 – 4 camere, adeseori foarte mici, comparate cu niște cutii de chibrituri. După revoluție a dispărut obiectul de activitate al acestor întreprinderi. Acum firme specializate construiesc puțin și vând pe mulți bani apartamentele desigur mai spațioase și confortabile.

Insigna - 100 România 1918 - 2018

Consiliul Județean Ialomița

Societatea culturală Apolon - România

Produsul medalistic de mai sus este o insignă realizată din inițiativa Consiliului Județean Ialomița și Asociației Culturale Apollon – România, filiala din Urziceni, pentru a marca Centenarul Marii Uniri.

Marea Unire din 1918 a fost rezultatul unui proiect de țară la care a contribuit toată națiunea, de la oamenii politici și ofițerii care au gestionat situația creată de Primul Război Mondial, până la țăranii care s-au rupt de glie și au apărat patria cu arma în mână. Când a izbucnit războiul, românii se aflau răspândiți în trei state – Regatul României, Austro-Ungaria și Rusia țaristă. Conflagrația mondială a adus românilor de pretutindeni încercări grele: concentrarea pe front, internări în lagăre, refugii, boală, foamete etc. Însă, la sfârșitul războiului, situația s-a întors în favoarea lor și s-a creat posibilitatea unirii într-un singur stat.

Prima provincie care s-a unit cu Țara a fost Basarabia. Partea de răsărit a Moldovei istorice a ajuns în granițele Rusiei în 1812, după înfrângerea Imperiului Otoman într-un război cu trupele țarului. În februarie 1917, țarul a fost alungat de revoluționari, iar popoarele din imperiu au început să ceară drepturi naționale. În noiembrie 1917, Marele Congres al Ostașilor Moldoveni a decis convocarea unui Sfat al Țării, o adunare care trebuia să fie aleasă și reprezentativă pentru toate naționalitățile și straturile sociale. Sfatul Țării a proclamat mai întâi autonomia Basarabiei, iar mai apoi, independența. Copleșiți de dezordinile provocate de soldații ruși și germani, liderii basarabeni au cerut intervenția armatei române, care a trecut Prutul și a stabilizat regiunea. Conștienți că singura soluție pentru Basarabia era unirea cu România, liderii Sfatului Țării au început negocieri cu guvernul de la Iași. Autoritățile române au propus dezbaterea chestiunii unirii în ședința Sfatului Țării din 27 martie 1918. În deschiderea lucrărilor au vorbit Ion Inculeț, președintele Sfatului, și Alexandru Marghiloman, prim-ministrul român. Unirea a fost aprobată cu majoritate de voturi, fiind acceptată imediat de Marghiloman, iar mai apoi de Regele Ferdinand I.

A doua regiune care a proclamat unirea cu Regatul României a fost Bucovina. Teritoriul fusese desprins din Moldova istorică în anul 1775, printr-o tranzacție dintre Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Înfrânți în Primul Război Mondial, austriecii au încercat să păstreze unitatea statului printr-o proclamație a împăratului, prin care propunea federalizarea. Pentru bucovineni nu avea însă nici un plan concret, drept pentru care ucrainenii au lansat mai multe proiecte de integrare a fostelor teritorii moldave în statul pe care și-l proiectau în regiune. Începând din luna octombrie 1918, Iancu Flondor, Sextil Pușcariu și alți patrioți bucovineni au inițiat organizarea politică a românilor și au cerut unirea cu Regatul României. Datorită dezordinilor provocate de naționaliștii ucraineni și bolșevici, Consiliul Național al românilor a cerut intervenția armatei române în Bucovina. Generalul Iacob Zadik și ostașii săi au intrat în Cernăuți la 11 noiembrie, restabilind ordinea în oraș. Naționalitățile din Bucovina au fost convocate, la 28 noiembrie, într-un Congres General, votând cu majoritate zdrobitoare unirea „pe vecie” cu România.

Desăvârșirea unității naționale a românilor s-a consacrat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Ca și bucovinenii, ardelenii au trecut la acțiuni concrete pentru viitorul lor după destrămarea Austro-Ungariei, în octombrie 1918. Întruniți la Oradea, patrioții transilvăneni au decis că națiunea română era „liberă de orice înrâurire străină”. Declarația a fost citită de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, iar apoi românii au convocat o Mare Adunare Națională, care să decidă soarta Transilvaniei. O parte dintre delegați au fost aleși prin vot universal, iar restul au fost desemnați din rândul clerului și asociațiilor culturale. Adunarea s-a ținut la Casa Armatei din Alba Iulia, iar cei 1.288 de delegați au votat unirea teritoriilor locuite de românii din Ungaria cu Regatul României.

Placheta - Județul Ialomița - România

Ialomița este un județ în regiunea Muntenia, având reședința în municipiul Slobozia. Numele județului provine de la râul Ialomița, care străbate regiunea, având la origine hidronimul slav comun *Ilavǐnika ‘lutoasa’ < ilǔ ‘lut’, cu cea mai veche atestare în secolul al VII-lea, la cronicarul Theofilact din Simocatta. Situat în sud –estul României, ocupând o însemnată parte din subdiviziunea estică a Câmpiei Române, Bărăganul, judeţul Ialomiţa este una dintre cele mai vechi unităţi administrativ teritoriale ale ţării. Suprafaţa totală a judeţului este de 4453 km^{2 ;}adică 1.9% din suprafaţa totală a ţării. La 31 decembrie 2013, organizarea administrativă a teritoriului acestui judeţ era următoarea: 7 municipii şi oraşe ( din care 3 municipii), 59 comune şi 127 de sate. Reşedinţa judeţului este municipiul Slobozia. Judeţul se învecinează cu judeţele: Prahova, Buzău, Brăila (la nord), Constanţa (la est), Călăraşi (la sud) şi Ilfov (la vest). Acest teritoriu se află la interferenţa unor vechi rute comerciale care-i dau şi acum caracterul de zonă de tranzit între Orient (prin Constanţa) şi Occident. Judeţul Ialomiţa este străbătut de cursul inferior al râului cu acelaşi nume, dar şi de fluviul Dunărea, între braţele sale Borcea şi Dunărea Veche aflându-se o mare suprafaţă cu potenţial agricol ridicat. Forma de relief dominantă este câmpia, la ea adăugându-se lunca Dunării şi lunca Ialomiţei. Clima judeţului este continentală, caracterizându-se printr-o amplitudine termică anuală şi diurnă relativ mare şi prin cantităţile reduse de precipitaţii: în ultimii 3 ani fenomenul specific zonei fiind seceta prelungită cu efecte negative asupra ciclului vegetativ al plantelor. O altă caracteristică a climei judeţului Ialomiţa o constituie regimul vânturilor , direcţiile lor predominante fiind din nord –est şi nord. Reţeaua hidrografică a judeţului este reprezentată de fluviul Dunărea cu braţul Borcea şi Dunărea Veche, râurile Ialomiţa şi Prahova, lacurile ( Piersica, Banţu), lacurile de albie ( Amara) şi limanurile fluviatile(Iezer, Strachina, Fundata, etc.). Descoperirile arheologice atestă că acest teritoriu este locuit continuu încă din paleolitic , uneltele şi obiectele găsite la Coşereni, Borduşani, Săveni şi Dridu demonstrând acest lucru. Urme de materiale specifice culturii neolitice s-au găsit în 15 localităţi ialomiţene. Epoca bronzului arată că purtătorii acestei culturi, care au trăit pe teritoriul actual al judeţului Ialomiţa, practicau agricultura, olăritul , prelucrarea pietrei şi bronzului, aveau legături semnificative , inclusiv culturale, cu lumea heladică şi miceniană. Mai târziu, prezenţa sciţilor este dovedită de descoperirile făcute la Hagieni şi Ograda. Populaţia geto- dacă din această zonă a avut legături strânse cu tracii din dreapta Dunării, cu grecii, dar mai ales cu cetăţile de pe malul Mării Negre: Histria, Callatis, Tomis. Cercetările arheologice efectuate în Ialomiţa au pus în evidenţă existenţa a 48 de aşezări getice, situate pe principalele cursuri de ape curgătoare: Ialomiţa, Braţul Borcea şi Prahova, precum şi în jurul lacurilor Dridu, Fundata, Amara şi Strachina. Cea mai reprezentativă este cetatea fortificată de la Piscu Crăsani, între satele Copuzu şi Crăsani, comuna Balaciu, pe malul drept al râului Ialomiţa. Istoricul Vasile Părvan afirmă că acesta este HELIS , celebrul oraş antic. Colonizarea Daciei de către romani are şi aici numeroase urme arheologice , în peste 30 de aşezări . Cea mai importantă se află la Dridu, ajunsă reşedinţă domnească temporară în secolul al XVI- lea. Subsolul judeţului este sărac în resurse minerale, totuşi prospecţiunile geodezice au condus la descoperirea unor zăcăminte de petrol şi gaze naturale în perimetrul Urziceni – Colelia – Grindu care sunt deja în exploatare. Pentru perioada feudalismului timpuriu ( sec. VI – XIV) au fost semnalate, în urma cercetărilor, 30 de așezări, printre care amintim: Dridu, Oraşul de Floci (1431), Alexeni (1431), Stelnica, Borduşani, Făcăeni, Vlădeni, Frăţileşti (1467), Slobozia (1514), Feteşti (1528), ş.a. Orașul de Floci, prima capitală a Ialomiţei, devine în sec. XVI – XVII un important centru economic, politic și cultural al Țării Românești. Aici s-a născut în anul 1558, cum consemnează cronica lui Radu Popescu, cel ce avea să fie numit Mihai Viteazul, unificatorul celor trei provincii românești : Țara Românească, Moldova și Ardealul. În secolul al XIX -lea se accentuează popularea Bărăganului, cu numeroase stâne, târle, armane, multe dintre ele transformate mai apoi în sate. Dar cele mai multe sate au apărut ca urmare a împroprietăririi țăranilor cu pământ în anii 1864, 1881, 1921, 1945,: Scânteia, Grivița, Amara, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Doja, Tovărăşia, Munteni-Buzău, Movila, locuitorii fiind din Ialomiţa, dar mai ales din județele Brăila, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, sau din sudul Ardealului. Perioada 1945-1989 este marcată la începutul ei de dictatura militară şi apoi de cea comunistă, când tradiţiile democratice au fost înlocuite și în Ialomiţa cu structuri administrative, economice și politice impuse după modelul sovietic. A fost etatizată întreaga economie și cooperativizată agricultura. Obiectiv privind realitatea istorică, nu se poate să nu remarcăm faptul că Ialomiţa a trecut prin profunde transformări economice-sociale marcate prin industrializarea accentuată și schimbarea structurii şi repartizării sociale a populaţei judeţului. Dacă deasupra am postat harta și stema județului Ialomița, mai jos admiri câteva monumente de cultură și arhitectură ale județului, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Sanatoriul - Amara

Primăria - Urziceni

Vederi - Amara

Vederea lacului - Amara

Gara și Catedrala Sfinții Împărați

Constantin și Elena - Urziceni

Vederi - Fetești

Complexul U.G.S.R. - Amara

(Uniunea Generală a Sindicatelor din România)

Hotelul și băile calde "Sănătatea" nămolul - Amara

Biserica Volna și casele domnului Lache - Urziceni

Judecătoria - Urziceni

Slobozia este municipiul de reședință al județului Ialomița, care include și satele: Boia și Slobozia Nouă. Patroni al orașului sunt considerați Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, ocrotitorii primului lăcaș de cult construit în această zonă, încă existent, mănăstirea Slobozia, dar ziua orașului este sărbătorită (încă de la instituire) de sărbătoarea Înălțării Domnului, hramul actualei catedrale episcopale. Municipiul Slobozia este poziționat în centrul Câmpiei Române, pe râul Ialomița, la aproape 130 km est de București și 150 km vest de Constanța. Orașul a reprezentat, de-a lungul veacurilor, un important și înfloritor nod de comunicații din zonă. Datorită poziției geografice privilegiate, la intersecția drumurilor ce leagă Occidentul și Nordul de Orient, el a permis, în decursul vremurilor, dezvoltarea multor activități economice și culturale. Numele actual al municipiului vine de la cuvântul românesc, de origine slavonă, „slobozie” (sloboda, în rusă - слобода́) care desemna o localitate nou înființată care era scutită de anumite dări. Orașul, așezat în mijlocul Câmpiei Bărăganului, era foarte vulnerabil la atacurile turcilor și tătarilor; pentru a încuraja oamenii să se așeze aici, ei erau scutiți de aceste dări, de aici și numele. La început, numele cu care localitatea se regăsea în hârtiile domnitorilor români din Țara Românească a fost „Vaideei”. După anul 1614, o măsură fiscală luată de domnitorul Radu Mihnea a dus la schimbarea numelui localității în Slobozia. În 1614 domnitorul Radu Mihnea a emis un hrisov prin care a acordat eliberarea de la plata taxelor și impozitelor pentru toți locuitorii din „Vaideei”. Termenul folosit de domnitor a fost acela de „slobozire de la biruri”, adică de eliberare de la plata taxelor locale. Inițial locul s-a numit „Slobozia lui Ianache”, iar din secolul XVIII se este denumită oficial „Slobozia”. Primul document care amintește de existenta satului Vaideei (Slobozia de azi) este hrisovul emis de Radu Mihnea, în martie 1614, în care postelnicul Ianache Caradja menționa că Siliștea satului Vaideei din județul Ialomița tot și cu tot hotarul, oricât împrejmuiește vechiul hotar... suszisa siliște s-a aflat domnească, a fost pustie, fără oameni încă din zilele răposatului Mihai voevod din primii ani ai domniei lui până în zilele domniei mele, la cel de-al treilea an al domniei în Țara Românescă, fac împreună atâta vreme 20 de ani. Iar mai departe în hrisov se precizează că am dat domnia mea și slobozie pentru trei ani, care va vrea să vină și să trăiască în această siliște... La recensământul din anul 2011 municipiul număra 45891 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 52710 locuitori), dintre care: români – 90,01%, romi – 2,77% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Slobozia astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 92,17% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalele atracții turistice ale orașului sunt:

Muzeul Național al Agriculturii
Muzeul Județean de Istorie
Mănăstirea Slobozia
Catedrala episcopală
Biserica de lemn (Poiana, secolul al XVIII-lea)
Biserica Adormirea Maicii Domnului
Monumentul Eroilor – dezvelit 10 iunie 1928
Cimitirul eroilor – inaugurat in anul 1932
Monumentul principelui arab Gherainia Mahumed, împușcat de trupele germane la Slobozia în data de 14 octombrie 1916

Dacă deasupra am postat stema municipiului Slobozia, mai jos admiri câteva monumente de cultură și arhitectură din acest oraș, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.