Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. În data de 3 octombrie 2022 Banca Naţională a Ucrainei a pus în circulaţie o monedă comemorativă cu valoarea de 10 grivne.

Moneda este dedicată „Forţelor Teritoriale de Apărare (FTA) din cadrul Forţelor Armate ale Ucrainei”, într-un tiraj total de 10 milioane bucăţi. Aversul monedei este cel al monedei standard de 10 Grivne, aflată în circulaţie din anul 2018. În partea de sus apare stema ţării, în zona centrală se menţionează numele ţării, valoarea monedei şi denumirea ei. Pe margini apare un vechi model tradiţional slavic. În partea de jos se menţionează anul baterii, 2022. Pe revers sunt prezentaţi doi soldaţi din cadrul FTA şi emblema acestor forţe. În partea de sus este scris motto-ul FTA: „Pregătiţi pentru Rezistenţă”. În partea de jos este aplicată inscripția: „Forţele Teritoriale de Apărare din cadrul FAU”. Forţele Teritoriale de Apărare au aproximativ 100000 de membri şi sunt alcătuite din voluntari din diferite domenii de activitate.

2. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează farurile spaniole.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 17 februarie 2007 prin care se popularizează Turnul-far al lui Hercule.

Turnul-far al lui Hercule este un turn cu destinația de far situat pe dealul Punta Eiras, din peninsula orașului La Coruna, comunitatea autonomă spaniolă Galicia, la Oceanul Atlantic. Acest far are privilegiul de a fi singurul far roman și cel mai vechi în funcțiune din lume. Este al treilea far ca înălțime din Spania și în data de 27 iunie 2009 a fost inclus în Patrimoniul mondial UNESCO. Până în secolul al XX- lea s-a numit Farul Brigantia , iar în latină Farum Brigantium. Câteva dintre caracteristicile tehnice ale farului sunt:

coordonate geografice - 43°23′09″N și 8°24′23″V .
înălțime - 55 de metri (36 de metri corespund construcției romane și 19 restaurării din secolul al XVIII-lea
înălțimea deasupra nivelului mării - 106 metri.
raza de acțiune (vizibilitatea) - 24 de mile.
semnalizare – 4 flashuri la 20 secunde

Inscripţia de la poalele turnului şi referinţele documentare la oraşul Brigantium (La Coruna) dezvăluie existenţa unui far din vremea împăratului Traian. La baza turnului s-a găsită o piatră votivă cu inscripția latinească - MARTI AVG.SACR C.SEVIVS LVPVS ARCHTECTVS ÆMINIENSIS LVSITANVS.EX.VO , ceea ce a făcut posibilă identificarea arhitectului care a scris-o drept Cayo Sevio Lupo, originar din Aeminium, astăzi Coimbra, în Portugalia. Cea mai veche mențiune despre Turn se găsește în lucrarea Historiae adversvm Paganos a lui Paulo Orosio , scrisă în jurul anilor 415-417 d.Hr. C., care spune: Secvndvs angvlvs circivm intendit, ubi Brigantia Gallæciæ civitas sita altissimvm farvm et inter pavca memorandi operis ad specvlam Britanniæ erigit („În cel de-al doilea unghi al cursului...este situat un far falnic...) Este posibil ca turnul să nu mai fi fost folosit în Evul Mediu, pentru dirijarea navelor, când a devenit o fortificație. În secolul al XVII-lea Ducele de Uceda a comandat arhitectului Amaro Antune, reabilitarea monumentului. În timpul domniei lui Carlos al III-lea a fost efectuată reconstrucția completă. Lucrarea neoclasică a fost terminată în 1791 sub conducerea lui Eustaquio Giannini, locotenent de marină. El a reconstruit edificiul cu secțiune octogonală, pereții exteriori au fost acoperiți cu bucăți de granit, s-a adăugat o scară în turn și s-a instalat o scară în vârful un felinar, lucrările au fost finalizate în 1790. Aspectul final al lucrării este ceea ce putem vedea astăzi. De atunci, sistemele de iluminat au fost în mod natural modificate și actualizate. Turnul era, înainte de începerea reformei, un corp prismatic cu bază pătrată; la exterior avea un zid de piatră cu două uși în partea inferioară și ferestre asimetrice care treceau prin el până la etajul superior și un mordant elicoidal care ajungea în partea superioară. În interior s-a păstrat vechea structură romană, dar cu scări din lemn ce au aparținut restaurării clădirii, armonizându-l în decorul acesteia cu tocurile superioare ale ușii și ferestrelor. Actualele fațadr ale turnului sunt rezultatul remodelării neoclasice din secolul al XVIII-lea. Sub cele patru fațade ridicate în secolul al XVIII-lea se află rămășițele farului roman; o clădire care, după toate probabilitățile, a fost proiectată de arhitectul portughez Caio Sevio Lupo, care a lăsat la poalele Turnului o epigrafă comemorativă păstrată și astăzi, protejată de o mică ediculă ridicată la începutul secolului al XIX-lea. Din construcția antică romană, doar nucleul interior al farului a supraviețuit, în timp ce rampa de acces exterioară s-a pierdut. Miezul interior este o construcție patruunghiulară, ale cărei laturi măsoară fiecare 11,75 metri, 33 de picioare romane. Din rampa elicoidală și peretele exterior rămân doar semnele apărute în timpul săpăturilor arheologice din 1992. vârful unui promontoriu stâncos. În platformă au rămas urme ale întregului sistem de fundație, pe care încă se poate aprecia amprenta la sol a aliniamentelor. În jurul turnului este un muzeu în aer liber ce conține 15 opere de sculptură ale unor artiști importanți ai secolului al XX-lea (Francisco Leiro, Manolo Paz, etc). Turnul se află în prezent pe o platformă poligonală mare construită la începutul secolului al XIX-lea, măsurând 32,40 metri și servind drept bază. La exterior, monumentul are o structură prismatică de 34 de metri înălțime, care corespunde construcției romane inițiale, pe care se află o turelă octogonală întărită prin secțiuni triunghiulare la colțuri, care înmoaie baza pătrată. Această primă turelă este urmată de alta cu o înălțime descrescătoare care servește drept bază pentru felinar. Cele patru fațade exterioare sunt extrem de austere și au o structură omogenă, care se repetă pe toate fronturile, cu puține variații în organizarea încăperilor. Sobrietatea limbajului arhitectural se manifestă mai ales în utilizarea formelor netede ale soclului și în colțurile celor patru laturi ale corpului prismatic. Ferestrele cu proeminențele respective sunt eșalonate pe diversele fațade, profitând de prezența unor compartimente primitive ale nucleului interior care, ulterior, au fost uniformizate pentru a le face simetrice, deși din acest motiv compartimentele deschise au trebuit să fie alternate cu false. sau orbi. Una dintre caracteristicile farului este reprezentată de obturatorul elicoidal care trece în jurul fațadelor exterioare, de la baza până la capătul corpului prismatic și care amintește de rampa ascendentă care în epoca romană a servit drept acces în turn și din care, probabil, au mai rămas câteva semne când, în 1789, s-au realizat lucrările de restaurare proiectate de inginerul militar Eustachio. începu Giannini. Mulajul condiţionează distribuţia încăperilor cu cinci perechi de ferestre pe faţadele de est şi vest şi patru în cele de nord şi de sud.

3. În anul 2022 Banca centrală a statului sud-american Peru a lansat în circulaţie o nouă bancnotă având valoarea de 20 soles. Bancnota este realizată din hârtie, prezintă nuanțe de ocru, maro, roșu, verde și galben și are dimensiunile de 140 x 65 milimetri.

Principalele reprezentări grafice de pe bancnotă sunt: portretul lui Jose Maria Arguedas Altamirano (pe avers) și pasărea Condorul andin (pe revers).

José María Arguedas Altamirano a fost un romancier, poet și
antropolog peruan care s-a născut la data de 18 ianuarie 1911 și a decedat la data de 2 decembrie 1969. El este recunoscut ca una dintre cele mai notabile figuri ale literaturii peruane din secolul al XX-lea, pentru portretele culturii indigene andine. În ciuda lipsei de traduceri în limba engleză, criticul Martin Seymour-Smith l-a numit pe Arguedas „cel mai mare romancier al timpului nostru”, care a scris „unele dintre cele mai puternice proze pe care le-a cunoscut lumea”. Arguedas a lucrat o vreme și pentru Ministerul Educației, unde și-a pus în practică interesele în conservarea și promovarea culturii peruane, în special a muzicii și dansului tradițional andin. A fost director al Casei de Cultură (1963) și al Muzeului Național de Istorie (1964–1966) din capitala Lima. Căzut în depresie, pe data de 29 noiembrie 1969, Arguedas s-a închis într-una dintre băile Universității național agrare din orașul La Molina, sinucigându-se prin împușcare.

Condorul andin, denumire științifică - Vultur gryphus, este o specie de păsări din familia Cathartidae, care este răspândit în Munții Anzi și pe coasta vestică a Americii de Sud. Pasărea are un penaj negru-strălucitor, cu un „guler” alb în jurul gâtului și cu margini pufoase, albe, ale aripilor, evidențiate la masculi. Pe cap și pe cea mai mare parte a gâtului, penele aproape lipsesc, iar pielea goală din aceste locuri capătă nuanțe de la pal-roz până la roșu-cafeniu, în funcție de starea emoțională a condorului. Masculii au „cercei” la gât și o creastă roșie-întunecată, destul de mare. Unii dispun și de o excrescență în zona ciocului. Femelele sunt mai mari decât masculii, lucru des întâlnit la păsările de pradă. Pasărea cuibărește la altitudinea de 3000–5000 metri, de regulă pe pante abrupte și greu accesibile, unde depune 1-2 ouă, putând putând atinge vârsta de 50 de ani. Condorul andin este simbolul național al mai multor țări din America Latină (Argentina, Bolivia, Chie, Columbia, Peru și Ecuador) fiind reprezentat până și pe stemele unora. Având o încărcătură spirituală apreciabilă, imaginea condorilor andini se găsește deseori pe timbrele poștale sud americane. Astfel de timbre au apărut atât în statele sud-americane începând cu anii 1950, cât și în alte state ale lumii, precum Spania, Honduras, Togo, Vietnam etc. De asemenea, silueta lor este gravată pe unele monede columbiene și chiliene.

4. La data de 3 octombrie 2022, Monetăria Regală a Marii Britanii a pus în vânzare un set de monede denumit „Colecţia memorială de monede M.S. Regina Elizabeta a II-a”. Setul conţine monede de 50 Pence, 2 Lire, 5 Lire şi o Coroană, din diferite materiale (cupru-nichel, argint, aur, platină), de calitate BU sau Proof. Dintre acestea, doar noua monedă de 50 Pence va intra şi în circulaţie, la finalul acestui an. Monedele de 50 Pence şi de 5 Lire sunt disponbile spre cumpărare până la finalul acestui an, Monetăria Regală anunţând că nu există limită de tiraj, astfel încât să poată satisface cât mai multe cereri.

Aversul monedei de 50 Pence prezintă portretul Regelui Charles al III-lea, orientat spre stânga conform tradiţiei. Pe circumferinţă apare textul CHARLES III • D • G • REX • F • D • 50 PENCE (Charles al III-lea Rege prin Voinţa lui Dumnezeu, Apărător al Credinţei). Reversul monedei reia tema utilizată la moneda de 5 Shillingi din 1953, monedă dedicată încoronării Reginei Elzabeta a II-a. În centru apare coroana regală, din ea pornind sub formă de cruce simbolurile celor patru naţiuni ale regatului: trandafirul, trifoiul, prazul şi ciulinul. Între braţe, pe diagonală, apar stemele celor patru naţiuni, fiecare pe un scut. Preţul unei monede de 50 Pence BU este de 11 lire sterline.

Charles al III-lea, nume real - Charles Philip Arthur George Mountbatten-Windsor, s-a născut la data de 14 noiembrie 1948 și începând cu data de 8 septembrie 2022 este regele Regatului Unit al Marii Britanii și a statelor Commenwealth (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Tuvalu, Sfânta Lucia, Belize, Insulele Solomon, Jamaica, Antigua și Barbuda, Sfântul Kitts și Nevis, Sfântul Vincențiu și Grenadinele), în urma decesului mamei sale Elisabeta a II-a. El este fiul reginei Elisabeta a II-a și al soțului ei Prințul Philip, Duce de Edinburgh.

5. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează avioanele lumii. Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 25 noiembrie 1999 prin care se popularizează Avionul Dornier DO 28.

Denumirea Dornier Do 28 cuprinde două tipuri apropiate de avioane fabricate de compania Dornier Flugzeugbau GmbH ce au fost zburate de forțele aeriene germane.

Primul zbor al acestui tip de avion a avut loc în data de 29 aprilie 1959. Caracteristica definitorie a noului design de avion a fost încorporarea neobișnuită a două motoare Lycoming, precum și a celor două lonjeroane de șoc ale trenului principal de aterizare care sunt atașate la stâlpii scurti de pe ambele părți ale fuzelajului din față. Dornier Do 28 poseda o viteză mare de croazieră, caracteristici excelente de manevrare la viteză scăzută, precum și performanțe foarte scurte la decolare și aterizare. Designul avionului s-a dovedit remarcabil la adaptare, fiind dezvoltat într-un număr de variante îmbunătățite progresiv, până la modelul D 128-2, introdus în 1980. Avionul Dornier Do 28 a fost zburat în 30 de țări din întreaga lume și este încă în serviciu și astăzi. Redau mai jos câteva dintre caracteristicele tehnice ale acestui model de avion:

echipaj – 1 - 2 persoane
capacitate – 12 – 13 pasageri
lungime – 11,41 metri
anvergura aripilor – 15,55 metri
înălțime – 3,9 metri
suprafața aripii – 29 metri pătrați
greutate gol – 2304 kilograme
greutate maximă la decolare – 4015 kilograme
capacitate combustibil – 893 litri
motorizare – 2 motoare Lycoming IGSO-540-AIE
putere motoare – 380 CP pentru fiecare motor
elice – Hartzel cu trei pale și viteză constantă
viteză maximă – 325 kilometri pe oră
viteză de croazieră – 241 kilometri pe oră
autonomie - 2950 kilometri
viteza de urcare – 5,3 metri pe secundă

6. În anul 2021 Banca centrală a statului european Polonia a lansat în circulaţie o nouă bancnotă având valoarea de 20 zloți. Bancnota este realizată din hârtie, prezintă nuanțe de portocaliu, albastru, roșu, maro și negru, având dimensiunile de 150 x 77 milimetri.

Principalele reprezentări grafice de pe bancnotă sunt: portretul lui Lech Kaczynski și Palatul prezidențial din Varșovia (pe avers) și turnul Muzeului insurecției Rising din Varșovia și macarale și mulțime de greviști în Șantierul naval Gdańsk în timpul mișcării SOLIDARNOŚĆ (Solidaritatea).

Lech Aleksander Kaczyński a fost un politician polonez, membru al partidului Dreptate și Justiție, care s-a născut la data de 18 iunie 1949 și a decedat la data de 10 aprilie 2010 în urma unui accident de avion. În perioada 2002 – 23 decembrie 2005 a fost primarul Varșoviei și apoi, până în 10 aprilie 2011 a fost Președintele Poloniei. Lech Kaczyński s-a născut (împreună cu fratele său geamăn Jaroslaw, fost Prim-ministru al Poloniei și actualul președinte al partidului „Dreptate și Justiție”) în Żoliborz, Varșovia, ca fiu al lui Rajmund, un inginer și psiholog. La vârsta de 13 ani a jucat, împreună cu fratele său geamăn, rolul a doi gemeni în filmul polonez „Cei doi care au furat Luna”. Lech Kaczyński a absolvit dreptul și administrația la Universitatea di Varsovia și în 1980 și-a luat doctoratul la Universitatea din Gdansk. La sfârșitul anilor 1970 frații Kaczynski au activat în opoziția anticomunistă. După impunerea legii marțiale în decembrie 1981, el a fost închis, împreună cu alte câteva mii de militanți ai Solidarității. După eliberare, a devenit, împreună cu fratele său, un colaborator apropiat al lui Lech Walesa, în cadrul Solidarității. În 10 aprilie 2010, avionul care îi transporta pe președintele Kaczyński, pe soția sa, Maria Kaczyńska, și încă vreo 80 de oameni, a decolat de la Varsovia și s-a prăbușit în apropiere de baza aeriană Smolensk la ora locală 10:56 (9:56 ora României). Evenimentul a avut loc în condiții de ceață. la aproximativ 1,5 km de aeroport. Unele guri spun că acest eveniment a fost un asasinat curat.

Palatul prezidențial al Poloniei este emblema arhitectonică a orașului Varșovia și a fost construit începând cu anul 1643 de către Ermano Stanislaw Koniecpolski. Arhitectul clădirii a fost Costante Tencalla, arhitect la curtea poloneză. În 1674 clădirea a devenit, timp de 144 de ani, proprietatea familiei Radziwill. În 1818 palatul a devenit sediul viceregelui Regatului Congresului. Din 1818 palatul a fost reconstruit în stil neoclasic, de către arhitectul Chrystian Piotr Aigner (1756–1841), care a extins clădirea, creând o scară mare între corpul principal și aripa nordică și remodelând fațada principală și redecorând camerele de la primul și al doilea etaj. Aigner a lucrat cu 2 ajutoare: Camillo Landini, care a sculptat patru lei de piatră care păzeau intrarea palatului (pe partea Krakowskie Przedmiescie) și Nicola Monti, un pictor italian. În cele din urmă, toate zidurile curții de onoare au fost remodelate în stil corintic, o modificare vizibilă și astăzi. Anul 1852 a fost dezastruos pentru palat; un incendiu a distrus întreaga clădire principală. Reședința a fost reconstruită de Alfons Kropiwnicki (1803–1881). Lucrarea s-a încheiat în anul 1856. Decorațiunile externe au rămas la fel ca înainte, dar interiorul a fost îmbogățit de Bolesław Podczaszyński.

Muzeul Insurecției din Varșovia a fost deschis pe 31 iulie 2004, fiind un omagiu adus celor care au luptat și au murit pentru libertatea Poloniei și a Varșoviei. Expoziția prezintă lupta insurecționiștilor, arătând complexitatea situației din acea perioadă, dar și soarta participanților atât în timpul Insurecției, cât și după înăbușirea acesteia. Muzeul se bucură de o mare popularitate în rândul polonezilor, precum și în rândul străinilor, expoziția fiind considerată una inovatoare în acest domeniu, datorită celor mai noi tehnici audio-vizuale și a faptului că este un muzeu interactiv. Muzeul s-a construit în mandatul președintelui Lech Kaczynski, care a promis că muzeul va fi inaugurat odată cu împlinirea a 60 de ani de la înăbușirea insurecției, promisiune pe care și-a ținut-o. Pentru concepția arhitectonică, s-a ținut un concurs, care a fost câștigat de arhitectul Wojciech Obtułowicz. Lucrările au început în aprilie 2004, în următoarele trei luni muncindu-se 24 de ore din 24, în trei schimburi. Muzeul are trei etaje, având o suprafață de peste 3000 m². Expoziția cuprinde aproape 1000 de exponate, 1500 de fotografii, peste 200 de note informaționale biografice și istorice, dar și hărți, filme, cronici, aranjate în ordine cronologică și în funcție de subiecte. Aranjarea expoziției se bazează pe folosirea cât mai eficientă a imaginilor, a luminii și a sunetelor. Așezarea exponatelor și utilizarea acestor efecte creează o atmosferă ce îl aduce pe vizitator mai aproape de realitatea insurecției. Punctul central al muzeului este un monument de oțel, care trece prin toate nivelurile muzeului. Muzeul trebuie vizitat într-o anumită ordine, traseul prezentând cronologic evenimentele, prin diverse săli tematice.

Gdansk era in 1970 un oras nou. Populatia orasului nu avea mai mult de 20 de ani pe aceste locuri – Pana prin 1945 – 1950, Gdansk sub numele de Danzig era locuit in proportie de peste 90% de germani, dar acestia au fost expulzati dupa razboi cand Gdanskul a devenit parte integranta a Republicii Populare Poloneze. In locul localnicilor, au fost adusi polonezi mai ales din centrul tarii si cativa din est, din teritoriile ocupate de sovietici dupa 1939. Iar Gdansk trebuia sa fie o carte de vizita a Partidului Comunist – un partid care se erija in partid al muncitorilor. Dar, culmea, taman muncitorii, asa-zisa clasa conducatoare s-a ridicat impotriva partidului … muncitorilor. In 1970, o greva de proportii impotriva unor cresteri masive de preturi a dus la moartea a zeci de muncitori si ranirea a mii. La interventia lui Brejnev, masurile au fost anulate, iar seful Poloniei, Gomulka a trebuit sa renunte la putere. Lumea s-a linistit, dar samanta a fost sadita. In 1980, dupa un deceniu de dificultati economice masive, o noua revolta a inceput in 1980 la Santierul Naval Vladimir Ilici Lenin (ce ironie, prabusirea comunismului a inceput intr-o fabrica muncitoreasca care purta numele parintelui comunismului). Scanteia ? Concedierea unei lucratoare din fabrica pe nume Anna Walentynowicz – fosta erou al muncii socialiste, stahanovista inraita, dar deziluzionata de comunism mai ales dupa 1970 (ca idee, Anna a murit la Smolensk in 2010 in celebrul accident aviatic in care a murit si presedintele Poloniei Lech Kaczynski). Facand parte din micile sindicate libere ilegale care aparusera la Marea Baltica a fost concediata cu doar 5 luni inainte de pensionare. In acest caz, Anna si-ar fi pierdut dreptul la pensie. Dar concedierea ei a dus la concedierea comunismului…

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx_________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL MARAMUREȘ

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna sportivă - A.S. (Asociația sportivă) Minerul Băiuț

Minerul Băiuț a fost și încă este o echipă de fotbal de renume dîn localitatea Băiuț, județul Maramureș. Echipa a jucat 14 sezoane în liga a 3-a (divizia C). Cea mai mare performanță a echipei este calificarea în șaisprezecimile Cupei României (sezonul 1985 - 1986) când a întâlnit renumita echipa Steaua București, care numai după un an a câștigat Cupa Campionilor Europeni. La momentul respectiv, stelistii au venit cu elicopterul la Baiut iar la finalul meciului pe care l-au castigat cu 8-1, au dăruit echipamentul de joc formatiei gazda. A fost un recital Steaua, și un concert al maestrului Piturca, care a marcat patru goluri. Meritoriu este spiritul in care a abordat intalnirea formatia locala. Desi activa intr-o categorie cu doua niveluri inferioara, ea s-a ambitionat sa se apropie cat de cat de cel mai in forma unsprezece al fotbalul nostru, și a avut satisfactia marcarii unui gol, prin jucătorul Nicolae Tulici.

Nu s-a semnalizat nicio infracțiune în jocul Minerului, nici măcar o încercare de tragere de timp. Meciul s-a desfășurat într-un fayr-play desăvârșit. Pe 5 decembrie 1985 a fost sarbatoarea fotbalului la Baiut: cei 3500 de localnici si alti 1000 de spectatori din comunele de pe Valea Lapusului au luat cu asalt stadionul local. Începând cu sezonul 1988/89 și până în prezent la Băiuț se joacă fotbal doar în competițiile fotbalistice organizate la nivel județean. Sezonul 1990/91, Minerul Băiuț câștigă campionatul județului Maramureș, dar ratează promovarea în divizia C deoarece pierde meciul jucat la barajul de promovare. În anul 2014, echipa este reorganizată după câțiva ani de pauză fotbalistică. Noua echipă se numește Minerul 2014 Băiuț și momentan nu este înscrisă în nicio competiție.

Băiuț, în limba maghiară - Erszébetbánya, în limba germană –Elisabethburg, este o comună din județul Maramureș, care include și satele: Poiana Botizii și Strâmbu-Băiuț. La recensământuldina nul 2011 comuna număra 2340 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 2699 locuitori), dintre care: români – 61,7%, maghiari – 33,54% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei maramureșene Băiuț, astăzi se prezintă astfel: ortodocși – 59,1%, romano catolici – 33,2%, reformați – 2% și restul – nedeclarată sau altă religie. Câteva dintre atracțiile turistice ale comunei sunt: Biserica de lemn din Poiana Botizii, Rezervația naturală "Peștera cu Oase" (0,5 ha) din Poiana Botizii, Rezervația naturală "Tăul Negru" (1 ha) din Strâmbu-Băiuț, “Tăul Tocilei” din Băiuț și "Borcutul pulsator" din Poiana Botizii.

Insigna sportivă - Minerul Cavnic

Minerul Cavnic a fost o echipă de fotbal ce a luat fiinta in anul 1934, avand culorile rosu-albastru, iar in 1971 a promovat pentru prima data in Divizia C. Peste 2 ani a ajuns si in esalonul al doilea, cu antrenorul Ion Bartha la carma. Din lot au facut parte, printre altii, Ficzay, Kiss, Szimai, Luncan, Tmor, Ciutacu, Frasineanu, Daubner, Varga, V. Pop, D. Pop, Csatlos. In vara lui 1974 a retrogradat in C, revenind in B in '76, dar numai pentru un singur sezon. Cele mai bune performante din istoria clubului au fost realizate in 1979-80 si 1982-83, cand minerii s-au situat pe locul 6 in esalonul secund. Pana in 1993, Minerul a evoluat fie in B fie in C, dupa care a retrogradat in Divizia D. A mai avut o revenire, dar din 1996 se scalda doar in esalonul al patrulea al fotbalului romanesc.

Cavnic, numit local și Capnic, în maghiară - Kapnikbánya, în limba germană – Kapnik, este un oraș din județul Maramureș, fiind situat într-o zonă muntoasă la poalele Munților Gutâi, pe cursul superior al râului Cavnic la 32 km est de municipiul Baia Mare. Localitatea a fost atestată documentar pentru prima dată în anul 1336 cu numele de Capnic. Orașul a fost distrus de otomani în 1450 și de tătari în 1717. Tot în decursul secolului al XVIII-lea orașul a suferit de epidemii de ciumă și holeră. Abia spre sfârșitul secolului a început să se refacă. În anul 1761 s-a înființat judecătoria minieră locală și în 1763 s-a emis prima concesiune minieră, care deschidea dezvoltarea exploatărilor miniere. Cavnicul a fost declarat oraș la 17 februarie 1968. La recensământul din anul 2011 orașul număra 4976 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 5205 locuitori) dintre care: români – 81,67%, maghiari – 14,04% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului maramureșan Cavnic astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 74,65%, romano catolici – 14,93%, reformați – 1,88% și restul – nedeclarată sau altă religie. În perioada când mineritul era principalul sector de activitate, aici se exploatau și se prelucrau minereuri complexe cu conținut de aur, argint, plumb, zinc și cupru, mina fiind cea mai mare exploatare de minereuri complexe din Europa. După ce mina s-a închis, mulți localnici au rămas fără un venit stabil și mulți tineri au plecat în străinătate în speranța unui trai mai bun.

Insigna sportivă - Minerul B.S. (Baia Sprie)

Minerul Baia Sprie a fost un puternic club sportiv care a funcționat pe lângă exploatarea minieră din localitate. Odată cu intrarea în faliment a industriei extractive locale clubul s-a desființat. Dar iată că în luna decembrie a anului 2017 clubul s-a reînființat sub numele Clubul sportiv orășenesc Minerul Baia Sprie și dorința localnicilor iubitori de sport s-a îndeplinit. Clubul are culorile tradiționale roșu și albastru , iar sportul principal va fi fotbalul, dar se va completa cu oina, popice, șah, tenis de câmp, tenis de masă și karate.

Baia Sprie, în limba maghiară – Felsőbánya (în traducere Baia de Sus), în limba germană – Mittelstadt, este un oraș din județul Maramureș care include și satele Chiuzbaia, Tăuții de Sus și Satu Nou de Sus. Localitatea a fost unul dintre centrele miniere importante din Maramureș. O activitate minieră în regiunea localității este semnalată încă din epoca bronzului. Exploatarea aurului și argintului este amintită prin anii 1141 la colonizarea sașilor în regiune. Prima atestare documentară a localității sub numele de Mons Medius (tradus Muntele mijlociu) ne parvine din anul 1329. Orașul Baia Sprie, așezat pe valea râului Săsar, la poalele munților Gutâi, într-un peisaj natural deosebit, a fost în secolele 18 - 19 și stațiune turistică. La recensământul din anul 2011 populația orașului era de 15476 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 73,13%, maghiari – 16,81%, romi – 3,91% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 65,52%, romano catolici – 13,73%, reformați – 4,53%, greco catolici – 3,65%, penticostali – 3,06%, martorii lui Iehova – 1,16% și restul – nedeclarată sau altă religie. În zonă există două arii naturale protejate (de interes național): Rezervația Lacul Albastru, format în urma surpării unor lucrări miniere de pe filonul Domnișoara (1919-1920) și Rezervația fosiliferă Chiuzbaia. Dintre atracțiile turistice ale orașului enumăr: centrul istoric al orașului (secolele XVIII-XIX); casa de lemn Csaszi (1754); biserica Adormirea Maicii Domnului (1793); capela Calvaria (secolul XVII) și hotelul Corona (1890-1909).

Insigna sportivă - H.C. (Handbal club) Minaur

H.C. Minaur Baia Mare este o echipă profesionistă de handbal masculin din Baia Mare, care joacă în Liga Națională, actuala deținătoare a Cupei României. Este primul club de handbal din România, care a luat ființă în anul 1974. În palmaresul acestui club sunt 3 titluri de Campion național și 6 Cupe ale României. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc acestei echipe sunt alb și albastru. Acasă echipa joacă în Sala Sporturilor „Lascăr Pană”, care are 2200 locuri pe scaune.

Insigna sportivă - F.C. (Fotbal club) Maramureș

FC Maramureș, denumire oficială FC Maramureș Universitar Baia Mare a fost un club de fotbal din municipiul Baia Mare, fondat în 2010 și desființat în 2013. Clubul a fost fondat în 2010 pentru a continua tradiția fotbalului în Baia Mare după dizolvarea clubului F C Baia Mare. În primul sezon de la înființare, FC Maramureș Universitar Baia Mare a reușit să promoveze în Liga a II-a, după ce a câștigat seria a șasea a Ligii a III-a. În sezonul 2011-2012, FC Maramureș Universitar Baia Mare a ocupat locul 11 în seria B a Ligii a II-a. După retrogradarea în Liga a III-a din anul 2013, clubul s-a desființat definitiv. Echipa a jucat pe Stadionul Viorel Mateianu ce are 15500 de locuri pe scaune. Echipamentul tradițional de joc al echipei a fost:

meciuri acasă: tricou galben, șort și jambiere bleumarin
meciuri în deplasare – echipament complet bleumarin

Insigna - Regimentul 230 Tancuri "Pintea Viteazu" 1968 - 1993

Produsul medalistic de mai sus este o insignă aniversară realizată în anul 1993 la comanda Regimentului 230 Tancuri din municipiul Baia Mare. Această unitatea s-a înființat în anul 1968 ca urmare a invadării Cehoslovaciei de către armata URSS împreună cu armatele altor câteva state membre al Pactului de la Varșovia, dar la care țara noastră nu a achiesat. Regimul comunist din țara noastră, apreciind că suntem în pericol de a fi invadați, a purces la organizarea unor unități și mari unități și dislocarea acestora cât mai aproape de frontiera vestică a țării.

Tancurile de luptă sunt vehicule blindate de luptă pe șenile, cântărind cel putin 16,5 tone, care sunt înarmate cu un tun de calibru de cel puțin 75 mm, ce se poate roti 360 grade. În plus, vor fi considerate tancuri de luptă oricare vehicule de luptă blindate, pe roți, ce vor intra în serviciu și care vor îndeplini criteriile arătate mai sus. Tancurile sunt arme care au nevoie de logistică, sunt eficiente și agile pe câmpul de luptă modern, atât prin capacitatea de a ataca obiective terestre cât și prin prezența lor ce poate crea panică în rândurile infanteriei inamice. Deși tancurile sunt maşini de atac puternice, ele rareori operează independent în acțiuni de atac. De obicei sunt organizate în unități de blindate, în forțe combinate. Fără acest sprijin, tancurile, chiar cu blindajul și mobilitatea lor, sunt vulnerabile în fața infanteriei, minelor, artileriei şi aviaţiei militare inamice. Tancurile sunt dezavantajate în teren împădurit și în zone urbane, deoarece în aceste condiții capacitatea de foc la mare distanță a vehiculului este limitată, mobilitatea lui devine mai mică, iar posibilitatea echipajului de a detecta potențialele pericole este îngrădită. La 1 august 1919, s-a constituit primul Batalion de Care de lupta, organizat pe 4 companii și având în dotare 72 care de lupta, fiind dispus în Tabăra Mihai Bravu, împreuna cu Școala de care de asalt. Aceasta data va rămâne si data la care se considera ca s-a născut arma tancuri în Armata României, rămânând, în mod oficial, Ziua Armei Tancuri.

Baia Mare este un municipiu, cel mai mare oraș și reședința județului Maramureș. Orașul este un important centru urban și industrial din nord-vestul României, situat la poalele Carpaților Orientali, numărând aproximativ 120000 de locuitori. Orașul a fost atestat documentar în anul 1329 printr-un act al cancelariei regelui Carol Robert, dezvoltându-se ca centru aurifer în secolele 14 - 15. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectura băimăreană, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate, din perioade diferite, din acest oraș.

Biserica reformată

Biserica romano catolică

Hotelul Sfântu Ștefan

Palatul politico-administrativ

Parcul Regina Maria

Mina de aur Dealul crucii

Mina de aur Valea roșie

Bustul lui Lendvay Marton

Piața Unirii

Monumentul ostașului român

Județul Maramureș este situat în regiunea istorică Transilvania, în nordul României. Din punct de vedere al culturii tradiționale, actualul județ este alcătuit din patru zone (etno - folclorice) distincte: Țara Chioariului, Țara Lăpușului, Țara Maramureșului și Țara Codrului. Județul se întinde pe o suprafață de 6304 kilometri pătrați, numără aproximativ 512000 de locuitori și are reședința în municipiul Baia Mare. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Baia Mare, Sighetul Marmației, 11 orașe - Baia Sprie, Borșa, Vișeul de Sus, Târgul Lăpuș, Șeini, Cavnic, Ulmeni, Săliștea de Sus, Dragomirești, Șomcuța Mare, Tăuții-Măgheruș și 63 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Maramureș, iar dedesubt pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură, trimiteri poștale ilustrate și vederi generale, din perioade diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate, din acest județ.