Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO GERMANE DE COLECȚIE

1. Moneda de mai jos celebrează Domul din orașul german Speyer. În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentat Domul din orașul german Speyer. Periferic circular, pe partea superioară, sunt aplicate inscripțiile: “UNESCO WELTERBE DOM ZU SPEYER” (Patrimoniul mondial UNESCO – Domul din Speyer). Undeva la partea inferioară și puțin spre stânga se distinge greoi nomograma gravorului monedei. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană. Pajura este încadrată de inscripțiile: “100” și “EURO”– valoarea monedei. Sub inscripția EURO se observă litera mare de tipar D – nomograma monetăriei germane care realizat această monedă. Periferic circular, pe partea inferioară a monedei este marcată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND”, ceea ce reprezintă numele țării. Deasupra pajurii este marcat anul emiterii monedei – 2019, încadrat de câte șase stele, fiecare având câte cinci colțuri.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 20 august 2019, valoarea – 100 euro, forma – rotundă, diametrul – 28 milimetri, greutatea – 15,55 grame, metal compoziție – aur, puritate – 99,9 %, calitate proof, monetăria – A,D,F,G sau J și gravor – Bodo Broschat.

Domul din Speyer este catedrala Episcopiei de Speyer, landul Renania-Palatinat, monument istoric și de arhitectură din secolul al XI-lea, obiectiv inclus în anul 1981 pe lista monumentelor UNESCO. Acest edificiu este cea mai mare biserică romanică din lume. Catedrala a păstrat forma și dimensiunile generale ale structurii din secolul al XI-lea și, în ciuda pierderilor substanțiale ale formei originale și a restaurărilor succesive, prezintă o clădire romanică completă și unificată. Catedrala are o navă înaltă boltită, cu coridoare, cu o traversă cu cupolă spre est care se termina într-un cor absidal. Orientarea orizontală indică deja dezvoltarea arhitecturii gotice. Capătul vestic se termină într-o structură elaborată cunoscută sub numele de „Westwerk”, inclusiv portalul principal, o caracteristică tipică multor biserici romanice. În exterior, silueta clădirii este echilibrată de două perechi de turnuri înalte care încadrează naosul la capătul vestic și corul spre est și formează o masă sculpturală cu cupola la fiecare capăt, creând un „echilibru între est și blocuri vestice”. Majoritatea caracteristicilor sale sunt în continuare același la exterior, dar interiorul a suferit multe renovări.Aspectul exterior al catedralei este unificat de regularitatea dimensiunii deschiderilor acesteia. Catedrala are cel mai vechi exemplu din Germania de galerie pitică cu colonade, care înconjoară întreaga clădire, chiar sub linia acoperișului. Același tip de galerie împodobește și cupolele de est și vest. Deschiderile din galerie se potrivesc cu dimensiunea ferestrelor pereche din turnuri. Cupolele sunt ambele octogonale, acoperișul celui de est fiind ușor ovoid. Turnurile sunt depășite de turle de „cârmă renană”. Naosul, turnurile și cupolele sunt toate acoperite cu cupru, care a devenit verde pal, în contrast cu roșul roz al pietrei de construcție și cu policromia Westwerk. La interior, naosul este din două trepte deschise cu deschideri simple semicirculare romanice. Arcada are piloni de formă simplă, fiecare cu un ax larg atașat, puțurile alternative purtând un arc de piatră al bolții înalte. Traveele pătrate astfel formate sunt boltite și tencuite. Catedrala a suferit recent restaurări fundamentale, care au costat aproximativ 26 de milioane de euro. Redau mai jos câteva dintre dimensiunile de gabarit ale acestei catedrale:

Lungime totala: 134 m (de la treptele de la intrarea in peretele exterior al absidei de est)
Lățimea exterioară a navei (cu culoar): 37,62 m (de la peretele exterior la peretele exterior)
Lățimea interioară a navei: 14 m
Înălțimea navei la vârful bolților: 33 m
Înălțimea turlelor de est: 71,20 m
Înălțimea turlelor vestice: 65,60 m

2. Moneda de mai jos celebrează Biserica St. Paul din orașul german Frankfurt am Main. În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată Biserica Sf. Paul din orașul german Frankfurt aa Main, încadrată de siluetele unor oameni și la partea inferioară fiind aplicată inscripția orizontală: “EINIGKEIT” în traducere – Unitate. Deasupra grupului de oameni din dreapta se distinge un ornament decorativ reprezentând nomograma gravorului acestei monede. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană. Sub pajură, pe trei rânduri orizontale sunt aplicate inscripțiile: “100 EURO / F / 2020” reprezentând valoarea monedei, nomograma monetăriei germane care realizat această monedă și anul emiterii monedei. La partea superioară a monedei, periferic circular, este marcată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND”, ceea ce reprezintă numele țării. Pe părțile laterale, și tot periferic circular, sunt reprezentate câte șase stele, toate având cinci colțuri.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2020, valoarea – 100 euro, forma – rotundă, diametrul – 28 milimetri, greutatea – 15,55 grame, metal compoziție – aur, puritate – 99,9 %, calitate proof, monetăria – A,D,F,G sau J și gravor – Bastian Prillwitz.

Biserica Sf. Paul (în limba germană - Paulskirche) este o fostă biserică protestantă din orașul german Frankfurt, folosită ca sală a adunării naționale. Simbolismul său politic datează datează din anul 1848, când aici s-a întrunit Parlamentul de la Franfurt, primul organism legislativ german,ales în mod public și liber. În anul 1789 orașul liber Frankfurt, care guverna atunci biserica luterană de stat, l-a însărcinat pe Johann Andreas Liebhardt să construiască o biserică de formă ovală. Noua clădire a fost finalizată în anul 1833 de Johann Friedrich Christian Hess. Datorită designului său centralizat tipic protestant, permițând tuturor să-l audă cu ușurință pe reverend sau vorbitor, această biserică s-a dorit fi locul întrunirii Parlamentul de la Frankfurt în cursul revoluției germane din anul 1848. După anul 1852, biserica a fost din nou folosită din nou pentru slujbele luterane. În martie 1944 biseric a fost distrusă împreună cu o mare parte a centrului orașului, în urma unui bombardament aliat. Ca un tribut adus simbolismului său de libertate și ca leagăn al Germaniei, a fost prima structură din Frankfurt, care s-a reconstruit după război. Din cauza restricțiilor financiare și a unui concept modificat de utilizare, forma interioară originală a fost modificată dramatic de echipa de arhitecți condusă de Rudolf Schwarz. Un etaj inserat desparte acum subsolul – care servește în prezent ca sală de expoziție – de holul propriu-zis de la etajul principal. Astăzi Sf. Paul nu mai este folosit ca biserică, ci a devenit un loc folosit pentru diverse expoziții și evenimente.

3. Moneda de mai jos celebrează Curtea Constituțională Federală din orașul german Karlsruhe. În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc liniar continuu, este reprezentată Clădirea Curții Constituționale Federale din orașul german Karlsruhe, încadrată de judecători, în stânga unul singur, în dreapta mai mulți. La partea inferioară este aplicată inscripția orizontală: “RECHT” tradus – Lege. Lângă colțul din stânga jos al clădirii se distinge un ornament decorativ ce reprezintă nomograma gravorului monedei. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană. Sub pajură, pe trei rânduri orizontale sunt aplicate inscripțiile: “100 EURO / J / 2021” reprezentând valoarea monedei, nomograma monetăriei germane care realizat această monedă și anul emiterii monedei. La partea superioară a monedei, periferic circular, este marcată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND”, ceea ce reprezintă numele țării. Pe părțile laterale, și tot periferic circular, sunt reprezentate câte șase stele, toate având cinci colțuri.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: anul emiterii – 2021, valoarea – 100 euro, forma – rotundă, diametrul – 28 milimetri, greutatea – 15,55 grame, metal compoziție – aur, puritate – 99,9 %, calitate proof, monetăria – A,D,F,G sau J și gravor – Bastian Prillwitz.

Curtea Constituțională Federală (în limba germană –Bundesver fassungsgericht) este curtea constituțională supremă a Germaniei instiuită conform constituției statului german. Încă de la începutul republicii de după cel de-al doilea război mondial, curtea a fost situată în orașul Karlsruhe, care este și sediul Curții Federale de Justiție. Curtea este formată din 16 judecători aleși de către Bundestag (Parlamentul german) și Bundesrat (un organism legislativ care reprezintă cele șaisprezece guverne de stat la nivel federal), pentru o durată de 12 ani, cu pensionare obligatorie la vârsta de 68 de ani. Realegerea nu este posibilă. Un judecător trebuie să aibă cel puțin 40 de ani și trebuie să fie un jurist bine pregătit. Sarcina principală a Curții Constituționale Federale este controlul judiciar, putând declara orice lege neconstituțională. Competența instanței se concentrează pe probleme constituționale și pe respectarea constituției de către toate instituțiile guvernamentale. Modificările constituționale adoptate de parlament sunt supuse controlului său judiciar, pentru a verifica dacă sunt compatibile cu prevederile Constituției. Curtea este formată din două senate, fiecare având opt membri, conduse de un președinte al senatului. Membrii fiecărui senat sunt repartizați în trei camere pentru audieri în cauzele de plângere constituțională și control de reglementare unică. Fiecare cameră este formată din trei judecători, astfel încât fiecare președinte de senat este în același timp membru a două camere. Instanța publică deciziile selectate pe site-ul său și din 1996 un departament de relații publice promovează deciziile selectate prin comunicate de presă. Deciziile unui senat necesită majoritate, dar în unele cazuri este necesar un vot a două treimi. Curtea Constituțională administrează în mod activ legea și se asigură că deciziile politice și birocratice sunt conforme cu drepturile persoanei consacrate în Legea fundamentală. Mai exact, poate verifica legitimitatea democratică și constituțională a proiectelor de lege propuse de guvernul federal sau de stat.

xxx

O CARICATURĂ

DE COSTEL PĂTRĂȘCAN

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Set trei modele - Ordinul național "Steaua României"

Ordinul naţional "Steaua României" este cel mai vechi ordin naţional, a fost creat în 1864, în timpul domniei lui Cuza şi a fost acordat în acea perioadă într-un număr redus. După proclamarea independenţei naţionale, Carol I înfiinţează acest ordin prin legea votată în 10 mai 1877. Au fost stabilite 5 grade pentru acest ordin: cavaleri, ofiţeri, comandanţi (comandori), mari ofiţeri, mari cruci. Ordinul Steaua României este cea mai înaltă distincţie oferită de statul român. În 1863 reluând discuţiile pentru înfiinţarea unei distincţii româneşti, domnitorul Cuza contactează renumita casă de bijuterii Kretly din Paris.. Aceasta va prezenta domnitorului un model de distincţie ce va fi aprobat şi comandat în 1000 de bucăţi. Denumirea originală, propusă de domnitor era "Ordinul Unirii" iar cele două cifre încrustate, "5" și "24", simbolizau dubla alegere a domnitorului. Deasemenea pe decoraţie era încrustată şi deviza: "Genere et cordres fratres" (Fraţi prin origini şi simţiri). Însă cum cadrul legal nu permitea instituirea ordinului, domnitorul Cuza s-a limitat la a oferi decoraţia doar câtorva prieteni apropiaţi. Pe fundalul izbucnirii conflictului cu Imperiul Otoman, discuţiile pentru înfinţarea unui ordin naţional se redeschid. Sub guvernarea lui Ion C. Brătianu se decide instituirea legală a distincţiei în forma ei de bază operându-se modificări doar la cifra domnească (schimbată acum cu cea a lui Carol I şi la dictonul ce nu mai corespundea momentului istoric, noua deviză fiind: "In fide salus" (În credinţă e salvarea). A fost aprobată şi noua denumire a ordinului care, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, a devenit "Steaua României". Ca toate celelalte decoraţii existente, şi Ordinul „Steaua României” va fi abrogat la începutul anului 1948, după proclamarea Republicii Populare Române. Portul distincţiei a fost interzis, chiar şi păstrarea însemnelor acesteia fiind considerată un delict în primii ani după abrogare. Problema reinstituirii celui mai vechi ordin naţional s-a pus în cadrul Comisiei Speciale a Camerei Deputaţilor care a luat în discuţie, din 1993, problema modificării sistemului de distincţii care a fost în uz în perioada 1948-1989. Modelul Ordinului „Steaua României” propus în legislatura 1992-1996 a fost o combinaţie între forma stabilită de regele Carol al II-lea în 1932 (crucea repetată cu acvile între braţe şi anul instituirii pe medalionul revers), cu deviza stabilită de Alexandru Ioan Cuza pentru proiectatul „Ordin al Unirii”. Proiectul de lege care prevedea noile decoraţii nu a fost luat în dezbatere şi votat până la sfârşitul mandatului legislativ, în 1996. O nouă Comisie Specială parlamentară a fost constituită la începutul anului 1997. Aceasta a stabilit o lege-cadru pentru sistemul de decoraţii, votată de către Camera Deputaţilor în acelaşi an dar, din cauza întârzierilor din Senat, a fost legiferată peste aproape trei ani (Legea nr.29/2000). Din cauza acestei întârzieri, nici legile specifice fiecărei decoraţii nu au putut fi înaintate şi votate, deşi Comisia Specială avea pregătite majoritatea acestora încă de la finele lui 1997. Pentru a se putea face faţă nevoilor de protocol extern, Guvernul României a instituit prin Ordonanţa de Urgenţă Ordinul „Steaua României”. Prin act legislativ, se vor prelua o serie din prevederile legii privind sistemul naţional de decoraţii al României, aflată încă în dezbaterea Parlamentului, dar, în ceea ce priveşte forma însemnelor, restabilite în Legea-Cadru, s-au adoptat cele stabilite în Legislatura Precedentă. Deoarece o serie din prevederile acestei ordonanţe nu erau în concordanţă cu unele reglementări care au fost avute în vedere, iar deviza „Ordinului Unirii”, gândită şi adecvată pentru anul 1864, nu era corespunzătoare nici actualei etape, nici istoriei Ordinului, Parlamentul, la votarea ordonanţei care a devenit Legea nr. 77/1999 de reinstituire a Ordinului Naţional „Steaua României”, a operat o serie de modificări, inclusiv în ceea ce priveşte forma decoraţiei. Acest nou model, cel al anului 1999, este cel care se conferă tuturor cetăţenilor români şi străinilor, din modelul anterior (modelul 1998), a fost acordat doar gradul de Colan, pentru preşedinţii Bulgariei, Finlandei şi Perului.

George Enescu 1881 - 1959

Cele mai mari personalități ale poporului

George Enescu (născut 19 august 1881 în localitatea Liveni-Vârnav, azi George Enescu, județul Botoșani și decedat la data de 4 mai 1955 la Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român. La vârsta de 3 ani a avut una dintre experienţele muzicale hotărâtoare, când a auzit întâmplător, pentru prima oară, un taraf cântând într-o staţiune balneară situată în apropierea satului natal. Impresionat de ceea ce auzise, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: vioara printr-un „fir de aţă de cusut pe o bucată de lemn” (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty), ţambalul cu ajutorul unor beţe de lemn, iar naiul, suflând printre buze. Primele noţiuni muzicale le primeşte de la tatăl său, la vârsta de 4 ani. Văzând preocuparea pentru arta sunetelor, părinţii îi dăruiesc viitorului muzician o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat în serios şi că nu a primit o vioară adevărată, copilul aruncă jucăria în foc. Abia după ce primeşte vioara mult visată, începe să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodii auzite în sat. În 1886, Eduard Caudella, compozitor şi profesor la Conservatorul din Iaşi, remarcă talentul deosebit al lui George Enescu şi îi sfătuieşte pe părinţii acestuia să-şi îndrepte copilul către studii muzicale. Dovezi ale primelor încercări de compoziţie datează din anul următor, 1887, când Enescu (născut la 19 august 1881, în comuna Liveni-Vârnav – actualmente George Enescu, din jud. Dorohoi) avea numai şase ani. Între 1888 şi 1894, George Enescu studiază la Conservatorul din Viena, cu profesori renumiţi ai vremii precum Siegmund Bachrich şi Josef Hellmesberger Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) şi Robert Fuchs (armonie, contrapunct şi compoziţie). La recomandarea lui Josef Hellmesberger Jr., profesor de vioară şi fiul directorului Conservatorului din Viena, George Enescu este trimis de tatăl său să studieze la Paris. Astfel, se perfecţionează la Conservatorul din Paris (1895 – 1899) sub îndrumarea profesorilor José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct. Deşi ceea ce îşi dorea cel mai mult era să compună muzică şi nu să devină un virtuoz al viorii, studiul, perseverenţa şi participarea la concursurile de vioară organizate la Conservatorul din Paris i-au adus lui Enescu premiul al II-lea în 1898 şi, un an mai târziu, premiul I – cu care a absolvit, la 24 iulie 1899, clasa de vioară la Conservatorul din Paris; cu această ocazie, i s-a dăruit o preţioasă vioară Bernardel, inscripţionată cu numele său. Cele mai cunoscute compoziţii ale lui George Enescu datează din primii ani ai începutului de secol XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (compusă în 1903 şi interpretată în 1911 de Orchestra Filarmonicii din New York, sub bagheta renumitului compozitor şi dirijor Gustav Mahler) sau Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905). În 1913 a instituit şi susţinut din fonduri personale Premiul naţional de compoziţie George Enescu, acordat anual până în 1946. Organizat în vederea încurajării creaţiei româneşti, acest concurs de compoziţie oferea câştigătorilor, alături de sume de bani generoase, şansa interpretării lucrărilor în concerte. George Enescu a fost de asemenea membru fondator (1920) şi preşedinte (1920 – 1948) al Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti. În anii primului război mondial, în paralel cu activitatea de creaţie, Enescu a susţinut concerte în România pentru răniţii din spitale. După război a reluat turneele în calitate de violonist şi dirijor în Elveţia, Franţa, Olanda, Spania, SUA, Portugalia, Canada etc. Muzicianul a dirijat Orchestra Simfonică George Enescu din Iaşi (al cărei fondator este, în perioada 1918-1920), dar şi orchestrele

Societăţii Filarmonica Română (1898 – 1906), Ministerului Instrucţiunii Publice (1906 – 1920) şi Filarmonicii din Bucureşti (1920 – 1946). Deseori Enescu era invitat la Castelul Peleş din Sinaia de către regina Elisabeta a României (al cărei pseudonim literar era Carmen Sylva), pentru a susţine concerte şi recitaluri de vioară. O serie de lieduri în limba germană reprezintă rezultatul colaborării pe plan artistic dintre compozitorul Enescu şi regina-scriitoare. Recunoaşterea şi renumele internaţional i-au oferit lui George Enescu numeroase ocazii de a susţine cursuri de interpretare muzicală, stilistică, analiză şi forme muzicale la École Normale de Musique din Paris, École Instrumentale „Yvonne Astruc” din Paris, Accademia Musicale Chigiana din Siena (Italia), Universitatea din Illinois (SUA), The Mannes Music School din New York, la Brighton şi Bryanstone (Anglia) etc. A predat cursuri de compoziţie la Universitatea Harward din Cambridge, Massachussets (SUA) şi Conservatoire Américain din Fontainbleau (Franţa).

Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel sau Arthur Grumiaux sunt doar câţiva dintre cei mai cunoscuţi violonişti care s-au perfecţionat în arta interpretativă sub îndrumarea lui George Enescu. Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere se regăsesc: titlurile de ofiţer şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913, 1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937). În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, George Enescu părăseşte definitiv România şi locuieşte la Paris, unde se stinge din viaţă în 1955.

Insigna - Evidențiat în pregătire pentru apărarea patriei

Pentru patria noastră Republica Socialistă România

Această insignă se acorda celor care se instruiau în Gărzile Patriotice şi obţineau rezultate deosebite. Gărzile Patriotice au fost niște formațiuni paramilitare româneşti înființate în perioada regimului comunist, având scopul de a asigura o apărare suplimentară în cazul unui atac extern.

Ideea formațiunilor Gărzilor Patriotice este de sorginte sovietică. Primele grupuri de muncitori comuniști înarmați datează din vara anului 1944. Dezvoltând nucleul muncitorilor care l-au preluat pe mareşalul Ion Antonescu, după arestarea sa din ziua de 23 august 1944. Partidul Comunist din România a decis înființarea, în septembrie 1944, a Gărzilor de Apărare Patriotică. Pregătirea și organizarea acestor formațiuni s-a făcut sub supravegherea serviciilor de securitate sovietice NKGB, iar comanda lor i-a fost încredințată lui Emil Bodnăraş. De câte ori era necesar, Gărzile de Apărare Patriotică primeau sprijin logistic și de la Comandamentul Sovietic. Prin intermediul Gărzilor, comuniștii au preluat curând controlul asupra comitetelor de uzină alese în mod democratic din principalele fabrici din țară, obligându-i prin amenințări pe muncitori să aleagă conduceri noi, alcătuite din reprezentanți ai Frontului Naţional Democrat (F.N.D.). Noile comitete au acaparat apoi cantinele muncitorești și întregul proces de raționalizare a hranei de după război, astfel încât o mare parte a industriei a ajuns în mâinile F.N.D. Gărzile de Apărare Patriotică erau utilizate de comuniști și ca grupuri de bătăuși care aveau rolul să împrăștie manifestările organizate de partidele democrate și să-i terorizeze pe membrii acestora. Marea manifestație organizată la Bucureşti, în 8 noiembrie 1945, de către sprijinitorii democraţiei, monarhiei şi ai regelui Mihai, a fost împrăștiată de către comuniști cu ajutorul camioanelor cu muncitori, printre care se aflau și membri ai gărzilor de apărare patriotică, înarmați cu bâte și alte obiecte contondente.Formațiunile au fost desființate abia după desăvârșirea procesului de sovietizare a României.

Gărzile Patriotice moderne au fost fondate în 1968, după discursul de la București, din 21 august, prin care liderul comunist român Nicolae Ceaușescu a condamnat public înăbușirea Primăverii de la Praga, de către URSS şi sateliţii săi. În 1989, în Gărzile Patriotice erau înrolați aproximativ 700000 de cetățeni, atât bărbați cât și femei. Ca structură, Gărzile Patriotice colaborau strâns cu Ministerul Apărării Naționale, dar erau subordonate direct PCR şi UTC. Bazându-se mai mult pe cetățenii obișnuiți decât pe militari profesioniști, Gărzile Patriotice serveau ca o potențială contrapondere și control față de puterea și influența forţelor armate regulate.

Insigna - Minitehnicus - Cutezătorii 1972

Cutezătorii a fost o revistă săptămânală pentru copii și adolescenți, apărută începând cu luna septembrie a anului 1967 în perioada regimului comunist. Ea a fost editată de către Consiliul National al Organizațiilor de Pionieri din România. Revista Cutezătorii a fost relansată pe piață la sfârșitul anului 2006 de către Editura LVS Crepuscul din Ploiești, este acreditată BRAT și are ca obiectiv crearea unui produs cultural în peisajul publicațiilor pentru copiii din România. A surprins publicul prin denumirea sa care face trimitere directă spre nume de referință din istoria publicațiilor de gen, fapt care a atras rapid atenția părinților. Revista Cutezătorii se adresează copiilor și adolescenților cu vârste cuprinse între 8 și 15 ani, având ca principale teme: Cultura, Spiritualitatea, Știința, Arta, iar acestora le sunt dedicate rubrici interactive, din care informația, jocul și concursurile sunt nelipsite și egal reprezentate. Revista se bucură de implicarea și participarea unor personalități marcante din domeniul educației și culturii. Fiind inițiatoarea unor proiecte media de avangardă: tabere tematice (jurnalism, ecologie, fotografie), concursuri (ecologice, culturale), revista Cutezătorii a reușit să mobilizeze într-un obiectiv comun reprezentanți din medii diferite precum unități de învățământ (preșcolare, școlare, universitare), instituții guvernamentale (Ministerul Educatiei, Cercetării și Inovării, Agenția Națională pentru Sport), cluburi sportive, administrații locale, organizații nonguvernamentale (ecologice și culturale), organizații media, agenți economici. Revista Cutezătorii organiza multe concursuri, cel mai iubit de băieți fiind concursul Minitehnicus, legat de carturi și aparatură tehnică. Acest concurs a dus la publicarea unei reviste cu caracter mai tehnic, denumită chiar Minitehnicus, puiul revistei Cutezătorii. Încă de pe atunci se vorbea despre poluare, exista o preocupare pentru informatică, automobilism, se realizau Expedițiile Cutezătorii, etc. Revista Minitehnicus beneficia de colaborarea cu nume cunoscute ale științei și culturii precum; poetul Petre Ghelmez, fizicianul Șerban Țițeica sau dramaturgul Radu F. Alexandru.

Minitehnicus a fost și este un concurs prin care se doreşte dezvoltarea deprinderilor practice, a îndemânării și a creativităţii elevilor. Pentru început el s-a organizat sub egida Revistei pionierești Cutezătorii. Concursul se adresează elevilor cu aptitudini si îndemânare pentru crearea/modernizarea de jucării şi realizarea acestora în timpul orelor desfăşurate în cadrul cercurilor din palate şi cluburi ale elevilor. Concursul pune accent tocmai pe acest obiectiv, propunându-şi să trezească interesul elevilor de a cunoaşte prin descoperire experimentală legile naturii. Experimentul este un mod de abordare a cunoaşterii ştiinţifice foarte atractiv pentru elevi, mai ales atunci când aceştia au posibilitatea de a fi implicaţi direct în efectuarea lui. Manifestarea are ca scop promovarea comunicării între elevii din şcoli, cluburi, din zone şi judeţe diferite; realizarea de experimente cu obiecte de uz curent, întâlnite de ei în viaţa cotidiană; dezvoltarea imaginaţiei şi creativităţii elevilor. Concursul are următoarele scopuri; descoperirea elevilor pasionaţi de tehnică, de electronică, dezvoltarea inventivităţii elevilor, realizarea unui schimb de experienţă între scolile generale şi cluburile elevilor precum și stimularea lucrului în echipă și formarea de deprinderi practice.

Insigna - Cupa U.T.C. '83 (aruncarea greutății)

(Uniunea Tineretului Comunist)

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România, iar mai jos carnetul de membru și drapelul U.T.C..

În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României. Prin Uniunea Tineretului Comunist s-a urmărit înregimentarea tineretului din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. Tineretul era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. Ideologii comunişti împărtăşeau credinţa că orice ființă umană poate fi transformată radical în urma unui intens proces de manipulare prin propaganda de masă. Această credinţă a comuniștilor era întărită de supoziţii sumbre despre natura umană şi a societăţii. Exista siguranța că, pe scară largă, la nivel social, utilizând instrumente coercitive şi de control, omul poate fi schimbat, supus, subordonat, mai ales tineretul în formare. Marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime cu teama şi neîncrederea faţă de aceasta. Acest lucru se observă foarte bine în atitudinea faţă de tineri. Din cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, aceștia apăreau ca ipostazierea perfectă a „omului nou” şi ca masă de manevră ideală. Totuși, erau trataţi cu infinită suspiciune. Reţeaua de organizaţii comuniste s-a întins cu precădere spre categoriile de populaţie de care regimul îşi lega interesele. Totodată, acestea erau suspectate ideologic: tinerii, ţăranii, intelectualii, soldaţii şi muncitorii. După spusele lui Lenin, pentru regimul comunist, aceste organizaţii aveau menirea de a funcţiona pe post de „curele de transmisie” între Partidul Comunist şi popor. Stalin a adoptat aceleaşi idei. El considera că, din rândul organizaţiilor de masă, trebuie să facă parte: asociaţiile fără partid ale femeilor, organele de presă, uniunile de tineret, sindicatele, cooperativele, organizaţiile de fabrică şi uzină. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist a fost o organizație de tineri creată de către Partidul Comunist din România. Prin aceasta se urmărea înregimentarea tineretului român, din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. În cadrul UTC, tineretul român era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. În mai toate scrierile din perioada comunistă, cu privire la Uniunea Tineretului Comunist, se evidenția importanța pe care aceasta o juca în rândul tuturor tinerilor. UTC se afla sub conducerea Partidului Comunist Român. Conducerea comunistă aprecia UTC ca fiind acea organizație care reușește mereu să-și găsească loc în fruntea luptei maselor de tineri. Aceștia, alături de întregul popor, au acţionat pentru afirmarea năzuinţelor de unitate şi independenţă naţională, de progres social şi prosperitate economică a patriei.

Aruncarea greutății este o disciplină sportivă care aparține de atletism. Greutatea este o bilă de metal cu diametrul între 110 – 130 mm, care cântărește 7,26 kg la bărbați si 4 kg la femei. Tehnica este aruncarea bilei cu o mână de la umăr dintr-un cerc cu diametrul de 2,135 m. Disciplina sportivă este cunoscută din antichitate, fiind amintită în Iliada lui Homer. Probabil deja anterior a existat proba de aruncare a unei greutăți mai mari, ca o demonstrație a forței masculine. Mai târziu obiectul aruncat devine confecționat din metal. În anul 1860 bila aruncată cântărește 16 pfunzi (7,257 kg). Ea fiind aruncată dintr-un pătrat cu latura de 7 picioare (2,135 m). Din anul 1906 se va arunca dintr-un cerc cu același diametru de 2,135 m.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII