Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO

1. În anul 2022 Banca centrală a statului asiatic Azerbaidjan a lansat în circulaţie o nouă bancnotă având valoarea de 10 manați.

Dacă pe reversul bancnotei se prezintă cunoscuta hartă a statului, pe avers sunt reprezentate două monumente cultură și arhitectură reprezentative din capitala statului - Baku: Turnul Fecioarei și Palatul Shirvanșahilor.

Turnul Fecioarei, denumire oficială – Maiden Tower, este un monument din secolul al XII-lea, inclus din anul 2001 în Patrimoniul Mondial UNESCO, și totodată emblema arhitectonică a statului. Turnul găzduiește un muzeu, care prezintă povestea evoluției istorice a orașului Baku, dar și un magazin de suveniruri. De pe acoperișul turnului se deschide o priveliște minunată asupra orașului cât și a golfului Baku. Între secolele al IX-lea-al XV-lea, odată cu zidurile vechiului oraș s-a construit și bastionul. Există aproximativ 20 de legende legate de acest turn. I se spune Turnul Fecioarei deoarece, de-a lungul istoriei sale, nu a fost niciodată profanat. Turnul este situat foarte aproape de un puț natural de petrol. Edificiul este o structură cilindrică cu opt etaje care se ridică la o înălțime de 29,5 metri (97 ft) cu un diametru de bază de 16,5 metri (54 ft). Se spune că spațiul interior disponibil în turn este adecvat pentru a găzdui 200 de persoane. Ușa de acces la turn este situată pe latura de sud-est. Fiecare etaj al turnului are un acoperiș boltit de mică adâncime, „o cupolă de piatră” care are o deschidere centrală. Grosimea pereților variază de la 5 metri (16 ft) la bază înclinându-se cilindric până la 3,2–4,2 metri (10–14 ft) la etajele superioare. Toate etajele sunt conectate printr-o scară care se învecinează cu peretele circular și sunt iluminate de ferestre înguste sau nișe. Structura construită în zidărie de piatră prezintă diferite suprafețe finisate, care este încrustate cu calcar gri local. Straturile alternative de piatră oferă un efect de bandă alb-negru. Partea de nord-vest a turnului păstreaz turnului se află și o fântână (diametrul - 0,7 metri și adâncimea – 21 metri), careă finisajul original al suprafeței. Interesant de reținut este faptul că în incinta a fost descoperită la etajul doi al turnului. La etajele 2 - 7, se vede și un jgheab de formă semicirculară, realizat din tevi ceramice montate una peste alta si unite prin mortar de var.

Palatul Shirvanșahilor, denumire oficială – Palace Shirvanshahs, este un palat din secolul al XV-lea, descris de UNESCO drept „una dintre perlele arhitecturii Azerbaidjanului”. Complexul monumental face parte din Patrimoniul UNESCO și este compus din: clădirea principală a palatului, bolțile de înmormântare, moscheea șahului cu minaret, mausoleul lui Seyid Yahya Bakuvi, un portal în est, un rezervor și rămășițele unei băi. În vechime palatul era înconjurat de un zid cu turnuri și, astfel, a servit drept fortăreață interioară a cetății Baku. Cel care a avut inițiativa construirii monumentului a fost regele Shirvan Khalil I. Clădirile principale ale ansamblului au fost construite în perioade diferite. În ciuda acestui fapt, aceste clădiri sunt legate prin unitatea de scară, prin ritmul și proporționalitatea formelor arhitecturale de bază – volume cubice de clădiri, cupole, portrete. Constructorii ansamblului s-au bazat pe tradițiile școlii de arhitectură Shirvan-Absheron . În anul 1964, complexul palatului a fost declarat muzeu-rezervație și a intrat sub protecția statului azer. În clădirea palatului erau inițial 52 de camere conectate prin trei scări înguste în spirală: 27 la primul etaj și 25 la etajul al doilea (în prezent 16 camere la etajul doi), iar amenajarea etajului al doilea reproducea practic planul primului. podea. Partea centrală a palatului (sala octogonală de la etajul doi, a cărei intrare este decorată cu un portal) are pereți mai groși. Amenajata in fatada de vest, intrarea principala in palat este decorata cu un portal inalt. Scara portalului duce la un hol octogonal înalt, acoperit cu cupolă. Se presupune că această cameră a servit pentru recepții. Micul hol octogonal din spatele lui leagă holul de restul camerelor. Găurile în formă de fante din fețe au servit drept conexiune vocală cu etajul inferior, unde se aflau birourile.
2. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează farurile spaniole. Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 10 februarie 2007 prin care se popularizează Farul Calella (Barcelona).
Farul Calella este un far activ situat în orașul de coastă Calella, pe coasta Maresme (Marea Mediterană), la 58 kilometri depărtare nord-est de orașul Barcelona, comunitatea autonomă Catalonia, Spania.

În anul 2004 orașul Calella număra 16008 locuitori.Localitatea este uneori numită Calella del Costa pentru a o diferenția de Calella de Palafrugell, o localitate turistică cunoscută de pe Costa Brava. Construcția farului a început la data de 9 octombrie 1856,sub comanda inginerului de șantier – Maria Parellada, și a fost inaugurat la data de 15 decembrie 1859. Câteva dintre caracteristicile principale ale farului sunt:

domeniul de aplicare – 18 mile marine (33 kilometri)
înălțimea focală – 50 de metri (160 ft)
înălțimea suportului – 10 metri

3. În anul 2022 Banca centrală a statului Belarus a lansat în circulaţie o nouă bancnotă având valoarea de 100 de ruble.Detaliul grafic principal de pe aversul bancnotei este Castelul Radziwill din orașul bielorus - Niasviz.

Castelul Niasviž (Nesvij) este un castel rezidențial din orașul Niasviz din Belarus, ce a aparținut mareșalului Radziwill și este inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Moșia a fost proprietatea familiei de magnați belaruși Radziwill din 1533, când i-a fost dăruită după stingerea liniei familiei Kiszka. În anul 1586, moșia a fost transformată în “ordynacja” (moșie ce nu putea fi înstrăinată). În anul 1582 mareșalul Lituaniei - Mikolaj Radziwill, a început construcția unei impozante vile cu trei etaje, în plan pătrat. Deși lucrările se bazau pe structura deja existentă a unui castel medieval, fostele fortificații au fost în întregime transformate într-o vilă în stil renascentist-baroc. Construcția a fost terminată în 1604, și după 50 de ani s-au adăugat mai multe galerii. Colțurile vilei au fost fortificate cu patru turnuri octogonale. În anul 1706, armata suedeză a jefuit castelul și i-a distrus fortificațiile. După mai multe decenii, familia Radziwiłł a adus arhitecți germani și italieni să renoveze și să mărească substanțial vila. Antoni Zaleski a decorat fațadele galbene cu lucrări baroce din stuc.Porțile din secolul al XVI-lea au fost reconstruite, iar turnul de poartă cu două etaje a fost încoronat. În acest moment, cele trei clădiri separate ce înconjurau curtea centrală au fost unite într-o singură structură. Cea mai importantă structură de la Niasviž este biserica Corpus Christi, legată de castel printr-un baraj peste un șanț, biserică ce conține mormintele a 72 de membrii ai familiei Radziwiłł. Proiectată de arhitectul italian Gian Maria Bernadorni, biserica este considerată a fi primul templu iezuit modelat după Il Gesu din Roma, prima basilică cu dom și fațadă barocă din lume, și prima clădire în stil baroc din Europa de Est. În afara elaboratelor cavouri princiare, în interior se află fresce aparținând barocului târziu, din anii 1760, precum și altarul Sfintei Cruci, executat de sculptori venețieni în 1583. În anul 1770, castelul a fost ocupat de ruși, iar familia Radziwiłł a fost izgonită, în vreme ce majoritatea operelor de artă adunate în palat au fost împărțite între diverși boieri ruși. Abandonat atât de proprietarii inițiali, cât și de armata rusă, palatul a început să se deterioreze. A fost restaurat însă de familia Radziwiłł și între 1881 și 1886 interioarele au fost renovate de prințul Anton Radizwill și de soția sa, franțuzoaica Marie de Castellane. Ei au proiectat și o grădină în stil englezesc. Cu o suprafață de peste un kilometru pătrat, grădina este unul din cele mari astfel de parcuri din Europa. În anul 1939, familia Radziwiłł a fost din nou izgonită din castel de Armata Roșie, castelul fiind utilizat ca sanatoriu, iar parcul - neglijat. În 1994, complexul castelului a fost desemnat monument istoric și cultural la nivel național. După încă 12 ani, el a fost înscris de UNESCO pe lista patrimoniului mondial.
4. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează automobilele lumii. Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 1 mai 2003 prin care se popularizează Automobilul Hispano Suiza T49 din anul 1928.

Automobilul Hispano-Suiza T49 a fost o mașină produsă de compania spaniolă Hispano-Suiza între anii 1924 și 1944.

Era versiunea spaniolă a modelului francez H6B. Mașina avea un motor cu 6 cilindri de 8000 centimetri cubi, 160 CP și o viteză maximă de 177 km pe oră. Avea frâne cu tambur pe patru roți, servofrână și o cutie de viteze cu trei trepte și marșarier. În 1924, prototipul T-49 a fost testat de președintele companiei, Damián Mateu, care a călătorit de la Barcelona la Paris cu șoferul său într-o călătorie de două zile. Cu tipul de caroserie Coupé de Ville, mașina a fost comandată de Casa Regală Spaniolă pentru serviciul privat al Reginei Maria Cristina. Producția a fost complet spaniolă. Șasiul (motor, mecanică, osii, roți, față și panou de control) a fost produs la fabrica La Sagrera în decembrie 1925.

5. În anul 2022 Banca centrală a statului african Egipt a lansat în circulaţie o nouă bancnotă având valoarea de 10 pound. Principalul detaliu grafic de pe aversul bancnotei este Moscheea Al-Fattah Al-Aleem din noua capitală administrativă, iar de pe revers – chipul lui Hatshepsut.

Moscheea Al-Fattah Al-Aleem, este situată în noua capitală administrativă a statului Egipt și a fost inaugurată în data de 6 ianuarie 2019.

Moscheea are o capacitate de aproape 17000 de oameni, are în compunere 21 cupole și 4 minarete, se întinde pe 44,55 hectare (dintre care 12 hectare – spații verzi și 4,5 hectare – pistă aterizare și drumuri), fiind considerată cea mai mare moschee din Egipt și una dintre mega-moscheile din întreaga lume. Ridicarea moscheii s-a realizat într-un interval de 15 luni. Minaretele au înălțimea de 95 metri fără coroană și semilună și sunt prevăzute cu patru balcoane. Minaretele sunt acoperite cu semiluni din oțel inoxidabil tratate cu PVD pentru a le conferi culoarea aurie strălucitoare și sunt înalte de 4,5 metri. Cupola principală are diametrul de 33 metri, înălțimea de 44 metri și greutatea totală 5000 tone. Naosul moscheii are 6325 de metri, spațiul de rugăciune în aer liber este construit pe 3400 de metri pătrați putând găzdui 3400 de persoane. Moscheea include 2 Case de Comemorare a Coranului, pentru băieți și fete pe o suprafață de 340 de metri pătrați, o bibliotecă pe 395 de metri pătrați, birourile administrative, camera generatoarelor, 2 camere de control pentru electricitate, magazine, sala de conferințe pentru 40 de persoane dotată cu 94 WC-uri pentru bărbați și femei și un rezervor de apă cu o capacitate de 3500 de metri cubi.

Maat ka ra Hatșepsut (sfârșitul secolului XVI î.Hr. - cca. 1482 î.Hr.) a fost al cincilea faraon din a 18-a dinastie, soție și regentă a faraonului Tutmes al II-lea. Ea îl ține în umbră până în anul 1482 î.Hr., când decedează. După moartea ei, numele îi este șters din istorie din ordinul faraonului Tutmes al III-lea (fiul său vitreg). Regina Hatshepsut a avut parte de o domnie pacifică și prosperă. Este socotită drept "unul dintre cei mai faimoși faraoni" ai dinastiei a 18-a. În timpul domniei sale, Hatshepsut a inițiat mari lucrări, în legătură cu care numele său va fi pomenit peste milenii. Imediat după moartea ei, monumentele construite de singurul faraon femeie al Egiptului au fost distruse, statuile care o reprezentau au fost desfigurate, iar numele ei a fost șters din toate scrierile vremii. Hatshepsut a fost considerată dispărută din istorie timp de aproape 3000 de ani, dar grație egiptologilor moderni ea și-a reluat locul care i se cuvenea pe scara ierarhică.

xxx

O CARICATURĂ

DE COSTEL PĂTRĂȘCAN

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA

MEDALII ȘI INSIGNE DIN

JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

75 de ani de la deportarea românilor germani

în Uniunea Sovietică - ianuarie 1945

Banatul Montan 2020

Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică a fost o deportare în masă, a populației civile de origine germană, din România și alte state aliate cu Germania după încheierea celui de-al doilea război mondial. Aceste deportări pot fi considerate printre altele și drept o răzbunare împotriva celora care au declanșat dezastruosul război. Ordinul sovietic de deportare avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă. Ultimul guvern neocomunist din România, avându-l în frunte pe prim-ministrul Nicolae Rădescu, declara că fusese "complet surprins" de somația lansată la 6 ianuarie 1945 de forțele sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în URSS. În data de 13 ianuarie 1945, când ridicarea germanilor începuse în București, Brașov și Timișoara, guvernul Rădescu a înaintat o notă de protest către vicepreședintele sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, generalului Vinogradov. Deoarece reacția SUA la deportările ordonate a fost firavă, iar cea a Angliei reținută, autoritățile României ocupate de armata sovietică nu au avut niciun mijloc de a se opune dispoziției sovietice de deportare. Deportarea a fost caracterizată drept "una din primele manifestări ale războiului rece", ca rezultat al imposibilității controlului reciproc între Occident și Răsărit, încă înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial.

În zilele de 2 și 3 ianuarie 1945 au fost deportați circa 5000 de șvabi sătmăreni dintre care aproape 1000 au decedat în perioada anilor 1948 – 1949. Aproximativ 15% dintre sașii transilvăneni (circa 30000 persoane) au fost deportați în Ucraina (regiunile Dnepropetrovsk, Stalino și Voroșilovgrad) și alții în zona Munților Ural. În multe dintre cazuri nu s-au respectat limitele de vârstă ale personalului deportat. Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură și în administrația lagărelor. Foarte puțini au îndeplinit munci conform pregătirii lor. În perioada 1945 – 1947 circa 5100 de sași au fost repatriați în Transilvania deoarece erau inapți de muncă. Se știe că 3076 persoane (din care o treime femei) au decedat pe pământ sovietic urmare a tratamentului inuman primit. La eliberarea din deportare un sfert dintre deportați au fost trimiși în Germania, dintre ei numai unul din 7 reîntorcându-se în Transilvania. Tot în 1948 au început să fie eliberați din lagăre și persoane apte de muncă (în total 49%), pentru ca în octombrie 1949 lagărele să fie desființate. Ultima treime de deportați s-au întors în Transilvania. Dintre cei deportați în zona de ocupație sovietică a Germaniei, circa 50 % au primit permisiunea să se întoarcă acasă. Ceilalți au trecut, în majoritate, în Germania Occidentală, puțini rămânând în Republica Democrată Germană. Unui număr de 202 persoane li s-a permis să se întoarcă acasă abia în perioada 1950-1952. Sovieticii susțineau că șapte persoane deportate au ales să rămână în URSS. Circa 33000 șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați a fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara. Primele transporturi din Timișoara spre Uniunea Sovietică au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5000 au decedat.

Un ziar german a publicat în 1995 o știre care dezvăluia faptul că guvernul României nu fusese, de fapt, „complet surprins” de ordinul de deportare, deoarece încă înainte de a primi acest ordin, guvernul a dispus întocmirea de liste cu bărbați și femei apți de muncă forțată, și că și CFR-ul începuse să pregătească, cu săptămâni înainte, vagoane pentru vite în vederea acestei acțiuni. În baza unor surse descoperite de curând s-a constatat că deportarea etnicilor germani fusese pregătită minuțios: încă din 19 decembrie 1944 biroul primului ministru a transmis ordine telefonice inspectoratelor de poliție pentru a înregistra populația germană aptă de muncă. Stalin aprecia această deportare ca legitimă (reparațiile de război reprezentând și despăgubirile de război prin prestații în muncă). Prin adresa Nr. A/192 din 19.II.1945, Comisia Aliată de Control din România a cerut Președenției Consiliului de Miniștri, ca toți germanii civili și militari cari s'au ascuns și sustras dela mobilizarea pentru lucru în URSS, să fie mobilizați prin organizarea unor batalioane de lucru în interiorul țării. O situație cu persoanele ce urmau să fie înrolate în aceste detașamente preciza că cei 10.528 etnici germani care au fost exceptați în ianuarie 1945 de către Inspectoratul General al Jandarmeriei deveneau acum ‘mobilizabili’ pentru muncă. În anul 1950 au început deportările în Bărăgan. La 1 mai 1997 ministrul român de externe a exprimat în fața ministrului german de externe scuzele statului român pentru nedreptățile la care a fost supusă populația de origine germană din România, prin deportările în Uniunea Sovietică, deportarea șvabilor în Bărăgan și pentru comercializarea emigrației practicată de regimul Ceaușescu în anii 1970 – 1980.

De-a lungul timpului Banatul, deşi un teritoriu relativ mic şi destul de unitar, a suferit nenumărate împărţiri şi divizări administrative, în funcţie de interesele de moment ale stăpânitorilor săi. Mai ales în ultimul secol, aceste împărţiri au ajuns să ţină cont din ce în ce mai puţin de specificul său şi de dorinţele locuitorilor. Banatul istoric are o suprafaţă totală de 28526 kmp, care în 1919-1920 au fost împărţiţi între trei state astfel: 18.966 kmp au revenit României (66,5%), 9.276 kmp se află acum în Serbia (32,5%) şi 284 kmp în Ungaria (1%). De formă patrată, Banatul are limite naturale în trei părţi (Mureşul la nord, Tisa la vest şi Dunărea la sud), o limită convenţională fiind doar cea de la est, care îl desparte de Transilvania şi Oltenia. Divizat după 1779 în comitate şi după 1920 în judeţe, Banatul a suferit unele separaţii care ar fi putut foarte bine să fie evitate, ţinând cont de suprafaţa sa relativ mică, asemănătoare cu cea a Belgiei sau Olandei. Din păcate, de multe ori interesele de la centru au urmărit atât tăierea sa în unităţi teritoriale distincte şi fără legături între ele, conduse în spirit centralist, cât şi detaşarea unor zone de margine, care au fost alipite în mod discreţionar altor regiuni. Acum, când falimentul împărţirii în judeţe începe să fie recunoscut şi la nivel oficial, acest lucru poate fi observat cel mai bine tocmai în regiunea noastră. În vremea administraţiei maghiare, Banatul a fost divizat în trei comitate, care acopereau fâşii verticale de teritoriu mergând de la nord la sud. Cel vestic se numea Torontal, fiind acum în cea mai mare parte a sa inclus în Serbia (Voivodina) şi Ungaria. Partea centrală o ocupa comitatul Timiş, cuprinzând regiunea Timişoara, dar şi teritorii din sud, actualmente în Banatul sârbesc (Vârşeţ, Biserica Albă). Zona estică o forma comitatul Caraş-Severin. După 1920, divizarea în judeţe (termen până atunci necunoscut în Banat, unde în perioada medievală fuseseră districte, cu suprafaţă mult mai mică) s-a făcut pe orizontală. Partea nordică a devenit judeţul Timiş-Torontal (ca un ecou al pretenţiilor teritoriale faţă de treimea din Banat cuprinsă în alte ţări), iar judeţul Caraş-Severin a fost în scurt timp divizat la rândul său în cele două componente. Această situaţie s-a menţinut până în anul 1950. Trecerea de la judeţe la regiuni nu a însemnat imediat refacerea unităţii Banatului, însă succesivele modificări ale acestora au adus în cele din urmă forma dorită, care a existat în intervalul 1960-1968. Lăsând la o parte aspectele negative ale perioadei comuniste, putem spune că în sfârşit organizarea administrativă din acei ani respecta realitatea istorică. Revenirea la judeţe în 1968 a lovit din nou puternic în unitatea regiunii. Doar judeţul Timiş face parte din Banat în mod integral. Caraş-Severinul cuprinde trei localităţi (Bucova, Bouţari şi Cornişoru) care aparţin Transilvaniei (Hunedoara). La rândul său, judeţul Hunedoara a primit satele bănăţene Sălciva şi Pojoga, iar Mehedinţiul a primit oraşul bănăţean Orşova şi încă 11 localităţi (Baia Nouă, Coramnic, Dubova, Eibenthal, Ieşelniţa, Jupalnic, Ogradena, Plavişeviţa, Sviniţa, Tişoviţa, Tufări), limita istorică între Banat şi Oltenia fiind în realitate la Vârciorova. De asemenea, aproape tot malul stâng al Mureşului a fost inclus în judeţul Arad, care în cea mai mare parte nu aparţine Banatului. Unele probleme apar la delimitarea nordică, întrucât Mureşul, care reprezintă limita naturală a Banatului, trece prin mijlocul oraşelor Arad şi Lipova. Lipova este un vechi oraş bănăţean, iar zona Aradului din stânga Mureşului este formată din trei foste sate bănăţene (Aradu Nou, Sânnicolau Mic şi Mureşel). Din acest motiv, considerăm că soluţia adoptată în 1960-1968 a fost cea corectă, alipindu-se Banatului o fâşie de teren din dreapta Mureşului, care mergea până la Curtici, Şiria şi Săvârşin inclusiv.

Reșița - 150 de ani de la fabricarea primei locomotive cu abur

pe teritoriul de azi la României

În anul 1992 municipiul Reșița a sărbătorit 150 de ani de la fabricarea primei locomotive cu abur pe teritoriul actual al României și 170 de ani de la executarea primelor șine de cale ferată. Cu acest prilej, timp de aproape două luni, Reșița a fost „presărată” cu o serie de acțiuni dedicate celor două momente marcante din istoria țării. Prima locomotivă cu abur construită în spaţiul est-european, s-a construit la Reșița, în anul 1872, ea fiind în serviciu până în anul 1937.

Ea avea numărul de circulație 2 și a fost realizată după modelul locomotivei Szekul, proiectată de către inginerul scoțian John Haswell. Locomotiva avea o greutate, în stare goală, de 9,05 tone, greutatea de serviciu era de 11,5 tone și avea o lungime de 4,47 metri. Diametrul roţilor era de 711 milimetri, iar forţa era de 1125 kilograme. Locomotiva avea doi cilindri şi funcţiona cu carbune, iar ecartamentul era de 948 milimetri. Lungimea locomotivei, vedeta muzeului reșițean, este de 4,470 metri. Locomotiva a fost destinată tracţiunii trenurilor uzinale pe linii înguste cu ecartament de 948 mm, Reşiţa–Bocşa–Ocna de Fier şi Reşiţa–Secu. Locomotiva se numea Resicza, avea două osii cuplate, o putere de 45 CP şi putea atinge o viteză de 25 km/h. Capul de serie al producției reșițene de locomotive cu abur, prima dintre cele 1000 fabricate în total, a avut un destin aparte. Potrivit unor surse, ea ar fi fost scoasă din serviciu în anul 1937, după care lipsesc orice referiri în legătură cu soarta ei. Redescoperită în 1957 pe o linie de manevră a uzinelor de la Câmpia Turzii, ea a revenit acasă în 1961 în urma demersurilor întreprinse de conducerea Combinatului Metalurgic Reșița. Amplasată iniţial pe o linie de manevră din preajma Fabricii de Locomotive, în 1972 și-a luat locul central în expoziția de locomotive din Triaj, unde se găsește și în ziua de astăzi. În urmă cu aproape două secole omenirea descoperea un nou mijloc de transport ce avea să revoluţioneze toate domeniile de activitate: TRENUL! Petrache Poenaru, inginerul cunoscut ca inventator al stiloului, a fost primul român care a călătorit cu trenul la 27 octombrie 1831 între Liverpool şi Manchester despre care a scris: „Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una din minunile industriei secolului… douăzeci de trăsuri legate unele cu altele, încărcate cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi…” Precum în Anglia, primele căi ferate au apărut pe teritoriul de astăzi al ţării noastre în zonele unde se dezvoltase industria minieră şi apoi siderurgică. Prima şi cea mai veche cale ferată de pe reţeaua CFR a fost deschisă în Banat, la 1 noiembrie 1856, între Oraviţa şi portul dunărean Baziaş (62,5 km). Folosită pentru transportul cărbunelui, linia a fost prelungită ulterior până la Anina, important centru minier al Banatului. Tot în Banat a mai existat prima cale ferată electrificată pentru transport public de pe actualul teritoriu al României, care din păcate astăzi este desfiinţată: Calea ferată electrică cu ecartament 1.000 mm Arad Podgoria–Ghioroc–Radna (Pâncota), inaugurată la 10 aprilie 1913. La sfârşitul anului 1918, lungimea reţelei de cale ferată din România atingea o lungime de 11349 km, din care 3805 km în Vechiul Regat, 1188 km în Basarabia, 611 km în Bucovina şi 5745 km în Ardeal şi Banat. Lungimea actuală totală a liniilor de cale ferată din România este de peste 22000 km. Prima locomotivă pentru ecartament normal fabricată în România Mare a fost produsă tot de uzinele din Reşiţa cu numărul de fabricaţie „3” din anul 1926 purta numele „Regele Ferdinand” şi a fost pusă în mişcare la Reşiţa la 10 iunie 1926, pentru primul parcurs de probă, chiar de M. S. Regele Ferdinand, în prezenţa familiei regale. Tracţiunea Diesel la Caile Ferate Romane a început timid, în anul 1938, cu o singură locomotivă Diesel-electrică de mare putere (4400 CP), construită în Elveţia pentru serviciul pe liniile magistrale, şi câteva locomotive Diesel-mecanice de 120 CP, pentru serviciul de manevră, construite de Uzinele N. Malaxa din Bucureşti. În anul 1950 a fost aprobat planul de electrificare a ţării şi crearea sistemului energetic naţional, o data cu acesta fiind în continuare şi electrificarea principalelor căi ferate din România. Inaugurarea oficială a tracţiunii electrice (pentru probe) pe tronsonul Braşov– Predeal a avut loc la 9 iunie 1963. Exploatarea comercială între Braşov şi Predeal a început la 9 decembrie 1965, cu prima locomotivă electrică din seria 060-EA. Lucrările de electrificare au continuat în ritm susţinut pe principalele magistrale de pe reţeaua CFR, astfel încât lungimea liniilor electrificate atinge astăzi peste 3800 km.

Deasupra admiri câteva dintre plăcuțele montate pe șasiul primelor locomotive fabricate la Reșița.

Jetonul - I.C.M. Reșița 306

(Întreprinderea de Construcții Mașini)

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Piesa postată mai sus este un jeton de scule și echipamente de lucru realizat la comanda Întreprinderii de Construcții Mașini Reșița (I.C.M. Reșița). Jetoane de această formă și culoare s-au emis pentru o singură secție a întreprinderii reșițene. Numărul 306, marcat pe el, reprezintă numărul de ordine al unui oarecare lucrător al acelei secții. La angajarea în întreprindere orice lucrător primește câte un astfel de jeton pe bază de semnătură. La intrarea în schimbul de lucru muncitorul predă acest jeton la magazia întreprinderii primind în schimb sculele și echipamentele de lucru necesare, iar la terminarea programului le predă la magazie reprimindu-și jetonul său. La plecarea în concediu sau la ieșirea la pensie lucrătorul predă și jetonul personal.

Complexul metalurgic Resita a fost fondat în 3 iulie 1771 prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje şi reprezintă cea mai veche unitate industrială din România şi una din cele mai vechi din Europa. U.C.M. Resita S.A. s-a infiintat in anul 1991 din fosta Întreprindere de Construcţii de Maşini Reşiţa (I.C.M. Resita). Dupa Legea privatizarii (nr. 58/1991) la 10 iunie 1993, proprietatea a fost transferata in proportie de 70% catre Fondul Proprietatii de Stat si in proportie de 30% catre Fondul Proprietatii. Sus am postat logo-ul Uzinei de construcții de mașini din Reșița. Când intri pe poarta U.C.M. Reșița (Uzina de construcții mașini) te impresionează dimensiunea de dezvoltare a uzinei, care are 25 de hectare de hale şi se întinde pe o suprafaţă de 130 de hectare. La U.C.M. totul este uriaş: halele de producţie, utilajele care ajung şi la 15 metri lungime şi înălţime, echipamentele pentru hidrocentrale care se produc aici şi care ajung să cântărească şi 120 de tone. U.C.M. este un mamut industrial care s-a extins în toate direcţiile timp de două veacuri şi jumătate şi a devenit practic sinonim cu oraşul Reşiţa, platformele industriale ale uzinei fiind amplasate în trei regiuni diferite ale oraşului. Platforma veche este situată în partea de sus a oraşului şi are o secţie de motoare navale, una de servomotoare, alta de tratament termic, de mecanică grea, de generatoare mari, sculerie şi secţia diesel, unde se făceau motoare. Platforma a doua care este praf şi pulbere acum, unde erau sectoarele aşa -zise calde, oţelărie, turnătorie, neferoase, forje. Toate piesele turnate din oţel sau fontă, alamă, bronz. Acum nu mai e aproape nimic. A mai rămas doar platforma Câlnicel din cadrul U.C.M., care a fost construită între anii 1975 - 1983. Cuprinde trei secţii, o secţie de prelucrări mecanice mari, secţia de sudură, secţia de generatoare. Începând din anul 1922 atelierul de întreţinere şi reparare maşini electrice existente în Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa - UDR - (denumirea din aceea perioadă a uzinelor din Reşiţa) a început să producă şi maşini electrice noi pentru terţi. Etapa marchează apariţia celei dintâi fabrici de maşini electrice din Romania.

Aici s-au produs diferite motoare trifazate de curent alternativ, motoare şi dinamuri de curent continuu, generatoare trifazate pentru centrale electrice, motoare de curent continuu pentru tramvaie, motoare trifazate pentru laminoare, grupuri convertizoare, transformatoare, etc. În anii 1930-1932 la UCM Reşiţa se realizau primele maşini electrice în construcţie sudată, pionierat în tehnică, iar începând cu 1952 respectiv 1960 producea şi generatoare electrice pentru turbine cu abur, respectiv generatoare electrice pentru turbine hidraulice. UCM Reşiţa a păstrat în profil maşinile electrice de putere mare şi speciale, în general cu caracter de unicat sau cel mult de serie mică. Înainte de anul 1989 uzina de la Reşiţa dădea de lucru la peste 14000 de oameni, însă odată cu prăbuşirea economiei interne de după Revoluţie şi un management privat care într-un deceniu n-a reuşit să o rentabilizeze, în companie mai sunt astăzi 1590 de salariaţi şi aceia trăiesc cu grija că-şi vor pierde locurile de muncă. U.C.M. a fost fondată în data de 3 iulie 1771 prin darea în exploatare a primelor furnale şi forje şi reprezintă cea mai veche unitate industrială din România şi una din cele mai vechi din Europa. Sus am postat logo-ul U.C.M. Reşiţa.

Expoziția filatelică internațională

Cetatea de foc - Reșița - 225 ani

Asociația filatelică Caraș-Severin

U.C.M. Reșița - 3 iulie 1771 - 1996

(Uzina Constructoare de Mașini)

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică. Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu. Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Insigna - Grupul Școlar Industrial Metalurgic - Reșița

Grupul Scolar Industrial Metalurgic, denumire actuală - Grupul Scolar Industrial "Stefan Anghel" din municipiul Resita, s-a înființat în anul 1964 pe lângă Combinatul Siderurgic din localitate și este situat pe Strada Sportului, la nr. 2B. Instituția a funcționat pentru început ca Școală Profesională a Combinatului Siderurgic (anul 1966). Din 1969 a funcționat ca Grup Școlar Profesional al aceluiași combinat. În anul 1972 a devenit Liceul Industrial nr.2 de pe lângă Combinatul Siderurgic, ce în anul 1990 a devenit Grupul Școlar Industrial Metalurgic Reșița și din anul 2004 - Grupul Scolar Industrial "Stefan Anghel". Este unica unitate de învăţământ din Reşiţa, care pregăteşte elevi în domeniul mecatronică. Cele 64 de cadre didactice ale Grupului Şcolar Industrial " Ştefan Anghel" pregătesc în jur de 800 de elevi cuprinşi în 42 de clase, la liceu tehnologic învăţământ de zi şi seral, şcoala de arte şi meserii învăţământ de zi şi seral, şi frecvenţă redusă. Grupul şcolar oferă servicii educaţionale diversificate în: specializările: Tehnician în mecatronică, Tehnician in automatizari, Tehnician operator tehnică de calcul,Tehnician in instalatii electrice și în meseriile: lucrător în mecanică de motoare și lucrător în electrotehnică. Pregătirea teoretică şi practică a elevilor se desfăşoară în 32 de săli de clasă şi cabinet, 11 laboratoare, 5 ateliere, un amfiteatru de 150 de locuri şi sala de sport. Pentru elevii din alte localităţi, instituția de învățământ dispune de cămin pentru cazare, cantină, bibliotecă și sală de lectură. În prezent liceul este structurat pe următoarele forme de învăţământ:

Liceu tehnologic - cursuri de zi, seral şi frecvenţă redusă
Şcoală de arte şi meserii - cursuri de zi şi seral
Şcoală postliceală

Municipiul Reșița (în maghiară Resicabánya, în germană Reschitz, în cehă Rešice, in croată Ričica), este capitala județului Caraș Severin din România, provincia Banat, care numără aproximativ 84000 de locuitori. Istoric, localitatea este atestată din secolul al XV-lea cu numele de Rechyoka și Rechycha. Cercetările arheologice au descoperit în acest spațiu urme de locuire din perioada neolitică, dacică și romană. Este menționată în 1673 cu numele Reszinitza, ai cărei locuitori plăteau impozite către pașalâcul Timișoarei, iar în anii 1690 - 1700 izvoarele o amintesc ca depinzând de Districtul Bocșei împreună cu alte localități din Valea Bârzavei. Conscripția din anul 1717 o menționează cu numele Retziza, având 62 gospodării impuse de către stăpânirea austriacă nou instaurată aici. Ea devine din 3 iulie 1771 locul de întemeiere a celui mai vechi și important centru metalurgic de pe continentul european. Odată cu nașterea uzinelor, se pun bazele Reșiței industriale. Sus am postat stemele comunistă și actuală ale orașului Reșița, iar mai jos pozele câtorva monumente de arhitectură și cultură din vremuri diferite, din acest oraș, dar și trimiteri poștale ilustrate.

Vila Koch

Palatul Cultural

Vila Jgazgatosagi

Fabrica de locomotive

Vila direcțională

Uzina electrică

Uzina de laminat și Atelierul de mașini

Fabrica de mașini

Platoul Martin

Intrarea în mină

Forjăria de bandaje

Cărămidăria

Caraș-Severin este un județ situat la limita provinciilor Banat și Transilvania din România, care are ca reședință orașul industrial Reșița. Situat în partea de sud-vest a României, județul Caraș-Severin are o suprafață de 8514 kilometri pătrați, 3,6% din suprafața țării, ocupă locul al treilea, ca mărime între județele țării, numără aproximativ 333000 de locuitori și cuprinde 2 municipii - Reșița și Caransebeș, 6 orașe - Bocșa, Oravița, Moldova Nouă, Oțelu Roșu, Anina, Băile Herculane și 69 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică Caraș și Severin, comunistă și actuală ale județului Caraș - Severin, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.