Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – JUDEȚUL CARAȘ-SEVERIN, LOCALITĂȚILE BERZASCA, CACOVA, CARAȘOVA, COLȚAN, COMORÂȘTE ȘI DRENCOVA

1. Berzasca (în limba maghiară: Berszászka, iar în limba germană: Bersaska) este o comună în județul Caraș Severin, ce are în componență cinci sate; Berzasca (reședința), Bigăr, Cozla, Drencova și Liubcova, în anul 2011 numărând 2848 de locuitori.

Localitatea este situată pe Dunăre, aproape de intrarea fluviului pe teritoriul României.

Componența etnică a comunei Berzasca este următoarea; români – 58,77%, sârbi – 20,28%, cehi – 12,25%, romi – 4,7% și restul - alte etnii, iar componența confesională se prezintă astfel; ortodocși – 52,8%, ortodocși sârbi – 26,36%, romano-catolici – 14%, baptiști – 2,07% și restul – alte religii.

Principalele atracții turistice ale localității sunt Biserica ortodoxă din satul Berzasca, construită în anul 1772, Peștera "Zamonița", Cetatea dacică de pe lunca Liubcovei, Clisura Dunării și Defileul Baziaș.

2. Cacova, denumire actuală Grădinari este o comună din județul Caraș-Severin care include și satul Greoni.

Localitatea Grădinari se află în sudul judeţului Caras-Severin, pe drumul naţional DN 57 Moraviţa-Oraviţa, la 11 kilometri de Oraviţa şi 96 de km de Timişoara. În trecut localitatea era cunoscută sub denumirea Cacova, în limba maghiară - Kákófalva, Nagykákova, Kákova iar limba germană - Gross-Kakowa, Kakowa. Prima atestare documentară a localității ne parvine din anul 1713. Istoria localității ca și, în genere, a Văii Carașului a fost destul de zbuciumată. După cucerirea Banatului de imperiul austriac, satul devine proprietate a visteriei regale, până în 1855, când a trecut în stăpânirea Societății regale de căi ferate. Factorul cel mai important al dezvoltării economice, care a dus la creșterea puterii și importanței economice a localității, a fost crearea târgului în anul 1869. După unirea de la 1918 se aprobă, în anul 1925, “târgul mare” din luna februarie. În primele decenii ale secolului al XIX-lea și primele din secolul al XX-lea târgurile cacovene primesc o importanță deosebită în viața economică din sudul Banatului. Actuala comună Grădinari a fost denumită până în 1965 Cacova. În anul 1965 i se schimbă numele în Grădinarii, iar în anul 1968 i se scurtează numele cu o literă, adică: Grădinari.

La recensământul din anul 2011 comuna număra 1956 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 84,45%, romi – 9,25% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Grădinari, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 89,31%, baptiști – 3,62% și restul – nedeclarată sau altă religie. Pe un deal, înainte de intrarea în Grădinari, se înalţă un misterios turn de piatră. Multă lume ştie că este vorba de rămăşiţele unei vechi biserici construite în urmă cu aproape 300 de ani. Aceasta ar fi fost cândva biserica locuitorilor români din Cacova (pe vechea vatră).

Istoricii sunt de părere că acest turn ar fi dovada existenței pe aceste meleaguri pentru o vreme a Ordinului Cavalerilor Teutoni, mai precis Ordinul Teuton „Order der Bruder vom Deutschen Haus St.Mariens in Jerusalem”. La ieșirea din Grădinari spre Greoni, ascuns privirii, se află Podul turcesc sau Podul Maria Thereza, care a fost construit în secolul al XVIII-lea peste râul Caraș. La fel ca și Turnul din deal, frumosul pod de cărămidă de altădată s-a transformat într-o ruină, fiind înlocuit de unul modern.

În data de 19 mai 1858 pe raza comnunei Cacova a căzut un meteorit de forma unei pietre de 580 grame, ce a pătruns în sol 8 centimetri și a pârjolit iarba din jur. Ciobanul Zsursz Csinka, aflat la fața locului, a ridicat piatra care aproape i-a ars mâna și a predat-o consilului satului. Ulterior piatra a urmat traseul: autoritățile raionale Oravița, Contele Coronini – guvernatorul militar și civil al Voivodinei Sârbești și Banatului Timișan, Institutul geologic din Viena și Muzeul de Istorie Naturală din Viena, unde poate fi admirată și azi.

3. Carașova, în limba croată - Karaševo, în limba maghiară - Krassóvár, în limba germană - Karaschowa este o comună din județul Caraș-Severin, care mai include și satele Iabalcea și Nermed.

Carașova se află la 15 kilometri depărtare de municipiul Reșița pe DN 58 (drumul spre Anina). Din punct de vedere geografic, comuna Carașova se încadrează în munții Banatului, fiind cuprinsă în Depresiunea Carașovei, flancată la est de Munții Semenic, limitată la sud de prelungirea Munților Aninei, spre vest de Munții Dognecei, iar spre nord de Depresiunea Ezerișului, împreună cu care formează Culoarul Depresionar Caraș- Ezeriș. Caraşova este aşezată la aproape 200 m altitudine medie, ocupând în totalitate depresiunea cu acelaşi nume (140 ha), situată la ieşirea Caraşului din măreţele sale chei pe care şi le-a săpat în barele calcaroase ale Munţilor Aninei. Zona Carașova se înscrie în bazinul de recepție al râului Caraș, care în ansamblul său se prezintă sub forma unui dreptunghi slab arcuit. Râul Caraș își adună izvoarele de pe versantul vestic al masivului Semenic, și cel al munților Aninei- izbucul de la Cârmeală, lungimea totală a râului fiind de 128 kilometri. La recensământul din anul 2011 comuna număra 3110 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 7,9%, romi – 5,53%, croați – 7,52% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei Carașova astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 8,45%, romano catolici – 89,32% și restul – nedeclarată sau altă religie. Carașova este prima dată atestată documentar în anul 1333, sub numele de Karasow; urmează apoi alte atestări, în care apare menționată sub denumiri asemănătoare, în forme mai mult sau mai puțin modificate, în funcție de administrația sub care s-au făcut.Localitatea Caraşova reprezintă punctul de intrare în Parcul Naţional Cheile Caraşului, versanţii estici ai depresiunii ce găzduieşte satul, fiind deja parte a Rezervaţiei Cheile Caraşului. Rezervaţia Cheile Caraşului se extinde pe 3.028,30 ha, are caracter complex, fiind importantă sub aspect geologic, morfologic, speologic, floristic şi faunistic. Cheile Caraşului reprezintă obiectivul turistic major accesibil din Caraşova. La 4 km de la intrarea în chei se ajunge în fermecătoarea poiană a Prolazului, înghesuită de înălţimi înverzite, cu sălaşe ale ţăranilor craşoveni. De aici, se poate continua prin chei înspre amonte sau se poate urca versantul stâng spre Platoul Iabalcea şi, mai departe spre Peştera Comarnic, Valea Buhuiului şi Anina, ori spre creştetul Semenicului. În centrul satului Carașova merită atenţie Biserica Romano-Catolică Înălţarea Maicii Domnului, zidită la 1720, monument arhitectonic.

4. Colțan, în limba maghiară - Kolczän, este un cătun dispărut din județul Caraș-Severin, situat pe drumul dintre Bocșa și Câlnic, pe malul râului Bârzava.

Pe vremuri acest cătun aparținea comunei Câlnic. Cătunul s-a format datorită unei fabrici de var, care se afla în acel loc, iar muncitorii și-au construit case în apropierea acesteia. În prezent, fabrica nu mai funcționează, iar în Colțan nu au rămas decât casele foștilor muncitori.
***
În prezent nici comuna Câlnic nu mai există ca unitate administrativă, ea fiind asimilată de municipiul Reșița, devenind un important cartier reșițean. Numele localității apare pentru prima data pomenit în secolul al XV-lea, când e amintit nobilul "Lucas de Câlnic". În secolul al XVI-lea satul avea 105 locuitori și făcea parte din nahja (unitate administrativă otomană) Bocșei. În anul 1597 după ce satul fusese recuperat de la otomani, a fost donat lui Ladislau Harmati. În secolele următoare principalele ocupații ale locuitorilor erau creșterea animalelor, cultivarea porumbului și fierberea țuicii (activitate pentru care câlnicenii sunt recunoscuți până în prezent). La începutul secolului al XX-lea localitatea avea 1800 de locuitori cu biserică și școală bine întreținute, fiind considerată una dintre cele mai prospere din Banatul Montan. În prezent este cartier al orașului Reșita având în jur de 2000 de locuitori angrenați atât în activități industriale cât și în cele tradiționale (agricultură și păstorit).
5. Comorâște, în limba maghiară - Komornok, (în vechime comună de sine stătătoare) este un sat din comuna Forotic, județul Caraș-Severin.

Satul Comorâşte este situat în partea de sud a comunei, la 6 km faţă de aceasta, este străbătut de drumul judeţean 572 Bocşa - Doclin - Surducu Mare - Brezon - Forotic, precum şi de drumul naţional 57 care face legătura cu comuna Grădinari şi judeţul Timiş.

În acest sat în anul 1935 s-a dezvelit un monument în memoria a 48 de eroi căzuți pentru patrie în primul război mondial.
***
Forotic este o comună din județul Caraș-Severin, care include și satele: Brezon, Comorâște și Surducu Mare. Comna Forotic este situată în partea de nord-vest a judeţului Caraş-Severin. Se învecinează la nord cu, comuna Doclin, la est cu, comuna Ticvaniu Mare, la sud cu, comunele Grădinari şi Vărădia iar la vest cu judeţul Timiş şi Serbia. Comuna este străbătută de drumul judeţean 572 Bocşa - Doclin - Comorâşte, care leagă cele patru localităţi ale comunei şi de drumul naţional 57 Oraviţa - Timişoara, care trece prin satul Comorâşte. Satul Forotic, reşedinţa de comună, se găseşte situat la o distanţă de 37 km de oraşul Oraviţa şi 33 km faţă de oraşul Bocşa, fiind străbătut de drumul judeţean 572, care face legătura cu celelalte sate ale comunei şi comuna Doclin. La recensământul din anul 2011 comuna numără 1708 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 1917 locuitori), dintre care: români – 91,39%, romi – 3,92% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei cărășene Forotic astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși - 82,25%, romano catolici – 1,69%, penticostali – 3,62%, greco catolici – 5,62%, baptiști – 2,92% și restul – nedeclarată sau altă religie. Ca obiective turistice din această comună nominalizez: Biserica de lemn "Naşterea Maicii Domnului", secolul al XIX-lea - Surducu-Mare și Castru Roman din secolele al II-lea – al III-lea E.N..
6. Drencova a fost mult timp un cătun al Berzascăi, o localitate situată pe Dunăre, în extremitatea sudică a judeţului Caraş-Severin.

Pe aici trece drumul național DN57 Moldova Nouă – Orșova. Pentru că la Drencova încep cataractele Dunării, localitatea a devenit punct terminus pentru vapoarele şi s-a înfiripat un port. După ce Dunărea a fost regularizată, şi-a pierdut din importanţa pe care o avea odată. A rămas un punct important pentru prelucrarea şi transportul lemnului exploatat în amonte de râul Berzasca. În acest scop, a fost construită o cale ferată industrială care mergea pe vala râului Berzasca şi ajuta la transportul lemnului către fabrica de cherestea şi depozitul de lemn din Drencova. În perioada interbelică a existat la Drencova şi un oficiu vamal. Conform recensămintelor efectuate în perioada 1880 - 2002, populaţia localităţii a evoluat după cum urmează: 1910 – 133, 1956 – 136, 1966 – 200, 1977 – 5, 1992 – 0 și 2002 – 2. Cetatea Dranko din satul de odinioară Drencova a fost situată în pe malul Dunării. Probabil că a fost construită în jurul anului 1419. Între anii 1429 - 1435 a fost proprietatea ordinului cavalerilor germani, iar din anul 1457 a familiei Iancu de Hunedoara. Fiind o cetate de graniță a fost atacat de mai multe ori, chiar și ruinată de turci. Data atacului nimicitor nu se cunoaște. Documentele vechi fac referiri la dimensiunile vechii cetăți: 20 - 25 metri lungime, 15 metri înălțime, iar grosimea pereților a atins 1,5 metri.

După construirea hidrocentralei Porțile de Fier, ruinele au fost înconjurate de apele Dunării și de atunci sunt spălate necontenit, fiind condamnate la pierire. În prezent se vede la 25 - 30 metri de la mal în Dunăre ceea ce a mai rămas din cetate. Segmentul de zid are aproximativ 15 metri lungime, este dreptunghiular și are niște găuri. Restul zidurilor se odihnesc în adâncuri.

"Drencova – nouăsuteoptzecișișase centimetri, crește doi centimetri." De câte ori auzeam aceste cuvinte la radio, la "Cotele apelor Dunării", îmi închipuiam Drencova ca pe o localitate mare, frumoasă, de pe clisura Dunării. Eroare. O macara, parcă înțepenită în timp, o clădire veche, părăginită, pe care cu greu poți citi "Căpitania Portului Drencova", un ponton al Poliției de Frontieră și un gater recent instalat, dar care nu funcționează, și câțiva câini zgribuliți. Asta-i tot ce se mai află azi în Drencova, o localitate practic disparută, ce a ținut de comuna Berzasca. Azi în Dencova nu mai există nici o casă, nici un locuitor. În clădirea părăsita a vechii căpitănii este totuși un paznic. Și astăzi se poate vedea mira hidrometrică - o balustradă de beton, marcată din trei în trei centimetri și care coboară oblic în apa Dunării. Astăzi citirea și transmiterea cotei fluviului Dunărea la Drencova se face de către doamna Nicoleta Faur, nevasta lui Adi Marinarul, care vine zilnic de la Berzasca în acest scop, fiind desigur simbolic plătită. Nea Aurel, pensionar din zonă, își aminteste cu nostalgie: "Pe-aici era activitate, domnule, era mina de la Cozla. Era și o fabrică de cherestea, veneau maramureșenii și lucrau cu ziua la pădure. În Drencova era și o colonie de muncitori ce se numea Poșta. Erau și câteva case, dar când s-a ridicat Dunărea (după darea în folosință a barajului de la Portile de Fier I), totul s-a inundat, inclusiv zidurile cetății, pe care le vedeti acum în apă". O linie îngustă, "mocănița", urca de la Drencova, pe valea râului Berzasca, cam 60 de kilometri, până în zona de exploatare forestieră. Azi, linia a devenit amintire. "Au furat șinele, traversele, au furat tot", spune cu deznădejde bătrânul pensionar. Și ruinele cetății de la Drencova au fost înghițite de apă. La 1451, Iancu de Hunedoara recunoștea dreptul de proprietate asupra cetații Dranco, românilor Nicolae Ciorna (Csornai) și Bizera pentru fapte de vitejie, și preciza că "Valea Dunării aparține districtului românesc al Almajului și Mehadiei".

xxx

O CARICATURĂ

DE COSTEL PĂTRĂȘCAN

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O PLACHETĂ,

CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE

DIN JUDEȚUL CONSTANȚA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Glorie Artileriei Române - 175 - Dobrogea
10 noiembrie 1843 - 2018

Anual în data de 10 noiembrie, se sarbatoreste Ziua Artileriei Romane, ca arma de sprijin de lupta din cadrul Fortelor Terestre. Infiintata in urma cu 170 de ani, Artileria Romana moderna a aparut pe fondul preocuparilor de constituire a armatelor nationale in Tara Romaneasca si Moldova, proces favorizat de prevederile Tratatului de Pace de la Adrianapole, incheiat la sfarsitul razboiului ruso-otoman din anii 1828-1829. La 10 noiembrie 1843, prin Porunca Domneasca nr.198, se legifera infiintarea primei baterii de artilerie in oastea romaneasca. Unirea Principatelor Romane la 24 ianuarie 1859 a dinamizat dezvoltarea artileriei, ca de altfel a intregii ostiri romanesti. Istoria a evidentiat faptul ca artileria romana si-a dovedit utilitatea si eficienta in marile batalii purtate de armata noastra de-alungul vremurilor pentru apararea independentei, suveranitatii si integritatii teritoriale a tarii. Artileristii romani s-au acoperit de glorie in Razboiul de Independenta de la 1877, in Razboiul reintregirii Nationale din 1916-1918 si in cel de al Doilea Razboi Mondial.

Artileria este arma destinată pentru sprijinul cu foc al operațiilor forțelor luptătoare, constituind mijlocul principal de lovire cu foc a obiectivelor terestre și de la suprafața apei. Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forţele armate convenţionale în Europa stipulează: termenul artilerie înseamnă sistemele de mare calibru capabile să lovească obiective terestre, în primul rând prin executarea de foc indirect.Asemenea sisteme de artilerie asigură sprijinul de bază cu foc indirect pentru formațiunile de arme întrunite. Sistemele de artilerie de mare calibru sunt tunurile, obuzierele, piesele de artilerie combinând caracteristici de tunuri și de obuziere, aruncătoarele și sistemele multiple de lansare proiectile reactive cu calibru de 100 mm și mai mare.

Placheta - F.R.F.A. - Semifinalist - Cupa României 1936

Cupa României - donată de Alexandru Vaida-Voevod

(Federația Română de Fotbal Amator)

Produsul medalistic de mai sus este o plachetă din bronz pe suport de lemn conferită de către Alexandru Vaida-Voevod echipelor de fotbal semifinaliste în Cupa României, în anul 1936. Piesa are dimensiunile de 195 x 280 milimetri.

Structura organizatorică conducătoare a fotbalului românesc a luat ființă în anul 1909 sub numele Asociația cluburilor de fotbal din România. În timp aceasta a evoluat primind și alte denumiri după cum urmează; 1912 – Federația societăților sportive din România, 1919 – Uniunea cluburilor de fotbal asociație, 1930 – Federația română de fotbal asociație și 1940 – Organizația sportului de fotbal și handbal. Din 1944 si până în prezent forul conducător al fotbalului autohton se numeste Federația romană de fotbal.Din anul 1930 este afiliată la Federaţia Internaţională de Fotbal Amator (F.I.F.A.) iar din anul 1955 este afiliată şi la Uniunea Europenă de Fotbal Amator (U.E.F.A.).

Istoria fotbalului românesc începe cu o menţiune ambiguă. Se spune că la Arad, în anul 1888, “un grup de tineri bătea mingea”. Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?! Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?!

1897 - Școala militară de maiștri militari a

forțelor navale "Amiral Ion Murgescu"

Prin dobândirea ieşirii la mare în urma revenirii Dobrogei între hotarele naţionale fireşti, Romania trece rapid la dezvoltarea marinei militare şi civile, fapt ce a impus organizarea unor forme de învăţământ specifice. Astfel, la data de 8 octombrie 1897, prin Inaltul Decret nr. 3110, regele Carol I a aprobat "Regulamentul de funcţionare al Şcolii de submecanici şi submaeştri de marină", instituţie precursoare a actualei şcoli şi care, la înfiinţare, îşi recruta elevii doar din fiii marinarilor din marina de război sau civilă şi din fiii de militari. Şcoala funcţiona la Galaţi, iar primul comandant al acesteia a fost numit comandorul Constantin Bălescu. În anul 1908, şcoala se mută la Constanţa, în actualul imobil al Muzeului Marinei. Dintre foştii profesori ai acestei şcoli s-a remarcat personalitatea lui Eugeniu Botez, cunoscut în literatură sub pseudonimul Jean Bart. Odată cu înfiinţarea Corpului Maiştrilor Militari, prin Decretul nr. 2064/1909, şcoala se reorganizează sub denumirea de Şcoala de marină a maeştrilor șefi de specialitate, sub comanda Lt.cdor Vasile Scodrea. Declanşarea Războiului de reîntregire a neamului duce la mutarea în grabă a şcolii la Galaţi şi, în scurt timp, la întreruperea cursurilor. Elevii sunt detaşaţi în unităţile Marinei militare, mulţi dintre ei participând la acţiunile de luptă purtate de unităţile de nave. Ca urmare a acestei participări, şcoala a dat ca jertfă doi elevi: Constantin Budeanu și Alexandru Meșter. Prin Înaltul Decret Regal nr. 1875/1919 intră în vigoare noul statut al Corpului maeştrilor militari, în care se stipula că aceştia sunt ajutoare ale ofiţerilor şi instructori tehnici de specialitate. Incepând cu anul 1920, Şcoala de Maeştri a fost reorganizată, funcţionând cu două instituţii, pregătind specialişti cu studii medii pentru marină: Institutul Maritim cu sediul în Constanţa şi Şcoala de Mecanici şi Electricieni cu sediul în Sulina. Institutul Maritim cuprindea:

Şcoala copiilor de marină, cu durata de trei ani;
Şcoala instructorilor de specialitate, cu durata de un an;
Şcoala de maiştri, cu durata de doi ani.

Începând cu 1 octombrie 1928, funcționează în Constanţa sub numele de Şcoalele de specialişti ale marinei, având ca obiectiv pregătirea tinerilor care doresc a îmbrăţişa o carieră militară in specialităţile de punte. Cea de-a doua conflagraţie mondială îi regăseşte pe elevii școlii în practică şi stagiu la nave. Luptând pentru independenţa şi suveranitatea ţării, apărând interesele poporului roman și oferind înalte pilde de patriotism, săvârşind glorioase fapte de arme, în acest război au căzut la datorie 12 elevi şi un ofiţer profesor. Între anii 1950 şi 1959, şcoala este desfiinţată urmând ca, la data de 1 noiembrie 1959, să se reînfiinţeze sub numele de Şcoala de subofiţeri de marină. Din 21 august 1965, instituţia se va numi Şcoala Militară de Maiştri de Marină, având o durată de trei ani. Din 1986, la concursul de admitere pot participa numai absolvenţi de liceu cu diplomă de bacalaureat. Începând cu anul 1987, şcoala a funcţionat ca secţie a Academiei Navale "Mircea cel Batran" şi s-a reînfiinţat ca instituţie de sine stătătoare la data de 15 martie 1990. Perioada următoare a consemnat noi evoluţii pe calea aplicării reformei învăţământului militar. Şcoala a parcurs diferite etape de reorganizare structurală:

începând cu anul de învățământ 2002-2003, durata perioadei de școlarizare s-a redus la doi ani;
din iulie 2004 trece în subordinea Academiei Navale "Mircea cel Batrân"
din septembrie 2008 se subordonează Statului Major al Forţelor Navale.

Din anul 2008, schimbările doctrinare și tehnologice au impus elaborarea noului model al maistrului militar care devine astfel un om multidimensional cu competenţe de specialist, lider militar de organizaţii mici, cu o bogată cultură generală, civică, marinarească, ataşat valorilor naţionale. În perioada existenţei sale, Şcoala Militară de Maiştri Militari a Forţelor Navale "Amiral Ion Murgescu" a dat Marinei militare şi Marinei grănicereşti (actuala Poliţie de Frontieră) şi, în anumite momente ale istoriei, Marinei comerciale peste 8000 de cadre medii care au demonstrat prin înaltă ţinută şi profesionalism că au urmat cursurile unei instituţii de excepţie din peisajul învăţământului militar românesc. La bordul navelor maritime şi fluviale, în secţii şi ateliere de reparaţii, în laboratoarele instituţiilor militare de învăţământ, la depozite şi subunităţi, maiştrii militari şi-au făcut datoria, onorând profesia aleasă. Adresa de corespondență a instituției este: Strada Dezrobirii, nr.80, municipiul Constanța.

Insigna - Fruntaș în creșterea porcilor 1965 - Dobrogea

Regimul comunist din România a instituit un sistem complet de insigne din metal comun, dar atractiv colorate prin emailare, insigne de fruntaș în toate domeniile economiile naționale, în toate ramurile și profesiile existente pentru a încuraja masa de oameni ai muncii pentru muncă eficientă și economie drastică de materiale de consum de orice fel. Și insigna Fruntaș în creșterea porcilor se înscrie în acest sistem de insigne.

Centrul radioelectronic și observare "Callatis" 1972 - 2007

Centrul 243 Radioelectronic și Observare "Callatis" este o structură militarizată din cadrul Ministerului apărării naționale, și mai precis, a Forțelor navale, cu misiunea principală de cercetare-transmisiuni în folosul unităților militare ale marinei și are sediul în municipiul Mangalia, județul Constanța. Centrul Radioelectronic şi Observare a fost înfiinţat la data de 01 iunie 1972, prin ordinul Marelui Stat Major nr. CL 00420, pentru a răspunde nevoilor fireşti şi tradiţiilor de luptă ale Forţelor Navale. Acesta avea în compunere Sectorul Transmisiuni, Compania Radiotehnică, Compania Bruiaj şi Postul de Informare de Luptă al Comandamentului Marinei Militare. Încă de la constituire a contribuit prin îndeplinirea misiunilor de luptă specifice la optimizarea deciziilor eşaloanelor superioare privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor pe mare şi la fluviu. În conformitate cu evoluţia mediului militar şi de securitate din zona de responsabilitate de la Marea Neagră şi modificarea organizării sistemului militar autohton, unitatea a suferit mai multe schimbări de rang, astfel:

la 01 iunie 1992, după 20 de ani de experienţă, Centrul Radioelectronic şi Observare a fost transformat prin Dispoziţia Marelui Stat Major, în Brigada Radioelectronică şi Observare;
la 01 octombrie 2001, în conformitate cu Planul Cadru privind desfăşurarea procesului de restructurare şi modernizare a Armatei României, Brigada Radioelectronică şi Observare a redevenit Centrul Radioelectronic şi Observare;
la data de 4 iulie 2002, Drapelul de luptă al unităţii a fost decorat cu Ordinul Naţional "Pentru Merit" în grad de cavaler, prin Decretul Prezidenţial numărul 608, iar cu ocazia sărbătoririi a 45 de ani de la înfiinţare
la data de 01 iunie 2017, unităţii i-au fost conferite: Emblema de Onoare a Forţelor Navale, Emblema de Onoare a Informaţiilor pentru Apărare, Emblema de Onoare a Forţelor Aeriene şi Emblema de Onoare a Asociaţiei Diplomaţilor Militari în Rezervă „A.I. Cuza”.
la 01 iulie 2017, ca urmare a procesului de modernizare a Armatei României, Centrul a fost ridicat din nou la nivelul de Brigadă.

Pentru recunoaşterea meritelor deosebite şi a rezultatelor excepţionale obţinute, prin Decretul prezidenţial 299/05.09.1995, la 1 decembrie 1995, Centrului Radioelectronic şi Observare i-a fost înmânat Drapelul de luptă, de către şeful Statului Major al Marinei Militare, Viceamiral-comandor Gheorghe Anghelescu.

Mangalia este un municipiu din județul Constanța, provincia istorică Dobrogea, România, situau aproape de extremitatea sudică a litoralului românesc. Orașul are o populație de aproximativ 36300 de locuitori, fiind declarat municipiu în anul 1995. Locuitorilor săi li se spune mangalioți. Localitatea este menționată sub numele de Pangalla sau Pancalia în portulanele genoveze din secolul al XIII-lea. Forma „Mangalia” apare prima dată în anul 1593. Asemănarea cu denumiri tătărești din Bugeac (Coștangalia, Șamangalia, Gioltaigalia) și prezența, de multe veacuri, a unei importante comunități de tătari în oraș, atestă originea tătărească a denumirii. Anterior secolului al XIII-lea, localitatea apare sub numele antic de Callatis (Callata în portulanele genoveze, uneori între paranteze sub Pangalla sau Pancalia). Callatis a fost o colonie a cetății grecești Heraclea Pontica (azi Ereğli în Turcia) din secolul al VI-lea Î.Hr.. Portul și jumătate din orașul din antichitate sunt acum acoperite de ape. În ciuda inevitabilelor războaie și schimbări de stăpâni, orașul a prosperat timp de 1200 de ani, uneori liber, alte ori sub stăpânirile succesive ale perșilor, ale macedonenilor, ale dacilor sau romanilor. Cetatea, însă, este distrusă odată cu năvălirea popoarelor migratoare din secolele VIII - IX, din ea rămânând o simplă așezare de pescari. Sus am postat stema actuală a municipiului și o poză cu Primăria - Mangalia.

A VI-a conferință națională de ortopedie și traumatologie

Mamaia 1964 U.S.S.M.

(Uniunea Societăților de Științe Medicale)

Ortopedia și traumatologia este specialitatea chirurgicală care se ocupă cu depistarea, diagnosticarea, tratarea și recuperarea afecțiunilor congenitale și dobândite, traumatice și netraumatice, ale aparatului locomotor. Chirurgii ortopezi folosesc atât mijloace chirurgicale, cât și nechirurgicale pentru a trata traumele musculo-scheletice, bolile coloanei vertebrale, leziunile sportive, bolile degenerative, infecțiile, tumorile și tulburările congenitale. În ortopedie și traumatologie, este necesar un diagnostic precis înainte de orice intervenție medicală. De obicei, investigațiile medicale încep cu teste de laborator (metabolismul fosfo-calcic, acid uric etc.) și examinări cu raze X (detectarea fracturilor și a artrozei). Gama de explorare paraclinică poate fi mărită cu: puncția articulară și examinarea lichidului articular (în artrita septică, gută); densitometrie osoasă (detectarea osteoporozei); rezonanță magnetică (în traumatologie evidențiază țesuturile periarticulare moi, leziunile ligamentare și musculare); tomografie computerizată (vizualizează mușchii, vasele de sânge și densitatea osoasă). Acest sistem complex include oasele, articulatiile, ligamentele, tendoanele, muschii si nervii. Medicii ortopezi se concentreaza pe ingrijirea pacientilor cu deformari scheletice - tulburari ale oaselor, articulatiilor, muschilor, ligamentelor, tendoanelor, nervilor si ale pielii. Ortopedia si traumatologia se numara printre specialitatile medicale chirurgicale si majoritatea medicilor ortopezi fac si interventii chirurgicale de corectare a diferitelor deformari scheletice. Multi dintre ei sunt specializati in anumite arii, cum ar fi piciorul si glezna, coloana vertebrala, umarul, mana, soldul sau genunchiul. De asemenea, pot alege sa se concentreze pe domenii specifice precum ortopedia pediatrica sau medicina sportiva. In mod obisnuit, gestionarea cazurilor si afectiunilor non-chirurgicale ocupa aproximativ 50% din practica medicului ortoped. Interventia chirurgicala este necesara pentru a restabili functia pierduta in urma diferitelor accidente sau ca urmare a afectiunilor oaselor, articulatiilor, muschilor, tendoanelor, ligamentelor, nervilor sau pielii. Pe langa diagnostic si tratament, medicul ortoped face si recomandari legate de recuperarea medicala – exercitii fizice, fizioterapie, kinetoterapie, etc.

Mamaia este o localitate componentă a municipiului Constanța, ce se află în nordul municipiului. Este o stațiune turistică de vară a litoralului românesc, cu foarte puțini locuitori permanenți (7 la recensământul din 2002), însă suprapopulată pe parcursul verii. Mamaia este situată pe un grind litoral între Marea Neagră și limanul Siutghiol. Grindul are o lungime de 8 km, însă o lățime de doar 300 m. Plaja foarte lungă, cu o lățime de până la 250 m, este acoperită cu un nisip foarte fin, parte mineral, parte cochilifer. De-a lungul acesteia se află multe magazine, restaurante, terase, cluburi și discoteci. Mamaia era inițial un sătuc dobrogean costier tipic, cu pescari greci greci și lipoveni, oieri români și crescători de cai tătari, denumirea provenind de la un proprietar tătar al locului din vremea stăpânirii turcești, pe nume Mamai. Amplasamentul actual al Mamaiei era neconstruit până în anul 1906, când apar primele cabine de lemn reunite sub două Pavilioane, terminate cu câte un foișor, și o punte care înainta în mare. Inaugurarea primelor construcții a avut loc pe 22 august 1906, acestea fiind amenajate după planurile arhitectului peisagist E. Recont, în urma extinderii portului către plajele existente din sudul Constanței și a mutării "băilor de mare" spre nord, respectiv în actuala Mamaia. Pentru a înlesni accesul turiștilor către Mamaia (mai precis spre ceea ce este acum zona Cazinoului din Mamaia), între gara Constanța și stațiune se montează o linie de cale ferată pe traseul ocupat astăzi de Bulevardul Mamaia. Aceasta cale ferată a dispărut prin anii 1960. Aceste prime construcții au reprezentat centrul activităților turistice din stațiune până la dispariția lor într-un incendiu în anul 1920. Imediat după încheierea primului război mondial stațiunea se dezvoltă și începe amenajarea ei, odată cu construirea rezidenței de vară a familiei regale, în actualul Club Castel. În anul 1935 se construiește Cazinoul iar în anul 1934 apare primul hotel, de fapt o vilă mare. Primul hotel în adevăratul sens, a fost Rex (1936), dar abia în 1957 încep să apară și hotelurile-bloc, primele fiind hotelul Parc și cel numit atunci București (actual IAKI), care și astăzi reprezintă două dintre hotelurile mai înalte ale Mamaiei. În perioada comunistă, la Mamaia s-au realizat o serie de construcții fără un plan de urbanizare, pentru a putea fi suportat valul de turiști atrași de nisipul fin. Dezvoltarea stațiunii a fost în două etape: între anii 1959 – 1965 s-a dezvoltat partea sudică, iar partea nordică a fost ridicată în mare parte în timpul lui Ceaușescu, adică între anii 1982 – 1985. În această perioadă, Mamaia a devenit un adevărat „aspirator de valută”, atrăgând nu numai turiștii români sau din celelalte țări comuniste, dar și un mare număr de „oaspeți” din „țările imperialiste”.

Municipiul Constanța este situat pe coasta Mării Negre, în partea de sud-est a României, în regiunea istorică Dobrogea, reședința judeţului cu acelaşi nume şi cel mai mare oraș al regiunii de dezvoltare Sud-Est. Alături de oraşul Cluj Napoca, Constanța este orașul cu cel mai ridicat standard de viață din România. Conform recensământului din anul 2011, Constanța avea 254693 locuitori. Constanța este orașul cel mai vechi atestat de pe teritoriul României. Prima atestare documentară datează din anul 657 Î.E.N., când pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului) s-a format o colonie greacă, numită Tomis. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură constănțene din vremuri diferite, dar și o carte poștală.

Statuia lui Ovidiu

Case tătărești

Cazinoul comunal

Grand Hotel

Strada Carol

Comandatura germană

Catedrala ortodoxă - interior

Cercul militar

Acvariul

Județul Constanța este județul cel mai urbanizat din România, populația care locuiește în orașe numărând puţin peste 500000 de locuitori din totalul de aproximativ 760000 de locuitori. Județul este situat în extremitatea SE a României, are o suprafaţă de 7071 kilometri pătrați, iar capitala judeţului este oraşul cu acelaşi nume, Constanţa. Ca subunităţi administrative judeţul are 3 municipii - Constanța, Medgidia și Mangalia, 9 oraşe - Băneasa, Eforie, Cernavodă, Hârșova, Murfatlar, Năvodari, Negru Vodă, Techirghiol, Ovidiu şi 58 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ din vremuri diferite dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.