Epaminonda's Blog.....: Ro - M

1. În data de 8 noiembrie 2021 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din argint cu tema 100 de ani de la înființarea Operei Naționale din București. Aversul monedei redă clădirea Operei Naționale din București, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2021”. Reversul monedei prezintă fosta clădire a Teatrului Lyric din București unde a avut loc spectacolul inaugural al Operei Naționale, portretul și numele lui George Enescu, care a dirijat acest spectacol, portretul și numele lui George Stephănescu, inițiator și animator al interpretării muzicii de operă de către artiști români, și inscripțiile „INFIINTAREA OPEREI NATIONALE DIN BUCURESTI”, „100 ANI” și „1921”, anul spectacolului inaugural.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare – 100 lei, metal (compoziție) – argint, puritate – 99,9%, formă – rotundă, diametru – 37 milimetri, greutate – 31,103 grame, cant – zimțat, calitate – proof, tiraj – 5000 bucăți și preț unitar de achiziție cu TVA inclus - 450 lei.

Opera Națională din București, denumire veche Teatrul de operă și balet al R.P.R. (Republica Populară Română) este monument istoric și una din cele patru Opere naționale din România, fiind cel mai mare teatru liric al țării, situat pe bulevardul Mihai Kogălniceanu la numerele 70-72. Denumirea de „Opera Română” fusese utilizată cu mult timp înaintea existenței unei clădiri special destinate teatrului liric din capitala României. Compozitorul, dirijorul, cântărețul și profesorul român George Stephănescu a fost cel care a luptat mereu pentru fondarea acestei instituții artistice, pe care a întemeiat-o sub denumirea de Compania Opera Română. Trupa lirică bucureșteană s-a lansat sub nume propriu la data de 8 mai 1885, prezentând progresiv un repertoriu din ce în ce mai bogat și mai ales. Spectacole de operetă și operă comică mai fuseseră organizate în acea perioadă, facilitate de apariția în 1877 a Legii teatrelor, care stipulau existența unei secții de operă în cadrul Teatrului Național. Aceste spectacole, în limba română, apăreau sub egida Teatrului și pe afișele acestuia. La început repertoriul consta mai ales din opere italiene și franceze de mare popularitate, dar și opere comice din creația națională, în care au apărut pe scena bucureșteană primele mari voci românești. Deși existența unei trupe artistice românești de teatru liric, sub numele de Compania Opera Română, s-a făcut cunoscută încă din anul 1885, înființarea Operei Române ca instituție independentă și finanțată de la buget s-a realizat abia în anul 1921. Premiera absolută s-a făcut cu opera Lohengrin sub bagheta lui George Enescu. Autoritățile au oscilat apoi între perioade în care au finanțat Opera direct sau altele în care au încredințat-o prin antrepriză unor particulari. Actuala clădire a Operei Române, cu o capacitate de 952 locuri, a fost ridicată în 1953, după planurile arhitectului Octav Doicescu, sub denumirea de Teatrul de Operă și Balet în vederea a două două ample manifestări internaționale: al treilea Congres Mondial al Tineretului (25-30 iulie) și al patrulea Festival Mondial al Tineretului și Studenților (2-14 august), dar a fost inaugurată abia la 9 ianuarie 1954, cu spectacolul Dama de Pică, operă de Piotr Ilici Ceaikovski. Fațada clădirii, modificată față de ideea inițială a arhitectului, are un portic cu 3 arcade monumentale, împodobite cu statuile a patru muze, și trei uși de acces, care permit intrarea în holul fastuos înălțat pe două nivele. Sala de spectacole are forma de potcoavă, având lățimea de 24 metri, adâncimea de 20 metri și înălțimea de 30 de metri. Edificiul este realizat în stil clasic, are o sală cu o capacitate de 2200 de locuri şi trei nivele de loji şi balcoane, precum şi elegantele holuri şi saloanele de recepţie, iar la ultimul etaj, este amenajat un preţios muzeu al operei, datorat regretatului scriitor şi muzeograf George Ionaşcu. În parcul din fața clădirii se află statuia marelui muzician George Enescu, opera lui Ion Jalea și bustul compozitorului Gheorghe Stephănescu (1843 – 1925), fondatorul Operei Române. Pe fațada clădirii, în locul a două arcade mai mici, care le încadrau inițial pe cele trei mari, au fost montate două basoreliefuri, unul care înfățișează o scenă de operă (sculptori Zoe Băicoianu și Boris Caragea), iar celălalt, zborul unor balerini (sculptor Ion Vlad). În sala de spectacole se găsește un candelabru cu 100 de brațe de cristal aurit. Ocazional se țin spectacole și în Foaierul Galben, care are o capacitate de maxim 200 locuri. Opera Națională București a adoptat un însemn heraldic, creat de heraldistul Tudor-Radu Tiron, și un logo în latină: ARS GRATIA ARTIS care înseamnă artă pentru artă sau, cuvânt cu cuvânt, arta este recompensa artei.

Teatrul Lyric, denumirea alternativă Teatrul Leon Popescu, a fost un interesant monument de cultură și arhitectură bucureșteană situat în vecinătatea Grădinii publicii, botezate în anul 1860 Grădina Cișmigiu, ce a căzut victimă marilor bombardamente germane din 24 – 25 august 1944 și ulterior mistuit complet de un puternic incendiu. Clădirea cu pretenție de palat a fost construită în perioada regulamentară și a aparținut pentru început marelui spătar Costache Ghica, fratele mai mic al domnilor Grigore Ghica IV şi al lui Alexandru Dimitrie Ghica. Zece ani mai târziu după moartea lui Costache Ghica, clădirea a ajuns în proprietatea Statului, în ea instalându-se Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Numirea lui Mihail Kogălniceanu în funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri în 10 noiembrie 1863 va avea un impact copleşitor asupra destinului acestei case. Boierul moldovean, om cu avere însemnată şi cu o colecţie de pictură de mare valoare, ştia ca nimeni altul ce are de făcut pentru propăşirea neamului românesc. Ca vechi paşoptist înclina spre liberalism, ca profesor de istorie îmbrăţişa naţionalismul luminat, iar ca om politic lupta pentru europenizare, prin înfiinţarea unor instituţii care să grăbească mult dorita europenizare. Membru fondator la Iaşi al „Societăţii Ateneul Român”, Kogălniceanu va strămuta societatea în anul 1864 la Bucureşti, în această clădire. În fosta casă Ghica, în corpul dinspre Cişmigiu, s-a amenajat o sală care putea cuprinde 500 de scaune. De la prima până la ultima prelegere această sală a fost arhiplină! De la 1 arilie 1866 societatea primeșete numele de „Societatea Literară Română”, rebotezată la 1 august 1867 în „Societatea Academică Română”, care, din 1879, pe baza unui regulament împrumutat de la Academia Franceză, se va numi „Academia Română”. După construirea societății academice casa spătarului Ghica, a intrat pe căi nedeslușite în posesia colonelului Dumitrescu-Maican, cel care a achiziţionat brickul „Mircea” şi alte nave pentru România, iar ulterior aici a funcționat pentru o vreme chiar Tribunalul. În anul 1895 Tribunalul s-a mutat în noul palat construit de francezul A. Ballu şi de Ion Mincu, iar clădirea care face obiectul prezentării mele a fost cumpărată de moşierul călărăşean Marinache Popescu, care a lăsat-o în grija fiului său, Leon M. Popescu, domiciliat pe Strada Berzei nr.16. Om luminat, naţionalist şi patriot de nuanţă paşoptistă, acesta a amenajat în ea cunoscutul „Teatru Lyric”, în care s-au produs trupe de operă şi operetă străine, - ca mijloc pentru educarea în spirit european a locuitorilor Capitalei. Sala, nu foarte încăpătoare, era dotată modern şi apreciată de artiştii care se produceau pe scena ei. Calculul patriotic al lui Leon Popescu a fost şi o bună afacere, care, conform cercetărilor istoricului Narcis Ispas, i-a permis să înfiinţeze „Societatea Filmul de artă română Leon Popescu ” în 26 noiembrie 1911, cu sediul în Teatrul Lyric şi să subvenţioneze producerea filmului „Independenţa României” în anul 1912. La insistenţele lui Octavian Goga, Leon Popescu va accepta din 1922 pentru scena teatrului său şi spectacole ale „Operei Române”. Acolo vor debuta în Bucureşti Aca de Barbu şi Traian Groztăvescu. Când şi când evolua şi ansmblul „Companiei Lirice Române” a lui Constantin Grigoriu, dar numai cu un repertoriu din opereta vieneză. Clădirea a rezistat unui puternic bombardament german în anul 1944 dar a fost afectată iremediabil de un puternic incendiu ulterior.

George Enescu s-a născut în data de 19 august 1881 în Liveni-Vârnav din Botoşani. Provenea din familie de preoţi, atât pe linie maternă, cât şi pe linie paternă. A început să cânte la vioară la vârsta de patru ani, iar la cinci ani a avut primul concert. Între 1888 şi 1894, a studiat la Conservatorul din Viena, cu profesori renumiţi ai vremii. Se perfecţionează la Conservatorul din Paris (1895 – 1899) sub îndrumarea profesorilor José White şi Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet şi Gabriel Fauré la compoziţie, Ambroise Thomas şi Théodore Dubois la armonie şi André Gédalge la contrapunct. În anul 1913 a înfiinţat şi a susţinut din fonduri proprii Premiul naţional de compoziţie George Enescu. A fost acordat anual până în 1946. S-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti. A fost preşedinte al acesteia între anii 1920 – 1948. Compoziţia sa cea mai valoroasă este Oedip. A lucrat mai bine de 10 ani la această lucrare finalizată în 1931, pe care a dedicat-o Mariei Rosetti-Cantacuzino, cea care îi va deveni soţie în 1937. În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial, George Enescu părăseşte definitiv România şi locuieşte la Paris, unde trece la Domnul în 1955. În testamentul său din 1945 şi-a exprimat foarte clar dorinţa de a fi înmormântat crețtinește, adăugând cu creionul pe spatele plicului sigilat, lăsat lui Romeo Drăghici: „Doresc ca înmormântarea mea să fie cât mai simplă, în schimb, să se dea cât mai multe pomeni şi daruri. George Enescu, în 14 iulie 1945.“

George Stephănescu, a fost un compozitor, pedagog și dirijor român, care s-a născut la data de 13 decembrie 1843 în București (tata - negustor de origine aromână, președinte al Camerei apelative de comerț din București, mama - pianistă) și a decedat la data de 25 aprilie 1925 tot în București. Datorită talentului și vocației sale spre muzică, George Stephănescu a compus la numai opt ani „Carolina Polka” și la zece ani „Marșul triumfal”. A studia la Colegiul Sf. Sava, la Conservatorul din București, în clasa profesorului Eduard Wachmann, și apoi la Paris. Întors în țară în 1872, George Stephănescu ocupă prin concurs catedra de canto la Conservatorul din București, unde desfășoară o activitate prodigioasă în domeniul muzicii timp de patru decenii. Sub directoratul lui Ion Ghica devine, în 1875, maestru-compozitor al Teatrului Național și director al orchestrei teatrului, funcție ce o deținea până în anul 1888. În anul 1885, George Stephănescu înființează prima trupă de operă compusă numai din artiști români. Spectacolele de operă și operetă organizate de George Stephănescu, au adus în fața publicului: “Carmen”, “Bărbierul din Sevilla”, “Faust”, “Traviata”, etc. În anul 1892 a fondat în 1892 „Compania lirică română” care a dat o serie de spectacole în sala Teatrului Liric. Pedagog de frunte al școlii muzicale românești, George Stephănescu are meritul de a fi lansat pe cântăreața româncă de renume mondial Haricleea Darclee, cunoscută în marile metropole ale lumii sub numele de „Privighetoarea Carpaților”, ca și pe Rodica Nestorescu, care, în 1907, a făcut cunoscut cântecul românesc la „Scala” din Milano. Tot lui George Stephănescu îi datorează succesul în muzică baritonul A. Eliade, baritonul Gr. Alexiu, suprona Alexandra Gavala, tenorii Gabrielescu și Dumitrescu și mulți alții. În fața clădirii Operei Naționale București se găsește un bust din bronz al lui George Stephănescu, realizat de sculptorul Ion Lucian Murnu.
2. În data de 20 decembrie 2021, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema 200 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri. Aversul monedei redă clădirea Teatrului Național din Iași, la începutul secolului al XX-lea, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, anul de emisiune „2021”, stema României și valoarea nominală „100 LEI”. Reversul monedei prezintă portretul, numele și semnătura lui Vasile Alecsandri și anii între care a trăit acesta „1821” și „1890”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoarea nominală – 100 lei; metal (compoziție) – aur; titlu – 90%; forma – rotundă; diametrul – 21 milimetri; greutatea – 6,452 grame; cant – zimțat; calitatea – proof; tirajul – 5000 bucăți și prețul unitar de achiziție fără TVA – 2300 lei.

Vasile Alecsandri a fost un poet, prozator și dramaturg (născut 21 iulie 1821, Bacău — decedat 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi). Provine dintr-o familie boierească de mijloc. A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale alegeri. Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului. Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a încurajat în rolul de poet național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu. Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății. Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele" (1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc. Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzând totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc. T. Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă până azi însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. “ (Sursa - Net - Vlada Afteni)

Teatrul romanesc in Moldova este detinatorul unei istorii prestigioase, la 27 decembrie 1816 se reprezinta prima piesa in limba romana, in 1837 avea sa apara primul afis cu titulatura de Teatru National si incep spectacole organizate in stagiuni iar din 1840 teatrul roman si cel francez sunt unite sub o singura administratie nationala. Noua directie-Vasile Alecsandri, C.Negruzzi si Mihail Kogalniceanu deschide stagiunea pe 1 ianuarie 1841. Marile nume ale scenei iesene continua sa-si traiasca destinele in memoria prezentului: N. Luchian, Fanny Tardini, Mihail Pascaly, Mathilda Pascaly, Mihail Galino, Matei Millo si mai tirziu Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Agatha Birsescu, Aglae Pruteanu. Generatia de aur creatoare de repere a facut epoca : actorii Aurel Ghitescu, Anny si Bruno Braeschi, George Popovici, Nicolae Suba, Constantin Ramadan, Margareta Baciu, Marioara Davidoglu, Mihai Grosariu, Stefan Dancinescu, Costache Cadeschi, Costache Sava, Eliza Nicolau, Virginica Balanescu, Miluta Gheorghiu, Ion Lascar, Carmen Barbu; regizorii Aurel Ion Maican, Ion Sava, George Mihail Zamfirescu si scenograful Theodor Kiriacoff. Mari personalitati ale lumii literare s-au implicat in activitatea Teatrului National : A.D.Xenopol si Otilia Cazimir scriu cronici dramatice iar Garabet Ibraileanu facea parte din comitetul de lectura. Si-au confirmat vocatia si talentul de buni diriguitori ai acestei institutii cu un capital deschis spre universalitate : Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu,Ionel Teodoreanu, Iorgu Iordan, George Toparceanu, Andrei Otetea sau N.I.Popa. Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iaşi este o instituție publică culturală, aflată în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor, fiind cel mai vechi Teatru Național din România. Clădirea Teatrului Național din Iași este înscrisă în Lista monumentelor istorice româneşti. Actuala clădire a fost construită pe locul vechii primării, între anii 1894 - 1896, fiind considerată a fi cel mai frumos lăcaș de acest gen din țară. Planurile clădirii aparțin celebrilor arhitecți vienezi Fellner şi Helmer ce au proiectat construcții similare la Viena, Praga, Odesa sau Zurich. Inaugurată odată cu teatrul, uzina electrică a acestuia a marcat începutul iluminatului electric la Iaşi. În anul 1956, cu prilejul aniversării a 140 de ani de la primul spectacol în limba română, teatrul ieșean primește numele marelui poet, dramaturg și om de cultură Vasile Alecsandri (1821 - 1890), a cărui statuie tronează în faţa clădirii teatrului. Clădirea Teatrului Național este o veritabilă bijuterie arhitectonică adăpostind adevărate monumente de artă: Cortina pictată în 1896 de meșterul vienez M. Lenz și terminată de unul din discipoli, prezintă în centru o alegorie a vieții, cu cele trei vârste, iar în dreapta, alegoria Unirii Principatelor Române (Moldova, Transilvania și Țara Românească); Cortina de fier, pictată de Al. Goltz, cu motive ornamentale dispuse simetric, separă etanș scena de restul sălii; Plafonul pictat de Al. Goltz, în culori pastelate, reprezintă alegorii paradisiace, fiind ilustrat cu nimfe și îngeri și încadrat în stucatura rococo. Candelabrul este confecţionat din cristal de Veneția şi are 109 becuri. În prezent, această clădire găzduiește și Opera Naţională Română din Iaşi.

3. În data de 16 mai 2022, Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema 350 de ani de la nașterea lui Ion Neculce. Aversul monedei redă o imagine parțială a mănăstirii Putna și portretul domnitorului Ștefan cel Mare, suprapuse peste un text extras din lucrarea lui Ion Neculce ,,O samă de cuvinte”, inscripția în arc de cerc „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” și anul de emisiune „2022”. Reversul monedei prezintă o mână scriind cu pana, un fragment din textul original al lucrării ,,O samă de cuvinte” și inscripțiile „350 DE ANI DE LA NASTERE” și „ION NECULCE”.

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoarea nominală – 10 lei; metal (compoziție) – argint; titlu – 99,9%; forma – rotundă; diametrul – 37 milimetri; greutatea – 31,103 grame; cant – zimțat; calitatea – proof; tirajul – 5000 bucăți și prețul unitar de achiziție fără TVA – 470 lei.

Ion Neculce s-a născut în anul 1672 în satul Prigorenii Mici (actualmente Ion Neculce), din județul Iași. Tatal sau este vistiernicul Enache Neculce, originar din Moldova, neam cu Vasile Lupu. Mama sa Catrina, era fiica vistiernicului Iordache frate cu stolnicul Constantin Cantacuzino si cu Serban Cantacuzino voievodul. Tatăl său a fost ucis de niște bande poloneze când viitorul cronicar avea vreo 5 – 6 ani iar mama sa se marita cu Enache Gramaticul. Nu se intelege cu noul tata si este luat in grija de bunica Alexandra. Probabil de la ea a auzit cea mai insemnata parte a celor istorisite in O sama de cuvinte. Tot de la ea ar fi aflat si istorisirile referitoare la viata lui Stefan cel Mare si a lui Petru Rares. Dupa cum considera unii, darul de povestitor, ca si cel al scrisului, i-a fost inspirat cumva tot de catre ea. În anul 1686 polonezii dau foc conacului familiei cronicarului din Prigoreni. Enache Gramaticul este omorat. Bunica si mama sa, impreuna cu copiii (doua fete), se refugiaza in Tara Romaneasca, la stolnicul Constantin Cantacuzino. Aici vor sta patru ani. Aici viitorul cronicar a invatat carte. O influenta importanta o are formatia umanista a unchiului sau, Constantin Cantacuzino. În anul 1691 revine in Moldova. Cu sprijinul unchiului sau Iordache Cantacuzino capata slujba de postelnic. În anul 1693 ajunge staroste de Cernauti. În anul 1700 însoteste, in calitate de vataf de aprozi, pe Antioh Cantemir la Camenita, in Polonia. În anul 1705 se afla la Constantinopol unde este de față cand o seama de boieri il parau pe Mihai Racovita, domnitorul mazilit, otomanilor, fapt care ii va aduce neplaceri cand acesta va veni a doua oara la domnie. Devenit ruda cu Antioh Cantemir prin casatorie (anul 1707), se bucura de increderea acestuia si este caimacamul domnitorului la Iasi. Antioh Cantemir este mazilit si cronicarul fuge in Polonia, pentru a scapa de amenințarea lui Mihai Racovita. In timpul domniei lui Dimitrie Cantemir (anul 1711) ajunge mare spatar si apoi hatman. Asista la sosirea lui Petru cel Mare la Iasi, il insoteste pe tar in plimbarile lui prin oras. Comanda ostile moldovenesti in timpul razboiului ruso-turc, iar dupa confruntarile de la Stanilesti si de la Prut, impreuna cu 23 de boieri, se refugiaza in Rusia. Dupa doi ani de chinuri, de pribegie, primeste invoirea domnitorului sa se intoarca acasa. Neculce, sfatuit spre a nu fi ucis de turci, trece in Polonia, unde asteapta 7 ani de zile. Dupa repetate tatonari si interventii la Poarta, de lupte cu vornicul Lupu din tara, care-i luase averea, Neculce reintra in cele din urma in Moldova. În anul 1731 i se incredinteaza functia de vornic al Tarii de Sus de catre Grigore al II-lea Ghica. 1733 este cel mai probabil, anul cand cronicarul a inceput a scrie "Letopisetul Tarii Moldovei". În anul 1735 Constantin Mavrocordat il numeste staroste de Putna. In acelasi an revine la vornicie. În anul 1741 este numit in functia de judecator de divan la Iasi. Anul 1743 este ultimul an ale carui evenimente sunt consemnate in cronica lui Ion Neculce. În anul 1745 se stinge din viata probabil la Prigorenii Mici, langa Targu Frumos.

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iarŞtefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.
(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Manastirea Putna, asezata la 72 de kilometri de Cetatea de Scaun a Sucevei, este prima si cea mai importanta ctitorie a lui Stefan cel Mare, si strajuieste, de peste cinci veacuri, tinutul legendar al Bucovinei. Manastirea a fost ridicata de Stefan cel Mare pentru biruinta obtinuta in batalia de la Chilia, din 25 ianuarie 1465, la indemnul si cu staruinta sihastrului Daniil. Lucrarile de constructie ale manastirii au fost terminate in 1469, dar sfintirea ei a avut loc la data de 3 septembrie 1470. Ridicarea zidurilor de imprejmuire ale incintei si a turnurilor aferente lor a fost terminata dupa un deceniu de la sfintire, in 1481. Dupa 3 ani insa, manastirea a fost lovita de un puternic incediu care a afectat in mod grav constructia. Stefan cel Mare nu s-a lasat insa si desi avea pe cap bataliile cu Baiazid al II-lea, a refacut manastirea la fel de frumoasa cum fusese si inainte. In anul 1504 Stefan cel Mare a fost inmormantat in incinta manastirii, dupa 47 de ani de domnie. In 1536 manastirea a fost cuprinsa de un nou incediu, in care au ars casele domnesti, amandoua trapezele, bucataria, spitalul si camara cu toate alimentele din interior. Dupa doua decenii cladirile afectate de incediu au fost refacute, constructia casei domnesti fiind chiar amplificata. In urmatorul secol Putna a cunoscut o stare de inflorire. Monumentul a fost din nou devastat in anul 1653 de un incendiu pus de ostile conduse de Timus Hmelnitki, amestecat in luptele pentru tronul Moldovei dintre socrul sau Vasile Lupu si viitorul domn Gheorghe Stefan. Totusi aceasta informatie nu este foarte sigura si unele cercetari au aratat ca in acea perioada au avut loc alunecari de teren grave care au afectat fundatii bisericii, motiv pentru care a trebuit demolata. Vasile Lupu a inceput reconstructia manastirii, lucrari care au fost continuate de urmatorul domnitor, Gheorghe Stefan si finalizate de abia in 1662 de catre Eustatie Dabija, domnul de atunci al Moldovei. Lucrarile realizate in aceasta perioada nu au avut in vedere doar biserica, ci intregul complex manastiresc, constituind un moment important in istoria ansamblului monumental al Putnei. Intre 1854 si 1856, zidurile fostei case domnesti au fost demolate pana la nivelul solului iar in locul lor au fost construite un corp de cladiri care exista si in prezent. In aceeasi perioada zona de nord a fost largita si s-a construit un zid de 23 de metri, langa care s-au construit un nou corp de chilii. In partea de nord-vest s-a ridicat o masiva cladire cu parter si etaj destinata staretiei. In anul 1859 au fost facute modificari la forma acoperisului iar in anul 1882, pe locul turnului-clopotnita din lemn s-a construit un turn inalt din zidarie, in care s-au instalat clopotele. In urmatoarea perioada au mai urmat lucrari incheiate in 1902, prilej cu care a fost refacut acoperisul bisericii dupa forma vechilor acoperisuri ale monumentelor moldovenesti.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA

MEDALII ȘI JETOANE

DIN JUDEȚUL BACĂU

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Jetonul - D.C. - Moinești

Jetonul de mai sus este confecționat dintr-un aliaj de nichel și cupru, are forma rotundă cu diametrul de 27 de milimetri. Se cunosc variante ale jetonului și din alamă. În câmpul central al aversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, sunt aplicate literele majuscule D și C, separate de un punct, iar în câmpul central al reversului este aplicată inscripția: “MOINEȘTI.” Există informații precum că emitentul acestui jeton ar fi un cârciumar, pe numele său Dumitru D. Catană (perioada anilor 1912 - 1925). Starea jetonului și faptul că nu are o valoare nominală (nespecific jetoanelor din prima parte a secolului al XX-lea) ne conduce spre ideea că acest jeton ar fi dintr-o perioadă mult apropiată de prezent. Probabil că aceste fise au fost utilizate la un automat sau aparat de jocuri mecanice, undeva după anul 1990. (Sursa: Lucrarea – Valea Trotușului – Jetoane – autor Dorel Bălăiță)

Moinești, în limba maghiară – Mojnest, este un municipiu în județul Bacău care include și localitatea Găzărie. Municipiul se află în partea de nord-vest a județului, pe malurile Tazlăului Sărat și ale afluentului acestuia, pârâul Gâzu. Este străbătut de șoseaua națională DN2G, care îl leagă spre sud-vest de Comănești și spre est de Bacău. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 21787 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 88,97%, romi – 5,08% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului Moinești, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 87,03%, romano catolici – 4,86%, penticostali – 1,49% și restul – nedeclarată sau altă religie. Prima atestare documentară a orașului datează din anul 1467. În această localitate s-a format o mare comunitate evreiască, ce a rezistat până la instaurarea comunismului.Din orașul Moinești a emigrat, în anul 1882, primul grup de evrei sioniști care a inițiat colonia evreiască Roș Pina din Palestina.Zona orașului Moinești dispune de resurse naturale precum petrol, gaze naturale, sare și material lemnos. Orașul a cunoscut o perioadǎ de înflorire economică în perioada anilor 1950 – 1980, ca urmare a dezvoltării extracției petrolului.

Jetonul - Moșia Cerkez - Gârbovana - 50 bani

Piesa de mai sus este un jeton confecționat din bronz, are forma rotundă și diametrul de 24 milimetri. Pe avers, în interiorul unui cerc perlat exterior, este aplicată inscripția orizontală: “GÂRBOVANA” iar periferic circular sunt aplicate inscripțiile: “MOȘIA” (la partea superioară) și: “CERKEZ” (la partea inferioară). Pe revers, în interiorul unui cerc perlat la exterior este marcată valoarea jetonului: ”5 BANI”, cuvântul bani fiind scris curbat. Cifra 5 este înconjurată de trei stele în relief, având câte cinci colțuri. Aceste jetoane au fost puse în circulație de moșia Cerkez din zona localității băcăuane Gârbovana și erau destinate pentru plata țăranilor zilieri care efectuau diferite munci pe moșie. Cu aceste piese metalice cu valoare nominală țăranii puteau face cumpărături de la o băcănie sau cantină care de obicei aparținea tot emitentului jetoanelor. Gârbovana a fost un sat în apropierea singurului pod rămas de la domnitorul Ștefan cel Mare, în partea de sud-est a actualului sat Negoiești. Moșia Cerkez de la Gârbovana a aparținut la începutul secolului al XX-lea lui Nicolae Cerkez. Mai jos admiri conacul de la Gârbovana, anul 1923.

Moșia se întindea pe teritoriul actualelor comune Căiuți și Ștefan cel Mare și cuprindea circa 500 de hectare pădure și 50 hectare teren agricol. Nicolae Cerkez s-a născut la data de 2 noiembrie 1851 la București, fiind fiul celebrului arhitect Grigore P. Cerkez. În viață a fost inginer arhitect dar și politician, senator și deputat al Partidului Conservator- Constituțional. În perioada 1890 -1891 a fost arhitectul șef al Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, în 1891 a devenit membru fondator al Societății Arhitecților din România. A fost vicepreședintele Automobil Clubului Român și membru al Societății Geografice. În afară de moșia de la Gârbovana a deținut o moșie și la Buzău. A fost multiplu decorat: Ordinul rus Sfântul Stanislas clasa a III-a, Coroana României în grad de ofițer și apoi comandor, Steaua României în grad de ofițer, Medalia Jubiliară Carol I și Legiunea de onoare a Franței în grad de cavaler. În anul 1913 a informat Prefectura Bacău cu următoarele aspecte:

Va dărui fiecărui sătean din satele Gârbovana și Mărcești care va fi chemat sub drapel, într-un eventual război, și va fi rănit, două hectare de teren agricol.
Va ajuta văduva ostașului căzut pe câmpul de luptă cu o pensie de 60 lei pe an, plătindu-se până la majoratul celui mai mic dintre copii.

Nicolae Cerkez a murit în data de 22 februarie 1927 și a fost înhumat la cimitirul Bellu. În anul 1949 domeniul boieresc de la Gârbovana este confiscat de comuniști, conacul primind destinația de fermă de stat și apoi Sediu CAP. După retrocedarea din anul 2001, conacul de la Negoiești, monument de patrimoniu al județului, a fost vândut. Se pare că acest jeton a circulat spre sfârșitul secolului al XIX-lea și primele două decenii ale secolului al XX-lea. (Sursa: Lucrarea – Valea Trotușului – Jetoane – autor Borel Bălăiță)

Jetonul - Restaurantul Gheorghiu - Tg. Ocna - 5 lei

Produsul medalistic de mai sus este un jeton confecționat la comanda Restaurantului Gheorghiu din municipiul Târgu Ocna, județul Bacău. Jetonul este confecționat din alamă, are forma rotundă, cu diametrul de 22 milimetri. În câmpul central al aversului, în interiorul unui cerc perlat exterior format din puncte și liniuțe, este aplicată pe două rânduri orizontale inscripția: ”TG.-/OCNA” și de jur împrejur inscripția: “RESTAURANTUL GHEORGHIU *” În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc perlat la exterior este aplicată pe două rânduri orizontale inscripția: “5 LEI”. Singurul jeton cunoscut se află în colecția Complexului Muzeal “Iulian Antonescu” din municipiul Bacău. Nu se cunosc date precise despre acest jeton. Se bănuiește că a fost pus în circulație după anul 1930 și că a fost folosit probabil până în cel de-al doilea război mondial. Acest jeton cu valoare puteau reprezenta contravaloarea unor servicii preplătite (de exemplu costul servirii unei mese la restaurantul respectiv de către clienții sau angajații proprii, etc) ori erau date ca rset clienților care le puteau utiliza atunci când mai treceau pragul restaurantului. Era și o modalitate de fidelizare a clienților dar și de publicitate.(Sursa: Lucrarea – Valea Trotușului – Jetoane – autor Borel Bălăiță)

Ștefan cel Mare și Sfânt Domnul Moldovei - 1504

Sărbătorirea centenarului al patrulea - Borzești 1904

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1904 de către renumitul gravorul Carniol fiul, cu ocazia Sărbătoririi centenarului al patrulea de la moartea celui care a fost domnitorul Moldovei - Ștefan cel Mare și Sfânt. Pe avers, central, este reprezentat bustul domnitorului în profil spre dreapta. Periferic circular este aplicată inscripția: STEFAN CEL MARE SI SFÂNT DOMNUL MOLDOVEI* 1457 – 1504*. Pe revers central este reprezentată Biserica lui Ștefan cel Mare de la Borzești. Periferic circular la partea superioară este aplicată inscripția: SĂRBĂTORIREA CENTENARULUI AL PATRULEA, iar la partea inferioară: BORZEȘTI 1904.

Ștefan al III - lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia - după cum am spus - fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

În legendara localitate de pe Valea Trotuşului se află una dintre cele mai vechi ctitorii din epoca ştefaniană, înălţată de către Ştefan cel Mare şi fiul său, Alexandru, în anii 1493-1494. În cei peste 500 de ani ai existenţei sale, lăcaşul a trecut prin perioade de înflorire şi de decădere. Astfel, în timpul lui Constantin Duca Vodă (1694) se consemna ca fiind “pustie de câtăva vreme”, după cum consemna cronicarul. De-a lungul vremii, biserica a stat în atenţia cercetătorilor consacraţi ai istoriei neamului şi bisericii: Melchisedec Ştefănescu, C. I. Istrati, Nicolae Iorga, G. Balş ş.a. Din concluziile acestora s-a constatat că între această biserică şi cea de la Piatra Neamţ cu hramul “Sf. Ioan”, precum şi biserica “Sf. Mihail” din Roznov-Neamţ se întâlnesc similitudini, acestea aparţinând aceleiaşi epoci ştefaniene. Din punct de vedere stilistic, monumentul de la Borzeşti se înscrie în rândul bisericilor cu plan rectangular, având bolţile cu cupole dispuse “în filă” şi prinse sub un singur acoperiş. Sistemul original de boltire al celor trei cupole constă în faptul că acestea se sprijină pe arce semicilindrice, etajate pe pandantivi. Lipsită de turle, biserica are acoperiş şarpantă din material răşinos şi învelitoarea iniţială din şindrilă. Elevaţia bisericii cuprinde soclul din piatră brută pe care se înalţă pereţii cu profiluri în formă de “L” la colţuri, din pietre uriaşe. Partea superioară a pereţilor, pe care se sprijină acoperişul, este din piatră simplă.În ceea ce priveşte materialele şi tehnicile de construcţie, biserica este zidită din bolovani de piatră şi foarte puţină cărămidă. Pietrele au fost extrase din râu şi din carieră, parte din ele fiind friabile. Materialul de construcţie al pereţilor fiind mare şi grosolan lucrat, a făcut ca zidăria să nu fie foarte solidă şi să cedeze la cutremure. Soclul şi temelia bisericii sunt din piatră brută, de mari dimensiuni, comparativ cu structura pereţilor.Pereţii sunt construiţi din piatră brută, întrerupti de două “asize” de cărămizi smălţuite. În partea superioară, sub acoperiş, sunt dispuse două registre de “ocniţe” (unul mic şi altul mare). Ca volumetrie, în exterior, construcţia apare ca o prismă dreaptă, de mari dimensiuni, cu partea dinspre răsărit rotunjită, marcată de nişe verticale oarbe. Compartimentarea interioară este din pronaos, naos şi altar. Zidul dintre pronaos şi naos este străpuns de o uşă de acces. Componentele artistice ale bisericii de la Borzeşti sunt formate din ancadramente gotice din piatră la uşi şi la ferestre, cu chenare în arc frânt la uşa de la intrare, iar cele din interior din muluri gotice. Elementele gotice în arhitectura ştefaniană sunt puse în legătură cu prezenţa meşterilor constructori transilvăneni la Borzeşti, meşteri care stăpâneau tainele acestui curent artistic. Cât despre înălţimea mică a uşii de la intrare, se spune că ar fi fost egală cu dimensiunea fizică a voievodului, iar credincioşii mai înalţi trebuie să se aplece la intrarea în sfântul lăcaş.Pe parcursul vremii care s-a scurs, monumentului i s-au făcut mai multe reparaţii, între secolele XVIII-XX. În anii 1904-1905 a fost reparat acoperişul şi faţada de vest, îndepărtându-se cele 2 contraforturi. Alte reparaţii au fost în 1924, 1938-1940 şi 1951-1952. Reparaţii în interior şi la exterior au fost făcute în anul 1993, când se pregătea sărbătorirea a 500 de ani de atestare documentară, manifestare care a avut loc în anul 1994.În urma aplicării criteriilor de clasare, monumentul a primit de trei ori excepţional (la vechime, valoare de arhitectură, valoare memorial-simbolică) şi un calificativ de foarte bine (pentru frecvenţă, raritate şi unicitate). Ca urmare a acestei evaluări, biserica de la Borzeşti face parte din grupa valorică “A”, fiind de importanţă naţională şi universală.

Al XIV-lea simpozion național de istorie și retrologie agrară

XXV - Bacău - România 1969 - 1994 * 23-27.08.1994

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat în anul 1994, la aniversarea a 25 de ani de la primul simpozion național de istorie și retrologie agrară română, care a avut loc la Cluj. Al XIV-lea simpozion național de istorie și retrologie agrară română a avut loc în anul 1994 la Bacău, cu sprijinul substanțial al Consiliului Județean, Direcției Agricole şi multor societăți agricole și de industrie alimentară din întreg județul. Retrologia agrara este stiinta care se ocupa cu studiul experientei umane acumulate in legatura cu preocuparile de actualitate sau de viitor ale omenirii in domeniul agrar. Medalia lansată la simpozion, bătută la Monetăria Statului, din tombac patinat, cu diametrul de 60 milimetri, într-un tiraj de 350 de exemplare, este opera gravorului Maximilian Fetița. Pe avers este un cap de femeie (zeița Ceres având spice de grâu prinse în păr) simbolul Societății de istorie și retrologie agrară română (SIRAR), iar pe revers este reprezentată stema județului Bacău de la acea vreme.

Ceres sau Demetra este zeița romană a recoltei și grâului. Ceres provine din sincretismul dintre o veche divinitate italică agrară și zeița greacă Demeter. În epoca imperială patronează simbolic pâinea albă. După izvoarele latine, sabinii numeau ceres pâinea și grânele. Romanii o serbau în festivalurile Ludi Cereris sau Cerealia, între 12-19 aprilie venerând-o drept creatoarea recoltelor; fiind cea care-i învață pe oameni detaliile tehnice ale agriculturii: semănatul, secerișul etc. Astfel devine zeița întregii lumi vegetale, dar și divinitatea htonică a morților. La ceremoniile consacrate zeiței, femeile nu puteau asista decât dacă erau curate. Mai târziu, Ceres face parte dintr-o triadă a plebei, împreună cu Liber Pater și Libera.

Stema județului Bacău are forma unui scut despicat în care muntele de sare în stânga este roșu pe fond de argint, iar în dreapta de argint pe fond roșu, în mijlocul scutului un scut „peste tot” în care este reprezentat un zimbru în culoare naturală, aluzie la Câmpul lui Dragoș, care la sud ajungea până la actuala limită nordică a Bacăului; în partea de sus stânga - Soarele și Luna de culoare roșie, iar sus-stânga un stejar de argint, sugerând legenda din Borzești - locul de naștere a lui Ștefan cel Mare și Sfânt. De o parte și alta a scutului, pe contur exterior și în partea de jos este aplicată inscripția BACAU / ROMANIA, orizontal în stânga și dreapta scutului anii 1969 și 1994, deasupra scutului XXV, simbolizând aniversarea celor 25 de ani de la primul simpozion cu acest profil, iar dedesubt perioada desfășurării acțiunii: 23 - 27.08.1994. În exterior, în interiorul unui cerc periferic continuu este aplicată inscripția AL XIV-LEA SIMPOZION NATIONAL DE ISTORIE SI RETROLOGIE AGRARA.

Municipiul Bacău, în latină Bacovia, în maghiară Bako,în germană
Barchau şi în poloneză Bakow, supranumit orașul lui Bacovia, este reședința și totodată cel mai mare oraş din judeţul Bacău, provincia Moldova, România, fiind situat pe râul Bistriţa. Suprafața municipiului este de 43 kilometri pătrați, iar populația este de aproximativ 177000 de locuitori. Bacăul își are stramoșii până în comuna primitivă, mai precis în paleoliticul superior cam 5000 de ani în urmă. În perimetrul Pieței Revoluției s-a descoperit un racloir de silex negru-vinețiu de formă trapezoidala, obiect folosit la vânătoare. Acest obiect de silex mărturisește primele exemple de comerț, deoarece acest material nu se gasea prin aceasta zona, deci era adus din depărtări. O altă prezență umană în vatra localității, s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Mărgineni. La opt metri adâncime, muncitorii găsesc urmele unei așezări din epoca mijlocie a bronzului - Cultura Monteoru. Cu puțin timp în urmă se știa că prima atestare documentară a localității este de pe tipul lui Alexandru cel Bun, 6 octombrie 1408. Însă pe baza unei indelungate cercetări de arheologie, Bacăul a mai îmbătrânit. Cercetătorul Ștefan S. Gorovei demonstrează că Bacăul are actul de naștere între anii 1391 - 1432 pe timpul domniei lui Petru Mușat. În anul 1399, orașul este menționat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii satului Brătila, din ținutul Bacăului. La 15 aprilie 1400 aflăm ca în Bacău se află o parte a Cavalerilor Ioaniți, numiți mai târziu Cavalerii de Malta. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Bacău, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură băcăuane, din vremuri diferite, dar și câteva vechi trimiteri poștale ilustrate.

Strada Ioniță Sturdza

Strada Regele Ferdinand

Stadionul 23 August

Școala primară mixtă nr. 5

Moara de foc

Hotel Athene Palace

Strada Mare

Școala normală de băieți

Grădina publică

Internatul Liceului

Școala normală de fete

Hotelul și Restaurantul Bistrița

Fostul Palat al Camerei de Comerț și Industrie

Hotelul Decebal

Marele Hotele Imperial M.V.Kogălniceanu

Institutul pedagogic

Bacăul este un judeţ în regiunea Moldova din România, care are suprafața de 6603 kilometri pătrați, numără aproximativ 700000 de locuitori, având reşedinţa în municipiul Bacău. Principalele cursuri de apă sunt: Siret, Bistrița, Trotuș, Tazlău, Berheci, Zeletin, iar principalele lacuri sunt: Bălătău (baraj natural), Belci, Poiana Uzului (alimentare cu apă), Racova, Gârleni, Șerbănești și Lilieci (hidroenergetice). Ca subunităţi administrative judeţul Bacău are 3 municipii - Bacău, Moinești, Onești, 5 oraşe - Buhuși, Comănești, Dărmănești, Slănic Moldova, Târgu Ocna şi 85 de comune. Sus am postat harta și stemele veche, interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul Bacău, din vremuri diferite, câteva frumoase locuri de vizitat pe aceste meleaguri dar și unele cărți poștale ilustrate din vremuri diferite.