Epaminonda's Blog.....: CARTOFILIE – MUNICIPIUL BUZĂU - BISERICA “GRECI”, BISERICA “SFINȚII ÎNGERI”, BULEVARDUL GĂRII, CARTIERUL “CRÂNG”, CASA DE CULTURĂ A SINDICATELOR ȘI CASA HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU

1. Biserica “Greci” din municipiul Buzău, cunoscută și sub numele Biserica “Neguțători” este un lăcaș de cult ortodox, constând într-un ansamblu de monumente istorice format din: Biserica „Nașterea Maicii Domnului”- Neguțători și Turnul clopotniță, fiind situată pe Strada Ion Băieșu, nr. 1.

Această biserică are hramul Nașterea Maicii Domnului, în data de 8 septembrie. Cea mai veche mărturie despre acest edificiu datează din secolul al XVI-lea și o regăsim într-un studiu al profesorului Dimitrie Ionescu. Potrivit acestei mărturii, Episcopul Luca din Cipru (1583-1604) – mare cărturar și personalitate ecleziastică – întărește dania negustorului Petru cel Bătrân care, în afară de ceea ce dăruise episcopiei, lasă prăvălia de la Bazar bisericii lui Popa Mihai, să fie întărire popii. Se numește Biserica „Greci” deoarece pe aici ar fi trecut comercianți greci, unii stabilindu-se chiar pe aici. Conform pisaniei din 1850, biserica Greci a fost construită de către Badea Obredi, boier de la curtea lui Matei Basarab, grec de neam, pe locul unde exista o biserica mai veche, probabil foarte modestă, numită a „Popii Mihai”, pomenită înainte de 1500. Așadar, Badea Obredi a construit pentru compatrioții lui, înainte de 1649, frumosul locaș de cult.

Biserica pe care-o avem astăzi, evident, cu rănile și adaosurile timpului, a fost refăcută în 1850, de Nicolae Caloian, Dimitrie Sărățeanu, Atanasie Poenaru și alți negustori, în majoritate greci, iar atâta vreme cât a existat o colonie grecească la Buzău, slujbele s-au ținut în limba greacă. Deasupra ușii de la intrare este inscripționată urmatoarea pisanie: ,,Biserica și casa celui Prea Înalt Sfânt: 201 ani am primit în sânul meu rugăciunile, plângerile și făgăduințele fiilor mei, când mă zidise evlaviosul meu fiu Badea Obreai, în zilele prințului Matei Basarab. Curgerea timpului aducându-mă în ruinare, bunul meu fiu răposatul întru fericire Nedelnicerul Nicolae Caloian a jertfit 32.000 lei pentru a mea reînființare, iar cu ajutorul celorlalți fii ai mei: Serdarul Dumitru Sărățeanu, Atanasie Poenaru, frații Mihail și Costache, Costică Nicolau, Iani Iconomul, Sava Diamandi, Stan Stănescu și cu toți iubiții mei orășeni, m-au adus la starea în care mă aflu. Cititorului: Află că afară de mine, ușurare nu e. Fericiți ai mei, căci din credința lor exist -1850. Săvârșită în zilele prințului Barbu Dimitrie Știrbei și cârmuitor al Sfintei Episcopii Buzău D. Filotei, sfințită la 8 septembrie.” Biserica, a cărei pictură actuală a fost realizată de pictorul Dimitrie Nicoleanu în 1915, a păstrat această denumire și mai târziu, deoarece întreaga zonă purta denumirea „Mahalaua Grecilor”. La această dată, biserica nu mai aparținea grecilor, însă rămâne marcată de trecerea negustorilor de origine greacă pe la Buzău. Buzăul face parte, așadar, dintre orașele care au o biserică construită de greci, iar astăzi, biserica aceasta, cu o arhitectură aparte în interior, invită pe cei care doresc să pășească în trecutul orașului nostru să-i treacă pragul.

2. Biserica „Sfinții Îngeri” din municipiul Buzău este un lăcaș ortodox de cult și monument istoric construit în anul 1619 și situat în centrul orașului, pe strada Ostrovului, la nr. 10.

Edificiul s-a mai numit şi "Biserica din pădure", deoarece a făcut parte din Crângul buzoian, parte a Codrilor Vlăsiei, care se întindeau cândva până aici. Ansamblul bisericesc era constituit din biserica propriu zisă, un turn clopotniță, situat pe o latură a fostului bulevard Unirii (demolat în perioada interbelică) și probabil o casă parohială, dispusă cu fața spre fosta stradă Doamna Neaga. Biserica a păstrat planul treflat al bazei, făcând trimitere la stilul neoclasic arhaizant și impur ce era la modă în alte vremuri. Pentru a diminua impresia greoaie a edificiului au fost create multe panouri decorative, coborâte până la nivelul solului. Pilaștrii dorici ce susțin antablamentul sunt numeroși, iar elementele arhitravei au fost puternic reliefate. Arhitrava alcătuită din profile orizontale este foarte îngustă. Friza lată încorporează medalioane circulare circulare. Cornișa simplă, cu poală dințată, face trimitere la elementele decorative populare din zonă.

Impresia de monumentalitate a fațadei vestice este dată de pilaștrii verticali dublați de semicoloane, dar este alterată de pridvorul adăugat la intrare în anul 1910 și de pridvorul de pe latura de nord (construit în anul 1877). La interior biserica prezintă altar, naos și pronaos. Altarul este despărțit de naos printr-un iconostas în stil baroc, pictat în anul 1859 de Costache Dumitrescu. Naosul este surmonat de o turlă octogonală, ce se sprijină pe arcurile în plin centru ale absidelor laterale și ale bolții dinspre pronaos. Pronaosul este separat de naos printr-o triplă arcadă ce se descarcă pe două coloane și pe zidurile de nord și sud, fiind acoperit cu două calote sferice corespunzând celor două turle false din lemn, îmbrăcate cu tablă. Biserica păstrează un amvon din lemn și un scaun arhieresc, ambele din lemn sculptat, probabil contemporane cu iconostasul. De-a lungul vremii pictura a fost refăcută de mai multe ori, astfel: 1838 – prima pictură a lăcașului – pitarul Nicolae Teodorescu, conducătorul școlii “zugravilor de subțire” de la Episcopia Buzăului, în tehnica tempera grasă, se mai păstrează doar o icoană de la acest artist pictor; 1860 – Dem Teodorescu – tehnica în ulei, se mai păstrează mostre la nivelul naosului și pronaosului; 1913 – Vasile Georgescu; 1926 – Nicolae Solescu; 1952 și 1963 – pictorul buzoian Titel Benea și 1973 – pictorul Ion Taflan. În anul 1935 a existat o propunere (nepusă însă în aplicare) de demolare a bisericii și de ridicare a unui lăcaș mai mare, pe motiv că biserica nu era construită în chip durabil. Și s-a dovedit în timp că a fost nevoie intervenții repetate pentru consolidarea edificiului.

3. Bulevardul Gării din municipiul Buzău este o importantă arteră rutieră orientată pe direcția nord- sud (a se vedea schița postată).

Piața centrală a orașului Buzău (piața Dacia) este legată direct de gara mare a orașului prin Strada Tudor Vladimirescu (până la colegiul național Bogdan Petriceicu Hașdeu) și, în continuare, prin Bulevardul Gării, până în Bulevardul 1 Decembrie 1918 ce trece prin fața gării. Trebuie să recunosc, cu rușine, că deși stau de vreo 30 de ani în acest oraș nu știu ce clădire este reprezentată pe această veche carte poștală, ce destinație are acum sau dacă nu cumva a fost rasă de pe suprafața pământului. Eu am ilustrat materialul cu pozele unor monumente arhitectonice situate astăzi pe acest bulevard: Curtea de conturi, Colegiul național “B.P.Hașdeu” și Hotelul “Bucegi”.

4. Cartierul Crâng este o suprafață a municipiului Buzău, pe care există blocuri de 4 sau 10 nivele, construite în regimul comunist.

Sunt blocuri tipic comuniste cu 1 – 2 sau 3 camere cu suprafețe locuibile mici, multe fără balcoane sau cu balcoane foarte mici. După cum se poate observa și în schema postată cartierul este destul de mare, situat în partea de sud-vest a orașului, între străzile; Spiru Haret, Stadionului și Democrației. Principala arteră rutieră care traversează Cartierul Crâng este Bulevardul Nicolae Bălcescu. Enumăr câteva dintre instituțiile care își au sediul în acest cartier: Prefectura județului Buzău, Muzeul Județean, Teatrul “George Ciprian”, Cimitirul “Dumbrava” și Colegiul național pedagogic “Spiru Haret.”

5. După cel de-al doilea război mondial, industrializarea Buzăului a fost accelerată forțat, populația sa triplându-se în mai puțin de 50 de ani; noii locuitori au fost aduși de autorități pentru a lucra în fabricile construite pe platforma industrială de sud, dar și în nordul orașului. Orașul și-a schimbat profund aspectul, fiind construite cartiere muncitorești pe locul vechilor străzi comerciale, iar unele clădiri istorice dispărând, cum a fost cazul Teatrului Moldavia, al cărui rol cultural a fost preluat de Casa de Cultură a Sindicatelor (CSS) și apoi și de Cinematograful Dacia.

Clădirea Teatrului ”Moldavia” a dispărut și nici Cinematograful ”Dacia” nu o duce prea bine. În schimb, în ciuda numeroaselor ”bocitoare”, Casa de Cultură a Sindicatelor există, ba chiar dă semne că ar putea aniversa centenarul propriu. Semnificativ este faptul că angajații și colaboratorii Casei de Cultură nu au fost nevoiți niciodată să-și mute activitățile în alte clădiri, cum s-a tot întâmplat cu alte instituții de profil (bugetar). Fiecare clădire cu soarta ei și cu oamenii care o sfințesc, pe care îi merită. Ca și alte așezăminte sindicale, și CCS Buzău a trecut prin momente de cumpănă. Situația s-a redresat odată cu venirea la conducere a lui Vasile Minică, un lider sindical cu experiență de-o viață, cum se spune.În anul 1964, în cadrul Trustului 1 Bucureşti, Grup Şantiere Ploieşti, ia fiinţă Şantierul USPS Buzău (ISPS) – şef şantier, Veve Gheorghiu – care începe construcţia Uzinei de Sârmă. Un an mai târziu se înfiinţează Şantierul 113 Buzău, condus de inginerul Toma Dumitru. Prima lucrare – Fabrica de Zahăr din Buzău. Din ianuarie 1966, cele două şantiere se unifică sub denumirea de Şantierul 113 Buzău, care execută următoarele obiective: ISPS, Fabrica de Zahăr, Fabrica de Geamuri, Întreprinderea de Utilaj Terasier (IUT), Casa de Cultură a Sindicatelor, CET Buzău, continuare lucrări la IPMP, modernizare Moara „11 Iunie” și altele.

Așadar, CCS Buzău a fost construită de Șantierul 113 Buzău, transformat ulterior în Șantierul 6 ș.a.m.d. până la actualul SC INTEGRAL SA. Este de reținut faptul că mulți ingineri au contribuit la construirea modernului edificiu al Casei de Cultură a Sindicatelor din muncipiul Buzău. Instituția de cultură este situată pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, la nr. 40. Casa de Cultură a fost construită în anul 1975 de o echipă condusă de arhitecții Constantin Frumuzache şi Maria Milita Sion. Acum nu mai are aceeaşi importanţă şi influenţă pe care obişnuia să o aibă, dar încă se ţin lansări de cărţi, piese de teatru şi concerte - mult mai rar. Acest tip de spațiu era considerat un reper important al oraşului în perioada comunistă, şi nu numai in Buzău. Pe lângă un loc de transmitere a artei şi a culturii era chiar centrul vieții sociale. Aceasta este partea bună şi ideea principală pe care se bazau oamenii din acele vremuri, chiar dacă şi cultura era un instrument de controlare a populației. Două lucruri aparte atrag atenția la acest lăcaș de cultură: mozaicul de pe unul din pereții exteriori și statuia pictorului Ion Andreescu, care a locuit o vreme și în Buzău, ambele realizate în anul 1978. Astăzi la parterul clădirii este restaurantul “Casa berarilor” și discoteca „No Limits” unde se face prea puțină cultură și se consumă mai mult alcool. Păcat!

6. În intervalul dintre 1904 şi 1906, adusă de împrejurările neştiute ale vieţii, a stat la Buzău graţioasa lady Hortensia Papadat-Bengescu.

Eleganta doamnă nu părea înclinată defel spre viaţa unui trai provincial. Oriunde ar fi fost în provincie, departe de marea capitală, citadina se simţea străină. Era făcută să iubească cu fanatism forfota marilor oraşe. Într-o lume provincială, viaţa se rezuma la puţine lucruri care să îţi dea sentimentul că trăieşti cu intensitate. Era o lume mic burgheză, în care fiecare ins mai de seamă se zbătea să iasă cumva din umbra anonimatului. Burghezia locală voia şi ea, poate, o lume mondenă asemănătoare cu a Capitalei, dar o făcea după puteri provinciale şi după spiritele care animau viaţa acestei provincii. Pe străzile provinciei nu puteai găsi acel tip de om care să adore fanatic dezbaterea, dialogul şi înfruntarea pe marginea ideilor. Omul trăia cu puţine şi pentru puţine lucruri. În centrul vieţii provinciale se aflau oficialităţile birocratice, şcolare, militare şi feluriţi proprietari, iar, în rest, agrarieni prinşi de viaţa lor măruntă şi cenuşie. În provincie, vîntul prefacerii ocoleşte locul, iar cei care vieţuiesc aici par a ridica în jurul lor un zid al izolării. Ce putea însemna provincia pentru un orăşean autentic al începutului de veac XX, deprins cu viaţa şi cu freamătul marilor oraşe? Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu, trecătoare prin viaţa de provincie a Buzăului, arăta, într-una din scrierile sale, că „liniştea posacă a oraşului de provincie, cu banalitatea sordidă a unui trai fără înţeles” nu îi prezenta niciun interes special. Hortensia iubea Capitala, locul unde era stăpîn „Măria Sa, Banul”, un spaţiu vivace, modern , agresiv şi exploziv. Provincia nu avea puterea de a schimba oamenii şi nu le dădea acea îndrăzneală şi privire sigură spre viitor. În Buzăul provincial, eleganta Hortensia nu putea găsi străzile aglomerate, strălucirea vitrinelor de lux de pe Calea Victoriei şi scurgerea zgomotoasă a automobilelor. Cu tot amestecul de neseriozitate balcanică şi de franţuzism de împrumut, capitala Bucureşti exercita farmecul unui drog asupra locuitorilor săi. Provincia trăia un fel de pace eternă, cu treziri fără ecou. Trecerea Hortensiei prin orăşelele de provincie precum Buzău, Focşani, Turnu Măgurele şi Constanţa, a inspirat o serie de scrieri ale domniei sale, precum „Case de închiriat”, „Fetiţa” şi „Logodna”, unde sunt simţite vizibil urmele ce au lăsat peregrinările sale provinciale. La Buzău sau aiurea de ai fi mers, trăiai provincial.

Scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu nu pierdea ocazia, în scrierile sale, să îşi rîdă copios de acei parveniţi de mahala care luau drumul Capitalei să se boierească. Boierie demnă de dispreţ, cu haine luxoase şi croială de mitocan ţanţoş. Oraşele de provincie ale României antebelice şi interbelice cu greu îşi puteau păstra elitele. Cel venit, după împrejurări, din Capitală spre provincie, aştepta ziua cea mare a plecării, iar provincialul, cum prindea ceva aripi, îşi lua zborul din colivie. Fuga intelectualilor a fost o regulă pentru oraşele de provincie. Buzăul era şi el pe lista de plecări din gara vieţii. Provincia oferea puţin. Azi, o revistă - zile numărate; mâine, o manifestare culturală cu un invitat ilustru, fără de a cărui prezenţă rămâneai cu sala goală, iar poimâine, ceva care să te facă să nu uiţi ziua de ieri. Provincie!… Prea multă provincie!…Această este situată la intersecția străzilor Independenței cu Colonel Buzoianu aici funcționând pe vremuri “Casa de pensii pentru agricultură” și, mai înainte,“ Circa medicală nr. 4”.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA JETOANE

DIN JUDEȚUL VRANCEA

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Jetonul - Fabrica de produse chimice Mărășești

Marcă - M.Gerscovici - 1909

Nimic fără muncă * 1909 * 10

Jetonul de mai sus a fost realizat la comanda Fabricii de produse chimice din orașul Mărășești, județul Vrancea.

La nivel mondial nașterea industrie chimice grele s-a produs la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Prima substanță chimică produsă la scară industrială a fost acidul sulfuric (anul 1736). În anul 1816 s-a construit în Anglia prima fabrică de sodă caustică. În anii 1840 au apărut primele fabrici de îngrășăminte chimice din lume. Istoria industriei petrochimice românești începe la Ploiești (anul 1857) când frații Mehedințeanul pun în funcțiune “Fabrica de gaz” – prima de acest fel din lume. În anul 1908 s-au efectuat sapături la Sărmășel (în Transilvania) în căutare de potasiu dar s-a descoperit gaz metan foarte pur. În anul 1917 gazul metan gazul metan s-a folosit pentru fabricarea cianamidei de calciu (îngrășământ chimic). Una din primele fabrici de produse chimice obținute industrial din România a fost Fabrica de produse chimice de la Mărășești. În data de 7 iunie 1898, prefectul județului Putna – Apostoleanu îi aprobă afaceristului bucureștean Josef Hertz solicitarea de a construi la Mărășești o fabrică chimică. În august 1899 acest afacerist încheie un contract cu moșierul local Ulise J.Negropontes, prin care acesta arenda afaceristului pentru 96 de ani 12 hectare din moșia sa pentru ridicarea fabricii. Pe 25 septembrie 1899 Consiliul de Miniștri acordă fabricii ce urma a se înființa un capital de 630000 lei și alte avantaje pe durata a 15 ani (în baza legii pentru încurajarea industriei naționale).

scutire de plata impozitelor către stat, județ și comună
scutire de plata taxelor vamale pentru toate utilajele, mașinile și instalațiile procurate din străinătate
scutire de plata taxelor vamale pentru materialele cumpărate din străinătate pentru construirea fabricii

Prin actul constitutiv din 17 decembrie 1901 a luat ființă societatea anonimă pe acțiuni denumită “Fabrica de produse chimice Mărășești societate anonimă” cu sediul în București și un capital de 630000 lei divizat în 1260 de acțiuni a câte 500 lei fiecare. Fondatori au fost: Hertz & Co din Mărășești reprezentată prin Iosef Hertz, Emanuel Culoglu, avocat din București, Jean de Șandor și Paul Szecsi din Ungaria, ambii reprezentați de Iosef A. Loebel, Erhard Wolff din București, Juels Goldschmit, director de bancă din București și Iosef A.Loebel, comerciant bucureștean. Aceștia numesc ca administratori pe Iosef Hertz, Emanuel Culoglu și Jean de Șandor. În data de 9 aprilie 1902 Tribunalul Comercial Ilfov acordă autorizația legală de funcționare a fabricii. Construcția fabricii a început în anul 1899 sub conducerea lui Iozef Hertz cu firma Zlatnaer Schwefelchies Industrie Act Gesellschaft din Budapesta.

La început fabrica producea clei de oase, făină de oase și de coarne, gelatină comestibilă și industrială dar și superfosfat. În 1903 fabrica avea în jur de 200 angajați, trei sferturi fiind bărbați cu vârste între 18 si 40 de ani, din zonă, dar unii erau și străini (Bulgaria, Austria, Serbia și Turcia). Plata muncitorilor se făcea la 8 zile cu sume cuprinse între 1,5 și 5 lei pe zi, funcție de calificare fiecăruia dar și de dificultatea locului de muncă.

În anul 1917 fabrica a fost distrusă de bombardamente și renovată după război. În perioada interbelică fabrica și-a diversificat producția, aici fabricându-se chiar și muniție de război.

În anul 1923 fabrica făcea parte din Societatea Anonimă Română pentru Industrii Chimice Mărășești, alături de fabricile chimice din Brașov și Valea Călugărească. În anul 1929 fabrica a produs 1950 tone ulei, 557 tone grăsime de oase și 310 tone de făină de oase. La începutul celui de-al doilea război mondial fabrica avea o capacitate de producție anuală de 700 – 800 vagoane produse chimice, produsele fiind exportate chiar și în SUA. După naționalizare fabrica a primit numele Întreprinderea Industrială de Stat Mărășești beneficiind de atenție din partea autorităților vremii. După 1990 fabrica și-a schimbat denumirea din Chimica Mărășești în Marchim și s-a încercat o privatizare dar fără succes. După anul 2000 fabrica a intrat în faliment și-a închis porțile și a fost demolată în anul 2011.

Despre ea ne mai amintesc doar cărțile poștale și jetoanele ce pot fi văzute prin unele colecții. Piesa prezentată aici parvine dintr-o colecție particulară, este confecționată din cupru, are forma rotundă și diametrul de 22,8 milimetri. Pe avers, între un cerc perlat exterior și altul interior, sunt aplicate inscripțiile: “FABRICA DE PRODUSE CHIMICE” – pe partea superioară și: “MARASESCI” – pe partea inferioară, separate de câte o stea în relief având fiecare câte 5 colțuri. În centrul aversului este aplicată inscripția: “MARCĂ” având deasupra și dedesubt câte un ornament decorativ. Sub ornamentul decorativ inferior, curbat, este inscripționat numele gravorului: “M.GERSCOVICI”. Pe revers, între un cerc perlat exterior și altul interior, sunt aplicate inscripțiile: “NIMIC FĂRĂ DE MUNCĂ” (la partea superioară) și: “1909” (la partea inferioară), separate de câte o stea în relief, fiecare având câte 5 colțuri. În centru este marcata valoarea: “10” fără a se specifica moneda. Se presupune că această valoare ar reprezenta bani și nu lei. La începutul secolului al XX-lea fiecare firmă deținea și un magazin propriu de unde personalul firmei se putea aproviziona cu cele necesarului traiului de zi cu zi la prețuri inferioare celor practicate în alte magazine. Se crede că o parte a salariului muncitorilor era acordat în astfel de jetoane, pentru ca omul să-și facă cumpărăturile doar în magazinul firmei. Astfel patronul firmei își făcea un pic de publicitate firmei sale, dar și fideliza clientela. Sursa: Lucrarea “Arheologie industrială cu ajutorul jetoanelor” – autor Dorel Bălăiță.

Jetonul - C.F. DE Z. - Cantina fabricii de zahăr de la Mărășești - 100

Jetonul de mai sus a fost emis la comanda Fabricii de zahăr din orașul Mărășești, județul Vrancea, are forma rotundă, este opera gravorului Carniol fiul și este confecționat din cupru. Primele fabrici de zahăr din România s-au construit în anii 1875 (la Sascut - Bacău) și 1876 (la Chitila - Ilfov). Înainte România consuma zahăr de import. Pentru a încuraja construirea unor fabrici de zahăr guvernul condus de Lascăr Catargiu adoptă câteva măsuri protecționiste pentru industria autohtonă. La 29 martie / 10 aprilie s-a dat Legea pentru încurajarea industriei zahărului (scutiri de taxe și impozite pe 20 de ani) și astfel au apărut cele două fabrici. Pentru a face față concurenței străine celor două fabrici li se oferă unele avantaje (o primă de 16 bani/kg de zahăr produs în țară precum și o primă de 250000 lei pentru compensarea pagubelor). În urma acestor avantajelor, inclusiv o taxă de 35 bani/kg zahar importat), se construiesc noi fabrici (Mărășești – 1897, Roman – 1899, Ripicenu, jud. Botoșani – 1900, Herăstrău – 1901 și Brânceni, jud.Teleorman).

Fabrica de zahăr de la Mărășești, județul Vrancea a fost înființată de către Societatea română pentru fabricarea zahărului, la inițiativa lui George Ulysse Negroponte, mare moșier, ce deținea peste 40000 de hectare în zonă. Construirea și dotarea fabricii a costat 2750000 lei, o sumă imensă pentru acea vreme. Aici lucrau aproximativ 500 de oameni, iar producția media anuală era de 6000 – 7000 de tone. În anul 1910 România a exportat în Turcia și Bulgaria 8000 tone de zahăr. La începutul secolului al XX-lea Iorga vizitează fabrica, scriind undeva că a găsit-o “gătită ca o vilă”. Totuși datorită concurenței acerbe în anul 1914 fabrica este închisă. În data de 6 august 1917 fabrica a fost distrusă de bombardamente și nu s-a mai refăcut. Au mai rămas doar câteva jetoane și cărți poștale ce pot fi văzute în colecțiile unor pasionați. Se crede că valorile nominale ale acestor jetoane se referă la bani și erau folosite de către angajații fabricii pentru plata alimentelor sau a unor obiecte de uz personal achiziționate de la cantina fabricii. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea cantinele erau mai degrabă un fel de băcănii sau prăvălii de unde angajații unei firme se puteau aproviziona cu cele necesare traiului uneori la prețuri la mai mici decât la alte magazine. Aceste jetoane erau primite de muncitori, de multe ori în avans, în contul unei părți din salariu.

Mărășești este un oraș în județul Vrancea, care include și satele: Siretu, Tișița, Călimănești, Haret, Modruzeni și Pădureni. Orașul se află în extremitatea de est a județului, la limita cu județul Galați, pe malul drept al răului Siret. În timpul primului război mondial zona orașului a fost teatrul unei puternice bătălii, una din puținele victorii strategice ale Antantei în anul 1917 pe frontul de est. La recensământul din anul 2011 orașul număra 10671 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 11777 locuitori) dintre care: români – 80,95%, romi – 7,02% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului vrâncean Mărășești astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 81,27%, penticostali – 1,65%, creștini după evanghelie – 3,7% și restul – nedeclarată sau altă religie. Principalii operatori economici din oraș sunt: „Complexul C.F.R. Mărășești”, „SC Rodesign SRL ”, „SC Dansan S.R.L” și „S.C.Marfhising SRL”. Monumentul istoric și de arhitectură, cel mai cunoscut al orașului este Mausoleul eroilor din primul război mondial.

Jetonul - N.Dimitriu & Jlie Franculi * Focșani - 15

Piesa de mai sus este un jeton, confecționat din alamă, având forma rotundă și diametrul de 25,4 milimetri. Pe una din fețe, în interiorul unui cerc perlat exterior, este aplicată inscripția orizontală: “FOCȘANI ” și de jur împrejur, periferic circular, este aplicată inscripția: “N. DIMITRIU & JLIE FRANCULI” (probabil Ilie). La partea de jos este reprezentată o stea în relief, având șapte colțuri. Pe revers, și tot în interiorul unui cerc perlat exterior, este marcată valoarea: “15”. Nu există informații precise despre cum și unde se putea folosi acest jeton. Se poate deduce că N. Dimitriu și Ilie Franculi erau patroni asociați ai unei cafenele, cârciumi , bodegi sau cantine din orașul Focșani. La efectuarea unor cumpărături clienții primeau în contul restului de bani și câteva astfel de jetoane, pe care le putea prezenta la efectuarea următoarei cumpărături. Se presupune că valoarea 15 ar reprezenta bani. Prin această procedură patronii își făceau un pic de publicitate dar și fidelizau clientela.

Jetonul - M.I. Restaurantul gărei Adjud - 10 lei

Piesa medalistică de mai sus este un jeton emis de Restaurantul Gării din municipiul Adjud, județul Vrancea, confecționat din alamă, are forma rotundă și diametrul de 28 milimetri. Pe avers, în centrul câmpului, în interiorul unui cerc perlat la exterior are aplicate literele majuscule M.I.. Periferic circular în interiorul cercului perlat este aplicată inscripția: RESTAURANTUL GĂREI ADJUD. Pe revers, în centrul câmpului, în interiorul unui cerc perlat la exterior, este aplicată pe două rânduri orizontale inscripția: “10 LEI”. Se crede că acest restaurant a aparținut lui Iosif Marcovici (de aici o posibilă explicație pentru inițialele M.I. de pe avers) și era situat pe Strada Popa Tatu, nr. 24. Se crede că la efectuarea unei consumații clienții primeau în contul restului de bani și câteva astfel de jetoane, pe care le putea prezenta la efectuarea următoarei consumații. Prin această procedură patronul restaurantului își făcea un pic de publicitate dar și fideliza clientela.

Adjud (în trecut Adjudu Nou) este un municipiu din județul Vrancea, format din localitățile Adjud (reședința), Burcioaia, Adjudul Vechi și Șișcani. În anul 2011 avea o populație de 16045 de locuitori din care: români – 84,72%, romi – 5,9%, restul – nedeclarată sau altă etnie. Din punct de vedere confesional populația orașului are următoarea structură: ortodocși – 84,66%, penticostali – 3,06%, romano catolici – 1,63%, restul – nedeclarată sau altă religie. Municipiul Adjud se află în nordul județului, la vărsarea râului Trotuș în Siret. Orașul este traversat de șoseaua națională DN2, care leagă între ele orașele focșani și Bacău. La Adjud, acest drum se intersectează cu șoseaua națională DN11A, care duce spre nord-vest la Onețti și spre est la Bârlad. Pe teritoriul de nord al localității a fost descoperită o așezare din epoca bronzului, care datează aproximativ din mileniul II Î.Hr și aparține culturii Monteoru .Prima mențiune documentară datează din data de 9 aprilie 1433, când localitatea este pomenită sub denumirea de Egydhalm. În anul 1950, Adjudul a primit statut de oraș raional și a devenit reședința raionului cu același nume din regiunea Putna, apoi (după 1952) din regiunea Bârlad și (după 1956) din regiunea Bacău. În anul 1968, a devenit oraș al județului Vrancea, iar comunele Burcioaia și Adjudul Vechi au fost desființate, localitățile lor fiind incluse în orașul Adjud. Adjudul a fost declarat municipiu în anul 2000. Zece obiective din municipiul Adjud sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Vrancea, ca monumente de interes local din care șase situri arheologice.

Jetonul - G.N.C. - Gheorghe N. Cosma * Focșani * - 15 *BANI*

Piesa de mai sus este un jeton, confecționat din alamă și având forma rotundă. Pe una din fețe, în interiorul unui cerc perlat exterior, este aplicată inscripția orizontală: “G.N.C.” și de jur împrejur, periferic circular, sunt aplicate inscripțiile: “GHEORGHE N. COSMA” (la partea superioară) și: “FOCȘANI” (la partea inferioară) despărțite de câte un ornament decorativ stil floare. Pe revers, și tot în interiorul unui cerc perlat exterior, este marcată orizontal valoarea: “15” și curbat la partea de jos: “BANI”, încadrată de 2 stele în relief cu câte 6 colțuri. Nu există informații precise despre cum și unde se putea folosi acest jeton. Se poate deduce că G.N.C. erau inițialele lui Gheorghe N.Cosma, probabil patroni al unei cafenele, cârciumi , bodegi sau cantine din orașul Focșani. La efectuarea unor cumpărături clienții primeau în contul restului de bani și câteva astfel de jetoane, pe care le putea prezenta la efectuarea următoarei cumpărături. Prin această procedură patronii își făceau un pic de publicitate dar și fidelizau clientela.

Focșani este un municipiu, reședința și cel mai mare oraș al județului Vrancea, la limita între regiunile istorice Moldova și Muntenia din România. Are o populație de aproximativ 79000 locuitori. Este denumit în multe scrieri Orașul de pe Milcov, localitatea a intrat în conștiința oamenilor drept orașul Unirii. Toponimia orașului Focșani se trage de la numele familie Focșa. Până la începutul secolul al XVII-lea, era consemnat ca sat, iar după anii 1650-1620 se menționează denumirea de târg, aflându-se la confluența drumurilor comerciale cele doua provincii românești. Deși atestat documentar din 30 ianuarie 1755 când, Alexandru Vodă din Țara Românească arată, într-un document, că a fost lovit „cu înșelăciune pe la Focșani de Ioan Vodă”), așezarea de pe Milcov este mult mai veche. Săpăturile arheologice efectuate în anul 1977 în sudul Focșaniului atestă că vatra actuală a orașului a fost locuită încă din neolitic, obiectele descoperite aparținând culturii Cris (circa 5000 Î.Hr.). Sus am postat stemele actuală și interbelică ale orașului Focșani iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură focșănene dar și câteva vederi ilustrate din vremuri diferite.

Gara veche

Cazarma Regimentului 11 Artilerie

Banca Națională

Catedrala Sfântu Ion

Banca Economia

Calea Cuza Vodă

Biserica Profetul Samuil

Școala comercială superioară

Statuia lui Niculae Săveanu

Piața domnească (Moldova)

Biserica domnească Sfânta Paraschiva

Bulevardul gării

Bulevardul școalelor

Cazarma pompierilor

Orfelinatul Prințesa Maria

Școala profesională de fete

Biserica militară

Vederi

Județul Vrancea este situat la limita dintre provinciile istorice Muntenia și Moldova, având suprafața de 4863 kilometri pătrați, iar reședința în municipiul Focșani. Județul Vrancea, ca unitate administrativ - teritorială cuprinde, conform actualei împărțiri administrativ - teritoriale, 73 de localități din care 2 municipii – Focșani și Adjud, 3 orașe – Panciu, Odobești și Mărășești precum și 68 de comune în componența cărora se află 331 de sate. Sus am postat stema și harta actuală a județului Vrancea iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din județ din vremuri diferite, dar și alte locuri de vizitat pe aceste meleaguri.