Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO GERMANE DE COLECȚIE

1. Moneda de mai jos celebrează orașul german Lubeck al cărui centru istoric este inclus în Patrimoniul mondial UNESCO. În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, este prezentat centrul istoric al orașului Lubeck, iar la partea inferioară, sub o linie orizontală este aplicată pe trei rânduri orizontale inscripția: “UNESCO WELTERBE HANSESTADT LUBECK” (Patrimoniul mondial UNESCO – orașul hanseatic Lubeck), și mai jos este redată monograma gravorului monedei. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană. Sub pajură pe cinci rânduri orizontale sunt aplicate inscripțiile: “BUNDESREPUBLIK / DEUTSCHLAND / 100 EURO / 2007 / F”, ceea ce înseamnă numele statului, valoarea monedei, anul emiterii / și simbolul monetăriei care a emis moneda. Periferic pe părțile stângă, superioară și dreapta sunt reprezentate 12 stele cu câte cinci colțuri.

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 1 octombrie 2007, valoarea – 100 euro, forma – rotundă, diametrul – 28 milimetri, greutatea – 15,55 grame, metal compoziție – aur, puritate – 99,9 %, calitate proof, gravor – Bodo Broschat, tiraj – 66000 exemplare, monetăria – A,D,F,G,J.

Lübeck este un oraș german din landul Schleswig-Holstein, avânD tatutul administrativ de de district urban. El numără 215846 locuitori. Orașul a fost fondat în secolul al XII-lea. În evul mediu a fost capitala Ligii Hanseatice și până în secolul al XVI-lea unul dintre cele mai importante orașe europene. Și astăzi în comerțul maritim german, mai ales cu țările nordice, Lübeck are o mare importanță. În ciuda distrugerilor din cel de al doilea război mondial orașul vechi (clădiri din secolele al XV-lea - al XVI-lea, monumente, biserici, depozite de mărfuri) a rămas în mare parte intact.

Centrul istoric vechi al orașului Lübeck a fost înscris în anul 1987 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Orașul este situat în regiunea de nord a Germaniei și se numără printre orașele care păstrează încă, la nivel arhitectural, amprenta medievală. Azi orașul Lubeck este o minunată destinație turistică, datorită numeroaselor monumente istorice și culturale și mai ales datorită centrului său vechi, conservat în mod excepțional. Centrul istoric al orașului este punctul culminant al oricărei călătorii în Lubeck și se bucură de o poziționare ideală. Se află pe o insuliță, înconjurată de apele râului Trave. Aici, clădirile de secolul al XIII-lea continuă să fie locuite, iar străzile pavate în spirit medieval sunt înțesate de magazine, cafenele și restaurante. Atmosfera este pe cât de veche, pe atât de vie. Din punctul de vedere al arhitecturii, există mai multe stiluri de design. Bisericile se numără printre obiectivele cele mai interesante ale orașului Lubeck din Germania. Principala biserică a orașului și, în același timp, cea mai mare este Biserica Fecioarei Maria, construită la începutul secolului al XIII-lea. A fost clădită de-a lungul a aproape o sută de ani și se prezintă în cel mai pur gotic stil cu putință. Faima ei se datorează și faptului că are cea mai înaltă boltă din lume, circa 38 de metri înălțime. Cele două turnuri ale fațadei principale măsoară puțin peste 124 de metri fiecare. Clădirea Primăriei se află în centrul vechi și datează din secolul al XII-lea; de-a lungul timpului, a trecut prin câteva etape de renovare, astfel că arhitectura prezintă o împletitură de mai multe stiluri. Clădirea funcționează în continuare, adăpostind birourile administrative ale orașului și respectându-și astfel funcția originală. Un obiectiv care simbolizează importanța culturală a orașului Lubeck din Germania este Casa Memorială Thomas Mann. Este vorba despre casa în care s-a născut celebrul laureat al premiului Nobel pentru Literatură. După moartea scriitorului, familia lui a donat casa primăriei, iar după o perioadă de timp, construcția a fost transformată în muzeu dedicat vieții și operei marelui Thomas Mann. Cea mai interesantă este biblioteca, amenajată cu enorm de multe volume ce i-au aparținut autorului, dar și cu numeroase colecții personale de scrisori și manuscrise proprii. În oraș există mai multe muzee, dar majoritatea sunt amenajate sub forma unor centre culturale, în construcții de dimensiuni reduse, dar cu o atmosferă prietenoasă, deschisă publicului. Turiștii au la dispoziție chiar și un muzeu dedicat teatrului de păpuși. Cele mai cunoscute muzee sunt: Muzeul St. Anne, (dedicat stilului de viață local din secolul al XII-lea până în secolul al XVIII-lea), Muzeele Behnhaus și Holstentor (amenajate la interiorul unei construcții medievale – poarta cu două turnuri a orașului).
2. Moneda de mai jos celebrează orașul german Goslar și vechea Mină Rammelsberg inclusă în Patrimoniul mondial UNESCO. În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, este prezentat centrul istoric al orașului Goslar și mina Rammelsberg, la partea inferioară, curbat pe conturul monedei este aplicată inscripția: “UNESCO WELTERBE” (Patrimoniul mondial UNESCO și deasupra. pe două rânduri curbate, pe conturul monedei este aplicată inscripția: “ALTSTADT . BERGWERK RAMMELSBERG / GOSLAR” ceea ce înseamnă (Orașul vechi . Mina Rammelsberg). În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană. Sub pajură pe trei rânduri orizontale sunt aplicate inscripțiile: “110 / EURO / A”, ceea ce înseamnă valoarea monedei și simbolul monetăriei care a emis moneda. În stânga și dreapta valorii monedei sunt reprezentate câte șase stele având câte cinci colțuri. Periferic pe părțile stângă, superioară și dreapta, pe conturul monedei, este aplicată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUSTSCHLAND 2008” (numele statului și anul emiterii monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 1 octombrie 2008, valoarea – 100 euro, forma – rotundă, diametrul – 28 milimetri, greutatea – 15,55 grame, metal compoziție – aur, puritate – 99,9 %, calitate proof, gravor – Wolfgang Th. Doehm, tiraj – 64000 exemplare, monetăria – A,D,F,G,J și prețul oficial unitar de achiziție – 339 E.

Goslar este un oraș german din landul Saxonia Inferioară și numără 43058 locuitori. Goslar a fost un oraș minier de aici extrăgându-se de-a lungul vremii argint și cupru. Astăzi centrul orașului Goslar servește drept centru comercial regional pentru regiunea Harzul de Nord. Aici se găsesc magazine universale, mai multe supermarketuri, buticuri elegante și restaurante. O dată pe săptămână, există și o piață, unde fermierii își vând produsele locale. Sectorul turismului este un sector în plină expansiune în Goslar. Mai multe hoteluri și pensiuni sunt situate în sau în apropierea centrului orașului. În plus, orașul a devenit o stațiune populară pentru bătrâni și există multe case de îngrijire în oraș.

Rammelsberg este un munte cu altitudinea de 635 metri situat la marginea de nord a masivului Harz, undeva la sud de orașul german Goslar. Deși există indicii că exploatarea argintului ar fi început în secolul al III-lea sau al IV-lea, prima menționare oficială a minei parvine din anul 968 și se datorează călugărului Widukind de Corvey. Mina a funcționat peste 1000 de anii, fiind închisă în anul 1988.Din anul 1992 mina poate fi vizitată de turiști, fiind declarată patrimoniu mondial al UNESCO. Se spune că numele muntelui provine din timpul împăratului Otto cel Mare, și anume de la un cavaler care se numea „Ramma". El a legat calul de un arbore, unde calul dând din picioare a descoperit zăcământul de minereu. În perioada devoniană, s-a produs formarea zăcământului, prin urcarea din adâncime a lavei fierbinți bogate în metale. Astfel s-au format două zăcăminte principale care au o formă lenticulară. Prin mișcările de încrețire a scoarței din perioada carboniferă, aceste zăcăminte au luat o direcție oblică, iar prin procesele ulterioare de eroziune au ajuns la suprafață.
3. Moneda de mai jos celebrează orașul german Trier și câteva monumente romane ale acestuia incluse în Patrimoniul mondial UNESCO. În centrul câmpului aversului, în interiorul unui cerc periferic continuu, este prezentat un mix al monumentelor istorice ale orașului incluse în patrimoniul mondial UNESCO. La partea inferioară, pe două rânduri orizontale este aplicată inscripția: “UNESCO WELTERBE” ceea ce înseamnă – Patrimoniul mondial UNESCO. În dreapta acestui înscris se distinge monograma gravorului acestei monede. Periferic circular, pe laturile stângă, superioară și dreapta este aplicată inscripția:”ROMISCHE BAUDENKMALER – DOM UND LIEBFRAUENKIRCHE IN TRIER” ceea ce înseamnă - Monumente romane - Catedrala și Biserica Maicii Domnului din Trier. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură stilizată, cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană. Sub pajură pe două rânduri orizontale sunt aplicate inscripțiile: “110 / EURO”, ceea ce înseamnă valoarea monedei. În dreapta acestui înscris este marcata litera F – monograma monetăriei care a realizat această monedă. În stânga și dreapta valorii monedei sunt reprezentate câte șase stele având fiecare câte cinci colțuri. Periferic pe părțile stângă, superioară și dreapta, pe conturul monedei, este aplicată inscripția: “BUNDESREPUBLIK DEUSTSCHLAND 2009” (numele statului și anul emiterii monedei).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 1 octombrie 2009, valoarea – 100 euro, forma – rotundă, diametrul – 28 milimetri, greutatea – 15,55 grame, metal compoziție – aur, puritate – 99,9 %, calitate proof, gravor – Michael Otto, tiraj – 64000 exemplare, monetăria – A,D,F,G,J și prețul oficial unitar de achiziție – 369 E.

Trier este un oraș din vestul Germaniei, landul Renania-Palatinat, situat pe cursul râului Mosela. Trier are statut administrativ de district urban, adică este un oraș-district (în germană: kreisfreie Stadt). Este considerat a fi cel mai vechi oraș de pe teritoriul german actual, în prezent având o populație de 98000 locuitori. Orașul a fost fondat în epoca romană în anul 16 Î.Hr. sub numele de Augusta Treverom. Este considerat ca fiind cel mai vechi oraș al Germaniei. Capitală a provinciei romane Belgica, Trierul a constituit o foarte importantă citadelă defensivă contra atacurilor barbare. Începând din secolul al II-lea, devine un mare oraș comercial și apoi una dintre capitalele regimului Tetrarhiei romane, astfel că la sfârșitul secolului al III-lea era calificat ca fiind „a doua Romă”. Unele monumente romane ale orașului precum (Porta Nigra, amfiteatrul, Bazilica lui Constantin, termele Barbarei, podul roman, termele imperiale, Mausoleul de la Igel, Biserica “Maica Domnului” și Catedrala „Sfântul Petru” au fost înscrise în anul 1986 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Podul roman asigură trecerea peste râul Moselle, fiind cel mai vechi pod în picioare din Germania. Cei nouă stâlpi de pod datează din secolul al II-lea D.Hr. Partea superioară a fost reînnoită de două ori, la începutul secolului al XII-lea și la începutul secolului al XVIII-lea, după ce a suferit distrugeri în război.

Biserica Maica Domnului a fost construită între anii 1235 – 1260, constituind unul dintre primele exemple de arhitectură gotică din Germania. Planul său este fondat pe cruce greacă, turnul de deasupra domului subliniind intersecția navelor. Portalul de vest este bogat decorat cu sculpturi și simboluri iconografice. Interiorul bisericii conține fresce splendide din secolul al XV-lea pictate pe douăsprezece coloane și simbolizându-i pe apostoli.

Catedrala romano-catolică Sfântul Petru este cea mai veche biserică din Germania. Partea centrală a naosului a fost construită din cărămidă romană la începutul secolului al IV-lea, rezultând o catedrală care a fost modificată treptat în diferite epoci. Trezoreria Catedralei conține o colecție importantă de artă creștină. Secțiuni mari de zidărie romană sunt vizibile pe fațada de nord. Latura de vest a catedralei este formată din cinci secțiuni simetrice, fiind tipică arhitecturii romanice din timpul împăraților Salieni (secolul al XI-lea). Latura de vest a fost începută de Poppo von Babenberg și finalizată de Eberhard. Interiorul măsoară 112,5 x 41 metri și este format din trei nave în mare parte romanice cu boltiri gotice. În catedrala din Trier se află o relicvă considerată a fi tunica purtată de Isus din Nazaret.

Porta Nigra (Poarta Neagră) este un monument roman ridicat în anul 170. Numele său provine de la culoarea întunecată a pietrei, datorate patinei secolelor; această culoare este atestată încă din Evul Mediu. Călugărul grec Simeon s-a stabilit ca pustnic în monument, în jurul anului 1028 și probabil s-a claustrat acolo. După moartea sa, în 1035 a fost coborât la parter și apoi a fost canonizat. Un sanctuar a fost construit în onoarea sa, iar Porta Nigra a fost folosită ca biserică pe două niveluri, a cărei absidă este încă vizibilă în partea de est a monumentului. În anul 1802 Napoleon Bonaparte a ordonat distrugerea bisericii. În timpul vizitei sale la Trier, în 1804, a dat ordin să restaureze Porta Nigra în configurația sa romană originală, distrugând în special toate construcțiile din jurul ei și restabilind curtea interioară și nivelul inițial al solului, din Antichitate. În mod ciudat, restaurarea a păstrat partea inferioară a absidei bisericii, însă turnul de est nu a fost reconstruit la înălțimea sa antică. Porta Nigra, astfel, eliberată și restaurată, a rămas asimetrică și oferă astăzi un aspect compozit, care nu este complet în conformitate cu aspectul său antic.

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA O ÎNAINTAȘĂ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

CÂTEVA INSIGNE ȘI

MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Poliția Română - 200 ani 1822 - 2022

Produsul medalistic de mai sus s-a realizat de către Monetăria statului român pentru a celebra 200 de ani de atestare documentară a Poliției Române. Produsul medalistic aniversar „200 de ani de la înființarea Poliției Române” – este realizat în două variante de metal compoziție și are următoarele caracteristici tehnice:

metal compoziție – argint, puritate – 99,9%, forma – rotundă, diametrul – 60 milimetri, greutatea – 118 grame, calitatea – patinată, tiraj – 175 bucăți și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 817 lei
metal compoziție – cupru, forma – rotundă, diametrul – 60 milimetri, calitatea – patinată, tiraj – 50 bucăți și preț unitar de achiziție cu TVA inclus – 210 lei

Primele atestări privind Poliţia Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituţiei agiei), continuă cu domnia lui Mihai Sutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate şi reglementarea portului armelor) iar din 1806, organele de pază şi ordine din Capitală primesc denumirea generică de POLIŢIE. In 1821, Tudor Vladimirescu acorda scutiri de taxe şi impozite celor însărcinaţi să menţină ordinea publică şi să apere proprietatea cetăţenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuţiile poliţiei sunt extinse. În timpul Revoluţiei de la 1848 are loc reorganizarea poliţiei, prin apariţia instituţiei şefului poliţiei Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală. La 9 iunie 1850, domnitorul Ghica Vodă emite “Cronica poliţienească” prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile “înaltei poliţii” şi "obişnuitei poliţii”, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuţii în organizarea şi coordonarea activităţilor poliţieneşti. Începând cu

Legea de organizare a poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) şi de Legea pentru organizarea poliţiei generale a statului (8 iulie 1929), competenţele organelor de poliţie sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate. Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înfiinţează Miliţia, apoi, prin Decretul - Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînfiinţează Poliţia Română ale cărei competenţe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 şi prin Legea 218 din 23 aprilie 2002. Din 1990, Poliţia Română a cunoscut mai multe etape de transformări menite să asigure siguranţa persoanelor, a colectivităţilor, drepturilor legitime ale cetăţenilor, precum şi a altor drepturi prevăzute în acte internaţionale la care România este parte. În Vechiul Regat, instituţia cu atribuţii poliţieneşti care a precedat Poliţia până la revoluţia din 1848, a fost Agia (în capitalele Bucureşti şi Iaşi), în fruntea căreia se afla un agă (denumire de origine turcească). După perioada fanariotă de un secol, în anul 1822, domnitorul pământean Grigore Dimitrie Ghica (cunoscut de istorici şi cu numele Grigore al IV-lea Ghica, domnitor al Ţării Româneşti între anii 1822 şi 1828, al cărui fiu, Dimitrie, a fost prefect al Poliţiei Capitalei), înmânează agăi Mihăiţă Filipescu, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Bucureşti, primul drapel al Agiei.

Drapelul Agiei era confecţionat din mătase de culoarea galben-crem şi avea dimensiunile 2,1 m x 2,4 m, prăjina având 3,6 m. Pe o faţă se afla un chenar de aur cu o ghirlandă de asemenea din aur. În interiorul acesteia se afla o acvilă cruciată neagră, care se sprijinea pe un munte verde. Ghirlanda este timbrată cu o coroană regală, iar în spatele ei se încrucişează: tuiuri, drapele, buzdugan, stindarde, lănci, săbii, puşti, topoare, tobe. Sub acvilă se afla următoarea inscripţie scrisă cu caractere chirilice: „Făcutu-s-au acest steag al Agiei la petrecerea domnilor dintre pamânteni ai Țării Românești de Măria Sa Grigorie Ghika voevod, cu anii 1822, prin epistasia dumnealui vel Aga Mihăiță Filipescu”. Sub inscripţie se afla o balanţă, iar în colţurile de sus ale steagului erau simbolizate luna şi soarele. Pe cealaltă faţă a drapelului sunt reproduse aceleaşi obiecte, cu excepţia interiorului ghirlandei, care înfăţişează scena Bunei Vestiri. Primul sediu al Agiei Bucureştilor – Casa lui Păun Işlicarul de pe Podul Târgului de Afară (Calea Moşilor/ str. Bazaca), astăzi, la magazinul Cocor. Aici era Agia în 1822. Prin importanţa şi semnificaţiile sale, evenimentul constituie un moment de referinţă în istoria Poliţiei Române. Înmânarea acestui steag al Agiei legalizează funcţionarea instituţiei Poliţiei Române.Prin Regulamentele Organice din anul 1831, Agia a devenit Poliţie şi s-a creat Poliţia din Capitală, atribuţiile fiind apropiate de cele actuale (ordinea, paza oraşului în timpul nopţii şi păstrarea liniştii, supravegherea tuturor persoanelor care intrau în oraş).Începând cu Legea de organizare a poliţiei emisă în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, urmată de Legea lui Vasile Lascăr şi de Legea pentru organizarea poliţiei generale a statului, competenţele poliţiei au fost extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.În prezent, organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române sunt legiferate de Legea nr. 218 din 23.04.2002. Astfel, Poliţia Română este în prezent „instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii”. În acest an, la data de 25 martie, Poliția Română a aniversat 200 de ani de tradiție și continuitate în slujba cetățenilor. Alegerea acestei date este legată de simbolul creştin al Bunei Vestiri, aflat pe primul steag al Marii Agii, simbol ce a fost preluat şi pe actualul drapel al Poliţiei Române. Legislativ, 25 martie a fost desemnată Ziua Poliţiei Române prin art. 50 din Legea nr. 218 din 23.04.2002.Poliţia, ca instituţie fundamentală, a însoţit statul în toate orânduirile cunoscute de istorie, sub diferite denumiri. Existenţa şi evoluţia societăţii omeneşti nu poate fi concepută fără asigurarea liniştii şi ordinii publice, fără recunoaşterea şi respectarea drepturilor omului, caracteristicile esențiale ale oricărei comunităţi umane. Instituţia poliţiei are un rol important în stat prin normele şi regulile de ordine şi siguranţă pe care le impune.

Alexandru Ioan Cuza

150 de ani de la înființarea Înaltei Curți de Conturi

Curtea de Conturi a României 1864 - 2014

Experienția mutua omnibus prodest

(Experiențele reciproce sunt de folos tuturor)

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Galaţi, descinzând – cu ne spune I.G. Valentineanu – „dintr-o familie veche moldovenească, şi strămoşul său murise tăiat de turci pentru sentimentele lui naţionale.” A.D. Xenopol şi N. Iorga ne spun însă că doi din înaintaşii Domnitorului au pierit condamnaţi şi executaţi pentru sentimentele şi acţiunile lor patriotice – Dumitru (sau Dumitreache) Cuza, primul nume din neamul Cuzeştilor pomenit în documentele vremii şi Ioniţă Cuza, străbunicul lui Alexandru Ioan I. Sub domniile fanariote – aflăm tot de la Valentineanu – familia sa, ca multe altele, fiind prigonită, şi-a pierdut din strălucire şi a trecut în rândul familiilor „de a doua clasă”.Tatăl său este vornicul Ioan Cuza, iar mama este greacă, de origine genoveză, din Constantinopol, din familia Cozadin (sau Cozadini), despre care Xenopol spune că s-ar fi numit Sultana şi că nu vorbea româneşte. A copilărit la moşia părinţilor, din localitatea Barboși, situată aproape de orașul Galați. Şi-a început studiile la pensionul Cunin din Iaşi, laolaltă cu Alecsandri, Matei Milo, Al. Mavrocordat, Kogălniceanu şi alţii. În 1831 este trimis la Paris pentru a-şi desăvârşi studiile liceale. Aici şi-a luat bacalaureatul, după care a încercat să urmeze medicina, dar a trebuit s-o abandoneze în scurt timp, întrucât nu suporta disecţiile. Se înscrie apoi la drept, dar se pare că nu-şi termină studiile. Întors în ţară – după relatările lui Bolintineanu – se înrolează ca ofiţer în armată, unde nu rămâne pentru multă vreme, îşi dă demisia şi „trăi când liber, când director la un minister în Iaşi, când preşedinte de tribunal sau prefect la Galaţi unde îşi avea casa părintească.” La scurt timp după întoarcerea în ţară se căsătoreşte cu Elena Rossetti, fiica postelnicului Iordache Rossetti (30 aprilie 1844.) Participă la revoluţia de la 1848, fapt pentru care este exilat. În legătură cu aceasta aflăm de la Bolintineanu că „Alexandru Cuza, exilat afară din ţară, cu alţi soţi ai săi, reintră în Moldova după urcarea pe tron a lui Grigore Ghica.” Acesta-l numeşte mai întâi director al ministerului de interne, apoi pârcălab (prefect) la Galaţi. Rămâne pârcălab până în timpul căimăcămiei lui Vogoride, când îşi dă demisia, ca semn de protest pentru măsluirea alegerilor pentru Divanul Ad-hoc din Moldova. Demisia, care a avut un puternic răsunet în Galaţi, în întreaga Moldovă, chiar şi în străinătate, îl dezvăluie pe omul Alexandru Cuza în ochii naţiunii într-o aură de onestitate, verticalitate, demnitate, curaj şi înalt patriotism. De aceea fusese rostit cu speranţă numele său, atunci când progresiştii din Adunare, deşi aveau mai multe propuneri pentru Domnie (V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, C. Negri), „…în ultimul moment se gândiră la o persoană care, din pricina poziţiei sale în stat şi a cunoscutului său caracter cavaleresc, hotărât, fără de cruţare faţă de prejudecăţi, li se păru în stare să exercite cu putere stăpânirea, în cazul când alegerea ar cădea asupra-i” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.) Cuza a fost propus candidat pe 4 ianuarie 1859, iar a doua zi, pe 5 ianuarie, „…toţi membrii prezenţi ai Adunării, chiar şi mitropolitul, până atunci duşmănos, votară plini de entuziasm, dar mânaţi de interese de partid şi de socoteli, pe Alexandru Ioan I-iu care ajunse astfel Domn al Moldovei înăuntrul Principatelor Unite.” (N. Iorga – Istoria poporului românesc, vol.4, partea 1.)„Alegerea lui Alexandru Cuza domn al Moldovei – ne dezvăluie, din vâltoarea evenimentelor, Bolintineanu – făcută cu câteva zile înainte de alegerea Domnului Ţării Româneşti, fuse pentru românii munteni ocazia de a se gândi serios la marile interese de unire şi de tărie naţională.” Şi muntenii s-au gândit. Aşa se face că la 24 Ianuarie, adică la nici două săptămâni de la alegerea sa în Moldova, Cuza fu ales Domn şi al Ţării Româneşti, chiar dacă pentru aceasta a fost nevoie să se înfrângă opoziţia majorităţii membrilor Camerei Elective de la Bucureşti, prin presiunea străzii. Dubla alegere a lui Cuza pe tronurile celor două Principate surori a constituit un mare motiv de bucurie atât în Muntenia cât şi în Moldova. Nici buzoienii nu fac excepţie de la a-şi manifesta entuziasmul în acele clipe de mare încărcătură emoţională şi de înaltă simţire patriotică. Un studiu documentat al trecerii lui Cuza-Vodă prin Buzău îl face Pr. Gabriel Cocora, în cartea „Pentru libertate şi unitate”, apărută în 1983 la editura Litera. Articolul, intitulat „Frământări politice buzoiene în jurul Unirii Principatelor”, este inspirat din presa vremii („Românul” şi „Steaua Dunării”), dar şi din documente din perioada respectivă. De aici aflăm că, în drumul său către Bucureşti pentru a-şi lua în primire şi partea aceasta de domnie, Voievodul are de gând vadă oraşele Focşani, Buzău şi Ploieşti. Conform programului iniţial, la Buzău ar trebui să se oprească pe 5 februarie doar pentru a prânzi. Felul entuziast cu care a fost primit însă îl fac să-şi schimbe planul şi să rămână aici peste noapte. Primirea ce i-a fost făcută a fost grandioasă. A fost întâmpinat de sute de locuitori ai districtului încă de la graniţa acestuia, iar de la Poşta Câlnău, a fost preluat de un grup de 200 de tineri călăreţi, care l-au însoţit până la intrarea în oraş. La porţile Episcopiei primeşte onorul de la escadronul de cavalerie comandat de maiorul Filipescu şi a intrat în Catedrala Episcopală în aclamaţiile mulţimii. În Catedrală a fost primit de către „bunul patriot: episcopul Filotei” şi a ascultat discursul emoţionant al profesorului Seminarului, D. Racoviţă. De aici, domnul a fost condus în Platul Domnesc din incinta Episcopiei, unde l-a întâmpinat o delegaţie formată din douăsprezece doamne, în numele cărora Irina Marghiloman a ţinut un minunat discurs. Se mai menţionează faptul că în seara aceea, tot oraşul a fost luminat, s-a circulat cu torţe pe străzi, au cântat lăutarii, s-a strigat şi s-a aclamat, într-un entuziasm demn de un astfel de eveniment. A doua zi, în jurul orei 11.30, domnul a plecat spre Ploieşti, pe strada mare, „inundată de florile ce se aruncau de pe toate ferestrele.” Cu siguranţă, Domnului i-a plăcut Buzăul ca oraş şi simpatia cu care a fost primit la prima vizită, însă nu acesta a fost motivul pentru care revine pe 23 ianuarie 1860, ci pentru că îi ajunsese la ureche faptul că lupta electorală luase o turnură nedorită, antinaţională, separatistă chiar şi că se încerca, de către administraţie şi justiţie, împiedicarea de la vot a susţinătorilor candidaţilor forţelor progresiste pentru Adunarea Naţională. De aceea, pe parcursul acestei a doua descinderi la Buzău, Vodă Cuza, are două întrevederi cu preşedintele tribunalului – căruia îi cere să respecte legea electorală şi, pe cât posibil, să extindă, nu să limiteze numărul participanţilor la vot – şi una cu Ion Marghiloman, unul din liderii progresişti de aici. La fel ca şi în urmă cu un an, Domnitorul este primit şi găzduit tot în palatul domnesc, din incinta Episcopiei. Şi această a doua vizită ne-o înfăţişează cu aceeaşi acurateţe de cercetător neobosit al trecutului, tot preotul Gabriel Cocora în lucrarea amintită mai sus. Domnia lui Cuza, care nu a ţinut decât şapte ani, a fost una zbuciumată dar fructuoasă. Iată sintetizată în câteva fraze, de către Ioan G. Valentineanu, în memoriile sale, mare parte din realizările domniei lui Alexandru Ioan Cuza: „El dezrobi poporul rural de clacă; el dete egalitatea de drepturi; el stărui a se face unirea ţărilor; el decise secularizarea mânăstirilor zise închinate, cerută în toţi timpii ca şi în 1848, Pe consulii puterilor străine, Cuza-Vodă ştiu a-i ţine în frâu. Cutezanţa lor patentată până la impertinenţă, intrigile, cabalele şi toată influenţa lor, Cuza le-a sfărâmat. Sub Domnia lui, România s-a bucurat de prerogativele unui stat suveran. În istoria naţiunii române, numele lui Alexandru Ioan Cuza I-iul, va ocupa una din paginile cele mai frumoase şi se va cita alături cu al Domnilor mari care au ilustrat ţara şi Domnia Română.” Dacă mai adăugăm la acestea şi reforma statului, reforma armatei, a învăţământului, reforma juridică, cea administrativ-teritorială, începerea construcţiei primei căi ferate (Bucureşti - Giurgiu) şi altele, avem în faţă tabloul complet al consolidării pe principii moderne a tânărului şi fragilului stat român. Pentru a izbândi a dizolvat de două ori Camerele legiuitoare şi a schimbat nenumărate guverne, dar a rămas consecvent ideii de reformă, de înnoire, de progres şi de dreptate socială. Uneltirile împotriva sa se intensifică şi devin din ce în ce mai virulente, mai ales după împroprietărirea ţăranilor, în 1864. Prin această măsură, care corespundea oarecum cerinţelor Convenţiei de la Paris, Domnul a reuşit să-şi ridice împotrivă întreaga boierime, care se simţea lovită puternic în interesele sale. Aşa se face că în vare anului 1865, pe când domnitorul se afla la băi, în Bucureşti au fost generate mişcări de stradă, pe parcursul cărora s-a recurs la provocări, care au dus la utilizarea armelor împotriva mulţimii. Uneltirile ce aveau drept scop înlăturarea sa de pe tron au continuat, atrăgându-se în coaliţia ce se formase împotriva sa şi care se consolida continua şi oameni din armată, pe care domnul o credea fidelă şieşi. Acestora li se mai adăuga şi marea criză financiară care golise visteria ţării şi lăsase slujbaşii statului neplătiţi cu lunile. Toate aceste culminară cu obligarea sa de a abdica, în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, când un complot, pătrunse în apartamentele domnului, cu sprijinul gărzii palatului şi al unor ofiţeri de rang superior din armată. Cuza a semnat actul de abdicare fără să se opună. A acceptat cu durere în suflet, dar cu demnitate, să se retragă şi să lase locul unui domn străin, aşa cum afirmase de multe ori anterior în declaraţii publice. Mai mult chiar, ulterior, când, după unele declaraţii ale contemporanilor, i s-ar fi propus de către Franţa, în două rânduri, sprijin pentru a reveni pe tronul României, a refuzat categoric, spunând că nu va consimţi niciodată să intre în ţară printr-o intervenţie străină. După abdicare a trăit în exil în Franţa, Austria, Germania, alături de soţia sa Elena Cuza, care a trecut cu vederea toate greşelile omului Cuza, dar a ştiut să respecte cu sfinţenie calităţile Domnitorului. Cuza moare la 2 mai 1873 la Heildelberg, iar rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în ţară şi înmormântate cu mare cinste la Ruginoasa, la 29 mai 1873 (conform memoriilor lui Ioan A. Valentineanu.) Meritul realizărilor sale este cu atât mai mare cu cât, a întâmpinat o permanentă opoziţie din partea majorităţilor forţelor politice ale vremii, n-a avut partizani politici şi nici prea mulţi prieteni.

Curtea de Conturi a fost înfiinţată prin Legea din 24 ianuarie 1864, publicată în Monitorul Oficial nr.18 din 24 ianuarie 1864, sub denumirea de "Înalta Curte de Conturi", pentru toată România. Potrivit art.15 din lege "Curtea este însărcinată cu cercetarea şi hotărârea socotelilor atingătoare de veniturile tezaurului, casieriilor generale din judeţe, ale regiilor şi ale administraţiilor contribuţiilor indirecte, precum şi cu încheierea societăţilor atingătoare de cheltuieli făcute de către toţi agenţii comptabili". Curtea de Conturi a fost desfiinţată prin Decretul nr.352 din data de 1 decembrie 1948. Prin Legea nr.2 din 28 martie 1973 a fost înfiinţată Curtea Superioară de Control Financiar care funcţiona pe lângă Consiliul de Stat. Și această instituţie a fost desfiinţată prin Decretul nr.94 din anul 1990. Legea actuală care reglementează activitatea Curții de conturi a României este Legea nr.94/1992, modificată prin Legile 99 și 204 din anul 1999. Cadrul legal actual precizează: “Curtea de Conturi este instituţia supremă de control financiar asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public." Deasupra am postat logo-ul și sediul central al Curții de Conturi a României din București.

Distincția națională regalistă - Serviciul Credincios

O primă distincţie purtând numele de “Serviciul Credincios” este medalia pe care domnitorul Carol I o instituie în aprilie 1878 şi care se încadrează în primul sistem de decoraţii pe care-l crează România independentă. Acesta cuprindea, pe lângă Ordinul “Steaua României”, două cruci şi patru medalii, printre care şi “Serviciul Credincios”. În 1906, vechii medalii i se adaugă şi o cruce, superioară ierarhic, ambele distincţii fiind organizate pe câte două clase. Ele răsplăteau “serviciile civile şi militare aduse Statului în toate ramurile activităţii publice”. Prin Legea pentru Reorganizarea Ordinelor Naţionale Române promulgată prin Decretul Regal nr.1545 din 18 aprilie 1932, regele Carol al II-lea instituie Ordinul “Serviciul Credincios”, care se adăuga crucii şi medaliei deja existente. Iniţial acest ordin a avut numai cele trei grade superioare (mare cruce, mare ofiţer şi comandor) şi a fost plasat ierarhic deasupra “Stelei României”, iar numărul de cetăţeni români care puteau avea “Serviciul Credincios” era foarte redus (225). Pe 18 februarie 1937 Ordinului i se adaugă gradul de colan (cu 8 posibili decoraţi) şi cel de ofiţer (cu 300), ceea ce măreşte la 533 numărul cetăţenilor români care puteau fi decoraţi, la o populaţie de aproape 19.000.000. În ceea ce priveşte crucea şi medalia cu acest nume, ele îşi modifică forma, sunt organizate fiecare pe câte trei clase; crucea are un număr limitat la 15.000 de posesori iar medalia la 9.000 pentru clasele I şi II şi nelimitat pentru clasa a III-a. Prin Înaltul Decret Regal nr.4354 din decembrie 1938 (Regulament al Legii Ordinelor şi Medaliilor Naţional conferite pe timp de război), ordinul, crucea şi medalia “Serviciul Credincios”, ca şi celelalte decoraţii naţionale şi militare, primesc însemne speciale, “de război”, putându-se conferi pentru fapte de arme. După înlăturarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940) şi preluarea conducerii de către generalul Ion Antonescu care devine “Conducătorul Statului”, ordinele instituite de fostul suveran, fără a fi desfiinţate, practic nu se mai conferă. Pe timpul războiului din 1941-1945, doar crucea şi medalia “Serviciul Credincios” se acordă cu însemne “de război” unui mare număr de militari români sau din trupele aliate României. Ca toate decoraţiile româneşti tradiţionale, şi ordinul, crucea şi medalia “Serviciul Credincios” sunt desfiinţate la începutul anului 1948 de către regimul comunist. Prin Legea nr.29/2000. privind sistemul naţional de decoraţii al României, ordinul, crucea şi medalia “Serviciul Credincios” au fost reinstituite. Noul model al decoraţiei păstrează, cu mici diferenţe, forma iniţială a bijuteriei şi panglicii dar ordinul este plasat ierarhic sub “Steaua României”; el are cele cinci grade “clasice” (mare cruce, mare ofiţer, comandor, ofiţer şi cavaler), lipsindu-i gradul de colan şi având în plus gradul de cavaler. Are însemne deosebite pentru civili şi militari, precum şi “de război”. Numărul cetăţenilor români care pot primi acest ordin este fixat la 5.550, repartizaţi astfel:

mari cruci: 120 pentru civili şi 30 pentru militari;
mari ofiţeri: 240 pentru civili şi 60 pentru militari;
comandori: 480 pentru civili şi 120 pentru militari;
ofiţeri: 1.200 pentru civili şi 300 pentru militari;
cavaleri: 2.400 pentru civili şi 600 pentru militari.

Toţi cavalerii Ordinului “Serviciul Credincios” sunt asimilaţi gradelor din armată şi primesc onorurile militare cuvenite, astfel:

gradul de cavaler al Ordinului este asimilat gradului de locotenent;
gradul de ofiţer al Ordinului este asimilat gradului de căpitan;
gradul de comandor al Ordinului este asimilat gradului de colonel;
gradul de mare ofiţer al Ordinului este asimilat gradului de general de brigadă;
gradul de mare cruce al Ordinului este asimilat gradului de general de divizie.

Crucea Naţională “Serviciul Credincios este cea mai importantă distincţie care poate fi acordată persoanelor fără studii superioare; ea este echivalentă, ca importanţă, cu Ordinul Naţional “Steaua României” conferit persoanelor cu studii superioare. Medalia Naţională “Serviciul Credincios” este a doua distincţie, ca importanţă, care poate fi conferită persoanelor fără studii superioare şi reprezintă echivalentul Ordinului cu acelaşi nume pentru persoanele cu studii superioare.

Mai sus admiri cele trei steme ale Regatului României.

65 de ani de la crearea Uniunii Tineretului Comunist - 1987

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România, iar mai jos carnetul de membru și drapelul U.T.C..

În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României. Prin Uniunea Tineretului Comunist s-a urmărit înregimentarea tineretului din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. Tineretul era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. Ideologii comunişti împărtăşeau credinţa că orice ființă umană poate fi transformată radical în urma unui intens proces de manipulare prin propaganda de masă. Această credinţă a comuniștilor era întărită de supoziţii sumbre despre natura umană şi a societăţii. Exista siguranța că, pe scară largă, la nivel social, utilizând instrumente coercitive şi de control, omul poate fi schimbat, supus, subordonat, mai ales tineretul în formare. Marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime cu teama şi neîncrederea faţă de aceasta. Acest lucru se observă foarte bine în atitudinea faţă de tineri. Din cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, aceștia apăreau ca ipostazierea perfectă a „omului nou” şi ca masă de manevră ideală. Totuși, erau trataţi cu infinită suspiciune. Reţeaua de organizaţii comuniste s-a întins cu precădere spre categoriile de populaţie de care regimul îşi lega interesele. Totodată, acestea erau suspectate ideologic: tinerii, ţăranii, intelectualii, soldaţii şi muncitorii. După spusele lui Lenin, pentru regimul comunist, aceste organizaţii aveau menirea de a funcţiona pe post de „curele de transmisie” între Partidul Comunist şi popor. Stalin a adoptat aceleaşi idei. El considera că, din rândul organizaţiilor de masă, trebuie să facă parte: asociaţiile fără partid ale femeilor, organele de presă, uniunile de tineret, sindicatele, cooperativele, organizaţiile de fabrică şi uzină. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist a fost o organizație de tineri creată de către Partidul Comunist din România. Prin aceasta se urmărea înregimentarea tineretului român, din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. În cadrul UTC, tineretul român era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. În mai toate scrierile din perioada comunistă, cu privire la Uniunea Tineretului Comunist, se evidenția importanța pe care aceasta o juca în rândul tuturor tinerilor. UTC se afla sub conducerea Partidului Comunist Român. Conducerea comunistă aprecia UTC ca fiind acea organizație care reușește mereu să-și găsească loc în fruntea luptei maselor de tineri. Aceștia, alături de întregul popor, au acţionat pentru afirmarea năzuinţelor de unitate şi independenţă naţională, de progres social şi prosperitate economică a patriei.

PCI - Semn armă pentru pompieri

(Paza contra incendiilor)

Semnul de armă este un simbol metalic, aproximativ ca o insignă, care se poartă pe epoletul oricărui militar, indiferent de gradul acestuia, între nasture şi însemnul de grad. A se vedea poza epoletului militar de maior intendent din perioada comunistă.