Epaminonda's Blog.....: HINDELOOPEN

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea olandeză HINDELOOPEN,

municipalitatea SUDWEST FRISLAN, provincia FRIESLAND,

și câteva trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite,

precum și o marcă poștală locală.

Statuia lui Peter Tazelaar

Biserica

Canalul Sylroede

Portul de yahturi

Podul și o Biserică

Arhitectură locală

Marcă poștală locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Mihai Eminescu 1850 - 1889

120 de ani de la trecerea în eternitate a

Luceafărului poeziei românești

S.N.R.- G.C.M.I.- M.E. 15 iunie 2009

(Societatea Numismatică Română)

(Grupul colecționarilor de medalii și insigne - Mihai Eminescu)

Mormântul poetului din Cimitirul Bellu - București

"Ca un luceafăr am trecut prin lume..." - Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române. Prin tot ce a scris Eminescu este contemporanul vremurilor actuale. Deasupra am aplicat o fotografie a lui Mihai Eminescu și dedesubt câteva luări de poziție ale gazetarului de excepție care a fost el;

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.
Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute nației în ajunul alegerilor și trec, totuși, drept reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei.
Uzurpatori, demagogi, capete deșarte, leneși care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boierești și fudui, mult mai înfumurați decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale țării - despre clasa politică a României.
Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România, și dintr-o parte și din alta, e o politică necoaptă.
Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, impusă de străini. Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână în mănâ cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință clădirea măreață a civilizației creștine.
Statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege
Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu fatalismul raselor nefericite, duce greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.
Temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc care produce ceva, care, punând mâna pe o bucată de piatră îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statui, din in pânzătură fină, din fier maşini, din lână postavuri.
Condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic este curată muncă zadarnică
De când e lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus, iar economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică este mama celei politice.
Lucrul la care aspiră toţi este de a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă de a introduce în ţară condiţiile de cultură sub care asemenea rezultate să se producă de la sine.
Cine zice progres nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri, nu e progres, ci devastare… Adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de alta; o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială.

Mormântul lui Mihai Eminescu, are statut de monument istoric, fiind situat în Cimitirul Bellu, între mormintele lui Mihail Sadoveanu și Traian Săvulescu. Marele poet a fost înmormântat la umbra unui tei. Pe cruce este un basorelief și, mai jos, are drept epitaf o strofă din „Nu voi mormânt bogat”:

„Reverse dulci scântei

Atotștiutoarea,

Deasupra-mi crengi de tei

Să-și scuture floarea.

Ne mai fiind pribeag

De-atunci înainte

Aduceri aminte

M-or troieni cu drag”.

Efigia mormântului, precum și gravarea strofelor eminesciene sunt opera sculptorului Ion Georgescu. Placa a fost turnată în Paris la foarte puțin timp după moartea poetului.

Maestrul George Enescu - Jubileul de 50 ani 1931

George Enescu (născut 19 august 1881 în localitatea Liveni-Vârnav, azi George Enescu, județul Botoșani și decedat la data de 4 mai 1955 la Paris) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român. Din creația sa amintesc; opera Oedip, Poema română, Rapsodiile române nr.1 și 2, Suitele orchestrale nr.1, 2 și 3, Simfoniile nr.1,2 și 3, Cvartetele pentru coarde nr.1 și 2, Sonatele pentru vioară nr.1, 2 și 3, Sonatele pentru violoncel nr.1 și 2, Simfonia de cameră pentru 12 instrumente, Cvintetele pentru pian nr.1 și 2, Sitele pentru pian nr. 1, 2 și 3, etc. Născut într-o familie de iubitori de muzică, George Enescu a fost un geniu și un muzician de talie mondială, lăsând lumii o moștenire artistică deosebit de valoroasă. „Jurjac”, așa cum îl alintau părinții, și-a construit singur prima vioară, iar la vârsta de doar șapte ani urma cursurile prestigiosului Conservator din Viena. Mânuia vioara cu o virtuozitate rar întâlnită la un copil, fapt care i-a determinat pe critici să îl numească „Mozart român”. Tatăl său, Constantin Enescu, era arendaș, iar mama sa, Maria, era fiică de preot, ambii cu talent muzical deosebit. El a fost cel de-al optulea copil al familiei, toți ceilalți murind în copilărie, venirea lui pe lume însemnând o mare bucurie pentru familie și acordarea unei atenții și îngrijiri exagerate. Părinții săi au făcut pelerinaje pe la mănăstiri implorându-l pe Dumnezeu să le dea copilul mult dorit, rugă ce până la urmă s-a îndeplinit. Deși în acte se nume Ghiorghe, în urma călătoriilor la Paris, tatăl său a început ase adresa cu apelativul George. El a fost îndrumat spre muzică de părinți și de vestitul lăutar al vremii – Nicolae Chiroiu. La vârsta de 4 ani știa să scrie, să citească și să facă operații matematice de bază. Pe lângă muzică era foarte talentat la desn, pictură și limbi străine, la vârsta de 9 ani vorbea deja franceza, engleza și germana. Văzând potențialul fiului familia l-a prezentat lui Eduard Caudella, compozitor și profesor la conservatorul bucureștean, acesta fiind impresionat de talentul acestuia și recomandându-i să urmeze Conservatorul la Viena, pe care l-a și urmat între anii 1888 – 1894. După absolvire s-a mutat la Paris continuându-și studiile și la Conservatorul de aici. În 1898 a debutat ca și compozitor cu suita simfonică “Poema română” fiind apoi invitat la București să dea lecții și recitaluri de vioară. Apreciat de regina Elisabeta a României era adesea invitat la Castelul Peleș pentru a susține recitaluri. El sacrifica câte 10 ore pe zi pe altarul artei componistice. După cel de-al doilea război mondial s-a autoexilat la Paris, până în anul 1949 fiind și președintele Societății Compozitorilor din România. După schimbarea denumirii societății în Uniunea Compozitorilor din România, Enescu a fost marginalizat nefigurând nici măcar ca membru deoarece era considerat un simbol al clasei burghezo-moșierești. Ulterior dându-și seama că se pot folosi de prestigiul său, autoritățile comuniste române au încercat în repetate rânduri să-l convingă să revină în țară, dar el a refuzat de fiecare dată. Marcat de probleme finaciare și de sănătate, s-a stins din viață în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 și a fost înmormântat în cimitirul parizian Pere-Lachaise. Ca pată de culoare prezint câteva aspecte dintr-un interviu luat în anul 1914 de jurnalistul botoșenean Tiberiu Crudu de la ziarul Știrea. Cu această ocazie Enescu declară că că muzica tradiţională românească nu are nimic original şi că ar fi în mare parte inspirată din melodii orientale, inclusiv, doina, simbolul românismului pentru generaţii întregi (?!). Această declarație a stârnit oarece zâzanie iar interviu a fost publicat după 15 ani. Suflet sensibil şi modest, George Enescu a iubit cu la fel de multă pasiune precum a simţit şi faţă de muzică. Dragostea nu a aleso însă cerebral, iar femeia pe care Enescu a adorat-o i-a transformat viaţa în coşmar. Enescu a cunoscut-o pe Maria Cantacuzino la Sinaia, unde era invitat să cânte. Pentru cea cunoscută drept prinţesa Maruca faptul că era căsătorită nu a reprezentat un impediment, aşa că a căutat orice pretext pentru a-i fi alături tânărului compozitor. Acesta a devenit un invitat obişnuit al seratelor susţinute de Maruca, iar inima a început să-i bată şi lui tot mai puternic cu fiecare întâlnire. Eu, când iubesc ceva, se gravează aici… Vreau să spun pentru toată viaţa, aici… În inimă! – a declarat George Enescu cândva. Au început să se vadă tot mai des, însă problemele au apărut încă dinainte să devină un cuplu oficial. Plecările lui dese în străinătate şi gelozia cumplită a tinerei au dus la o relaţie plină de acuzaţii şi despărţiri. La scurt timp după ce Maruca a rămas văduvă, când nimic nu-i mai oprea să-şi asume relaţia, prinţesa l-a înşelat cu filosoful Nae Ionescu. Mai bine de 7 ani a pendulat aceasta între Enescu şi Ionescu, ultimul părăsind-o în cele din urmă pentru o altă femeie, lucru ce a aruncat-o pe Maruca într-o depresie cruntă. A încercat chiar să îşi ia viaţa nefiind, dealtfel, la prima tentativă de suicid. Enescu a fost cel care a scos-o din ghearele morţii, ducând-o la un sanatoriu pentru boli psihice din apropierea Vienei. Imediat după ieşirea ei din sanatoriu cei 2 s-au căsătorit, la aproape 3 decenii de când se cunoscuseră, iar compozitorul a început o altă luptă – aceea de a-i oferi Marucăi luxul pe care şi-l dorea şi îl pretindea. Muncea enorm ca să poată câştiga suficient pentru mofturile soţiei, dar aceasta reuşea să cheltuie mereu prea mult şi prea repede dând naştere unor certuri monstruoase, care au devenit rapid o obişnuinţă. În 1946 cei 2 s-au stabilit definitiv la Paris, iar Enescu a continuat să lucreze enorm ca să îi păstreze soţiei stilul de viaţă obişnuit. Pentru Maruca nimic nu era însă de ajuns şi nu a redus pretenţiile nici după ce boala a pus stăpânire pe compozitor. Un accident vascular l-a lăsat paralizat pe Enescu pe jumătate din corp, moment în care soţia s-a descotorosit de el, ducându-l la un hotel. Proprietarul acestuia, român şi el, a fost cel care s-a ocupat de maestru până la finalul vieţii acestuia, pe 9 mai 1955.

Breloc - Dacia

Dacia 1300 este un autoturism de familie fabricat de compania Dacia din municipiul Pitești între anii 1969 și 1984. Acesta a apărut în urma licenței obținută de la compania franceză Renault, intrând în producție în august 1969 și având la bază modelul Renault 12. La acea vreme modelul avea un aspect modern și economic. Inițial, modelul dispunea de caroserie berlină cu 4 uși și 5 locuri. Blocul motopropulsor avea capacitatea cilindrică de 1289 centimetri cubi ce dezvolta 54 de cai putere, o viteză maximă de 144 kilometri pe oră și consumul de 7 litri pe suta de kilometri. În anul 1970 sunt lansate trei variante de echipare pentru modelul 1300: Standard, Lux, Lux Super 1301 (model destinat numai folosirii ca mașina de serviciu a membrilor PCR și Securității. Dacia 1301 Lux Super avea dotări ce nu se aflau pe modelele Standard și Lux cum ar fi: instalație radio din fabrică, scaune față supraînălțate, circuit de frână dublu, oglinzi retrovizoare exterioare, oglindă interioară cu poziție zi/noapte, parasolar pasager cu oglindă, torpedou iluminat, brichetă electrică, instalație spălare parbriz electrică, fiind disponibilă în culori închise, precum negru. În anul 1976 începe producția modelelor Break,echipate cu anvelope de dimensiunea 165 - SR -13 și jante 5j x 13, iar în anul 1975 este lansată autoutilitara Dacia 1302. Dacia 1302 se deosebea de 1300 numai prin suspensia spate și putea suporta o sarcină maximă de 500 kg. Între 1975-1985, au fost exportate 1500 de autoutilitare, cele mai multe ajungând în Argentina și 2500 autoutilitare în Columbia. Modelul 1300 a fost înlocuit de modelul Dacia 1310 în 1979, ce a rămas în producție până în 1984. Redau mai jos câteva dintre caracterisiticile tehnice ale autoturismului Dacia 1300 modelul standard:

motor frontal - 1,3 litri, montat în față
combustibil folosit – benzină
cutie de viteze – manuală în patru trepte
ampatamentul (distanța între osii) - 2441 milimetri
lungime – 4340 milimetri
lățime – 1636 milimetri,
înălțime – 1434 milimetri

Insigna - Mașinexport România

Mașinexport este o companie românească de export exterior cu sediul central în București, pe Strada Labirint, nr.205. Compania operează în sfera comercianților cu ridicata a utilajelor, echipamentelor și consumabilelor. Mașinexport a fost constituită în data de 28 decembrie 1994. În anul 2019 compania a raportat o creștere a veniturilor nete din vânzări de 10,29% în 2019 deși activele sale totale au scăzut cu 26,55%.

Medalie din handbal - Masculin 1977 - 1978

Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge și numai cu mâna, atât de băieți cât și de fete. Meciul are loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp și un portar) pe durata a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe goluri câștigă meciul. Acest sport ne-a adus mari satisfacții de-a lungul vremii.

___________ooOoo___________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII