Epaminonda's Blog.....: TRINITAPOLI

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de cultură

și arhitectură din localitatea italiana TRINITAPOLI, provincia

BARLETTA - ANDRIA - TRANI, regiunea PUGLIA și

câteva trimiteri poștale ilustrate.

Strada Roma - Magazinul Natalicchio

Strada Garibaldi

Strada XX Septembrie

Domul

Interiorul domului

Piața Primăriei

Sanctuarul Sfânta Fecioară Maria

Strada Libertății

Bulevardul Trinității

Trimiteri poștale

Vedere generală

Arhitectură locală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL HUNEDOARA

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insigna - A.S. Jiul Petrila - lupte (Asociația sportivă)

De-a lungul timpurilor, luptele libere la români s-au constituit în forme de manifestare a identităţii naţionale, prin concursuri ad-hoc, în cadrul sărbătorilor populare, unde tinerii îşi măsurau puterile. In privinţa sporturilor de luptă practicate cu diverse ocazii pe teritoriul românesc amintim;

a) „Harţa” – sau turnirul, cunoscut şi practicat în Ţara Românească. Cronicarii vremurilor amintesc de participarea unei echipe de cavaleri români în anul 1414 pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân la Buda (Ungaria) iar Vlad Ţepeş a fost chiar premiat la o astfel de întrecere în Austria. Există chiar şi o baladă, care s-a păstrat de-a lungul timpului şi care redă extrem de expresiv detalii privind această formă de întrecere;
b) „Pehlivănia” – sau lupta corp la corp, cunoscută şi practicată în Dobrogea. In anul 1679 Ion Neculce povesteşte despre o logodnă precizând că românii „s-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzici şi de giocuri şi de pehlivani şi de pusei. …adusese şi un pehlivan hindiu harap carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre, iute om era şi vârtos.”
c) „Trânta” – cunoscută ca fiind o componentă de bază din categoria jocurilor atletice autohtone, care prin afinitatea sa în rândul tinerilor şi prin efectele asupra calităţilor fizice şi morale ale practicantţilor a constituit permanent motiv de inspiraţie pentru creatorii de folclor.
Aria de răspândire a trântei a fost largă, aceasta îmbrăcând pe alocuri caracteristici specifice zonei de practicare. Cele mai cunoscute forme de practicare ale trântei au fost: lupta ciobănească; Lupta oltenească sau de curea (cu sau fară piedică); lupta dreaptă cu apucare în cruce; lupta cu fixarea brâului și lupta cu piedică; Prin diversitatea formelor sale, prin ecoul căpătat in folclor şi prin personajele pe care ie-a păstrat vii de-a lungul timpului, trânta – putem afirma fară riscul de a greşi – a contribuit la îmbogăţirea tezaurului cultural românesc. Culegătorii de folclor au remarcat adesea frecvenţa cu care apare „lupta pe cinstite” sau trânta în diverse balade sau legende, transmise prin viu grai de-a lungul timpului. Poveştile populare avându-l ca erou pe Făt-Frumos constituie exemple grăitoare privind aprecierea de care se bucura trânta ca modalitate de a soluţiona pe calea cea mai dreaptă orice conflict sau vrajbă. Baladele lui Mihu Copilu, Vidra, Ghiţă Cătănuţă, Gheorghiţă Zătrean, Păunaşul Codrilor etc. reflectă fiecare în parte secvenţe ale „luptei pe dreptate” şi evidenţiază profilul loial, cinstit şi plin de virtute al învingătorului în lupta sa împotriva răului. Mulţi ani mai târziu (în jurul anilor 1960), valanţele creatoare născute prin practica trântei de către tineretul din mediul rural au fost remarcate şi de către conducerea comunistă a României. Astfel „trânta sub formă de luptă dreaptă cu apucare în cruce…a fost introdusă cu ani în urmă în cadrul spartachiadei tineretului iar din anul 1968 începe să se desfăşoare Campionatul Naţional Sătesc de Trântă dotat cu Cupa U.T.C. în cadrul activităţilor sportive de masă sub egida DACIADEI. Apreciind efectele pozitive ale practicării trântei asupra organismului, precum şi aptitudinile tinerilor de la sate pentru practicarea acestui sport naţional, Ministerul Educaţiei şi învăţământului (n,a. de la acea vreme) a hotărât, începând cu anul 1985, introducerea trântei în Programa şcolară de educaţie fizică din mediul sătesc, la clasele VII- VIII şi IX-X. ” Campionatul naţional sătesc de trântă s-a desfăşurat în cadrul a patru etape: – etapa locală (pe asociaţie sportivă); – etapa pe comună; – etapa pe judeţ; – finala pe ţară; Competiţia s-a organizat exclusiv pentru tinerii de la sate având vârsta cuprinsă între 14-19 ani, ce concurau în limitele a 6 categorii de greutate (56, 62, 68, 76, 87, + 87kg) iar aceştia nu trebuiau să fie legitimaţi la vreo secţie sportivă de profil, neavând clasificare sportivă. In privinţa regulilor de desfăşurare a competiţiilor de trântă, corpul de arbitri, suprafaţa de luptă, echipament de concurs şi chiar tehnica de luptă s-au remarcat similitudinicu competiţiile de lupte greco-romane. Dacă trânta s-a perpetuat în timp la nivelul mediului rural, dezvoltarea luptelor sportive în România s-a produs în mediul urban. Primul contact al mişcării sportive româneşti cu luptele competiţionale s-a petrecut în ultima decadă a sec XIX sub forma franceză acestora (lupte greco-romane). Această formă de pionierat a luptelor de concurs era făcută cunoscută publicului amator pe arenele circurilor de către luptători străini (în special francezi), profesionişti. Prima menţionare a acestui tip de eveniment se consemnează în anul 1892 când pe arena circului „Sidoli” din Bucureşti se produc primele demonstraţii de lupte profesioniste sub conducerea francezului Doublier care a dat şi primele lecţii particulare. Un an mai târziu, în 1893, cu ocazia unei serbări desfăşurate în parcul Cişmigiu din Bucureşti au avut loc şi primele „întreceri între puternici”. Aceste evenimente aveau un caracter sporadic dar au trezit interesul publicului amator de evenimente sportive şi după o scurtă acalmie, în 1900 şi 1901 am fost iarăşi vizitaţi de luptători străini care şi-au etalat virtuţile şi abilităţile pe arena circurilor. Urmarea imediată a apetitului demonstrat de către publicul român pentru astfel de evenimente a fost organizarea unor aşa-zise „Campionate ale României” numite impropriu astfel, şi care aveau principal obiectiv câştigul financiar. Cu prilejul unui astfel de eveniment în 1902 se face remarcat şi primul luptător român cu reale calităţi, pe numele său Mitică Dona care îşi începe la scurtă vreme activitatea internaţională, participând la o serie de turnee tot în cadrul circurilor. După 1905 au început să apară şi primele societăţi sportive cu profil de lupte. Astfel, s-a organizat un concurs de lupte pe plan local de către „Societatea centrală română de arme şi dare la semn” (Societatea Tirul) iar medalia de aur a fost adjudecată de către acelaşi M. Dona. (Sursa NET - Federatia romană de lupte - Apariţia şi dezvoltarea luptelor în România)

Luptele greco-romane sunt un sport, un stil de lupte practicat la nivel global. Acesta a fost contestat la primele ediții ale jocurilor olimpice, dar începând cu ediția din anul 1908 a fost inclus în programul tuturor edițiilor jocurilor olimpice care au urmat. Doi sportivi asistați de un juriu se luptă timp de trei reprize a câte două minute fiecare până victorie. Câștigă acela care a fost mai bun timp de două reprize sau prioritar cel care își pune adversarul cu spatele pe podea (atunci se spune că a realizat tuș).

Acest stil de lupte interzice ținutul de sub talie, aceasta fiind diferența majoră între el și luptele libere, altă forma de lupte admisă la Jocurile Olimpice.

Petrila este un oraș din județul Hunedoara care include și localitățile: Cimpa, Jieț, Răscoala și Tirici. Prima atestare documentară a localității parvine din anul 1493. Teritoriul administrativ al orașului Petrila este mărginit la est de masivul Șurianu, la nord de Vârful lui Pătru, la sud de masivul Parâng și la vest de teritoriul municipiului Petroșani. La recensământul din anul 2011 orașul număra 22692 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 88%, maghiari – 4,61% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a orașului Petrila, astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 75,99%, penticostali – 6,51%, romano catolici – 5,78%, reformați – 2,22%, martorii lui Iehova – 1,23% și restul – nedeclarată sau altă religie. Enumăr câteva dintre atracțiile turistice ale zonei: rezervațiile naturale “Cheile Jiețului” (10 ha) și "Cheile Taia" (2 ha) și Monumentul Eroilor Români.

Casa pionierilor și șoimilor patriei Deva - 30 ani 1956 - 1986

Casa Pionierilor și Șoimilor Patriei din municipiul Deva, județul Hunedoara, a fost înființată ca instituție în anul 1956. Astăzi instituția poartă numele Palatul Copiilor, fiind situată pe Strada Mihai Eminescu, la nr.17, lângă Centrul Cultural “Drăgan Muntean”. Scopul activităţii Palatului Copiilor este de a promova învăţământul opţional în care elevii, își pot regăsi înclinaţii spre un anumit domeniu de activitate şi eventual talentele, care ulterior vor ajuta la orientarea voastră profesională. La cercurile din cadrul instituției copii vin din plăcere, pentru a-şi perfecţiona o îndemânare sau pentru a acumula cunoştinţe, în alt ritm şi în alt mod decât la şcoală. Desfăşurarea acestor activităţi în timpul liber al elevilor, dar pe bază de program, a devenit un bun prilej de odihnă activă, care se realizează prin alternarea activităţii şcolare, cu activitatea de cerc, la alegere. În cerc există în acelaşi timp o îmbinare sui generis între activitatea şcolară, joc şi muncă în adevăratul sens al cuvântului. În cadrul Palatului Copiilor există și funcționează cu succes următoarele cercuri: muzică și dans, sport și turism, pictură şi ceramică, tainele informaticii, arta fotografiei, culturi şi civilizaţii străine, ineditul în construcţiile electronice, abilitatea de a construi şi mânui mașini, etc.

Set 3 insigne - Expo minerit Deva Ediția II - august 1986

Înființarea Secției Deva a Societății Numismatice Române (SNR) a fost aprobată în adunarea generală a SNR din data de 26 septembrie 1982 iar în data de 24 octombrie același an a avut loc ședința de constituire efectivă a secție, având sediul la Casa de Cultură din municipiul Deva. Apariția a două secții în același județ (mai exista una la Petroșani) a reprezentat un factor de încredere la adresa numismaților de pe aceste locuri din partea conducerii SNR precum și un excepțional prilej de valorificare a uriașului potențial arheologic pe care îl reprezintă relicvele dacice și romane raspândite în tot județul. Cum activitatea insignografică la Petroșani era oarecum staționară, secția numismatică Deva a luat inițiativa organizării unor expoziții insignografice periodice pe temele cele mai la îndemână – turism, vânătoare, sporturi de iarnă și minerit. Deci la Deva s-au organizat anual expoziții de insigne (în total 9 ediții) în perioadele 1985 – 1990 și apoi 1996 – 1998. Ediția a doua a expoziției insignografice “Expo Minerit” din municipiul Deva, județul Hunedoara, a avut loc în data de 8 august 1986. Expoziția a fost organizată cu sprijinul Centralei Minereurilor Neferoase Deva, având caracter de concurs și fiind situată în spațiosul foaier al Casei de Cultură. Eu expus 26 de expozanți din orașele Arad, București, Craiova, Pașcani, Petroșani, Ploiești și bineînțeles Deva. Un fapt neplăcut s-a petrecut înainte de vernisarea expoziției. Panourile suport ale unui expozant de etnie maghiară au fost așezate în ordinea culorilor de pe steagul Ungariei- roșu, alb și verde. A fost nevoie de ochiul vigilent al unui tovarăș de la partid care a venit anume să cenzureze discret expoziția. S-a ordonat eliminarea acelor panaouri dinconcurs sau reorganizarea întregii expoziții, bineînțeles că s-a optat pentru varianta a doua, lucrând și noaptea de dinaintea deschiderii expoziției. Organizatorii au făcut o surpriză plăcută oferind participanților insigne în trei variante (cele postate mai sus) realizate la Monetăria Statului dar și alte premii. Redau numele câtorva dintre participanții de marcă: Nicolae Manu – Ploiești, Vasile Niță – Pașcani, Marius Popescu – București, Victor Măzureani – Craiova sau Costachi Vasluianu – Arad. Juriul expoziției a fost format din Ioan Dărăbanț, Mirel Dobrei și Florin Niculescu, iar premiile au plecat la: I.Vizesi Mihai – Deva, II.Rebedea Miron – Petroșani și III.Niță Vasiel – Pașcani.

Set 4 insigne - Drumeții veterani - Căprișoara 1993

Turismul este o activitate relaxantă, mult apreciată de locuitorii Văii Jiului - mari amatori de drumeţii şi buni cunoscători ai frumuseţilor naturii. În anul 1986, la sfârşitul verii, un grup de pasionaţi şi împătimiţi ai drumeţiilor montane, în frunte cu Aurel Dula şi Vasile Pollak, propun organizarea unei întâlniri anuale a veteranilor în ale drumeţiilor montane. La prima întâlnire care a avut loc în 1986 s-a hotărât ca următoarele să aibă loc la o cabană din munţii care înconjoară cu dărnicie Valea Jiului; întâlnirile nu erau însoţite de competiţii sportive, iar spre amintire veteranii vor primi câte o insignă, al cărei desen să reproducă o floare din bogata floră a munţilor noştri. Cu excepţia unei singure variante, toate piesele au fost bătute la Monetăria Statului Bucureşti, sunt ovale şi au dimensiunile 36/26 mm şi, cum este normal, unele piese sunt mai reuşite, în schimb, altele lasă de dorit. Aceste piese insignografice au fost gndite și proiectate de către: Nicolae Lazăr, Ion Liciu, Viorel Stroie, Dumitru Antonoiu, Tiberiu Kelemen și Iuliu Hornak. Ediţia a VIII-a a avut loc la Cabana Căprişoara, iar floarea folosită de această dată a fost clopoţelul albastru. Există cinci variante de culoare. Pe chenar este înscrisul DRUMEŢII VETERANI - CĂPRIŞOARA 1993.

Clopoțelul, denumirea științifică Campanula napuligera, este o plantă erbacee perenă din familia Campanulaceae. Tulpina este dreaptă, cu înălțimea de 100–250 mm, cu numeroase frunze ascuțite, alungite, fără codițe. Frunzele de la mijloc sunt mai înghesuite și mai late, dințate mărunt. Frunzele de sus sunt nedințate și mai înguste. Florile sunt albastru-violete, puține la număr. Sunt așezate la vârful tulpinii, câteodată îndreptate într-o parte. Floarea are un caliciu cu cinci dinți înguști și o corolă în formă de clopot cu 20 mm lungime, cu cinci lobi pe margini. Înflorește în lunile iulie-august. În România ea crește în munții Carpați, prin păduri de molid, prin pășuni și locurile ierboase.

Cabana Căprișoara (de forma unui castel) este situată în orașul Vulcan, pe Strada Decebal, la nr. 25. Se pare că această cabană va trece din patrimoniul turistic național în administrarea Termocentralei Paroșeni, care va construi la schimb una nouă, undeva în Pasul Vâlcan, denumită Castelul din Carpați, întocmai celui din cartea lui Jules Verne. Cabana Caprisoara are doua etaje plus parter, iar capacitatea de cazare este 65 de locuri. Constructia este amplasata in pasul Valcan la o altitudine de 1300 de metri, dar pe un drum paralel cu cel ce duce spre telegondola, asa incat, daca va fi construita una similara in zona telegondolei, acest lucru va fi benefic turismului inca nedezvoltat in aceasta parte.

Insigna - U.P. Coroești - brichetaj - XX ani (Uzina de preparare)

La Vulcan în anul 1897 (Valea Lupului) s-a construit un funicular, o separaţie lângă Jiu şi o uzină electrică. Ca o noutate în cadrul separaţiei Vulcan, în anul 1931, s-a pus în funcţiune prima presă de tip ,,Sahut-Corneur” pentru brichetaj. Instalaţia avea o capacitate de 10 tone / oră, producând brichete ovoidale. Actuala Preparaţie (Uzina de preparare) Coroeşti-Vulcan a început să fie construită în anul 1961 şi a fost terminată în anul 1965. În luna septembrie 1963 Preparaţia Coroeşti a îndeplinit primele ,,sarcini de plan” iar între 1963 – 1965 s-a montat a doua și respectiv a treia linie de spălare. Ca o noutate în fluxul tehnologic al preparaţiei a apărut în anul 1970 secţia de brichetaj. Doi ani mai târziu aa avut loc o retehnologizare de mare amploare. Preparaţia Coroeşti alături de preparaţiile Petrila şi Lupeni au făcut parte începând cu data de 1 aprilie 1972 din nou înfiinţata Întreprindere de Preparare a Cărbunelui Valea Jiului, întreprindere ce avea statutul de unitate componentă a Combinatului Minier Petroşani. La 1 ianuarie 1985 s-a schimbat denumirea din Preparaţia Coroeşti – Vulcan în Uzina de Preparare Coroeşti – Vulcan. Din punct de vedere administrativ, începând cu 15 februarie 2008 Uzina de Preparare a Cărbunelui Coroeşti – Vulcan a fost desfiinţată. Ca urmare a procesului de reorganizare a activităţii de preparare din cadrul Companiei Naționale a Huilei s-a înfiinţat Exploatarea de preparare a cărbunelui Valea Jiului cu sediul la Vulcan. Secţia de brichetaj înfiinţată în 1970 s-a închis în anul 1994. Aniversarea în anul 1990 a 20 ani de funcţionare a secţiei de brichetaj din cadrul U.P. Coroeşti a fost marcată printr-o insignă editată în două variante de culoare. Insigna are formă circulară cu un diametru de 30 milimetri, este confecţionată din tombac fiind emailată la cald la Monetăria Statului Bucureşti în 500 de exemplare. Sistemul de prindere este cu broşă.

Deva este un municipiu și reședință a județului Hunedoara, România. Are o populație de aproximativ 57000 de locuitori. S-a presupus că numele Deva este în legătură cu anticul cuvânt dac dava, care însemna „cetate”. Alte teorii susțin că numele s-ar trage de la o legiune romană care s-a transferat pe locul actualului municipiu de la Castrum Deva. Există argumente de ordin lingvistic care arată că toponimul Deva provine din cuvântul slav deva, care înseamnă „fecioară”.Prima atestare documentară a existenței localității Deva datează din anul 1269, fiind menționată prin cuvintele latine Castro Dewa. Pe hărțile medievale ea apare fie sub numele de Deva sau Dewan. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Deva, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură locale și trimiteri poștale, din vremuri diferite.

Tribunalul

Biserica română unită

Clădirea băncii

Cazarma honvezilor

Cazina

Spitalul

Școala primară de stat

Gimnaziul industrial de băieți

Hotelul Crucea Albă

Școala de băieți

Monumentul David Ferenc din cetate

Castelul Bethlen Gabor

Pavilionul cetății

Primăria

Piața Unirii

Prefectura

Județul Hunedoara este situat în provincia istorică Transilvania, România, pe cursul mijlociu al râului Mureș, în vecinătatea Munților Apuseni. Specific acestui județ este faptul că își are reședința în municipiul Deva și nu în Hunedoara. Județul se întinde pe o suprafață de 7063 kilometri pătrați și numără aproximativ 486000 de locuitori. Ca subdiviziuni administrative județul este compus din 7 municipii - Deva, Brad, Hunedoara, Lupeni, Orăștie, Petroșani și Vulcan, 7 orașe - Aninoasa, Călan, Geoagiu, Hațeg, Petrila, Simeria, Uricani și 55 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Hunedoara, dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din acest județ, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.