Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO GERMANE DE COLECȚIE

1. Moneda de mai jos celebrează pasărea Privighetoarea (în limba engleză Nachtigall). Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic, pe fundal se prezintă un fel de lentilă (lupă), peste care este prezentată o Privighetoare cântând, privind spre dreapta și stând pe o creangă. Undeva în dreapta sunt inscripționate literele majuscule XY (probabil simboluri ale gravorilor), iar la partea inferioară, curbat, este aplicată inscripția: “NACHTIGALL”. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, în jurul căreia sunt reprezentate 12 stele, fiecare având câte cinci colțuri. Lângă gheara din dreapta a pajurii este inscripționată litera majusculă X (probabil simbol al gravorului). Periferic circular, urmând conturul monedei sunt aplicate inscripțiile: “2016” (anul emiterii monedei),“20 EURO” (valoarea monedei) și “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele statului în limba germană).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 2016, valoarea – 20 euro, forma – rotundă, diametrul – 17,5 milimetri, greutatea – 3,89 grame, metal compoziție – aliaj aur, calitatea – proof, gravori - Bodo Broschat și Adelheid Fuss, și tiraj – 200000 bucăți.

Privighetoarea roșcată, denumire științifică - Luscinia megarhynchos, numită adesea pur și simplu privighetoare, este o pasăre migratoare insectivoră din familia muscicapidelor, de talie mică, de culoare brună pe spate, brun-roșcată pe târtiță și coadă și alb-cenușie pe părțile inferioare, care cântă foarte frumos. Ea cuibărește în sudul și centrul Europei, nord-vestul Africii, în sudul Rusiei, Turcia, Iran, Kazahstan până în Mongolia și nord-vestul Chinei. Privighetoarea este o pasăre de talie mică, are o lungime de 16-17 centimetri și o greutate de 16-39 grame și poate trăi până la opt ani. Este o pasăre secretoasă, mai des auzită decât văzută. Cântecul masculului este extrem de variat, frumos și plăcut la auz, greu de redat în cuvinte, inconfundabil cu cel al altor păsări. Cântecul poate fi auzit atât ziua (mai ales în orele dimineții), dar și toată noaptea, primăvara și la începutul verii. Hrana este formată mai ales din larve și adulți de insecte, uneori râme, păianjeni, melci și semințe și diferite fructe sub formă de boabe. Se hrănește atât de pe sol, cât și în stratul de frunziș. Se numără printre cele mai folositoare păsări, consumând cantități mari de insecte dăunătoare. Își instalează cuibul pe sol, sau la o mică înălțime la maximum 30 cm de la sol, între ierburi înalte, sub tufe sau pe aglomerări de ramuri căzute la pământ în putrezire, fiind foarte bine camuflat. Cuibul cu aspect voluminos, sub forma unei străchini, este construit de către femelă din diverse graminee uscate, frunze, resturi vegetale din jur și căptușit în interior cu vegetație fină și păr de animale. Depunerea pontei care are loc frecvent în a doua decadă a lunii mai. Ponta este formată de obicei din 4-6 ouă, clocite numai de femelă timp de 13-14 zile.

2. Moneda de mai jos celebrează pasărea Grangurul (în limba engleză Pirol). Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic, se prezintă un Grangur stând pe creangă, cu corpul orientat spre dreaptă dar privind spre înapoi. Undeva în dreapta grangurului sunt inscripționate literele majuscule XY (probabil simboluri ale gravorilor), iar la partea inferioară, curbat, este aplicată inscripția: “PIROL”. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură cu aripile deschise, după modelul pajurii de pe stema națională germană, în jurul căreia sunt reprezentate 12 stele, fiecare având câte cinci colțuri. Lângă gheara din dreapta a pajurii este inscripționată litera majusculă X (probabil simbol al gravorului). Periferic circular, urmând conturul monedei sunt aplicate inscripțiile: “2016” (anul emiterii monedei),“20 EURO” (valoarea monedei) și “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele statului în limba germană).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 2017, valoarea – 20 euro, forma – rotundă, diametrul – 17,5 milimetri, greutatea – 3,89 grame, metal compoziție – aliaj aur, calitatea – proof și tiraj – 200000 bucăți.

Grangurul, denumire științifică - Oriolus oriolus, este o pasăre migratoare din familia oriolidelor, ordinul paseriformelor, care cuibărește în pădurile luminoase de șes, văile râurilor montane, în plantații, livezi, terenuri de cultură cu copaci din Europa, Asia, nord-vestul Africii. Are lungimea de 21–24 centimetri și greutatea de 42 – 102 grame. Masculul are un penaj galben-auriu cu aripile și coada negre. Femela și păsările tinere au un colorit verzui cu aripile și coada mai întunecate. Cântecul este un fluierat sonor. Ponta are loc în mai-iunie și constă din 3-4 ouă albe cu pete brun-roșcate. Incubația este asigurată mai ales de femelă și durează circa 15 zile. Se hrănește cu insecte și fructe, în special cu cireșe.

3. Moneda de mai jos celebrează pasărea Buha (în limba engleză Uhu). Pe aversul monedei, în interiorul unui cerc periferic, se prezintă o Buhă stând pe o bucată de creangă, privindu-ne frontal și fix. Undeva în stânga jos a bufniței sunt inscripționate literele majuscule XY (probabil simboluri ale gravorilor), iar la partea superioară, spre dreapta este aplicată inscripția: “UHU”. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic continuu este reprezentată o pajură cu aripile deschise, după modelul pajurei de pe stema națională germană, în jurul căreia sunt reprezentate 12 stele, fiecare având câte cinci colțuri. Lângă gheara din dreapta a pajurei este inscripționată litera majusculă X (probabil simbol al gravorului). Periferic circular, urmând conturul monedei sunt aplicate inscripțiile: “2016” (anul emiterii monei),“20 EURO” (valoarea monedei) și “BUNDESREPUBLIK DEUTSCHLAND” (numele statului în limba germană).

Moneda are următoarele caracteristici tehnice: data emiterii – 2018, valoarea – 20 euro, forma – rotundă, diametrul – 17,5 milimetri, greutatea – 3,89 grame, metal compoziție – aliaj aur, calitatea – proof și tiraj – 200000 bucăți.

Buha, denumire științifică - Bubo bubo, numită și buhă mare,

bufniță mare, bufniță, este cea mai mare pasăre răpitoare de noapte din întreaga Europă, din familia strigidelor, cu penajul de culoare brun-roșcată, cu dungi negricioase, cu capul mare și ochii portocalii mari, cu smocuri lungi de pene pe cap. Este o pasăre sedentară, răspândită în aproape toată Eurasia. Trăiește mai ales în locurile sălbatice neperturbate cu terenuri inaccesibile, departe de așezări omenești – în ținuturi stâncoase cu pante abrupte și ravene, peșteri, păduri deschise cu copaci răzleți sau crânguri (evită pădurile dese), taiga, stepe împădurite, văile râurilor cu defileuri, cariere acoperite de vegetație; mai rar în terenuri agricole cu zone stâncoase sau pante abrupte propice. Buha este o pasăre uriașă (cea mai mare bufniță din lume). Are o lungime de 58-71 centimetri; mascul are o greutate de 1550-2800 grame, femela este mai mare și are o greutate de 2280-4200 grame. Longevitatea maximă în sălbăticie, cunoscută după datele de inelare, este de 29 ani, în captivitate până la 68 de ani. Vânează numai în timpul nopții, zburând fără zgomot, la distanțe de până la 15 km de cuib. Locul de odihnă de peste zi este în arbori bătrâni, în crăpături în stâncă sau în grote. Hrana este formată, în mod deosebit, din păsări de talii diferite, începând de la potârnichi, corvide, pescăruși, rațe, până la acvile sau cucuvele pe care le capturează numai noaptea în timp ce acestea dorm. De asemenea, se hrănește cu mamifere, începând de la popândăi, șoareci, șobolani, bizami, arici, lilieci, până la iepuri, dihori, jderi, nevăstuici. Atacă prin surprindere și mamifere mari cum sunt vulpile sau puii de căprioară cu o greutate de până la 17 kg. Se hrănește și cu broaște, șerpi, pești și chiar insecte sau crabi. Cuibul și-l instalează în scorburile mari ale arborilor, în găurile din pereți lutoși, stâncoși sau pe o buză de stâncă mai mare care este camuflată sub un perete, uneori își face cuibul pe sol. În zonele cu stuf și-l poate amplasa direct pe substrat, în inima stufului. S-au găsit însă cupluri clocind în cuiburile părăsite ale altor specii de păsări, spre exemplu în cel al ciorii de semănătură, berzei sau răpitoarelor mari. Cuibul și-l amenajează sumar fiind de fapt o mică depresiune în substratul ales. Bufnița păstrează locul de cuibărit mai mulți ani. Femela depune ponta în martie. Ponta constă în mod obișnuit din 2- 3 ouă, depuse la intervale de 2- 4 zile. Incubația durează 34-36 de zile și este asigurată numai de femelă, care este hrănită în tot acest timp de către mascul. Clocește o sigură dată pe an.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIOGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Ordinul Patriarhie Române "Santus Stephanus Magnus"

Piesa medalistică de mai sus este Ordinul Patriarhiei Române „Santus Stephanus Magnus” - o înaltă distincție ce se conferă unor personalități civile și ecleziastice pentru merite deosebite în munca depusă în apărarea și promovarea valorilor creștine, în slujirea Bisericii lui Hristos și a comunității umane. Distincția este confecționată din tombac acoperit galvanic cu aur și argint și are dimensiunile de 87 x 130 milimetri. Pe ea este reprezentat chipul lui domnitorului moldovean Ștefan cel Mare Sfânt.

Ștefan al III- lea, supranumit Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia — după cum am spus — fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură — ca să zic aşa —, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea).

Insigna - Arma militară transmisiuni - 120 ani

Istoria armei Transmisiuni a început în anul 1873, când, la 14 iulie, prin Înaltul Decret 1303, se înființa prima subunitate de telegrafie, în cadrul Companiei de minari din cadrul Batalionului 1 Geniu. Secţia de telegrafie era formată din: 1 şef de secţie, 15 manipulatori, şefi de ateliere şi 30 de lucrători telegrafişti. Încă din 1855, se înfiinţase o şcoală care a fost absolvită de primii şapte telegrafişti, iar în primăvara anului 1873 fuseseră trimişi pentru documentare în Franţa, Belgia şi Austria ofiţeri români, pe probleme referitoare la telegrafie. La 28 mai 1874, s-a hotărât, prin Înaltul Decret nr. 1132, creşterea numărului de secţii de telegrafie militară la patru. Acestea au participat la Războiul de Independenţă din 1877-1878, asigurând nevoile de conducere a trupelor. Primul ofiţer telegrafist din Armata Română a fost căpitanul Grigore Giosan, comandantul companiei de minari, întemeietorul primei şcoli de telegrafie militară. La 19 octombrie 1877, prin Decretul 1957, cele patru secţii de telegrafie au fost reorganizate în Compania 6 Telegrafie, care, la 5 decembrie 1877, a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român. În perioada februarie-martie 1878, compania s-a ocupat de strângerea liniilor telegrafice construite pe perioada războiului, care de acum nu mai erau necesare, iar în octombrie 1878, compania de telegrafie s-a desfiinţat, cele patru secţii de telegrafie fiind repartizate celor patru companii de săpători minari şi telegrafişti care aparţineau de batalionul de geniu. Imediat după încheierea Războiului de Independenţă (1877-1878), s-au conturat noi principii de organizare a transmisiunilor sub forma unei specialităţi militare distincte, având în componenţă telegrafişti, telefonişti, curieri etc. Tot în această perioadă, au apărut şi primele regulamente şi manuale în acest domeniu, specialităţile subunităţilor de transmisiuni diversificându-se în raport cu trupele pentru care asigurau legăturile (infanterie, artilerie, cavalerie). În perioada Primului Război Mondial, au apărut reguli specifice de organizare a transmisiunilor în vederea asigurării unor legături de comunicaţii stabile. În această perioadă, existau cinci companii de telegrafie şi un batalion de specialităţi, la dispoziţia Ministerului de Război. Mijlocul cel mai frecvent folosit a fost telefonul, Armata Română nedispunând de o dotare suficientă cu aparatură de telegrafie fără fir. La 30 octombrie 1919, Batalionul de Specialităţi a fost transformat în Regiment de Specialităţi, denumit ulterior Regimentul 1 Transmisiuni. În 1932, s-au înfiinţat încă două regimente de transmisiuni şi un batalion de transmisiuni de munte, iar la 1 aprilie 1932, în baza Înaltului Decret nr. 497, s-a înfiinţat Brigada de transmisiuni. Prin Decretul nr. 3818 de la 1 iulie 1942, transmisiunile au fost separate de arma geniului, prin înfiinţarea Comandamentului Transmisiunilor, a şcolilor de ofiţeri şi subofiţeri şi a Centrului de instrucţie al transmisiunilor. În perioada 1945-1989, au funcţionat Brigada de Transmisiuni, Comandamentul Transmisiunilor şi Comandamentul Trupelor de Transmisiuni. La data de 30 octombrie 1993, prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor, Informaticii şi Electronicii, prin contopirea Inspectoratului General al Transmisiunilor cu Direcţia Informatică şi Automatizarea Conducerii Trupelor şi Secţia Luptă Radioelectronică, ambele din structura Marelui Stat Major, iar la 1 mai 1997, prin Ordinul Ministrului Apărării Naţionale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor prin reorganizarea Comandamentului Transmisiunilor, Informaticii şi Electronicii şi înfiinţarea, la 30 aprilie 1997, a Direcţiei Comunicaţii şi Informatică din Statul Major General. La 1 mai 2006, tot prin Ordin al Ministrului Apărării Naţionale, denumirea s-a schimbat în Comandamentul Comunicaţiilor şi Informaticii. Rolul transmisioniştilor militari este deosebit de important şi de apreciat pentru buna desfăşurare logistică şi pentru derularea cu succes a misiunii asumate de corpul de armată respectiv. După integrarea în Alianţa Nord-Atlantică a existat o permanentă necesitate de actualizare a echipamentelor specializate folosite de structurile de comunicaţii. Au avut loc achiziţionări de echipamente moderne de ultimă generaţie contribuind asftel la o mai bună cooperare cu statele membre NATO.

Motonava Transilvania - Litoralul Mării Negre

Motonava "Transilvania" a fost o navă de pasageri construită în anul 1938 la șantierul naval „Burneister & Wein” din Danemarca, ce a fost lansată la apă pe data de 11 februarie 1938, iar la 26 iunie în același an sosește în portul Constanța. Nava avea următoarele caracteristici tehnice; deplasament - 6672 tdw, capacitate - 412 locuri, lungime - 128,55 metri, lățime - 17,61 metri, pescaj (partea scufundată în apă) - 5,70 metri, înalțimea de construcție - 8,5 metri, viteza - 25 noduri și echipaj - 146 membri. Nava a fost folosită de Serviciul Maritim Român pentru croaziere în mările Neagră, Mediterană și Roșie, oferind pasagerilor condiții de călătorie la standardele internaționale ale vremii. La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, a efectuat curse cu emigranți evrei către Haifa, pentru societatea „Aliyah” condusă, la București, de Eugen Meissner și Șamuel Leibovici. La sfârșitul anului 1941, când Anglo-Americanii au declarat război României, nava a fost blocată în Bosfor până în octombrie 1945, când și-a reluat cursele cu emigranți evrei către Haifa. Timp de peste 20 de ani a navigat în Marea Neagră, spre toate porturile acesteia,având la bord turiști români și străini dintre tovarășii de frunte, care i-au adus un loc de faimă în istoria marinei comerciale române. Uzura navei a condus-o apoi pe Dunăre, la Galați, inițial pentru reparații, dar costul acestora și lipsa de piese au transformat-o în navă școală pentru elevii academiei navale. Sus admiri o machetă a acestei motonave. La data de 9 septembrie 1979, din lipsa de remorcher disponibil nu i-a fost schimbat ancorajul în ciuda scăderii nivelului apei fluviului, astfel că la ora 8 și 15 minute s-a răsturnat în dana de nisip nr. 18 (km 150) de la Galați; nefiind nimeni la bord, nu au fost înregistrate victime. În anul 1983 s-a inițiat tăierea părții scufundate, reprezentând aproximativ 40% din corpul navei, restul rămânând la locul accidentului. În anul 2009 s-a organizat o licitație de către ministerul transporturilor pentru scoaterea și îndepărtarea restului epavei.

Căluțul de mare, denumire științifică - Hippocampus guttulatus, este un pește marin de 8-18 cm din familia Syngnathidae. Este răspândit în lungul coastelor europene ale Oceanului Atlantic de la Insulele Britanice și Țările de Jos până în Maroc, Insulele Canare, Madeira și Azore, și în apropierea coastelor din Marea Mediterană și Marea Neagră Culoarea corpului este cafeniu-roșcat sau brun-negricios, abdomenul cenușiu sau albicios. Corpul este răsucit în regiunea dinainte a capului și în regiunea cozii și comprimat lateral, cu coada îngustă și prehensilă, cu care se prinde de plantele acvatice. Întreg corpul este acoperit cu plăci osoase. Înotătoarea codală lipsește. Înotătoarea dorsala are marginea rotunjită. Capul și botul tubular seamănă cu capul unui cal, fenomen unic în clasa peștilor. Trăiește în apropierea coastelor, la adâncimi mici, printre tufele de alge sau de iarbă de mare ținându-se încârligat cu coada de acestea și cu restul corpului drept, vertical. Înoată în poziție verticală. Se hrănește cu alge și mici crustacei. Femela depune în mai-iulie până la 400-500 icre, de forma unor pere, în punga incubatoare de pe partea ventrală a masculului, unde stau 4 săptămâni. După trecerea acestui termen, masculul deschide punga și dă libertate puilor, fără a se mai îngriji de ei. Nu are importanță economică. În unele țări se usucă și se comercializează ca "ornament" sau „amintire" curioasă. Se poate folosi ca pește de acvariu, cu apă marină.

Litoralul românesc al Mării Negre constituie o parte a graniței de est a României se întinde de la granița cu Ucraina (Nord, în golful Musura) până la cea cu Bulgaria (Sud, la câteva sute de metri de localitatea Vama Veche), lungimea totală fiind de 245 kilometri. Este cea mai exploatată zonă turistică din România. De-a lungul malului mării se întind 2 municipii, 2 orașe mai mari și alte 2 orașe, mai mici, precum și numeroase stațiuni turistice de vară. În anul 2009, litoralul românesc a fost vizitat de 13 milioane de turiști, din care un număr de aproape 40000 au fost străini. Cam în acest timp pe litoralul românesc existau 249 de hoteluri dintre care 21 de hoteluri de o stea, 119 hoteluri de două stele, 81 de hoteluri de trei stele, 23 de hoteluri de patru stele și cinci de cinci stele (Saturn, Palm Beach, Mamaia, Grand Hotel Rex și Vega.) Între localitățile Doi Mai și Vama Veche există teoretic o altă Rezervație naturală integrală (terestră și maritimă) dar practic, lipsa de fonduri pentru rezervație și de informare a publicului duce, vara, la exploatarea și poluarea intensivă și a acestei porțiuni sudice a litoralului românesc. Perioada comunistă a însemnat, pentru litoral, patru orientări politice: presiuni asupra țăranilor și pescarilor pentru a colectiviza

gospodăriile, uneltele și bărcile, urbanizare intensivă cu realizări în stil utilitar precum cele ale arhitectului Cezar Lăzărescu, amenajări costiere și portuare de mare amploare, și supraveghere sporită din cauza statutului de „zonă de frontieră” și a prezenței turiștilor străini.

Insigna - PSD alegeri locale 2008 (Partidul Social Democrat)

Partidul Social Democrat (P.S.D.) este un partid politic din românesc, reprezentând social democrația în Parlament. PSD este alături de Partidul Democrat formațiunea succesoare a FSN, care se consideră continuatoarea mișcării social democrate de dinaintea instaurării regimului comunist. El s-a înființat în anul 1992 prin transformarea și redenumirea FDSN. Partidul a fost reprezentat timp de trei mandate la conducerea României de fostul secretar județean al PCR – Ion Iliescu și a guvernat singur sau a susținut guvernarea din România în mai multe perioade: între 1990 și 1996, 2000 și 2004, din nou între 2007 și 2009, apoi între 2012 și 2015 și din 2017 până în 2019. Pe plan internațional PSD este afiliat Internaționalei Socialiste, iar pe plan european – Partidului socialiștilor europeni, făcând parte din grupul europarlamentar Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților.

Insigna - Poșta română

Primul document privind existenţa serviciilor poştale pe teritoriul ţării noastre este "Hrisovul" dat de domnitorul Mircea cel Batrân, în anul 1399, la Giurgiu. Prin acesta, localităţile erau obligate să pună la dispoziţia curierilor domneşti mijloace de transport, cai şi căruţe pe două roţi, numite olace. La începutul ei, poşta cuprindea mai ales serviciul de transport al călătorilor şi al corespondenţei oficiale a domnilor şi marilor dregători. În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Mavrocordat stabileşte ca toţi curierii să treacă la stat, cu toate cheltuielile. Se construiesc localuri pentru călători şi funcţionari - aşa numitele hanuri de poştă, grajduri pentru cai şi se acceptă şi călătoria publicului cu poştalioanele, contra unei taxe. Până la Revoluţia din 1848, poştele au fost arendate unor particulari, de regulă pentru perioade de câte 3 ani. După 1850, în oraşele de reşedinţă administrativă, staţiile de poştă orăşeneşti au fost transformate în birouri poştale. În acea perioadă existau 30 de curse poştale, cu staţii de poştă, al căror punct nodal era Craiova. Din anul 1852 este organizat serviciul de corespondenţă pentru particulari, sub supravegherea Ministerului de Finanţe. La 12 noiembrie 1857, o comisie întrunită la Iaşi a hotărât introducerea timbrelor poştale pe teritoriul Moldovei. Au fost tipărite cu o presă manuală, bucată cu bucată, patru valori ale primei emisiuni "Cap de bour", pusă în vânzare pe data de 22 iulie 1858. La 23 iulie 1862, a fost emis Decretul 527 privind unificarea administraţiilor poştale din Moldova şi Muntenia, măsură realizată începând cu 1 august 1862. În urma unificării, conducerea direcţiei generale a fost încredinţată lui Panait Sevescu, care din decembrie 1860 ocupa aceeaşi funcţie şi în Muntenia. Perioada poştei moderne a început în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poştal cu cel telegrafic, la care, în 1893 s-a adaugat şi serviciul telefonic, luând naştere simbolul PTT. Aceasta decizie a fost luată în şedinţa Consiliului de Miniştri, care a avut loc în ziua de 29 august 1864, şedinţa desfăşurată sub conducerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În calitate de director general al poştelor şi telegrafelor, a fost numit maiorul Cezar Librecht, care ocupă funcţia de inspector general al telegrafelor încă din luna mai 1859. Compania Naţională "Poşta Română", denumirea actuală a poștei române, s-a înființat prin HG nr.371 din iulie 1998, prin transformarea fostei regii autonome Poșta Română.

_____________ooOoo_____________

PERSONALITĂȚI CULTURALE

PE BANCNOTELE LUMII