Epaminonda's Blog.....: MINUNI ALE ARHITECTURII MONDIALE

1. Podul Akashi-Kaikyō (Marele pod peste strâmtoarea Akashi), cunoscut și sub numele de Pearl Bridge, este un pod suspendat în Japonia, care traversează strâmtoarea Akashi (lățime – 4 kilometri), asigurând legătura între orașul Kobe, de pe insula Honshu și insula Awaji (și mai departe cu insula Shikoku), parte a autostrăzii Kobe-Awaji-Naruto.

Este cel mai lung pod suspendat din lume, având o lungime totală de 3911 metri cu deschiderea de 1991 metri. Podul, care are cabluri lungi de 4073 metri și 112 centimetri grosime, este construit în așa fel încât să reziste la vânturi de 286 kilometri pe oră, cutremure de 8,5 pe scara Richter și puternicii curenți de apă din zonă. Vara, din cauza căldurii, se întâmplă ca lungimea podului să varieze cu până la 2 metri în aceeași zi. Cele două turnuri de suport se ridică la 298 metri deasupra nivelului mării. Înălțimea tablierului podului variază între 65,72 și 282,8 metri. Podul a fost conceput de Satoshi Kashima, fiind construit între anii 1988 – 1998 și inaugurat pe data de 5 aprilie 1998, în prezența Prințului moștenitor Naruhito, soția sa Prințesa moștenitoare Masako și ministru construcțiilor Tsotomu Kawara. Pentru trecerea pe pod astăzi se percepe o taxă de 2300 yeni, zilnic pe pod trec 23000 de autovehicule. Podul este format din două substructuri (turnuri) și trei saprastructuri (trave) principale. Turnurile sunt situate într-o zonă cu curenți puternici de maree unde viteza apei depășește 7 noduri (aproximativ 3,6 metri/secundă). Trava principală este lungă de 1991 metri, iar celelalte două măsoară 960 metri. Podul are o lungime totală de 3911 metri, fiind proiectat cu un sistem de grinzi de rigidizare cu balamale duble, permițând structurii să reziste la vânt de 286 kilometri pe oră și cutremure cu magnitudinea de până la 8,5 grade pe scara Richter. Podul conține amortizoare de masă reglate proiectate să funcționeze la frecvența de rezonanță a podului pentru a amortiza forțele.

Cablurile de oțel de ancorare sunt formate din 300000 de kilometri de sârmă, fiecare cablu fiind gros de 112 centimetri și conținând 36830 fire de sârmă. Podul este echipat cu 1737 lumini dintre care: 1084 pentru cablurile principale, 116 pentru turnuri, 405 pentru grinzi și 132 pentru ancoraje. Pe cablurile principale sunt montate seturi de trei lămpi cu descărcare de mare intensitate în culorile roșu, verde și albastru. Modelul de culoare și tehnologia computerizată oferă o varietate de combinații. Există 28 de modele folosite pentru ocazii diverse (sărbători naționale, sau regionale, zile memoriale sau festivități). Costul total al podului este estimat la 500 miliarde yeni (3,6 miliarde USD la cursul de schimb din anul 1998).
2. Tunelul Canalului Mânecii este un tunel feroviar submarin, lung de 50,45 km, care leagă vestul Franței cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Mânecii. El se află pe locul 11 în lume în topul celor mai lungi tuneluri în exploatare. Acest tunel are cea mai lungă porțiune săpată sub mare respectiv 37,9 kilometri. Traversarea mașinilor, autocarelor, motocicletelor și camioanelor este asigurată de navete feroviare și durează aproximativ 35 de minute de la peron la peron.

Transportul călătorilor este asigurat de compania Eurostar care utilizează trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului și rețelei britanice (alimentare prin a treia șină). Viteza limită prin tunel este de 160 km/h. Săpat în stratul de cretă albastră albastră, la o adâncime medie de 40 m sub fundul mării (70 m adâncime maximă), tunelul este format de fapt din 3 galerii: două tunele feroviare, câte unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m și o galerie de serviciu lată de 4,8 m, prin care circulă vehicule speciale. Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicație. Acest sistem permite evacuarea călătorilor în caz de incendii și asigură și aerisirea tunelului. Aerul este introdus în galeria de serviciu pe la capete și este împins în tunelele feroviare prin clapete unidirecționale, ceea ce împiedică pătrunderea fumului de la un eventual incendiu în galeria de serviciu. Există și țevi între cele două tunele feroviare, pentru a permite aerului să se miște, reducând astfel rezistența la înaintare. La fiecare treime a parcursului subteran există legături între cele două tunele feroviare, pentru a permite izolarea unei secțiuni a tunelului în caz de necesitate. Din motive de securitate, tunelele feroviare sunt iluminate de 20000 de tuburi fluorescente și au un trotuar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapidă a călătorilor. Există antene care asigură comunicația radio cu suprafața. Construcția tunelului a costat aproximativ 105 miliarde de franci francezi (16 miliarde de euro), asigurați de investitori privați care au pierdut 87,2% din sumă la cursul curent al acțiunii. Terminalul francez al tunelului a fost conceput de arhitectul Paul Andreu. Tunelul a fost inaugurat oficial de către Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și președintele francez Francois Mitterand în cadrul unei ceremonii în Calais pe 6 mai 1994. Călătoria în interiorul tunelului durează 20 de minute. Călătoria totală pentru un tren-navetă este de 25 de minute, inclusiv parcurgerea buclei ce permite întoarcerea trenului. Tunelul Canalului Mânecii dispune de o echipă de pompieri francezi și englezi. Ei pot interveni în tunel cu ajutorul unor vehicule speciale ce circulă prin galeria de serviciu. alimentarea cu apă este asigurată printr-o țeavă ce parcurge întreg tunelul și dispune de racorduri potrivite normelor din ambele țări. În galeria de serviciu este menținută o presiune mai ridicată decât în tunelele feroviare, pentru a împiedica fumul să intre. Când este semnalat un incendiu sau o altă problemă, este declanșat un plan bi-național, numit binat. comanda dată de ofițerul de serviciu este "Binat go!".

În momentul în care lucrările de construcții erau la apogeu, numărul total de angajați era de 13000 oameni. Britanicul Graham Fagg și francezul Phillippe Cozette au fost principalii actori ai ceremoniei de spargere a ultimei porțiuni de tunel – 1 decembrie 1990. Un număr de 11 foreze au fost folosite pentru săparea tunelului. Împreună ele cântăreau 12000 de tone și fiecare dintre ele era lungă cât două terenuri de fotbal. Una din ele a rămas îngropată în partea britanică iar una a fost vândută în anul 2004 pentru suma de 39999 lire sterline. În fiecare zi tunelul este tranzitat de 400 de trenuri ce transportă în medie 50000 pasageri, 6000 de mașini, 180 autocare și 54000 tone mărfuri. Trei incendii au fost suficient de puternice încât au dus la închiderea tunelului (1996, 2006 și 2012). În prezent tunelul beneficiază de un sistem automat de extinctoare.
3. Alhambra este un imens complex de palate și fortărețe, unul dintre cele mai spectaculoase monument de arhitectură maură din Spania. Prima fortăreață arabă e construită aici în secoul al IX-lea, dar complexul, așa cum s-a păstrat până astăzi (grație faptului că, în 1492, nu a fost asediat), datează din secolele al XIII-lea – al XIV-lea, din timpul dinastiei Nasrid (ultima dinastie maură din Spania).

Complexul este format dintr-o fortăreață militară, Palatul Nasrid, palatul de vară Generalife și palatul imperial construit în secolul al XVI-lea de Regele Carol, la care se adaugă grădinile, care ar fi fost concepute după imaginea Paradisului. Esența Alhambrei este însă Palatul Nasrid, o capodoperă a stilului maur. Castelul Alhambra este situat la granița sud-estică a provinciei Granada. Arată ca o cetate maură obișnuită, dar toată frumusețea ei este înăuntru. În organizarea sa, Alhambra conține multe curți, fântâni, piscine. Fiecare curte are o intrare printr-o arcadă, iar în interiorul ei există camere frumoase - săli pentru sărbători și ambasadori, dormitoare. Materialul din care a fost construit complexul este interesant. Lutul și alabastrul de scurtă durată au fost utilizate în construcție. Dar meșterii din secolul al XIV-lea au reușit să creeze un adevărat miracol în Europa cu ajutorul lor. Desigur, caracteristica principală a palatelor maure este sculptura artistică din ipsos. Aici este deosebit de pronunțat. Interesul vizitatorilor este atras și de arcadele clădirilor, care seamănă cu stalactite simetrice.De vreme ce maurii trăiau în locuri aride, apa era de o valoare deosebită pentru ei, așa că complexul este împânzit de bazine și fântâni cu apă și inundat de verdeață abundentă. Restaturarea și redeschidera complexului au avut loc abia în secolul al XIX-lea. Construcția Alhambrei a început în timpul cuceririi Peninsulei Iberice de către musulmani în secolul al VIII-lea. În timpul domniei nazirilor din 1230 până în 1492, Granada a fost capitala Emiratului din Granada. Complexul vast de la începuturi cuprindea depozite, băi, clădiri rezidențiale, moschei, grădini și cimitire, înconjurat de un zid fortificat cu turnuri. Palatele Alhambrei care au supraviețuit până în prezent datează în principal din secolul al XIV-lea. Din interior, complexul este o combinație armonioasă de numeroase arce grațioase peste iazuri și canale, terase și curți cu fântâni, cascade de apă, ferestre sculptate, bolți, coloane subțiri și grădini pitorești din Alhambra. Apa pentru mauri a fost cea mai valoroasă resursă, care se reflectă în inscripția păstrată pe fântâna din curtea leului: „Uită-te la apă și privește rezervorul și nu vei putea decide dacă apa este calmă sau curge marmură ". Rezervoarele și canalele din Alhambra au fost umplute cu apă topită din munte . O poartă uriașă în formă de potcoavă îi întâmpină pe vizitatori cu o inscripție în arabă: „Lăudați pe Dumnezeu. Nu există alt Dumnezeu decât Allah și Mohammed este profetul său. Nu există altă autoritate decât Dumnezeu ”. Complexul arhitectural Alhambra este format din multe camere, turnuri, curți și pasarele. Fiecare element este unic și are propriul său scop. Pentru serbările și ceremoniile palatului, a fost construită „Camera Ambasadorilor”. Cupola înaltă a camerei este decorată cu un model de stea strălucitoare. Partea cea mai de est a palatului este Turnul Damas, cu o mică moschee, hol adiacent boltit și piscină. Restul turnurilor merită, de asemenea, o atenție specială. În cadrul complexului poate fi admirată Biserica Santa Maria de Alhambra, ce a fost construită între anii 1581 – 1618 conform planurilor lui Juan de Herrera și Juan de Orea și a arhitectului Ambrosio de Vico și are forma unei cruci latine. Se evidențiază apoi și Palatul Kalos V. Ordinul construirii palatului a fost dat de regele roman Carol al V-lea în secolul al XVI-lea. În centrul structurii pătrate se află o curte circulară înconjurată de coloane toscane la etajul inferior și o colonadă ionică în partea superioară. Astăzi, palatul găzduiește spectacole muzicale și de dans. Interiorul palatului lui Carlos al V-lea este parte a Muzeului de Arte Frumoase din Granada. La intrarea în complex se plătește un bilet astfel: adult – 14 E, copil 12-15 ani – 8 E, copil sub 12 ani – acces gratuit, adulți peste 65 ani și pensionari din UE – 9 E, persoane cu dizabilități – 8 E. Se poate plăti un tur al complexului cu ghid – preț 55E, lungimea traseului – 3,5 kilometri, durata – circa 3 ore. Alhambra este un monument al arhitecturii maure, un complex incredibil. Palat, turnuri, grădini, fântâni și, desigur, istorie! Înăuntru există punți de observare cu vederi frumoase spre Granada, munți și împrejurimi. Alhambra (Alhambra) în traducere din spaniolă înseamnă - „Castelul Roșu”. Alhambra este situată în oraș. Ansamblul este vizibil de departe. Cetatea de piatră roșie se contopeste cu solul roșu-maroniu al dealului La Cibica. Alhambra este o structură grandioasă: un complex de grădini și palate, unite de zidurile cetății. Drumul de la Granada la cetate trece printr-un frumos parc de-a lungul versanților Cuesta de Gomeres. Intrarea principală în complex este Poarta Justiției, construită în 1348. Este un arc monumental boltit din cărămidă construit în formă de potcoavă. În spatele arcului se află Poarta Vinului - Puerta del Vin, apoi - Plaza de Los Alhibes. În spatele acestei piețe se află intrarea în complexul palatului.Alhambra a fost cândva centrul politic și reședința emirilor din Granada. Creația arhitecților mauri a fost numită „paradisul pământesc”, „A opta minune a lumii”. Emiratul din Granada în secolele XIII-XIV a fost cel mai bogat stat din Spania. În această perioadă, stăpânirea arabă din Pirinei a intrat în ultima sa fază. Cetatea Alhambrei a devenit ultima cetate musulmană din peninsulă. Un zid de cetate cu o lungime de 2200 de metri înconjoară teritoriul castelului, unde în interior se află palatul Alambra în sine și serviciile palatului (toate clădirile din perioada 1238-1492). Alhambra nu are nici un plan clar, nici o axă majoră, pe ambele părți ale cărora ar fi amplasate aceleași clădiri. Mai degrabă, este un labirint de săli, pavilioane, turnuri care apar pe măsură ce apare nevoia sau în voia artistului în jurul a două curți mari. Camerele, pasajele, holurile separate sunt grupate în cel mai bizar și arbitrar mod în jurul acestor curți mari și mai mici.

Arhitecții Alhambrei au fost nevoiți să folosească întregul arsenal de mijloace picturale cunoscute de ei, să-și folosească toată imaginația pentru a crea un palat neîntrecut în lux. Toate elementele decorative ale complexului au fost calculate cu atenție, dar la prima vedere dau impresia unei anumite iraționalități. Excesele și fastul decorului suprimă principiul rațional. În complexul Alhambra, totul este organic: piatră, verdeață, apă. Jeturi de apă în cursuri subțiri invizibile și fântâni destul de tangibile trec prin plăcile de marmură și se răspândesc pe suprafața corpurilor de apă interioare. Nu există confuzie aici - direcția de mișcare a apei și punctele de incidență ale jeturilor de apă sunt calculate exact. Totul are o formă geometrică regulată, organizată: rezervoare, copaci, tufe îngrijite. „Dacă privești din exterior, este doar o colecție absurdă de turnuri și acoperișuri, fără o umbră de logică, fără un indiciu de consistență și grație arhitecturală. Este imposibil de ghicit despre frumusețea și farmecul care așteaptă vizitatorul din interior ”- aceasta este descrierea Alhambrei lăsată în 1829 de scriitorul american Irving. Acest contrast dintre exteriorul și interiorul Alhambrei poate uimi și astăzi pe oricine. Din lateral, Castelul Roșu arată ca o fortăreață severă. Din interior, Alhambra seamănă cu un paradis arhitectural de pe pământ. Palatul este interesant, deoarece este unul dintre cele mai vechi și bine conservate palate arabe din lume. De aceea, capitala Granada, sau mai bine zis Alhambra, este destinația preferată pentru turiști. Monumentul Arab, unul dintre cele mai vizitate din oraș, primește în fiecare an peste două milioane de oaspeți.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx________

CÂTEVA PLACHETE,

O MEDALIE ȘI O INSIGNĂ

DIN JUDEȚUL SIBIU

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Premiul Ziarului Universul

pentru sprijinirea sportului român

Jamboreea națională Sibiu 1932

Universul a fost unul dintre primele cotidiane de informaţie româneşti, care apărea la Bucureşti. A fost fondat la 20 august 1884 de către jurnalistul italian Luigi Cazzavillian venit în vechiul Regat al României, în anul 1877, în calitate de corespondent de război. Ziarul a apărut în două etape, cu o pauză în timpul primului război mondial, şi anume 20 august 1884 - 5 noiembrie 1916 şi 31 noiembrie 1918 -20 iulie 1953. Pe prima pagină alături de titlu erau două vignete, statuia lui Mihai Viteazul şi un dorobanț în stânga, şi respectiv statuia lui Ștefan cel Mare în dreapta și două devize "Dreptate pentru toţi" în stânga şi "Toţi pentru dreptate" în dreapta. Subtitlul a fost "foaie politică ilustrată", apoi "curierul dimineţii", înlocuit cu "cele din urmă ştiri din lumea întreagă", care a rămas până în 1953. Una din cauzele succesului ziarului a fost faptul că apărea dimineaţa, în timp ce toate celelalte cotidiene apăreau după-amiaza, iar alta a fost introducerea rubricii "faptul divers" în paginile sale, lucru ce a contribuit favorabil la tirajul ziarului. Universul a fost unul din primele ziare româneşti care a introdus mica publicitate, prin rubrica specială numită „Micul anunţător”. Cotidianul ,,Universul’’, fiind conectat la condiţii de imprimare şi de difuzare moderne (rotativă, servicii telegrafice directe), a fost un precursor al presei de marcă industrială. Ziarul Vestitorul din 1 noiembrie 1937 scria următoarele: Universul a ajuns ziarul cel mai popular graţie destoiniciei întemeietorului său, Luigi Cazzavillan. El l-a ieftenit, i-a înmulţit rubricile, a desvoltat reportajul, l-a pus la îndemâna celor mulţi cu o uimitoare repeziciune. A instituit şi premii de cercei, braslete, ceasornice, etc. pentru abonaţi. În acest chip ajunsese să aibă de pildă într-un orăşel ca Mizilul peste o mie de abonaţi. După moartea lui Cazavillan, în 1903, soţia sa a moştenit averea familiei şi a devenit, implicit, proprietara celui mai mare cotidian al capitalei. „Coana Tudoriţa” s-a recăsătorit în 1909 cu Nicolae Dumitrescu Câmpina, acesta preluând directoratul ziarului până la divorţul acestora, în 1914. În perioada interbelică (1918-1943) ziarul a fost condus de Stelian Popescu şi a avut o orientare de centru-dreapta. După naţionalizarea din 1948, ziarul a continuat să apară sub conducerea unui "comitet de direcţie". Ziarul fost desfiinţat la 20 iulie 1953.

A doua jamboree naționala (a cercetașilor) s-a desfășurat între 5 și 30 iulie 1932 la Sibiu. Pregătirea evenimentului a fost coordonata de la sediul Comandamentului Marii Legiuni (București, strada Haga, nr.3). Conducerea jamboreei a fost asigurata de un comisar general, in persoana lt-col. Ulisse Samboteanu, directorul Cercetasiei, ajutat de un comitet de comandanti. Jamboreea s-a desfasurat pe un platou din Dumbrava Sibiului, din pacate astazi nesemnalizat de nici o placa comemorativa (posibile locatii: o parte din amplasamentul actual al Muzeului Astra sau Valea Aurie - cel mai probabil). Dupa montarea corturilor si efectuarea lucrarilor de amenajare/delimitare, fiecare cohorta a cautat sa se diferentieze printr-un aranjament original (portaluri realizate din trunchiuri de lemn cioplite, inscriptii trasate cu crengi, cetina, muschi si pietris) si prin sugestii de elemente locale (elemente specifice, butaforii etc.). Au participat 2500 de cercetasi si comandanti, membri ai Marii Legiuni a Cercetasilor Romaniei, cat si reprezentanti ai organizatiilor din strainatate. Lordul Baden Powel a transmis salutul sau celor prezenti, fiind reprezentat de catre sir Hubert S.Martin, Directorul Biroului International al Cercetasiei.

Pe perioada jamboreei s-a inaugurat un curs pentru comandanti, tinut de prof. Mihail Iacob, cpt. Ioan Dimancescu si cpt. Marin I. Georgescu. Au luat parte majoritatea comandantilor veniti in Dumbrava Sibiului. Activitatile cercetasesti au inclus campare, excursii, concursuri, sezatori si festivitati. Pe data de 24 iulie, jamboreea a fost onorata de prezenta M.S. Regele Carol al II-lea si a Marelui Voievod de Alba Iulia (viitorul rege Mihai).In excursii, cercetasii au facut cunostiinta cu oamenii si traditiile din zona. Cu prilejul Jamboreei de la Sibiu s-a lansat o serie comemorativa de 6 marci postale.

Aceasta emisiune se constituie intr-o premiera mondiala la nivelul jamboreelor (internationale sau nationale). Tot cu aceasta ocazie se pune in circulatie un ecuson al jamboreei in completarea celorlalte elemente precum și insigna postată aici.

Placheta - Palatul Brukenthal - Galeria de artă

Biblioteca Brukenthal - Muzeul național Brukenthal

Ministerul Culturii și Cultelor

Muzeul Brukenthal din Muzeul Național Sibiu este cel mai vechi muzeu din România, având sediul principal în Palatul Brukenthal, construit de către baronul Samuel von Brukenthal între anii 1778 - 1788, pe o latură a Pieței Mari, la nr. 4 și 5. Muzeul a fost înființat în anul 1817 din colecțiile baronului Samuel von Brukenthal, la 7 ani de la deschiderea Galeriei Nationale din Londra. Muzeul a cuprins initial 1090 picturi din colectia particulara a baronului Samuel Brukenthal. Colectiile de arta europeana ale baronului Samuel Brukenthal au fost deschise pentru public inca din anul 1790, cu 3 ani inaintea deschiderii Muzeului Louvre. Galeria Brukenthal era mentionata in Almanach von Wien in anul 1773 drept a doua dupa galeria de tablouri a principelui von Lichtenstein. Palatul Brukenthal, locul de gazduire al Muzeului, este unul dintre cele mai insemnate monumente in stil baroc din Romania. Palatul a fost inaugurat in anul 1788, ca resedinta oficiala a baronului Samuel Brukenthal, care intre anii 1777 – 1787 a detinut functia de guvernator al Transilvaniei. Faţada principală a palatului, ieşită mai în faţă în comparaţie cu frontul celorlalte clădiri din piaţă, este o realizare târzie, într-un stil Baroc auster. Elementul central al faţadei este ancadramentul de piatră al portalului, susţinut de coloane deasupra cărora se ridică antablamentul. Ancadramentul este decorat cu elemente de plastică precum blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal şi alte elemente decorative baroc: urne, rozete şi festoane. Portalul principal se deschide spre pasajul de trecere (compartimentat în trei travee) prin care se poate accede în curtea palatului. Palatul construit de către Samuel von Brukenthal are un plan dreptunghiular, închizând între laturile sale o curte interioară. Un al doilea portal se află în fundalul primei curţi. Deşi are un concept similar cu cel al primului portal, este susţinut de atlaţi iar nu de coloane. Prin acest portal se face trecerea în curtea a doua, unde iniţial se aflau grajdul şi alte anexe gospodăreşti. In prezent muzeul este alcatuit din: Palatul Brukenthal, Muzeul de Istorie Naturala, Muzeul de Istorie, Muzeul de Istorie a Farmaciei, Muzeul de Arme si Trofee de Vanatoare si Casa Artelor (sediul expozitiilor temporare de arta contemporana). In incinta palatului sunt gazduite Galeria de Arta si Biblioteca Brukenthal. Galeria de Arta are urmatoarele expozitii permanente: Galeria de Arta Nationala, Cabinetul de Stampe, Colectia de Arta Decorativa si Pinacoteca Brukenthal. Palatul Brukenthal este primul muzeu deschis publicului pe teritoriul României de astăzi şi cel mai mare muzeu din sud-estul Europei. Construită în stilul barocului târziu, clădirea Brukenthal aduce atmosfera distinsă a palatelor vieneze în inima Sibiului. Nucleul colecţiilor valoroase găzduite aici l-a constituit pinacoteca baronului Samuel von Brukenthal, guvernatorul Transilvaniei, personalitate fascinantă a vremii. Aici pot fi admirate câteva dintre marile capodopere ale Europei, precum „Omul cu tichia albastră” a lui Jan van Eyck, alături de tablourile lui Hans Memling, Tiziano Vecellio Da Cadore, Peter Bruegel cel Tânăr şi Peter Bruegel cel Bătrân. Privită din Piaţa Mare din Sibiu, clădirea elegantă impresionează mai ales prin portalul de piatră, purtând blazonul aurit al familiei Brukenthal, alături de elemente decorative precum urnele ce încoronează stâlpii şi ghirlandele susţinute de rozete. Uşile masive de stejar pe care este sculptat cornul abundenţei îţi sugerează că intri într-un templu al artei şi opulenţei. La interior, trecând pe sub candelabrele cu sticlă de Murano şi tavanele bogat ornamentate cu stucaturi, vei păşi în cele mai impresionante încăperi ale palatului: saloanele de recepţie şi Saloanele Baroc, unde se aduna cândva toată lumea bună a Sibiului, în atmosfera distinsă a celebrelor serate şi recepţii oferite de baronul Brukethal.De la subsol la etajul al doilea al Palatului, vei traversa expresiile goticului, sculptura transilvăneană în piatră a secolelor XIII-XIX, cabinetul de stampe şi de cartografie, apoi arta medievală transilvăneană, covoarele anatoliene şi marile şcoli de pictură europene, de la cea germană şi austriacă, la cea italiană şi a Țărilor de Jos.

Jetonul - Hermanstadt 2017

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Piesa de mai sus este un jeton din material plastic roșu, rotund, cu diametrul de 29 milimetri, realizat cu ocazia întălnirii sașilor ardeleni în perioada 4 – 6 august 2017, organizate de Asociația Sașilor Transilvăneni. Pe avers, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă imaginea stilizată a Bisericii Evanghelice din Sibiu, sub ea fiind aplicată inscripția: “HERMANSTADT 2017”. Pe revers, și tot în interiorul unui cerc periferic liniar continu, este prezentată stilizat stema tradițională a municipiului Sibiu.

Stema municipiului Sibiului este atestată încă din secolul al XIII-lea.
Aceasta se compune dintr-un scut antic cu smalțul câmpului roșu. În acest câmp se află două spade încrucișate cu vârful spre talpa scutului, de argint, cu mănunchiuri de aur, care susțin prin garda lor o coroană foliată deschisă, de aur. Spadele străpung împletit o trinchetă foliată cu foi de nufăr, cu vârful spre talpa scutului, toate de aur. Scutul este timbrat de o coroană murală cu șapte turnuri, de argint. Inițial stema Sibiului a fost identică stemei scaunului Sibiu, constând în două spade încrucișate. În secolul al XIV-lea a fost adăugat triunghiul foliat cu frunze de nufăr. Stema Sibiului a fost utilizată și drept stema Transilvaniei într-un sigiliu din anul 1550. Semnificația elementelor stemei este următoarea:

Spadele încrucișate cu vârful în jos semnifică, potrivit uzanței medievale, luarea în posesie a pământului, voința cetățenilor de a apăra municipiul și drepturile lor civice.
Coroana foliată, numită în heraldica transilvăneană "corona regia", semnifică statutul de oraș liber regal, aflat pe fundus regius („Pământul crăiesc”).
Smalțul roșu al scutului simbolizează autonomia locală constituțională.
Trincheta foliată, semn al unității treimii, semnifică solidaritatea civică.
Stema ca întreg simbolizează comunitatea sibienilor, iar aurul semnifică aspirația locuitorilor spre prosperitate.
Coroana murală cu șapte turnuri indică rangul de municipiu reședință de județ.

Catedrala evanghelică din Sibiu este una dintre cele mai vechi și impresionante clădiri gotice din Transilvania. Forma actuală este cea de după renovarea din anul 1520, pe structura vechii bazilici romanice din secolul al XII-lea. În fața bisericii se găsește statuia episcopului Georg Daniel Teutsch (1817-1893), dezvelită în anul 1899. Interiorul bisericii este realizat în stil gotic, cu bolți arcuite și pietre funerare pe pereții din nord. Biserica se află situată în Piața Huet. Clădirea este dominată de turnul pe 7 nivele, cu patru turnulețe pe colțul acoperișului, semn că orașul avea drept de condamnare (în latină ius gladii, literal „dreptul sabiei”). Cu o înălțime de aproximativ 74 metri, biserica se află pe locul al doilea în România, ca înălțime, după Biserica Evanghelică din Bistrița. Corul catedralei este la balcon pe latura de sud și cuprinde o orgă în stil baroc realizată de un meșter slovac în anul 1671, care a înlocuit prima orgă adusă la Sibiu în anul 1585. În anul 1914 a fost instalată marea orgă a bisericii, cea mai mare orgă din sud-estul Europei, care în anul 1997 a fost complet renovată. Biserica este un amplu edificiu în stil gotic, cu planul format dintr-un cor poligonal compus din trei travee (părți ale unor bolți susținute de stâlpi), flancat la nord de o sacristie (loc de păstrare a locurilor de cult), urmează spre vest un transept (naos transversal care taie în unghi drept naosul principal al bisericii), apoi nava centrală și cele două laterale; în vest a fost construit turnul masiv, înglobat în cele din urmă într-un nartex (vestibul, pronaos) format, la rândul său, din trei nave. Biserica parohială evanghelică "Sf. Maria" din Sibiu face parte dintr-un complex de monumente istorice, care mai cuprinde casa parohială evanghelică și consistoriul districtual al bisericii. Partea cea mai veche a edificiului, așa cum reiese și dintr-un document din anul 1371 era corul dar foarte probabil se definitivase și planul bazilical al bisericii, inclusiv transeptul. Tot atunci începuse construcția turnului, ridicat doar până la înălțimea etajelor inferioare. În acel moment, biserica se prezenta ca o bazilică cu transept și sacristie, navele laterale având doar jumătate din lățimea navei principale. După câteva decenii în care, din motive mai puțin cunoscute, activitatea de pe șantierul bisericii fusese întreruptă, după anul 1424 au fost reluate lucrările. În această etapă au fost înălțați pereții navei centrale cu 2,60 metri, iar navele laterale au fost lărgite. Traveele dreptunghiulare ale navei au primit bolți în cruce pe ogive, ca și cele ale colateralelor, unde au fost refolosite vechile chei de boltă. În anul 1448 a început amplificarea spre vest a bisericii, prin construcția nartexului amintit mai sus, care a primit denumirea cunoscută azi - ferula. Aspectul bisericii a fost modificat pe latura sudică după anul 1474, când s-a hotărât transformarea bazilicii într-o biserică-hală. S-a supraînălțat astfel peretele exterior sudic, iar în interior, prin transformarea structurii zidului, s-a format o tribună laterală prevăzută cu boltă stelată. Tribuna a fost prelungită și deasupra navei sudice a ferulei, precum și deasupra transeptului, dar aici a fost apoi înlăturată. În 1494 a fost terminat turnul bisericii, supraînălțat cu încă două etaje. Alte lucrări mai puțin ample au constat din construirea celor două pridvoare situate pe laturile de sud și nord, ambele adăpostind câte un portal cu ancadramente gotice gotice bogat profilate. Deasupra portalului sudic a fost construită o capelă, iar în anul 1520 a fost ridicat turnulețul cu scara spiralată de pe aceeași fațadă, încheindu-se definitiv lucrările. În anul 1867 biserica a devenit catedrală, după transferarea scaunului episcopatului luteran săsesc de la Biertan la Sibiu. În exterior rețin atenția cele două ancadramente de portal plasate în interiorul pridvoarelor de sud și nord. Portalul sudic este mai vechi, fiind executat în anul 1457. În nord, pietrarul Nicolaus a terminat pridvorul în anul 1509, după modelul celui din sud.În nord-estul monumentului se află ușa de acces la sacristie, care deasupra cadrului cu baghete încrucișate are încastrat în zidărie un detaliu al unei uși în stil renascentist provenit foarte probabil din casa comitelui Albert Huet, blazonul său fiind datat în anul 1595. Pe fațada din sud a corului, deasupra unei uși gotice, este încastrat un relief cu tema Rugăciunea pe Muntele Măslinilor. Deși lucrarea a suportat intervenții ulterioare destul de radicale, se recunoaște scena în care Isus, într-un peisaj arid, stă îngenuncheat în fața potirului. În interior, în colaterala nordică, ogivele se sprijină pe console cu motive vegetale, una dintre ele fiind decorată cu o mască umană. Pe cheile de boltă sunt reprezentați Maria și Isus, apoi simbolurile evangheliștilor Luca și Marcu. Pe peretele de nord al corului se află o frumoasă frescă reprezentând Răstignirea, încadrată de un decor arhitectural în care sunt plasate o serie de personaje biblice și istorice. Pictura bisericii este executată de pictorul Johannes de Rosenau în anul 1445, presupus a fi originar din Austria. În mod cert, maniera sa de a picta poartă amprente specifice locului său de origine, iar din punct de vedere iconografic se pot sesiza și influențe italiene. Pictura a fost restaurată de pictorul restaurator Liviu Ciungan în anii 1989-1990. Deosebit de valoros și bogat este inventarul bisericii. Chiar dacă o serie de vase de cult din argint aurit, opere ale unor vestiți meșteri sibieni, precum Sebastian Hann, nu sunt accesibile publicului, alte piese de mare valoare pot fi admirate în biserică. Deasupra orgii se poate observa si ochiul lui Horus, semn clar folosit de Masoni. Ferula a fost despărțită de corpul central al bisericii în anul 1853, pentru a fi un loc pentru ceremonii mai intime. În ferulă există o galerie de 67 de lespezi funerare, unice în România. Până spre mijlocul secolului al XVIII-lea, personalitățile marcante ale orașului erau îngropate în biserică. Acest obicei a fost interzis în 1796, singura excepție fiind a baronului Samuel von Brukenthal. Tot în ferulă se mai păstrează vechiul amvon de piatră din anul 1520 realizat de Andreas Lapicida, o cristelniță de marmură din secolul al XVII-le, altarul de la Biserica fortificată din Dobârca, precum și alte obiecte bisericești.

Promoția ofițeri de artilerie 1932 - 55 ani * 1932 - 1987

Istoria Şcolii militare de artilerie, denumită mai târziu Şcoala militară de ofiţeri activi de artilerie sau Şcoala militară de ofiţeri activi de artilerie "Ioan Vodă" este foarte stufoasă, ea funcţionând ani buni pe lângă Şcoala militară de ofiţeri "Nicolae Bălcescu". Ea a pregătit cadre militare, ofiţeri de artilerie terestră, pentru nevoile armatei române.

De la data de 1 decembrie 1970 Şcoala militară de ofiţeri activi de artilerie "Ioan Vodă" a început să funcţioneze în localul prezentat în fotografia de mai sus. Odată cu restructurarea armatei, s-a restructurat şi sistemul militar de învăţământ şi prin urmare, în data de 15 iulie 1995, Şcoala militară de ofiţeri activi de artilerie "Iona Vodă" intră în componenţa Academiei Trupelor de Uscat "Nicolae Bălcescu", denumită ulterior Academia Forţelor Terestre. În continuare prezint câteva repere calendaristice în devenirea acestei instituții militare de pregătire a artileriștilor:

7 Aprilie 1881 - a fost înfiinţată Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu la Bucureşti, prin Înaltul Decret nr. 998 al Regelui Carol I, publicat în Monitorul Oficial din 17 aprilie 1881;
3 mai 1885 - ia fiinţă Şcoala de Ofiţeri de Artilerie;
16 Noiembrie 1892 - Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu se reorganizează pe două diviziuni: preparatorie şi de aplicaţie, prin Înaltul Decret nr. 3640 al Regelui Carol I;
2 noiembrie 1895 - Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu îşi schimbă denumirea în Şcolile de Artilerie şi Geniu, prin Înaltul Decret nr. 3640 al Regelui Carol I, care cuprindeau patru şcoli: Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu, Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu, Şcoala Superioară de Artilerie şi Geniu şi Şcoala Militară de Guarzi de Artilerie şi Geniu;
1896 - Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu devine Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină;
1 septembrie1901 - a fost înfiinţată Şcoala de Tragere a Artileriei - Comana, judeţul Vlaşca;
1910 - Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu este reorganizată în Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Artilerie şi Şcoala Specială (de Aplicaţie), prin Înaltul Decret nr. 284 al Regelui Carol I;
1915 - Şcoala Specială de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu îşi încetează temporar activitatea;
25 septembrie 1916 - Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină este mutată de la Bucureşti la Iaşi ca urmare a evenimentelor din acel an;
15 mai 1917 - Şcoala Militară de Artilerie, Geniu şi Marină se mută de la Iaşi la Botoşani datorită exodului populaţiei alungate de front spre nordul Moldovei;
1 februarie 1919 - Şcoala Militară de Artilerie se mută la Bucureşti separat de secţia de Geniu, după finalizarea reparaţiilor vechiului local al şcolii;
1916-1919 - Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu îşi suspendă temporar activitatea datorită războiului şi lipsei de cadre care se aflau pe front;
1920 - Şcoala de Trageri a Artileriei se transformă în Centrul de Instrucţie al Artileriei, cu reşedinţa la Râşnov;
25 iulie 1920 - Şcoala de Aplicaţie a Artileriei se mută la Timişoara, ca măsură a redistribuirii instituţiilor de învăţământ pe teritoriul naţional, prin Ordinul Ministerului de Război nr. 2464/1920;
3 iulie 1921 - Şcoala Militară de Artilerie este mutată la Timişoara, în vederea realizării unităţii de comandă;
1927 - Şcoala de Ofiţeri în Rezervă de Artilerie este mutată la Craiova, iar Centrul de Instrucţie al Artileriei a fost mutat de la Râşnov la Mihai Bravu;
31 august 1939 - Şcoala de Aplicaţie a Artileriei îşi încetează activitatea datorită celei de-a doua conflagraţii mondiale, prin Decizia ministerială cu nr. 2212; singura instituţie de învăţământ care mai funcţiona independent,
6 iulie 1940 - Şcoala Militară de Artilerie este mutată la Piteşti;
15 februarie 1945 - se desfiinţează Centrul de Instrucţie al Artileriei;
5 iulie 1946 - Centrul de Instrucţie al Artileriei s-a transformat în Subcentrul de Instrucţie al Artileriei şi a intrat în compunerea Centrului de Instrucţie Mixt; -â
10 august 1947 - Subcentrul de Instrucţie al Artileriei s-a transformat în Şcoala de Tragere şi Perfecţionare a Artileriei; â
1 octombrie 1948 - Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie se mută la Sibiu;
13 noiembrie 1948 – ia fiinţă Şcoala de Ofiţeri Tehnici de Armament;
30 iulie 1958 - Şcoala de Ofiţeri Tehnici Armament s-a contopit cu Şcoala Militară de Artilerie;
1 octombrie 1959 - ia fiinţă Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie;
25 iulie 1960 - Şcoala Militară de Artilerie devine Şcoala Militară de Ofiţeri Artilerie;
1 martie 1961 - Şcoala Militară de Artilerie intră în compunerea Şcolii Militare de Ofiţeri “Nicolae Bălcescu” cu sediul la Sibiu;
26 octombrie1970 - a fost înfiinţată Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie cu sediul la Sibiu, prin HCM nr. 1500, creându-se astfel cadrul organizatoric necesar pregătirii viitorilor ofiţeri de artilerie;
30 noiembrie 1970 - Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de Artilerie i-a fost conferit Drapel de Luptă prin Decretul nr. 491 din 30.11.1970 al Consiliului de Stat al R.S.R care a fost decorat de-a lungul timpului cu următoarele ordine: Ordinul ,,Steaua Republicii Socialiste România” clasa a II-a, Ordinul ,,23 August” clasa a II-a şi Ordinul ,,Apărarea Patriei” clasa I;
21 octombrie1974 - Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de Artilerie i s-a atribuit numele domnului Moldovei “Ioan Vodă”, prin Decizia Prezidenţială nr.28 din 21.10.1974;
1991 - Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie “Ioan Vodă” s-a transformat în Institutul Militar de Artilerie şi Geodezie “Ioan Vodă”;
1 iunie 1997 - Institutul Militar de Artilerie şi Geodezie “Ioan Vodă” s-a desfiinţat şi s-a înfiinţat Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie şi Rachete “Ioan Vodă”, prin Dispoziţia SMG nr.S/B3/1992 din 06.05.1997;
15 august 2002 - Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie şi Rachete “Ioan Vodă” s-a reorganizat structural, devenind Şcoala de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană “Ioan Vodă”;
1 august 2005 - În baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. MS 74 din 28.04.2005, pentru modificarea Ordinului nr. MS 179 din 14.12.2004 „Privind desfiinţarea, transformarea, resubordonarea, reorganizarea, redislocarea şi înfiinţarea unor comandamente, mari unităţi, unităţi, subunităţi şi formaţiuni din compunerea la pace a Armatei României în perioada 01.01.-31.12.2005”, la data de 01. 08. 2005, fosta Şcoală de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană ”Ioan Vodă”, s-a reorganizat în Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă care are în compunere şi Centrele de Pregătire pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană;
24 noiembrie 2005 - Şcolii de Aplicaţie pentru Unităţi Sprijin de Luptă i se acordă denumirea onorifică „General Eremia Grigorescu”. Totodată, Centrul de Pregătire pentru Artilerie Terestră preia denumirea onorifică „Ioan Vodă” (aprobarea ministrului apărării naţionale nr. DR. 5087 din 24.11.2005, OZU nr. 95 din 13.12.2005 al UM. 01473 Sibiu).
1 septembrie 2008 - În baza Ordinului ministrului apărării naţionale nr. MS 17 din 25.02.2008, „Privind desfiinţarea, transformarea, integrarea, resubordonarea, reorganizarea structurală, redislocarea şi înfiinţarea unor comandamente, mari unităţi, unităţi, subunităţi şi formaţiuni din compunerea Armatei României în perioada 01.02.- 31.12.2008”, la data de 01. 09. 2008, fostul Centru de Pregătire pentru Artilerie Terestră „Ioan Vodă”, s-a reorganizat în Centrul de Instruire pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană, prin comasarea vechii structuri cu Centrul de Pregătire pentru Artilerie Antiaeriană.
27 iulie 2009 – Centrul de Instruire pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană menţine denumirea onorifică „Ioan Vodă”. (aprobarea ministrului apărării naţionale nr. CP2. 6237 din 27.07 2009).

Artileria este arma destinată pentru sprijinul cu foc al operațiilor forțelor luptătoare, constituind mijlocul principal de lovire cu foc a obiectivelor terestre și de la suprafața apei. Legea nr.18 din 4 martie 1992 pentru ratificarea Tratatului cu privire la forţele militare convenţionale în Europa stipulează că:termenul artilerie înseamnă sistemele de mare calibru capabile să lovească obiective terestre, în primul rând prin executarea de foc indirect. Asemenea sisteme de artilerie asigură sprijinul de bază cu foc indirect pentru formațiunile de arme întrunite. Sistemele de artilerie de mare calibru sunt tunurile, obuzierele, piesele de artilerie combinând caracteristici de tunuri și de obuziere, aruncătoarele și sistemele multiple de lansare proiectile reactive cu calibru de 100 mm și mai mare.

Insigna - Sfatul chimiștilor tăbăcari - Mediaș XVI - 6 și 7 iun 1979

Mediaș, în limba latină - Media, în limba germană – Mediasch, în limba maghiară – Medgyes, în dialectul săsesc - Medwesch sau Medveš, este un municipiu și al doilea oraș ca mărime din județul Sibiu, care includ eși satul Ighișul Nou. Este situat în bazinul mijlociu al râului Târnava Mare la distanța de 55 km de Sibiu, 39 km de Sighișoara și 41 km de Blaj. În perioada romană pe teritoriul localității a existat castrul roman Media. Prima mențiune documentară, apare în anul 1267, sub numele Mediesy. Acest nume poate fi legat de numele unui trib secuiesc din secolul al IX-lea. În secolele al XII-lea – al XIII-lea, regii Ungariei au așezat în zona Mediașului coloniști germani, cunoscuți sub numele de sași. În anul 1318 sașii din Mediaș și cei din Șeica Mare au fost scutiți de obligația de a participa la oastea regală, obținând totodată și unele privilegii fiscale. În anul 1402 regele Sigismund de Luxemburg a eliberat scaunele Mediaș și Șeica de sub jurisdicția comitelui secuilor. Redau mai jos câteva repere calendaristice din istoria municipiului Mediaș:

1359 - Mediașul este numit pentru prima dată oraș (civitas).
1457 - Prima mențiune a breslei croitorilor și a celei vânzătorilor de postav din Mediaș.
1487 - Prima mențiune a breslei croitorilor și a celei vânzătorilor de postav din Mediaș.
1501 – În Mediaș existau deja 6 bresle
1552 – Orașul devine sediul judelui regal al scaunelor Mediaș și Șeica.
1586 – Este amintită “Schola civitatis” (Școala orașului).
1599 - Dieta întrunită la Mediaș l-a ales ca principe al Transilvaniei pe cardinalul Andrei Bathory.
1816 – 1824 – S-a construit Școala de fet
1826 – S-au construit Biserica Înălțarea Domnului și Școala greco catolică de către episcopul Ioan Bob
1863 – S-a introdus iluminatul electric
1872 – Inaugurarea gării Mediaș
1893 - Înființarea Cooperativei de economii și credit. Primele legături telefonice la Mediaș. Începe să apară “Mediascher Wochenblatt” (Foaie săptămânală medieșeană).
1902 - Se construiește un spital orășenesc cu 32 de paturi.
1908 - Transformarea spitalului și mărirea capacității la 160 de paturi. Construirea unei școli catolice elementare și a unei școli românești unite.
1910-1912 - Construirea liceului Stephan Ludwig Roth.
1911 - Construirea Școlii ortodoxe românești. Începutul exploatării gazului metan la Mediaș.
1935 - 28 Iulie - Sfințirea Catedralei ortodoxe cu hramul “Sf. Mihail și Gavril”.
1963-1965 - Se construiește noua gară.
1970 și 1975 – Meri inundații lovesc Mediașul

Pe teritoriul orașului au fost identificate, prin descoperiri fortuite, cercetări de suprafață și săpături sistematice, mai multe așezări rurale. La recensământul din anul 2011 municipiul număra 47204 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002 – 55153 locuitori), dintre care: români – 76,73%, maghiari – 9,63%, romi – 4,04%, germani – 1,48% și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a municipiului sibian Mediaș se prezintă aproximativ astfel: ortodcși – 71,55%, romano catolici – 3,42%, reformați -5%, penticostali – 1,59%, greco catolici – 3,68%, unitarieni – 1% și restul – nedeclarată sau altă religie. Încă din vechime orașul Mediaș un centru important de exploatare a gazului metan. În secolul al XIX-lea, vechile centre meșteșugărești de aici s-au transformat în fabrici și s-au produs aici primul cristal și primul email românesc. Fabricile cele mai cunoscute sunt: Emailul, Vitrometan, Relee, Alex Rom, Medimpact, Salconserv, Felam, Armax-Gaz, Magnet, Romgaz, Romanelec, Transgaz, Dafora etc. Sistemul de transport public din Mediaș este compus din autobuze și troleibuze. Prin Mediaș trec drumurile naționale DN14 și DN14A. Orașul este racordat la rețeaua feroviară din anul 1872, cu stație pe magistrala Teiuș-Brașov. Mediașul este un oraș pitoresc în care se simte îmbinarea dintre vechi și nou, cu o alternanță de stiluri arhitectonice, de la gotic la cel renascentist și neoclasic, la baroc și secession (Jugendstil). „Civitas Mediensis” și-a conservat trecutul istoric în 17 turnuri și bastioane, ziduri multiseculare înalte de peste 7 metri, 3 porți principale și 4 secundare de acces în vechea cetate. Biserica fortificată Sfânta Margareta deține un ansamblu valoros de picturi murale gotice, iar turnul are un ceas care indică fazele lunii. Această biserică este importantă și pentru că aici a fost închis domnitorul Țării Românești, Vlad Țepeș, în anul 1476, în urma unui conflict cu regele Ungariei, Matei Corvin. Tot aici principele transilvănean Ștefan Bathory a fost ales în funcția de rege al Poloniei.Centrul istoric al orașului apare ca un muzeu în aer liber. Monumentele medievale din piața castelului sunt unice în Transilvania. Orașul are o vechime de peste 7 secole, fiind menționat pentru prima dată, într-un document istoric în anul 1267, astfel fiind unul din cele mai vechi orașe ale României. Printre obiectivele turistice, putem menționa Turnul Croitorilor, Turnul Trompeților, Turnul Clopotelor, Casa Schuller (1588) Turnul Forkesch, Turnul Pietrarilor, Turnul Fierarilor. Complexul Arhitectural Franciscan din Mediaș include biserica și mănăstirea franciscană, care, în jurul anului 1444, au fost construite de ordinul franciscan. Complexul adăpostește exponate de mare valoare: tezaurul de la Șeica Mică, tezaurul de la Panade, diverse piese de ceramică populară. În anul 2010 existau în oraș 10 școli generale și 5 instituții de învățământ liceal.

Sibiu, arhaic Sibiiu, popular Sâghii, (în germană Hermannstadt, în maghiară Szeben sau Nagyszeben, în latină Cibinium) este reședința de județ și cel mai mare municipiu al județului Sibiu, România. Sibiu este un important centru cultural și economic din sudul Transilvaniei, cu o populație de aproximativ 155000 de locuitori. În vremea romană, zona Sibiului era cunoscută sub denumirea de Cibiniensis sau Cibinium, de aici derivând numele râului ce trece prin oraș (Cibin) și denumirea românească a orașului. În zona actualului cartier Gușterița a existat o așezare romană numită Cedonia. Sibiul a fost fondat pe locul unei mai vechi așezări, probabil slave, imediat după mijlocul secolului al XII-lea de către coloniști sași din teritoriul Rin-Mosela. Prima mențiune a cetății este făcută în anul 1191 sub numele Cibinium într-un document ecleziastic de la Vatican. Prima atestare documentară în forma Hermannstadt datează din anul 1223. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Sibiu, iar jos câteva dintre cele mai frumoase și mai reprezentative monumente de cultură și arhitectură sibiană.

Turnurile de fortificație cu Parcul

Direcția de electricitate

Seminarul Andreian

Comandatura

Cazarma de infanterie

Mănăstirea ursulinelor

Mănăstirea franciscană

Direcția financiară

Vechea Primărie

Piața Gării

Palatul mitropolitan

Biserica romano-catolică

Palatul de justiție

Palatul Societății ASTRA

Statuia Episcopului Teutsch

Direcția silvică

Județul Sibiu este situat în sudul provinciei istorice Transilvania, în podișul cu același nume, la nord de Carpații Meridionali, în România. Reședința de județ este municipiul Sibiu. Județul se întinde pe suprafața de 5432 kilometri pătrați și numără aproximativ 425000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 2 municipii - Sibiu și Mediaș, 9 orașe - Avrig, Agnita, Cisnădie, Dumbrăveni, Ocna Sibiului, Miercurea Sibiului, Săliște, Tălmaciu, Copșa Mică și 53 de comune. Sus am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Sibiu, iar jos câteva dintre monumentele istorice și arhitectonice inconfundabile ale județului dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.