Epaminonda's Blog.....: CHAPELLE-A-WATTINES * BELGIA

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea belgiană CHAPELLE -

A-WATTINES, municipalitatea LEUZE EN HAINAUT,

provincia HAINAUT, regiunea VALONIA, din vremuri

diferite și o vedere generală.

Școala

Biserica

Gara

Castelul La Cattoire

O intrare în localitate

Lăptăria Berliere

Vedere generală

xxx

O EPIGRAMĂ PROPRIE

O VORBĂ DE DUH

DE LA UN ÎNAINTAȘ

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Luna Bucureștilor 1369 - 1935 * 9 mai - 9 iunie

Sărbătoritus-a sub domnia regelui Carol II

primar general fiind Al.G.Bonescu

Produsul medalistic de mai sus este o medalie cu o singură față, ce s-a realizat în anul 1935 cu ocazia sărbătorii Luna Bucureștilor, care s-a bucurat de un mare succes și care s-a repetat și în anii următori. În centrul câmpului este reprezentată Cetatea București, din spatele căreia răsare soarele, pe raze fiind înscris anul 1369. În prim plan sunt reprezentanți ciobanul Bucur cântând oilor din fluier, având alături un câine. În partea de jos este reprezentat stema orașului București, timbrată de coroana cu cinci fleuroane, peste care este înscris anul 1935. Pe circumferință, între două cercuri liniare continui este aplicată legenda circulară: în partea superioară “9 MAI LVNA BVCVREȘTILOR 9 IUNIE”, iar în partea inferioară, pe două rânduri “SĂRBĂTORITV-SA SVB DOMNIA REGELVI CAROL II / PRIMAR GENERAL FIIND AL.G.DONESCU. ”

Câţi dintre bucureştenii de azi îşi mai aduc aminte de “Luna Bucureştilor”? De primele focuri de artificii în capitala de pe malul Dîmboviţei, de expoziţiile fastuoase, raliurile, concursurile sportive şi spectacolele de teatru? O lună în care locuitori din toate colţurile ţării se adunau între 9 mai – 9 iunie să petreacă şi să se distreze, pentru că Bucureştii erau în sărbătoare. Şi din 1948 pînă azi nici vorbă ca vreun eveniment să-i mai fi egalat amploarea şi să fi adunat atît amar de lume. Un succes din primul an. Ideea organizării “Lunii Bucureştiului” a fost lansată în 1934 de primarul general al Capitalei de atunci, Al. G. Donescu. Avea ca scop crearea unei legături între locuitorii României – prin expoziţii, evenimente culturale şi premiere în lumea tehnologiei. Prima ediţie, cea din 1935, s-a bucurat de un asemenea succes încît numărul vizitatorilor a depăşit 100.000. Ziarele vremii anunţau că “în curînd vom avea o lună a Brăilei, una a Galaţilor, o lună a Iaşilor şi una a Craiovei. Desigur ne aş-teptăm şi la o lună a Găieştilor, una a Mizilului şi aşa mai departe” (Gazeta Municipală, 1935). “În cîteva luni au ridicat un oraş întreg”. Pregătirile pentru prima “Lună a Bucureştiului” au început încă din primăvara lui ‘™35. Liniştea din Parcul Carol I a fost înghiţită de huruitul utilajelor şi forfota muncitorilor. După cinci luni de muncă asiduă, parcul a fost luat cu asalt de vizitatori din toată ţara. Principala atracţie a fost cartierul vechi. La ordinul regelui Carol al II-lea, a fost reconstituită o uliţă bucureşteană, cu Turnul Colţei, Casa Antim cu tipografia lui C.A. Rosetti, Hanul Manuc sau biserica Sf. Gheorghe cel Nou. Şi, pentru ca spectacolul să fie desăvîrşit, în fiecare seară erau organizate reprezentanţii puse în scenă de actori ai Teatrului Naţional, care au readus “pe uliţă” boierii, jupîniţele, măscăricii, lăutarii şi vînzătorii ambulanţi. Puţini bucureşteni mai ştiu de aceste poveşti. Bătrînii s-au dus de mult, dar amintirea acelor vremuri a rămas în mintea copiilor de odinioară, a pensionarilor de azi. “Aveam 12 ani pe atunci. Un astfel de eveniment nu ai cum să-l uiţi toată viaţa. Vă daţi seama, copil fiind, eram absolut consternat de tot ceea ce vedeam acolo. În cîteva luni au ridicat un oraş întreg” – spune cu mirare în glas dl Constantin, ajuns acum la 85 de ani. Prima manifestare internaţională. Un an mai tîrziu, în 1936, evenimentul s-a mutat pe Lacul Herăstrău, între Arcul de Triumf şi pasajul de cale ferată de lîngă Vila Minovici. Pentru prima dată în istoria ţării de după 1866, românii au putut lua contact cu istoria familiei regale. În pavilionul regalităţii au fost expuse poştalionul cu care venise în 1866 regele Carol I în România, automobilul cu numărul 30, utilizat de regele Ferdinand pe front în primul război mondial şi avionul în care a călătorit regele Carol al II-lea spre Bucureşti în 1930. Românii veniţi din toată ţara au putut vizita expoziţia “Satul Românesc”, actualul Muzeu al Satului, şi au urmărit pe Aerodromul de la Băneasa mitingul internaţional de aviaţie şi focurile de artificii. Tot atunci au fost introduse pe lista de expoziţii şi ţările Micii Înţelegeri, Iugoslavia şi Cehoslovacia, care au organizat în anii următori “Luna Belgradului” şi “Luna Praga”, la care a fost invitată să participe şi capitala României. Record de vizite: 200.000 de participanţi într-o zi. Anii următori au adus noi proiecte urbanistice – asanarea Lacului Floreasca şi sistematizarea rîului Colentina. Tot atunci, în prezenţa marinarilor aduşi tocmai de la Constanţa, a fost lansat primul vaporaş pe apele ce înconjoară Bucureştiul. Cu fiecare eveniment însă au crescut aşteptările vizitatorilor, dar şi costurile investiţiilor. Presa locală anunţa că “pentru “Luna Bucureştilor” din anul 1938 devizul pentru pavilioanele de beton ale viitoarei expoziţii se ridică la 25 de milioane de lei” , o sumă care depăşea toate aşteptările presei. În poza aplicată mai sus este un afiş care anunţa ampla manifestare Luna Bucureştilor.

Insigna - Dinamo București

Dinamo (la fel ca și Steaua) sunt un caz tipic de rescriere a istoriei si un exemplu ca spalarea creierelor a dat rezultate. Nu am nimic cu cei care sustin dezinteresat aceste echipe, chiar daca cei mai multi o fac din oportunismul si comoditatea de a tine cu cel mai tare la un moment dat. De altfel, sunt echipele cu cei mai multi suporteri de conjunctura. Vreau sa vorbesc despre ele nu din fanatism pentru alta echipa ci pentru ca mi se par exemple flagrante de falsificare a istoriei. Scopul infiintarii celor doua cluburi ale regimului comunist in Romania a fost acela de a arata ca intre tara noastra, proaspat anexata de blocul sovietic si “fratele mai mare”, U.R.S.S., exista legaturi “trainice”. “Masele” si-au insusit aceasta aluzie mai bine decat ar fi putut spera ocupantul sovietic si au inceput cu timpul chiar sa iubeasca sincer bocancul care le strivea. Ma rog, in cazul de fata, echipele purtatoare de bocanc. Minciuna cea mai draga a laudatorilor acestor corpuri straine din fotbalul romanesc e ca istoria sportiva incepe cu ei, respectiv ca aceste cluburi au adus glorie tarii. De doua ori fals. In primul rand, in Romania exista o miscare fotbalistica efervescenta inainte de al doilea razboi mondial. Cel putin la data infiintarii celor doua grupari exista nu numai un campionat cu traditie dar si ligi inferioare. Infiintarea Stelei si, anul viitor, a lui Dinamo direct in prima divizie constituie un pacat originar si o incalcare limpede a regulilor jocului. Imaginati-va ca ati infiinta acum un club de fotbal pe care ati cere sa il inscrieti direct in Liga Campionilor! Inca de la bun inceput se dadea semnalul ca nu avem de-a face cu simple echipe de fotbal ci cu echipele sistemului. Anul 1947, anul in care era infiintat Asociatia Sportiva a Armatei (viitoarea Steaua – nume pe care l-a primit abia in 1961) e unul dintre cei mai nefasti ani din istoria Romaniei. Cam care era atmosfera in tara? In februarie 1947, Consiliul de Ministri il proclama pe Stalin cetatean de onoare al Romaniei; Partidul National Taranist era desfiintat in urma unei inscenari comuniste, iar liderul sau Iuliu Maniu era condamnat la moarte si executat in acelasi an in care Regele Mihai era obligat sa abdice. Asocierea numelui Stelei cu cel al armatei e o manipulare grosolana, care dorea sa alipeasca aceasta echipa de un element propriu natiunii. De altfel, nicaieri in lumea libera nu exista echipe ale armatei sau ale politiei, aceasta fiind o absurditate cum ar fi existenta unei echipe a Guvernului sau a altor institutii ale statului. In anul 1947 trebuie retinut ca era vorba in fapt de o armata de ocupatie. Conducatorii militari care dusesera greul razboaielor fusesera asasinati sau marginalizati sub pretextul colaborarii cu aliatul german, locul lor la comnda fiind luat de membrii diviziei Tudor Vladimirescu. Acestia erau comunisti slab instruiti din punct de vedere militar dar indoctrinati prin stagii de pregatire la Moscova, multi alogeni, veniti literalmente pe tancurile sovietice in tara. Oricum, in acel an si aproape un deceniu dupa, in tara ultimul cuvant il avea o alta armata, armata rosie, care ocupase tara si isi impusese un guvern-marioneta. Ca si Dinamo, Steaua are si ea surate in tari din fosta Uniune Sovietica si imprejurimi, gen TSKA Sofia sau TSKA Moscova, de asemenea, club al armatei. Ca Steaua era de fapt un club care avea mai multe in comun cu armata rosie decat cu armata romana o dovedesc primele sale sigle, pe care sta la loc de cinste steaua rosie in cinci colturi de pe caschetele si tancurile sovietice. Abia in anii 60 aceasta stea va fi schimbata cu una de culoare galbena care sa induca ideea de patriotism, iar dupa Revolutie, steaua bolsevica avea sa fie denumita cu tupeu ca fiind „steaua crestina” de catre analfabetul care a devenit patronul clubului. Primele sigle ale clubului Steaua poarta nu doar steaua in cinci colturi ci si steagul rosu sau cununa cu spice din heraldica bolsevica. Tot rosul comunist e culoarea de baza si pentru Dinamo. Putini isi mai aduc aminte acum ca pana in 1989 si pe sigla clubului din Stefan cel Mare a figurat la loc de cinste o stea rosie in cinci colturi, ingalbenita mai apoi. Dupa Revolutie, conducatorii clubului Dinamo au mai renuntat la cateva simboluri definitorii, cum ar fi spicele de grau si litera D in grafia kirilica, aflat multi ani pe blazon. Anul in care Stalin dicta infiintarea unui club cu numele Dinamo si la Bucuresti (1948) e unul la fel de sumbru ca si precedentul, fiind anul deplinei comunizari a tarii. Parlamentul era inlocuit cu Marea Adunare Nationala, aleasa printr-un simulacru democratic, iar conducerea tarii era preluata in mod brutal si dictatorial de Gheorghe Gheorghiu-Dej. In cazul lui Dinamo, intentia lui Stalin de a arata ca exista legaturi multiple intre statele din imperiul comunist e mult mai vizibila. Echipe cu acelasi nume se vor regasi aproape in toate marile orase comuniste. De altfel, acestea se vor intalni periodic in competitii denumite dinamoviade si ramase in istorie prin aranjamentele proverbiale in urma carora castigatoarele erau stabilite in culise. Impunerea prin influenta politica in competitiile sportive va deveni marca acestor doua grupari asociate cu sistemul. Totul era permis. Jucatorii care nu puteau fi tentati de conditiile financiare excelente erau adusi prin cea mai sigura metoda de transfer imaginabila: recrutarea! Cum tot trebuiau sa-si satisfaca undeva stagiul militar obligatoriu nu avea decat de ales: la armata, la militie sau la puscarie. Diferenta nu era oricum prea mare. Steaua si Dinamo au inventat si sistemul cu false competitoare, umpland campionatul cu echipe satelit. Fata de Gloria Buzau de azi, inainte de 89, acele echipe purtau chiar in titulatura una din cele doua denumiri. Asa era cazul cu mai multe echipe gen ASA (Asociatia Sportiva a Armatei) Targu Mures, Steaua Mizil, Dinamo Pitesti, Dinamo Bacau, asta pentru a aminti exemple din „perioada romantica”. Spre sfarsitul anilor 80 in prima liga si-au facut intrarea triumfal FC Olt (echipa lui Piturca din satul natal al lui Ceausescu, Scornicesti) sau Victoria Bucuresti (echipa Securitatii, condusa de Mitica Dragomir). Prima a reusit promovarea in prima liga dupa un meci de pomina in care a reusit sa isi refaca golaverajul necesar. Scorul inregistrat, unul care nici nu batea la ochi in acele vremuri: 18-0 ! Cand toate aceste metode murdare nu erau suficiente se intervenea direct de catre „patronii” de facto ai cluburilor, respectiv Valentin Ceausescu pentru Steaua si Tudor Postelnicu (ministru de interne in 89) pentru Dinamo. De pomina a ramas episodul in care Steaua si-a trecut in palmares o Cupa a Romaniei pe care o pierduse pe teren cu un scandal monstru, printr-un decret semnat a doua zi de insusi Nicolae Ceausescu. De obicei, nici nu era nevoie sa se mai recurga la asemenea metode, dat fiind ca echipele reusisera sa devina adevarate representative nationale in conditiile in care isi alegeau practic orice jucator de pe piata interna. Sa te mandresti in asemnea conditii cu performante europene e o dovada de tupeu. Asemenea ispravi, gen castigarea Cupei Campionilor de catre Steaua in 1989 starneau doar ironii din partea presei straine care se amuza pe marginea hobby-ului beizadelei dictatorului de la Bucuresti. Sa fim seriosi, o echipa adunata cu forta de fiul unui Saddam sau Mobutu nu ar starni nimanui admiratia, ci ar intregi imaginea de tara subdezvoltata. Cum Steaua si Dinamo erau intr-o foame de trofee si medalii, trebuiau recuperate cam multe decenii in care alte cluburi adunasera performante si simpatizanti. Prin urmare, cele mai lovite au fost cluburile cu traditie. Unele, gen Ripensia Timisoara – primul club profesionist de fotbal din tara – au fost chiar desfiintate. Altele, ca Poli Timisoara, UTA Arad, Rapid Bucuresti, fortate sa retrogradeze. Gesturile de fronda costau si ele scump gruparile cu fani adevarati, pentru ca foarte multi ani cele doua cluburi au avut reale dificultati in a-si umple tribunele. Daca veti vedea imagini de la semifinala de Cupa Campionilor din 1986 veti vedea cadre bizare cu tribune intregi in verde. Asta pentru ca aducerea de autocare cu soldati chiar si la meciurile din cupele europene era o practica uzuala din lipsa de sustinatori. Sa nu uitam, privind acum numarul de fani oportunisti ai acestor doua echipe, si ca in anii 80 televiziunea de stat (singura existenta) nu mai transmitea meciuri din campionat decat daca una dintre competitoare era Steaua sau Dinamo. In 1990, ministrul sportului Angelo Niculescu a propus desfiintarea celor doua grupari care aduceau aminte de ocupatia comunista. Masura a fost luata in mai multe state care s-au rupt cu adevarat de acest sistem. Nume ca Dinamo Zagreb sau Varsovia au fost abandonate rapid pentru conotatia lor rusinoasa. La noi, insa, cum la putere ramasesera oameni din aceleasi structuri simpatizante ale echipelor cu epoleti, s-a optat, dupa cum se poate observa doar pentru unele cosmetizari ale unor sigle din care au fost sterse „discret” urmele trecutului. Sursa - NET - Blogul lui Schmoukiz

Dinamo Bucureşti este unul dintre cele mai vechi cluburi sportive din capitală, fondat 1948, şi este împărţit în mai multe departamente sau discipline sportive. Palmaresul general al clubului se prezintă astfel:
JOCURILE OLIMPICE (1956 - 2008)
- 122 medalii (35 aur, 38 argint, 49 bronz)
CAMPIONATE MONDIALE
- 797 medalii ( 243 aur, 260 argint, 294 bronz )
CAMPIONATE EUROPENE
- 880 medalii ( 248 aur, 301 argint, 331 bronz )
CAMPIONATE BALCANICE
- 3675 medalii ( 1254 aur, 1567 argint, 854 bronz )
JOCURI MONDIALE UNIVERSITARE
- 179 medalii (70 aur)
CUPA CAMPIONILOR EUROPENI
- 9 locuri I ( 3 volei masculin, 1 handbal, 1 rugby, 3 scrimă , 1 tenis )
- 5 locuri II (scrimă)
- 1 loc III (scrima)
CUPA CUPELOR
- 1 loc I (volei masculin)
RECORDURI OLIMPICE : 5
RECORDURI MONDIALE : 4
RECORDURI NAŢIONALE : 2632
TITLURI DE CAMPIONI NAŢIONALI : 10751
Sus am postat emblemele clubului Dinamo de-a lungul timpului.

Insigna - Imagrex - București - România

Produsul medalistic de mai sus este o insignă realizată la comanda IMAGREX București. Se pare că IMAGREX a fost o întreprindere de export a mașinilor agricole, de unde și-a luat și numele (prescurtarea de la Întreprinderea de mașini agricole - export).

Insigna - 25.IX.1982 - XXX (ani)

Institutul medico-farmaceutic București 1952

Invatamantul superior medical si farmaceutic din Bucuresti dateaza de mai bine de un secol. Carol Davila, medic roman de orgine franceza, in colaborare cu Nicolae Kretzulescu a pus bazele invatamantului medical din tara noastra, infiintand, in 1857 Scoala nationala de medicina si farmacie. Datorita activitatii sale au luat fiinta in tara noastra o serie de societati stiintifice: "Societatea medicala" (1857), "Societatea de cruce rosie" (1876), "Societatea stiintelor naturale" (1876), precum si doua reviste medicale: "Monitorul medial" (1862) si "Gazeta medicala" (1865). In razboiul pentru independenta (1877-1878) a condus serviciul militar al armatei. Constructia Facultatii de medicina a fost complet terminata si inaugurata in ziua de 12 octombrie 1903 cand s-a facut si inaugurarea statuii lui Carol Davila, asezata in fata facultatii. Initiativa ridicarii unui monument al lui Davila a fost luata la primul congres medical national care a avut loc la Bucuresti in octombrie 1884. Statuia, opera valoroasa a lui Carol Storck, a fost turnata in bronz in atelierele Scolii de arte si meserii din Bucuresti. Inaugurarea edificiului facultatii inseamna o data importanta in evolutia invatamantului medical din Bucuresti. Noul local a adus mari imbunatatiri in functionarea laboratoarelor si organizarea lucrarilor practice, precum si in intreaga activitate didactica. El a adapostit pentru o vreme si o parte a sectiei de farmacie. Cu toate greutatile intampinate, Scoala nationala de medicina si farmacie s-a dezvoltat treptat, si la 12 noiembrie 1869, a devenit posibila infiintarea Facultatii de medicina din Bucuresti, care si-a deschis cursurile in ziua de 22 noiembrie 1869. A fost prima facultate de medicina in cadrul Universitatii din Bucuresti, si, totodata, pe terotoriul tarii noastre; prin ea stiinta medicala a reusit sa se impuna, atat in tara cat si peste granite. In 1898, Scoala de farmacie devine sectie a Facultatii de medicina, recunoscandu-i-se caracterul de institutie de invatamant superior. Ea functioneaza in aceasta situatie pe langa Facultatea de medicina pana in 1923, cand se infiinteaza Facultatea de farmacie, ca institutie separata, in cadrul Universitatii din Bucuresti. Un rol insemnat la crearea Facultatii de farmacie si la stimularea cercetarii stiintifice farmaceutice l-a avut profesorul Stefan Minovici (1867-1935). Sus am postat logo-ul si o fotografie cu sediul central al Universitatii de Medicina si Farmacie "Carol Davila" din Bucuresti - fost I.M.F. (Institutul de Medicina si Farmacie).

Carol Davila, pe numele adevărat Carlos Antonio Francesco D’Avila (Charles Davilla) (născut 1828, Parma, Italia şi decedat 24 august 1884 în Bucureşti) a fost medic și farmacist român de origine franceză, cu studii în Germania şi Franţa. Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Sosește în România la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce și-a dat doctoratul la Paris și după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champagne și Cher. Ar fi trebuit să stea în Valahia doar 3 ani dar a stat până la sfârșitul vieții. A fost invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar. A contribuit fundamental la organizarea învățământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanțe, care s-a distins apoi în timpul Războiul de Independenţă. Modelează viața medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecții sanitare și cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câștigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la București, îi dă numele Elena Doamna, după soția lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape și Regina Elisabeta. Al treilea domn este Carol I, sub a cărui protecție își desăvârșește în cea mai mare măsură opera. Prima soție, Maria Marsille, fiică de medic francez (Alphonse Constant Marsille) și de boieroaică româncă, a trăit doar un an după căsătorie. Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil. Avea doar 24 de ani. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata Goleștilor, o frumusețe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se naște primul copil, Alexandru, viitorul scriitor și om de teatru. Vor urma două fete, Elena, (viitoarea Elena Perticari), Zoe și încă un băiat, Pia. Ana a devenit colaboratoarea de nădejde a soțului ei, o adevărată parteneră de muncă și sacrificii. Încă de la sosire Carol Davila are mari probleme de sănătate. Din cauza primei lui locuințe întunecoase și umede, de pe cheiul gârlei, Dâmbovița, tânărul face reumatism și, cu timpul, acesta duce la pareza unui braț pe care-l va ține adesea îndoit la spate. În 1865, după ce inspectează închisoarea de la Telega și consultă deopotrivă soldați și pușcăriași, face tifos. În timpul Războiului de Independenţă din 1877 face un antrax infecțios în regiunea cefii, care trebuie operat de urgență, are o furunculoză generală și crize de sciatică care-l fac să umble în baston. Construiește, din aproape în aproape, un sistem medical care funcționează și organizează serviciul sanitar militar și civil. În 1855 înființează o școală de felceri iar în 1856 o școală secundară de chirurgie cu program școlar teoretic-liceal și sanitar-militar. Când adversarii filoruși fac demersuri pentru închiderea școlii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o mențină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menținerea tinerei instituții, pe care Davila o transformă curând în "Școala națională de medicină și farmacie". După 10 ani, în 1869 înființează Facultatea de Medicină. Între timp Davila întemeiază învățământul farmaceutic și pe cel veterinar, fondează numeroase societăți și reviste de specialitate (între care Asociația medicilor români, Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferințe medicale și ține prelegeri cu demonstrații experimentale la Sfântu Sava, înființează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din București, introduce concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale. În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetițe din mahalale, iar la puțin timp înființează și un orfelinat de băieți. Cât timp a trăit Davila a funcționat și o școală de surdo-muți, cu atelier de tâmplărie și sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultațiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge în diferite regiuni ale țării epidemii grave, călătorește și inspectează spitale, participă la Expoziția universală de la Viena din anul 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor și elevelor din școliile sale. La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoașterea oficială a patriotismului "străinului" față de noua lui țară și, la Camera Deputaților, se propune acordarea cetățeniei române. Totuși, faptul se împlinește abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui, serviciul ambulanțelor militare și al trenurilor sanitare este pregătit din timp și sute de vieți sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi și răniți primesc îngrijiri. Primește decorații și de la români și de la turci. Principele Carol îi telegrafiaza Elisabetei : Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl invidiază și, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Școlii de Medicină, îi iartă cu greu "extrema distincție, eleganța și naturalul manierelor, farmecul conversației, felul spiritual, vesel și plin de duh în care istorisea, ca și bogăția instrucției". În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanță cu concursul elevilor români din Paris și de a se consacra în ajutorul victimelor războiului. La 5 mai 1874 a fost propus pentru inițiere în francmasonerie. Davila continuă să muncească cu și mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari ale secolului și încercă să formeze caracter și la elevii lui. Elevii săi sunt trimiși la marile facultăți din Europa și se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înființată la București. "Ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți." spuneau foștii săi elevi. Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt: DAVILA. Este suficient pentru toată lumea. La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuşi a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central. Personalitate complexă, Carol Davila a fost perceput în mod diferit, uneori contradictoriu de către contemporani. Sabina Cantacuzino, care l-a cunoscut, scria despre el, cu buna sau rea intenţie: „Era un om plăcut, deștept, activ, bun organizator, dar ambițios și, se zicea, lingușitor. El fusese adus de Știrbei, dar se avu bine pe rând nu numai cu toți domnitorii: Cuza, Carol, ci cu fiecare ministru, lucru foarte rău văzut pe vremurile acelea de lupte politice pasionate, neținându-se socoteală că era străin și avea un scop special în activitatea lui. Zicea că este fiul natural al lui Franz Lisut și al contesei d'Agout; semăna mult cu cel dintâi, dar nu e menționat în nici o biografie a marelui muzicant. El ne spunea că numele îi vine de la un oraș în Spania(Avila). Era de o violență nespusă și martiriza strașnic, deși o iubea, pe biata lui nevastă. Când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea ușile de tremura casa.” ?!?!?

Insigna - Mașinexport - Bucharest - Rumânia

Mașinexport este o companie românească de export exterior cu sediul central în București, pe Strada Labirint, nr. 205. Compania operează în sfera comercianților cu ridicata a utilajelor, echipamentelor și consumabilelor. Masinexport a fost constituită în data de 28 decembrie 1994. În anul 2019 compania a raportat o creștere a veniturilor nete din vânzări de 10,29% în 2019 deși activele sale totale au scăzut cu 26,55%.

Insigna - Internațional Fair - Bucharest - România

ROMEXPO S.A. este liderul industriei romanesti de targuri si expozitii. În 1959 autoritatea administrativa a Capitalei decide construirea unui spatiu expozitional, ca efect al cresterii economice accelerate si al extinderii relatiilor comerciale internationale. Centrul expozitional urma sa fie construit folosind solutii arhitecturale de avangarda. Drept urmare, in 1960 se realizeaza planurile pavilionului 1 - Cupola centrală. In aprilie 1962 acesta este inaugurat printr-un congres cu participarea a 11000 de persoane.

Arhitectura pavilionului este una din cele mai moderne din Europa, devenind emblematica pentru Bucurestiul modern. In 1963 se infiinteaza Oficiul de Expozitii din cadrul Camerei de Comert a Romaniei, care, in 1968, va deveni Intreprinderea de Targuri si Expozitii, specializata in organizarea de expozitii in tara si a participarilor oficiale romanesti la targuri straine. In octombrie 1970 se organizeaza prima editie a TIB Desfasurat pe o suprafata totala de 70.000 mp la TIB 1970 au participat peste 1.000 de expozanti din 30 tari din care 18 participari oficiale. Pana in 1981, TIB va fi organizat bienal. In mai 1974 este inaugurat TIBCO - Targul International de Bunuri de Consum Bucuresti, desfasurat pe 16.500 mp, avand expozanti din 11 tari. Din octombrie 1981 TIB si TIBCO fuzioneaza, devenind expozitie anuala. În decembrie 1991 Intreprinderea de Targuri si Expozitii devine ROMEXPO S.A., societate pe actiuni cu capital privat, avand ca actionar majoritar Camera de Comert si Industrie a Romaniei si a Municipiului Bucuresti. Incepand din 1990 se implementeaza programul strategic de diversificare a structurii evenimentelor expozitionale, astfel incat de la o manifestare anuala se ajunge la peste 40 de targuri, expozitii si saloane comerciale in 2003. Deasupra am postat logo-ul ROMEXPO și o poză cu clădirea Pavilionului central Romexpo din București. Cine trece pragul Complexului Expozitional Romexpo – București este de fiecare data impresionat de monumentalitatea cladirilor componente, cu deosebire cea a Pavilionului Central (unicat in Romania). Complexul, acest colos desfasurat pe zeci de hectare, reprezinta un reper semnificativ pentru potentialul economiei romanesti din trecut, dar mai ales pentru cel actual in plina expansiune pe o piata concurentiala acerbă. Realizat in anul 1962 de un colectiv condus de arhitectul Ascanio Damian, Pavilionul Central este legat de piata din capatul Soselei Kiseleff printr-o esplanada larga, marginita de spatii verzi. Edificiul se compune din doua parti importante, constructia perimetrala si cupola. Prin cele trei galerii situate la cote diferite, legate intre ele prin scari libere, dispuse ritmic si radial, se realizeaza un interesant echilibru arhitectural interior. Aria construita este de aproximativ 10.000 mp, pavilionul inscriindu-se intr-un diametru de aproape 180 de metri. Inaltimea totala este de 42 de metri, iar diametrul cupolei este de 93 de metri. La incheierea constructiei, receptionata in ianuarie 1962, executantul lucrarii preda Camerei de Comert, in calitate de beneficiar, obiectivul de investitii, acesta fiind inclus de la bun inceput in patrimoniul Camerei. Inca de la inceput a existat o fireasca preocupare pentru folosirea in cea mai mare masura a constructiei. In principal, au fost avute in vedere trei directii: organizarea de expozitii romanesti, de expozitii straine si de manifestari culturale. In ceea ce priveste expozitiile romanesti, s-a optat pentru organizarea targului anual numit „Pavilionul de mostre”, manifestare expozitionala care insotea contractarea centralizata a „fondului pietei“ pentru marfuri metalochimice, textile-confectii- incaltaminte si agroalimentare. Referitor la expozitiile straine, au fost propuse pentru primul an sapte manifestari de acest gen, dintre care nu s-au materializat decat trei. Prima expozitie straina organizata in Pavilionul Central a fost Expozitia industriala franceza, care s-a desfasurat in iunie 1962, urmata de manifestari similare din Germania Federala si Austria. Cea de-a treia directie de actiune n-a avut succes, spatiul oferit de Pavilionul Central fiind nefunctional pentru o buna parte dintre tipurile de spectacole caracteristice epocii. Expozitia Realizarilor Economiei Nationale (EREN ‘64) a fost organizata pe un teren de peste 100 de hectare, intins de la malul Lacului Herastrau pana dincolo de Pavilionul Central si de la Casa Scanteii pana catre Strandul Herastrau (numit in epoca Strandul Tineretului). Inaugurarea oficiala a EREN a avut loc vineri, 21 august 1964. Fata de interesul de care s-a bucurat EREN ‘64, s-a luat hotararea ca o noua editie sa aiba loc in 1969. Manifestarea a continuat si dupa aceea, in ritm de una la cinci ani, dar sub numele adaptat de EDES, adica Expozitia Dezvoltarii Economico-Sociale. Ideea organizarii unui targ comercial international cu caracter industrial la Bucuresti precede, fireste, organizarea primei editii a TIB. Ideea organizarii unui targ industrial a venit firesc, cu atat mai mult cu cat practica desfasurarii targurilor in strainatate era cunoscuta in Romania. Si de la idee la materializare n-a mai fost decat un pas. În ziua de 31 mai 1968, in presa a aparut informatia avand urmatorul cuprins: „Potrivit unei hotarari a Consiliului de Ministri, cu incepere din anul 1970, in Capitala se va organiza, la fiecare doi ani, in luna octombrie, Targul International – Bucuresti. Complexul expozițional Romexpo este cel mai mare complex expozițional din România, situat în Piața Presei Libere din București. Suprafața totală a complexului este de 421700 metri pătrați din care 203021 metri pătrați suprafața totală a pentru expuneri, împărțită în 42 de pavilioane, 35000 metri pătrați, parcarea de 2200 locuri. Pavilionul central al complexului, numit în timpul regimului comunist Pavilionul Expoziției Economiei Naționale, a fost construit între anii 1960 - 1963, pe fostul spațiu al tribunelor hipodromului București, după planurile arhitecților Ascanio Damian, Mircea Enescu, Vera Hariton și inginer Dan Mateescu. Pavilionul, înalt de 42 de metri, cu o suprafață construită de 10000 metri pătrați este edificat pe un plan circular cu diametru de 180 de metri și are o cupolă cu un diametru de 93 metri. Pavilionul este racordat la rețeau feroviară a României, în acest sens în spatele construcție, în partea opusă intrării fiind construită o cale ferată.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului iar mai jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale municipiului București, de acum sau altădată.