Epaminonda's Blog.....: MONUMENTE ALE EROILOR BUZOIENI

Bisoca este o comună din județul Buzău care mai are în componență și alte sate; Băltăgari, Lacurile, Lopătăreasa, Pleși, Rece, Sările și Șindrila. Comuna se află în nordul extrem al județului, în zona cursului superior al râului Râmnicul Sărat, la poalele muntelui Bisoca. Comuna este legată de restul județului prin șoseaua județeană DJ204C care o leagă de Vintilă Vodă și apoi municipiul Buzău. Același drum județean duce spre nord către comuna Jitia din județul vecin – Vrancea. La recensământul din anul 2011 comuna număra 2791 de locuitori dintre care; români – 97,74% și restul – altă etnie sau nedeclarată. Din punct de vedere confesional populația comunei se prezintă astfel; ortodocși – 97,74% și restul – altă religie sau nedeclarată.

Unicul monument istoric de pe raza comunei Bisoca este Mănăstirea Poiana Mărului de lângă satul Băltăgari, pe DJ204C, monument clasificat drept monument de arhitectură de importanță națională.

În curtea bisericii satului Bisoca, din comuna buzoiană cu același nume, cu hramul „Sfinții Voievozi”, a fost ridicat după 1990, un monument de marmură, în formă de trunchi de piramidă, cu o cruce la partea superioară, așezat pe un soclu de ciment mozaicat. Ca elemente decorative are frunze de laur și medalioane cu inscripții: “În amintirea eroilor căzuți pentru libertatea poporului și a patriei în Decembrie 1989”, “Și eroilor din 1916 -1918”, “Și eroilor din 1941 - 1945”, “Și tuturor eroilor patriei”, fără a fi înscris numele vreunui erou. În jurul monumentului sunt mai multe cruci de eroi, din lemn, în avansată stare de degradare, ce amintesc de cimitirul eroilor amenajat aici cupă cel de-al doilea război mondial.

Lângă aceiași biserică, în anul “1934, iunie 10, prin inițiativa preotului Luchian” și cu sprijinul văduvelor de război, s-a ridicat o troiță, din lemn de stejar, care poartă pe partea din față inscripția, “România. În amintirea eroilor din războiul din 1916 – 1918, comuna Bisoca”, iar pe spate inscripția, “România. Eroii de războiu. Eroii neamului 1916 – 1918 ”. Pe cruce sunt înscrise numele celor 67 de eroi, foarte greu lizibile.

În cimitirul satului Sările din comuna buzoaină Bisoca, lângă biserica cu hramul “Nașterea Maicii Domnului”, în poziție centrală se ridică un monument sub formă de obelisc, cu cruce în partea superioară , din ciment mozaicat, așezat pe un mic postament, protejat de un gard de ciment. Pe fațada monumentului sunt înscrise numele eroilor satului, nu în totalitate, căzuți pe câmpurile de luptă din cele două războaie mondiale, 10 în primul război mondial și 19 în cel de-al doilea. În spatele monumentului se află o cruce din lemn cu inscripția “Eroii neamului român”. Printre cei căzuți se numără și învățătorul Dumitru Savel, sublocotenent, mort în Caucaz.

xxx

O VORBĂ DE DUH

DE LA ÎNAINTAȘI

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

_________xxx_________

CÂTEVA

PLACHETE ȘI MEDALII

DIN JUDEȚUL PRAHOVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Placheta - Muzeul Județean de Istorie

și Arheologie Prahova

1848 - 1998

Un veac și jumătate de la Revoluția Română de la 1848

Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a fost înființat în naul 1955 prin strădania ctitorului muzeelor prahovene, prof. Nicolae Simache, astăzi devenind o prestigioasă instituţie de cultură, care prin cele 17 secţii muzeale deschise publicului, valorifică expoziţional, ştiinţific şi cultural-educativ, creaţii materiale şi spirituale din patrimoniul prahovean, naţional şi universal. Clădirea a fost dată în folosință în anul 1865, avînd inițial destinația de gimnaziu și fiind opera renumitului arhitect Alexandru Orăscu, în stil neoclasic. Instituția de cultură este situată pe strada Toma Caragiu, nr.10.

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din acel an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională. Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania și Bucovina sub stăpânire austro-ungară), în timp ce Moldova și Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman. Revoluția de la 1848 a fost o revolt nationalist a burgheziei europene desfășurată în anii 1848 – 1849, îndreptată împotriva ordinii încă supranaționale stabilite de Congresul de la Viena (1814 - 1845). Revoluțiile de la 1848 au dat semnalul deșteptării naționalismului european, fiind cunoscute de aceea și sub denumirea de "primăvara popoarelor". Deși înăbușite, revoluțiile de la 1848 au fixat pe termen lung obiectivul creării statelor naționale în Europa, obiectiv definitivat cu ajutor american (conform programului în 14 puncte al lui Wilson, abia după primul război mondial. Deasupra se prezintă drapelul revoluționarilor români și o reproducere după acuarela lui C. Petrescu cu studenți revolutionari români prezentând drapelul revoluției române la Paris. Pe drapele se distinge chemarea revoluției române” DREPTATE, FRĂȚIE”.

Consfătuirea județeană arbitrii fotbal

Ploiești 25-IX-1984

Istoria fotbalului românesc începe cu o menţiune ambiguă. Se spune că la Arad, în anul 1888, “un grup de tineri bătea mingea”. Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0.

A.I.I.R.

Asociația inginerilor de instalații din România 1988 - 1998

A XXX-a conferință națională de instalații

Sinaia - România 16 - 18 octombrie 1988

Asociaţia Inginerilor de Instalaţii din România – (A.I.I.R.), are calitatea de persoană juridică, acordată prin Sentinţa nr. 932 din 26 martie 1990 a Judecătoriei Sectorului 1, Bucureşti. SEDIUL Sediul AIIR este la UniversitateaTehnică de Construcţii Bucureşti - Facultatea de Inginerie a Instalaţiilor, B-dul Pache Protopopescu nr. 66, sectorul 2, Bucureşti. Asociaţia are scopul de a crea cadrul organizatoric pentru membrii asociaţiei, în vederea realizării măsurilor, conceptelor şi acţiunilor care să conducă la dezvoltarea, perfecţionarea şi creşterea aportului specialiştilor de instalaţii la asigurarea condiţiilor de viaţă şi munca a oamenilor. AIIR are următoarele obiective: ridicarea nivelului ştiinţific şi de pregătire profesională a inginerilor de instalaţii; promovarea ştiinţei şi tehnicii moderne în domeniul instalaţiilor; sprijinirea şi promovarea tinerilor ingineri sau studenţi de instalaţii, ce dovedesc calităţi profesionale deosebite; promovarea schimbului de idei intre membrii asociației; asigurarea documentării tehnice în domeniul instalațiilor; participarea la elaborarea şi analiza actelor normative, a prescripţiilor tehnice şi a programelor de cercetare din domeniul instalaţiilor; colaborarea cu alte asociaţii similare din ţară şi din străinătate sau cu organizaţii internaţionale; sprijinirea iniţiativelor privind perfecţionarea activităţii din învăţământ, cercetare, proiectare, execuţie şi exploatare din domeniul instalaţiilor; susţinerea revendicărilor profesionale ale corpului inginerilor din domeniul instalaţiilor; promovarea legalităţii şi a eticii profesionale în activitatea tehnică şi în relaţiile dintre membrii asociaţiei; asigurarea asistenței tehnice, la cerere, în cazul unor litigii tehnice, sau a semnalării unor divergențe tehnice între membrii asociaţiei; asigurarea asistenței tehnico-ştiinţifică sau a expertizei tehnice prin experţi tehnici atestaţi ai asociaţiei, la cerere, pentru soluţionarea unor probleme de importanţă deosebită; reprezentarea intereselor tehnice și profesionale ale membrilor asociației în fața organelor centrale și locale, prin inițierea sau participarea la elaborarea de normative tehnice de specialitate.

Sinaia este un oraș situate în județul Prahova, România, pe valea Pahovei, la poalele Munților Bucegi, cunoscut mai ales datorită importanței sale turistice. Orașul este situat la circa 60 kilometri nord-vest de Ploiești și la 50 kilometri sud de Brașov. Altitudinea medie a orașului este de 880 de metri, orașul numărând aproximativ 10500 de locuitori. În secolul al XVII-lea această zonă era nelocuită. Primii locuitori care s-au stabilit în pădurea virgină de aici au fost călugării mănăstirii Sinaia, ctitorită între anii 1690-1695 de către Marele Spătar Maihail Cantacuzino, precum și niște scutelnici care se ocupau cu paza mănăstirii și cultivarea moșiilor acesteia. Orașul a luat numele mănăstirii, iar mănăstirea a fost denumită astfel după călătoria spătarului în Palestina și Peninsula Sinai. Sus am postat stema orașului si o poză cu Primăria Sinaia.

Dimitrie Cantemir 1674 - 1723

Liceul militar XXX ani 1964 - 1994

Dimitrie Cantemir (născut 26 octombrie 1673 şi decedat 21 august 1723) a fost domn al Moldovei (martie - aprilie 1639 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om politic şi scriitor moldovean. S-a născut într-o familie nobilă, în localitatea Silişteni, comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui. Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk, în Rusia, la 2/13 aprilie 1711 un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă şi precizând integritatea graniţelor şi faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. În politica externă s-a orientat spre Rusia ca entitate ortodoxă, opusă Islamului. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi. După numai un an de domnie (1710-1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce creştinii au fost înfrânţi de turci la Stănileşti, pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I (după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei şi Franţei la Înalta Poartă) şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei şi a lucrat în sistem Mercator. Colecţia sa de hărţi, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. A scris Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor, susţinând latinitatea limbii şi a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că limba româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referinţă fundamentală pentru corifeii Şcolii Ardelene. A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Este considerat până astăzi unul dintre marii umanişti ai Europei. Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să stabilească principiile fondării unei Academii Ruse. A murit în refugiu, după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică, în zona Derbent 1723 şi a fost înmormântat în Rusia, la Dimitrovka, în biserica Sf. Nicolae, construită după planurile sale. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, repatriate graţie lui Nicolae Iorga, în 1935.

Placheta - Liceul militar Dimitrie Cantemir

Promoția 1966 - 30 ani

Ideea înfiinţării acestui liceu militar – unic în felul său în ţara noastră în acea vreme – a fost a lui Nicolae Filipescu (1862-1916) . Pe timpul cât a fost ministru de război (29 decembrie 1910 / 11 ianuarie 1911 – 28 martie 1912 / 10 aprilie 1912) în guvernul lui P.P. Carp, Nicolae Filipescu a însărcinat pe colonelul Lupescu, directorul şcolilor militare de pe lângă Ministerul de Război să studieze, în marile ţări industrializate (Germania, Franţa, Marea Britanie), unde existau câte un liceu militar modern, felul de organizare al acestora, rezultatele educative, fizice şi morale ale acestor instituţii. Alături de directorul superior al şcolilor militare, Nicolae Filipescu a cutreierat ţara în căutarea unei localităţi apropiate de cerinţele modelului şcolii active, care dădea o egală dezvoltare educaţiei morale, fizice şi intelectuale, în aer liber, în afara aglomeraţiei oraşelor. Într-un târziu în martie – aprilie 1912 s-a oprit la ideea înfiinţării acestui liceu în nord-vestul oraşului Târgovişte pe un platou de pe malul Ialomiţei, unde era ridicată de mai bine de 450 de ani unul din cele mai valoroase monumente de arhitectură medievală din Ţara Românească – Mănăstirea Dealu. Prin raportul nr. 418 din 1 iunie 1912 al ministrului de război către şeful statului s-a cerut înfiinţarea Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu. Piatra fundamentală a acestui liceu s-a pus în ziua de luni, 4 iunie 1912 în prezenţa autorităţilor centrale şi locale ale vremii. Pentru buna funcţionare a acestei şcoli, prin Înaltul Decret nr. 3056 din 9 iunie 1912 s-a aprobat Regulamentului Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu. În iunie 1915 liceul a dat prima sa promoţie alcătuită din 24 de absolvenţi. Din 16 noiembrie 1916 s-a primit ordinul de evacuare a instituţiei la Iaşi din cauza ocupării teritoriului naţional de duşmani. O parte din elevi au urmat din 20 aprilie 1917 până în 1 iulie 1918 liceul militar reunit din garnizoana Dorohoi. În noua conjunctură politică după primul război mondial, Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu şi-a reînceput activitatea în garnizoana Târgovişte, în vechiul local al şcolii. Prin raportul Ministerului de Război către Înalta Regenţă, ca un omagiu pentru ctitorul şcolii s-a hotărât prin Înaltul Decret nr. 163 din 29 ianuarie 1929 ca liceul să-şi schimbe denumirea în Liceul Militar “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. Din 25 octombrie 1930, conform tradiţiei stabilite de înaintaşii săi, regele Carol al II-lea l-a înscris pe Mihai, fiul său şi Voievod de Alba-Iulia, în evidenţa liceului. Datorită noii situaţii, conform Înaltului Decret nr. 3322 din 2 octombrie 1930 şi publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 227 din 9 octombrie 1930 a fost schimbată uniforma elevilor asemenea celor din Regimentul de gardă. În Monitorul Oficial nr. 50 din 1 martie 1934 s-a publicat Statutul Liceului Militar “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. Instituţia devenea proprietatea şefului statului. În baza dispoziţiilor Decretelor – Legi nr. 3052 din 5 septembrie 1940 şi nr. 3072 din 7 septembrie 1940, Liceul Militar “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu s-a transformat în Colegiul Naţional “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. După cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940 localul şcolii a suferit mari stricăciuni. În conformitate cu Ordinul 3530 al Subsecretariatului de Stat pentru armata de uscat din 13 noiembrie 1940 transmis cu Ordinul Direcţiilor Liceelor Militare nr. 10156 din 13 decembrie 1940, Colegiul Naţional “Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu s-a mutat în garnizoana Predeal, în localul “Frăţiilor de Cruce”, fost Straja Ţării. După 23 august 1944, liceul s-a adaptat noilor condiţii, inclusiv a schimbat planul de învăţământ în conformitate cu noile cerinţe ale noului regim. În 1 iulie 1948 au fost desfiinţate toate liceele militare din România. Preocuparea de a asigura ofiţeri bine pregătiţi s-a manifestat şi în condiţiile deosebite create în România după cel de-al doilea război mondial. În noua structură organizatorică a armatei noastre, realizată sub presiunea factorului extern sovietic şi în contextul instaurării sistemului politic comunist în România s-a accentuat treptat tendinţa lărgirii şi diversificării reţelei de instituţii militare de învăţământ. La 27 iulie 1949, generalul-maior Mihail Florescu, şeful Direcţiei Superioare Politice a Armatei înainta Ministerului Apărării Naţionale propunerea de înfiinţare a unei „Şcoli Medii Militare (cu durata de 4 ani), echivalenta şcolii medii din învăţământul public.” Recrutarea tinerilor pentru această şcoală s-a făcut pe baza apartenenţei sociale, urmând a fi primiţi să studieze aici copii orfani din cel de-al doilea război mondial şi copii de muncitori şi ţărani săraci. S-au selecţionat 90 de elevi din clasa a VII-a a liceelor teoretice din întreaga ţară, numai 58 rămânând să înveţe în cadrul şcolii nou create. Dintre aceştia numai 6 erau fii de intelectuali. Şcoala a funcţionat ca gimnaziu un an, pentru acomodare. Uniforma elevilor a fost făcută după modelul uniformei pe care o aveau elevii Liceului Militar „Suvorov” din U.R.S.S.. Cât despre denumirea liceului, s-a ales numele lui Dimitrie Cantemir dintr-un şir lung de mari personalităţi ale istoriei: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, loan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu. La data de 25 noiembrie 1949 s-a înfiinţat în Roman prima instituţie liceală de învăţământ militar postbelic: Liceul Militar nr.1. Prin Ordinul Marelui Stat Major din 21 noiembrie 1949 se reglementează activitatea noului liceu, iar patronul spiritual al institutuţiei de învăţamânt se hotărăşte să devină Dimitrie Cantemir. Şcoala îşi deschide cursurile la 20 decembrie 1949, cu un număr de 51 de elevi repartizaţi în două clase. La data de 10 octombrie 1950 în baza Ordinului D.S.P.A. nr. 10167 din 28 septembrie 1950 Şcoala Militară Medie „Dimitrie Cantemir” se dizlocă din garnizoana Roman în garnizoana Predeal, în localul din Valea Râşnoavei, pe 11 octombrie a aceluiaşi an deschizându-se cursurile cu clasele a VIII-a si a IX-a. În ziua de 20 octombrie 1954 a fost terminată operaţiunea de mutare a şcolii din garnizoana Predeal în oraşul Breaza, în localul fostei Şcoli Politice nr. 1.Începând de la data de 1 februarie 1957 se schimbă denumirea Şcolii Militare Medii „Dimitrie Cantemir” în Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”. În perioada 1949 – 1960 liceul a fost absolvit de 1062 elevi. Între anii 1960 – 1962 liceul a fost desfiinţat. Începând de la data de 1 iulie 1962, Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” a fost reînfiinţat, urmând ca, între anii 1962 – 1968, liceul să funcţioneze cu o durată a învăţământului de doi ani, cursurile desfăşurându-se pentru clasele a X-a si a XI-a.Începând cu anul şcolar 1968 – 1969 liceul se organizează pe patru ani, selecţionând elevi începând cu clasa a IX-a. După evenimentele din decembrie 1989, învăţământul militar a cunoscut importante restructurări şi reorientări, la data de 1 decembrie 1999, Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” dobândind statutul de Colegiu Militar Liceal.

Breaza este un oraș al județului Prahova, care include localitățile; Breaza de Jos (reședința), Breaza de Sus, Frăsinet, Gura Beliei, Irimești, Nistorești, Podul Corbului, Podul Vadului, Surdești și Valea Târsei. În anul 1928 localitatea a fost declarată stațiune balneo-climaterică, calitatea aerului fiind comparată cu cea din Davos, Elveția. Localitatea a fost menționată în anul 1667 ca o parte a averii Elenei Cantacuzino. Totuși, prima atestare documentară se consideră a fi cea din 1503 din Registrele Brașovului în care este amintit Neagoe din Breaza, un negustor. Breaza a funcționat ca vamă din 1834 până în anul 1852, când a fost mutată la Predeal. La recensământul din anul 2011 orașul număra 15928 locuitori dintre care; români – 96,84% iar restul – altă etnie sau necunoscută. Din punct de vedere confesional structura populației se prezintă astfel; ortodocși – 95,98%, iar restul – altă religie sau nedeclarată. Enumăr mai jos câteva dintre monumentele istorice ale acestui oraș: biserica din 1777 cu hramul Sfântul Nicolae zidită în timpul domniei lui Ioan Alexandru Ipsilante Voievod, biserica ctitorită în 1830 cu hramul sfântul Gheorghe, ce a fost zidită în timpul domniei lui Grigore Dimitrie Ghica Voievod și Castelul Voievodal care a fost conacul lui Toma Cantacuzino unde au locuit o vreme Martha Bibescu și Anne de Noailles, născută Brâncoveanu. În vremurile recente, cu unele modificări de structură, vechiul conac a fost transformat în hotel.

Municipiul Ploiești este unul dintre marile orașe ale României și reședință a județului Prahova, fiind situat la 60 de kilometri depărtare de București. Municipiul Ploiești se găsește în apropierea regiunii viticole Dealul Mare-Valea Călugărească și are acces direct la Valea Prahovei, cea mai importantă zonă de turism alpin din România. Ploieștiul este un important nod de transport, situându-se pe drumurile care leagă capitala București de provinciile istorice Transilvania și Moldova. este supranumit „capitala aurului negru”, orașul fiind vechi centru al industriei petroliere, având patru rafinării și alte industrii legate de această ramură (construcții de mașini, echipamente electrice, întreținere). Prezența unor ploieșteni pe piețele unor orașe din Ardeal denotă faptul că localitatea avea un nume și o bază economică ce-i permiteau să intre în relații comerciale cu centre de peste munți. Numele mai apare într-un hrisov din anul 1567, semnat de către domnitorul Țării Românești, Petru cel Tânăr, prin care se întărea o vânzare a "cinci răzoare" de vie între un anume Avruț din Ploiești și logofătul Coresi din Bărcănești. Sus am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului Ploieșți precum și fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură ploieșteană, din vremuri diferite.

Catedrala ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul

Halele

Liceul Mihai Vitezu

Palatul culturii

Muzeul de artă

Baia municipală

Banca Creditul Prahovei

Gara de Sud

Fabrica Vega

Tribunalul

Palatul administrativ

Prahova este un județ aflat în regiunea istorică Muntenia din România.Este cel mai populat județ din România (cu excepția capitalei București, oraș aflat în vecinătatea sa, la sud) deși este doar al 33-lea din țară ca suprafață. Județul se întinde pe o suprafață de 4716 kilometri pătrați, numără aproximativ 830000 de locuitori și își are reședința în municipiul Ploiești. Ca subunități administrative județul este compus din 2 municipii - Ploiești și Câmpina, 12 orașe - Azuga, Băicoi, Boldești - Scăieni, Breaza, Bușteni, Comarnic, Mizil, Plopeni, Sinaia, Slănic, Urlași, Văleni de Munte și 90 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Prahova precum, iar mai jos fotografiile câtorva monumente de cultură și arhitectură din județul prahova, din vremuri diferite, dar și alte câteva splendide locuri de vizitat în acest județ.