Epaminonda's Blog.....: BAD ISCHL

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea austriacă BAD ISCHL,

renumită stațiune, bundeslandul AUSTRIA SUPERIOARĂ,

câteva trimiteri poștale, vederi aeriene, vederi generale,

un jeton și două insigne locale.

Biserica Calvarul

Castelul de marmură

Biserica Fecioara Maria

Vila Le Har

Biserica parohială

Bustul dr,Franz Wirer

Biserica Sfântul Ilie

Hotelul Bad Post

Biserica Sfântul Nicolae

Muzeul

Poșta

Școala Johann Nestroy

Teatrul

Vila imperială

Trimiteri poștale

Vederi aeriene

Arhitectură locală

Vederi generale

Set 2 insigne locale

Jeton local

xxx

O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

____________xxx___________

O MEDALIE
ȘI CÂTEVA INSIGNE
DIN JUDEȚUL BOTOȘANI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Expoziția filatelică și numismatică - Botoșani 9 - 19.5.1985
Filiala A.F.R. Botoșani 9 mai (Asociația filateliștilor români)

Filatelia poate fi definită ca studiul şi colecţionarea produselor filatelice, în special a timbrelor. Dar filatelia înseamnă mai mult decât o simplă preocupare pentru frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi amuzament sunt doar câteva din caracteristicile unuia dintre cele mai populare hobby-uri din lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea timbrelor este una din preocupările familiilor regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea sportului şi a altor persoane din viaţa publică.

Filatelia este un hobby foarte personal, iar popularitatea sa este determinată de faptul că este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului. Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile livrării scrisorilor erau achitate de destinatar. Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat serviciile poştale deoarece funcţia de bază a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui serviciu poştal. De-a lungul timpului, această funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi principiu. Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri principale: chitanţă cu o anumită valoare pentru o plată în avans a unui serviciu poştal, mijloc de celebrare şi promovare a patrimoniului naţional şi piesă de colecţie. Dar mai presus de orice, marca poştală este un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi civilizaţiei umane, deoarece, forma şi funcţia sa îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea de a transmite informaţii în toate colţurile lumii. Timbrul capătă valoare în ochii privitorului fiind totodată o plăcere pentru ochi, prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate dezvălui detalii despre evenimente, persoane şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic până la destinaţie. Primul timbru din lume a apărut în Marea Britanie şi s-a numit Penny Black.

Optsprezece ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti intitulată Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe stema statului. Prima emisiune de mărci poştale din spaţiul românesc este formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact in ţara noastră. Acest hobby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel, imn, stemă şi monedă unul dintre simbolurile noastre naţionale.

Ziua de 9 mai este cunoscută drept Ziua Victoriei Coaliției Națiunilor Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial, reprezentând semnarea actului de capitulare necondiționată a Germaniei naziste, fapt care a dus la încheierea în Europa a celui de-al doilea război mondial. Cele mai multe țări din estul Europei, printre care și România, dar și statele care au aparținut fostei URSS sau fostei Iugoslavii sărbătoresc Ziua Victoriei la 9 mai, în timp ce în Marea Britanie, Franța, Slovacia, Cehia, Norvegia, Țările Baltice și în unele regiuni din Germania, Ziua Victoriei este sărbătorită în ziua de 8 mai. Oficial semnarea actului de capitulare a avut loc la 7 mai 1945, ora locală 02.41, în clădirea unui liceu din orașul francez Reims, unde își avea cartierul general Forța Expediționară Aliată aflat sub conducerea generalului american Dwight D. Eisenhower. La dorința expresă a conducătorului sovietic Iosif V. Stalin, în noaptea de 8 spre 9 mai 1945, procesul de capitulare a Germaniei a fost reluat în cartierul general al armatei sovietice din Belin-Karlhorst. De această dată, documentul a fost semnat de către Wilhelm Keitel din partea Înaltului Comandament German, de mareșalul britanic Arthur William Tedder din partea Forței Expediționare Aliate și, în calitate de martori, au semnat generalul American Carl Spaatz și generalul francez Jean de Lattre de Tassigny. În urma semnării actului de capitulare necondiționată a Germaniei naziste s-a încheiat, în Europa, cel mai mare conflict din istorie, în care și-au pierdut viața peste 60 de milioane de oameni, militari și civili. Pentru prima dată, pierderile civile sunt mai mari decât cele militare. Urmările războiului, inclusiv schimbările geopolitice, culturale și economice, au fost fără precedent. Cel de-al doilea război mondial a luat sfârșit odată cu capitularea Japoniei, în urma bombardamentelor nucleare asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki (6 și 9 august), armistițiul fiind semnat la 2 septembrie, pe puntea cuirasatului Missouri. Sacrificiul de sânge al României în campania vestică se ridică la aproape 170000 de vieți spulberate, ca să nu mă refer și la pierderile materiale suferite.

Insigna (Mihai Eminescu)

Biblioteca jud. "M.Eminescu" Botoșani

15 ianuarie 1850 - 2010

Progresul cultural al Botoşaniului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, impunea înfiinţarea, alături de celelalte lăcaşuri de cultură (liceu, teatru, societăţi culturale) şi a unei biblioteci publice. Acest lucru s-a infăptuit din iniţiativa lui Th. Boian, unul dintre primarii cei mai inimoşi şi luminaţi pe care i-a avut oraşul Botoşani în secolul trecut, prin Hotărârea Consiliului Municipal ce poartă data de 18 martie 1882. În mod oficial, ea a fost inaugurată la 14 noiembrie 1882, în localul Şcolii nr. 1 de baieţi "Marchian". Primul său bibliotecar a fost V. Nadejde, învăţător, viitor membru fondator al Ateneului botoşănean. Pe actele de corespondenţa ale bibliotecii este imprimată o ştampilă, special confecţionată, cu înscrisul "Romania Biblioteca din Botoşani 1882". În 1885, biblioteca publica se contopeste cu cea a Liceului Laurian. Chiar daca, în documentele de arhivă, exista puţine date concrete despre evoluţia lecturii publice în perioada 1886-1904, biblioteca publica este mereu prezentă în viaţa spirituală a comunităţii. In 1917 când biblioteca liceului a ars, va arde şi biblioteca publică cu toată zestrea ei. După război începe refacerea fondului de carte şi în 1920 ea are: 970 volume consultate şi 1720 cititori. In 1931 creşte numărul de volume ale bibliotecii (mai ales prin donaţii), în felul acesta, ea putând să desfăşoare o activitate mai bună: 2368 cititori, 1973 volume consultate. Din anul 1934 găsim în documente denumirea de bibliotecă comunală, funcţionând în localul Primăverii din strada Armeană nr. 11. Multe personalităţi îşi donează acum parte din bibliotecile personale, acestei biblioteci (savantul Gr. Antipa înzestrând-o cu 2000 volume). În 1943 Biblioteca comunală îşi schimbă sediul în casele Tălmaciu, strada Calea Naţională nr. 275. Ea a fost printre primele instituţii culturale din oraş refăcute imediat după eliberare. Ziarul "Clopotul" din 1.02.1945, consemnează: "Nu este o întâmplare că în acest oraş există cea mai mare bibliotecă din nordul Moldovei, conţinând un număr însemnat de cărţi rare şi deosebit de valoroase. După bombardamentul hitlerist, tinerii botoşăneni au adunat din case părăsite, de sub ruine, de pe uliţe, de pretutindeni, cărţi răvăşite", din care, unele se regăsesc în patrimoniul bibliotecii de azi. În mai 1948, conform unui proces verbal de predare-primire a mobilierului şi a unui număr de 15.478 volume, putem vorbi de existenţa unui fond inventariat, o parte din acesta păstrându-se în colecţiile actuale. În 1951, biblioteca publică din Botoşani, ce purta denumirea de "Biblioteca comunală" devine bibliotecă regională, iar în 1952, conform noii împărţiri administrativ-teritoriale, se transformă în bibliotecă raională.În anul 1968, categoria este de bibliotecă municipală, iar din 1974 şi în prezent, bibliotecă judeţeană. Prin decret prezidenţial în noiembrie 1982, la împlinirea a 100 de ani de existenţă bibliotecii i se acordă titlul de Biblioteca Judeţeană "Mihai Eminescu". Cu o creştere medie anuală de 18000 volume, patrimoniul actual este constituit din aproximativ 500000 unităţi bibliotecare (cărţi, periodice, discuri, diafilme, diapozitive, hărţi, standarde, material audio-video etc.), iar numărul utilizatorilor activi a depăşit cifra de 150000. Aceasta dovedeşte că Botoşaniul îşi păstrează tradiţia de oraş cultural. Dorinţa de studiu şi lectură în continuă dinamică, face din instituţia noastră un reper important în viaţa sa spirituală. Prin aşezarea sa geografică oraşul nostru se află destul de departe de marile centre culturale ale ţării. De aceea ne străduim permanent ca prin fondul de publicaţii şi informaţiile obţinute prin mijloace moderne să satisfacem cerinţele cele mai diverse ale utilizatorilor noştri.

Insigna - Zilele Teatrului Mihai Eminescu la Botoșani
Ediția a I-a octombrie 2006
Insignă realizată de numismatul și colecționarul
Stelian Brânzei - Botoșani

La Botoșani prima reprezentație în limba strămoșească a avut loc în 1838, când directorul Școlii Domnești, Nicolini, asociat cu Costachi Caragiali a început o serie de reprezentanții. La 27 noiembrie 1838 se juca in al patrulea abonament „Uniforma lui Velington” comedie într-un act de Otto von Kotzetbue. Afișul a fost scris de mână și în el se anunță că „priveliștea” se va sfârși într-o pantomie în două acte „Troa Diup” și începutul va fi punct la 6 jumătate ceasuri evropenești. În aceeași iarnă trupa lui Nicolini a mai jucat piesa „Ștefan cel Mare” de Gh. Asaki și „Plumper” sau „Amestecătorul în toate” de I.F. Junger. Sala de spectacole era la Școala Domnească, unde încăpeau 40 de scaune. După zece ani, în iarna 1848-1849 mai mulți boieri și cucoane din Botoșani au jucat teatru pentru scopuri filantropice, adunându-se suma de 1045 lei în folosul săracilor. În stagiunea 1857-1858, s-a înființat o trupă teatrală moldovenească în Botoșani, sub direcîia lui Costachi Bălăceanu și a pitarului Costachi Vasiliu. La 10 mai o 1858, 70 de boieri și negustori adresează Ministerului de Interne o petiție prin care cereau „înființarea și statornicirea unui teatru la Botoșani”. Prin 1860 se construiește prima sală de teatru cunoscută sub denumirea „Teatrul Petrache Cristea”, Botoșanii fiind astfel printre orașe din țară care aveau o sală de reprezentanții teatrale după modelul celor din Occident, cu scenă, doua rânduri de loji, parter, orchestră și celelalte accesorii. Sala văruită în alb, era jumătate de elipsă, cu despărțiturile de la loji din scândura vopsite cu alb, fără capitonaj și fără scaune, pe care publicul și le aducea de acasă în seara reprezentanției. În mijlocul plafonului atârna un candelabru uriaș, în care erau înfipte vreo două sute de lumânări de parafină, ce trebuia coborât până jos pentru a putea fi aprinse lumânările. Stalurile un fel de lavițe cu spătar erau rezervate numai bărbaților. Pentru orice femeie ar fi fost o lipsă de respect să apară la teatru în stal. Trei lovituri de butuc în dușumeaua scenei anunțau publicul că reprezentația va avea să înceapă. Într-o astfel de sală, trupele de teatru străine care treceau prin punctul de frontieră Burdujeni spre București și de acolo spre Constantinopol, se abăteau de cele mai multe ori pentru una sau mai multe reprezentanții și la Botoșani, oraș cu un public iubitor de teatru și mai presus de toate cu o generație tânără entuziastă. În fiecare toamnă Botoșanii vedea sosind câte o trupă de actori pentru stagiunea de iarnă! Trupele Pascaly, Alexandrescu, Poenaru, Popescu, etc. În 1864, angajat ca sufleur al trupei Vlădicescu-Tardini, era marele nostru botoșănean poetul Mihai Eminescu. El era angajat și ca scriitor de roluri.

Insigna - Zilele Teatrului Mihai Eminescu la Botoșani
Ediția a IV-a octombrie 2009
Insignă realizată de numismatul și colecționarul
Stelian Brânzei - Botoșani

Pe scena acestui teatru a apărut și actori străini: Adelina Patti- celebra stea de la Oprea din Paris în 1865. Alături de traduceri din germană sau franceză, erau pe atunci în mare „favoare” primele lucrări dramatice din literatura română. Iată ce scrie Veronica Micle despre piesa „Fântâna Blanduziei” de V.Alecsandri, prezentată de Naționalul bucureștean în 1885 cu Aristița Romanescu și Constantin Nottara: „... în Botoșani entuziasmul și ovațiile n-au lipsit”. După 1885, din cauza deteriorării clădirii, spectacolele trupelor ce veneau de la Botoșani se dădeau în „Sala meseriașilor”. Aici în 1900 însoțită de trupa : „Burgtheater” din Viena, a dat două reprezentanții cu piesele „Hedda Gabler” și „Strigoii” de Ibsen, marea tragediană Agatha Bârsescu. În 1901 ia ființă o nouă sală, „Teatrul Popovici” după numele proprietarului. Aici au jucat Aglae Pruteanu în „Nora” de Ibsen si „Dama cu camelii” de Al. Dumas-fiul, Ermette Novelli în „Moartea civilă”, Constantin Tănase în opereta „Husarii la manevră”. Dar necesitatea unui teatru pe măsura orașului care la început de secol era al patrulea ca număr al locuitorilor după București, Iași și Galați, a preocupat mereu pe edilii orașului. În ianuarie 1912 se constituie „Societatea pe acțiuni-Teatrul Eminescu” având 75 de acționari și un capital de 400000 lei. La 23 septembrie același an, s-a pus piatra fundamentală a construcției acestui „templu al artei”, care a fost terminată doi ani mai târziu. Clădirea, după planul arhitectului Grigore Cerchez, în stilul eclectismului de școală franceză, se compară prin proporții și bogăție a ornamentației cu Teatrul Național din Iași. A fost inaugurată oficial în seara zilei de 21 decembrie 1914, cu piesa „Lorica noastră” a Naționalului bucureștean. De asemeni elevii liceelor din localitate au prezentat un program artistic coruri, cântece, dansuri populare și un tablou alegoric pe tema „Sărmanul Dionis”. Pe scena acestui teatru au apărut figuri de seamă ale vieții artistice și culturale românești. Aici a răsunat ultima oară în orașul său natal, cu ocazia „Congresului Ligii Culurale” a răsunat vocea marelui savant Nicolae Iorga, care a ținut conferință despre „Cum trebuie înțeles Eminescu” în care l-a cam combătut pe Călinescu. La 8 aprilie 1944, frumoasa clădire a Teatrului „Eminescu” este parțial distrusă de un bombardament, după care este radical transformată între 1956-1958, când se reconstruiește, astfel încât vechea compoziție nu mai poate fi identificată. În septembrie 1958, se inaugurează noul Teatru „Mihai Eminescu”. Prima stagiune artistică se deschide la 16 octombrie 1958 cu premiera piesei „Mielul turbat” de Aurel Baranga în regia lui Paul Sireteanu și scenografia lui Constantin Piuliță. De atunci Teatrul „Mihai Eminescu” a atras atenția și considerația întregii mișcări teatrale românești, aici prezentându-se în premieră absolută operele lui Nicolae Iorga, Mihail Sorbul, Eugen Lovinescu, Vasile Voiculescu, etc. Aici a văzut lumina rampei opera dramatică a „Luceafărului”, patronul teatrului și al întregii spiritualități românești.

Insignă (Mihai Eminescu)

Simpozionul național "Eminescu"

Carte - Cultură - Civilizație

Ediția a IV-a 15 iunie 2002 - Botoșani

Insignă realizată de numismatul și colecționarul

Stelian Brânzei - Botoșani

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literature română.

Insignă (Mihai Eminescu)

Simpozionul național "Eminescu"

Carte - Cultură - Civilizație

Ediția a V-a 15 iunie 2003 - Botoșani

Insignă realizată de numismatul și colecționarul
Stelian Brânzei - Botoșani

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902.

Insignă (Mihai Eminescu)

Simpozionul național "Eminescu"

Carte - Cultură - Civilizație

Ediția a VIII-a 15 iunie 2006 - Botoșani

Insignă realizată de numismatul și colecționarul
Stelian Brânzei - Botoșani

Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Insigna - Mihai Viteazul - Primul unificator

mai - 1600 - septembrie

Biblioteca județeană "Mihai Eminescu" - Botoșani

Ziua națională a României

Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (născut în anul 1558 la Târgu de Floci şi decedat la data de 9 august 1601 în Turda) a fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei, apoi domnitor al Ţării Româneşti şi, pentru o perioadă, în anul 1600, conducător de facto al tuturor celor trei ţări medievale care formează România de astăzi: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania.

În conformitate cu articolul 12, alineatul 2 din Constituţia României, adoptată în anul 2003, data de 1 decembrie este ziua naţională a României. Această zi a fost adoptată anterior, prin Legea nr.10 din 31 iulie 1990 . La 1 decembrie 1918 Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, constituită din 1228 delegaţi şi sprijinită de peste 100 000 de persoane adunate la eveniment din toate colţurile Ardealului şi Banatului, a adoptat o rezoluţie care consfinţeşte unirea tuturor românilor din Transilvania şi întreg Banatul cu România. Ziua de 1 decembrie 1918 marchează bilanţul luptei pentru întregirea statală, care vine să încununeze precedentele acţiuni ale fraţilor din Basarabia 27 martie 1918 şi Bucovina 28 noiembrie 1918. Poporul român a valorificat conjunctura internaţională creată în urma primului război mondial şi a ştiut să se afirme în contextul mişcării de eliberare a popoarelor şi al victoriei principiului naţionalităţilor în Europa.

Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională proclama: deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egala îndreptăţire şi deplina libertate autonomă confesională, înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti, reforma agrară radicală precum și aceleaşi drepturi şi avantaje muncitorilor români ca şi muncitorilor din statele europene dezvoltate. Legea Unirii a fost ratificată prin decretul lege nr. 3631 din 11 decembrie 1918 de către regele Ferdinand I şi votată în unanimitate de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 29 decembrie 1919.

Botoșani este reședința și cel mai mare oraș al judeţului Botoşani. La 20 februarie 2009 se estima că municipiul Botoşani ar avea o populație stabilă de 116110 locuitori. Oraşul este așezat în partea de sud-vest a județului şi este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sf. Maria ce datează din anul 1350. Amplasat la intersecția principalelor drumuri comerciale, de-a lungul vremii, Botoşaniul a fost un înfloritor târg al Moldovei și un centru al producției meșteșugărești româneşti. Orașul este atestat documentar de pisania Bisericii armene Sfânta Maria care datează din anul 1350. Sus am postat stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură din Botoșani, din vremuri diferite.

Primăria

Biserica Popăuți

Casa C.Anchele

Cazarma Regimentului 8 Roșiori

Biserica Uspenia

Banca națională

Cazarma Batalionului 8 vânători

Casele Văsescu

Cazarma Infanterie 37

Externatul de fete

Gara

Școala israelită

Școala Markian

Școala medie

Spitalul unificat

Tribunalul

Casa Corpului didactic

Casa de cultură

Sediul întreprinderii Electrocontact

Judecătoria

Colegiul Național August Treboniu Laurian

Poșta

Prefectura

Botoșani este un judeţ situat în nordul regiunii Moldova din România, care face parte din regiunea de dezvoltare Nord-Est. Judeţul are suprafaţa de 4986 km.p., numără aproximativ 450000 de locuitori şi are capitala în municipiul cu acelaşi nume, Botoşani. Ca subunităţi administrative este compus din 2 municipii - Botoșani, Dorohoi, 5 oraşe - Bucecea, Darabani, Flămânzi, Săveni, Ștefănești 71 de comune. Deasupra am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură ale județului Botoșani, din vremuri diferite.