Moneda de mai jos s-a emis în anul 1943. Pe aversul acesteia este reprezentată coroana regală (în
partea superioară) și o cunună formată dintr-o ramură de laur (în stânga) și una
de stejar (în dreapta) și înscrisurile 100 LEI 1943. Reversul monedei prezintă
inscripția MIHAI REGELE ROMÂNILOR și efigia regelui spre dreapta. Sub gât este
scris numele gravorului H. IONESCU. Pe muchia monedei este aplicată inscripția
NIHIL SINE DEO (Nimic fără Dumnezeu).
În data de 31 august 2001 Banca Naţională a României a pus în circulaţie,
în scop numismatic, o monedă de argint care celebrează personalitatea lui Traian Vuia.
Aversul monedei conține la partea superioară inscripția ROMÂNIA,
la partea inferioară inscripția 2001, stema României, sub stemă valoarea
nominală 50 LEI și pe mijloc avionul Vuia I (poza de mai jos) și sub el inscripția AVIONUL VUIA I
- 1906. Reversul monedei prezintă chipul lui Traian Vuia și inscripțiile PIONIERII
AVIAȚIEI ROMÂNE, TRAIAN VUIA , semnătura sa – pe orizontal iar pe vertical anii
între care a trăit Vuia – 1872 și 1950.
Caracteristicile tehnice
ale monedei sunt
următoarele: valoarea – 50 lei, data emiterii – 31 august 2001, seria –
Pionierii aviației române, metalul – argint, puritatea – 99,9%, calitatea –
proof, forma – octogonală, latura octogonului – 11,1 milimetri, raza cercului
circumscris – 14,5 milimetri, grosimea – 2,49 milimetri, greutatea – 15,551
grame, marginea – netedă și tirajul – 500 de exemplare.
Traian Vuia s-a născut în vara anului 1872, la data
de 17/29 august, în localitatea Surducu Mic, din judeţul Timiş. Astăzi,
localitatea îi poartă, în semn de recunoştinţă numele. Între 1884-1892 Traian
Vuia s-a aflat la Lugoj, unde a urmat studiile liceale. În această perioadă a
construit mai multe modele de aparate de zbor de tipul zmeelor. După ce a
trecut examenul de bacalaureat, în anul 1892, Traian Vuia a plecat la
Budapesta. S-a înscris la Politehnică, dar veniturile pe care le avea nu i-au
permis să urmeze decât Facultatea de Drept. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia
doctoratul în ştiinte juridice solicitând, în conformitate cu drepturile minime
pe care le avea un student român, ca diploma eliberată să fie redactată în
limba latină şi nu în limba maghiară. După absolvirea facultăţii, a ales
să urmeze calea zborului şi a progresului, hotărând să-şi pună în practică
ideile la Paris. La plecarea de acasă, i-a spus mamei sale: Mă duc departe, la
Paris, dar lasă, mamă, să nu-ţi pară rău; că am să viu de acolo în zbor sau
n-am să mai vin niciodată acasă. Ambiţiosul inventator purta cu el proiectul
„aeroplanului-automobil”, pe care îl va prezenta, prin comparaţie cu alte
aparate de zbor de la acea vreme, în cadrul unei conferinţe ţinută la Aeroclubul
Francez. În februarie 1903 prezintă în faţa Academiei de Ştiinţe pariziene
„Proiectul aeroplanului-automobil”. Ca orice idee care depăşeşte timpul său,
proiectul a fost primit cu scepticism:
Găsirea unei soluţii la problema zborului cu un aparat mai greu decât
aerul este o himeră. Totuşi, inginerul român nu se descurajează şi îşi
brevetează în acelaşi an apartul de zbor conceput el. De acum, toate eforturile
lui Vuia se vor îndrepta către construcţia efectivă a aeroplanului-automobil.
Piedicile nu erau puţine, dar cel mai mult îl preocupa tipul de motor cu care
să înzestreze aparatul “Vuia I”. Avea nevoie de un motor uşor care să-i asigure
propulsia şi sustenaţia. Dacă un asemenea motor nu exista de fapt, cauza nu era
imposibilitatea de a-l construi ci indiferenţa şi dispreţul fabricării de
motoare pentru maşina de zbor şi pentru cei ce căutau să o realizeze, avea să
declare inginerul câţiva ani mai târziu. În aceste condiţii, inventatorul s-a
văzut nevoit să construiască el însuşi motorul, bazându-se pe cunoştinţele sale
de mecanică şi termodinamică. Pe 18 martie 1906, la Montesson, în apropiere de
Paris,Traian Vuia realizeaza primul zbor din lume cu un aparat mai greu decat
aerul, condus exclusiv prin mijloace proprii de bord. Aeroplanul-automobil a
rulat 50 de metri pe sol, iar apoi s-a înălţat singur la o înălţime de
aproximativ un metru, străbătând în zbor 12 metri. Din păcate, după 12 metri,
elicea s-a blocat şi motorul s-a oprit brusc, lovindu-se de un copac. Deşi a
durat doar câteva clipe, zborul a reuşit. Românul Traian Vuia pusese piatra de
temelie a aeronauticii moderne. În anul 1950, Vuia revine în ţară, grav bolnav.
Se stinge din viaţă la Bucureşti, în acelaşi an, la 3 septembrie, scurt timp
după repatriere. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
În data de 30 aprilie 2010 Banca Naţională a
României a pus în circulaţie, în scop numismatic, o monedă din aur dedicată lui „Eugeniu Carada – ctitorul Băncii Naţionale
a României”.
Aversul monedei prezintă inscripţia în arc de
cerc „ROMANIA”, stema României şi valoarea nominală „100 LEI”, imaginea
Palatului vechi al Băncii Naţionale a României şi anul de emisiune „2010”. Reversul prezintă portretul lui Eugeniu Carada
înconjurat de inscripţiile circulare „EUGENIU CARADA” şi „CTITORUL BANCII
NATIONALE A ROMANIEI”, iar în dreapta portretului, anii „1836” şi „1910”.
Moneda are următoare caracteristici tehnice: valoarea nominală – 100 lei, metalul – aur, puritatea –
90%, forma – rotundă, diametrul – 21 milimetri, greutatea – 6,452 grame,
calitatea – proof, marginea – zimțată, tirajul – 500 exemplare și prețul unitar
de vânzare, fără TVA – 1100 lei.
Eugeniu
Carada a
fost un economist politic şi scriitor român, care s-a născut la data de 29
noiembrie 1836 la Craiova și a decedat la data de 10 februarie 1910 la
București. Alături de Ion C. Brătianu, înfiinţează Banca Naţională a României
în anul 1880. Deşi nu acceptă funcţia de Guvernator, o preia într-un final pe
cea de director, după ce Brătianu l-a ameninţat că îşi dă demisia din Guvern. Aceste
refuzuri, precum şi multe altele adunate de-a lungul anilor, denotă nu atât
demnitatea lui Carada, cât şi modestia lui. În ceea ce priveşte Banca
Naţională, el însuşi merge la Paris pentru a supraveghea tipărirea biletelor şi
organizează numeroase filiale şi centre în toată ţara.. Din toate acţiunile sale se observă spiritul său extraordinar,
spirit ghidat doar de dragostea pentru patrie şi de dorinţa de a dezvolta ţara
cu puteri româneşti. El ajută şi finanţează numeroase persoane, asigurând
dezvoltarea unei burghezii autohtone. Remarcabil este însuşi faptul că a compus
planurile de construcţie pentru palatul băncii naţionale. A lucrat în cadrul
băncii mai mult de 30 de ani, asigurându-i o asemenea prosperitate, încât multe
personalităţi ale vremii spuneau că, şi în cazul în care niste neghiobi ar veni
la conducerea ei, Banca s-ar conduce singură, într-atât de bine organizată era
de Eugeniu Carada.
Primul
palat al Băncii Naţionale a României (BNR) a fost ridicat în cea mai veche zonă
comercială a oraşului Bucureşti, delimitată în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea de străzile Lipscani (cea mai veche), Calea Victoriei (fostă
Mogoşoaia), Smârdan şi Doamnei. Curentul general de modernizare a
societăţii româneşti s-a concretizat şi în înfiinţarea Primăriei Bucureşti în
anul 1864. Noua instituţie a iniţiat primele măsuri administrative ce s-au
transpus atât în intervenţii urbanistice majore, cât şi în reglementări
constructive. Evoluţia zonei centrale a fost definită prin două intervenţii de
amploare: deschiderea bulevardului din faţa noii clădiri a Universităţii şi
regularizarea albiei Dâmboviţei. Situat la limita nordică a zonei centrale,
Bulevardul, recunoscut ca atare de contemporani, în ciuda celor patru nume
(Elisabeta, Universităţii sau Academiei, Carol I şi, pe ultimul segment,
Protopopescu-Pake), a creat cadrul favorabil pentru amplasarea unor construcţii
noi, astfel încât nucleul urban cuprindea clădiri recente şi vechi într-o interesantă
şi, uneori, paradoxală mixtură de funcţiuni şi imagini. Dirijarea
activităţii constructive de către primărie, în cadrul mai larg al influenţelor
culturii occidentale, a permis pătrunderea şi difuzarea stilurilor arhitecturii
vest-europene, ceea ce a conferit oraşului o imagine nouă. Noile construcţii
erau realizate din materiale rezistente şi cu noi tehnologii, fiind mai înalte
decât cele mai impunătoare clădiri deja existente. Specialiştii în istoria
arhitecturii bucureştene opinează că, la începutul deceniului nouă al secolului
al XIX-lea, se poate vorbi de o "explozie" constructivă, care a
facilitat apariţia unor noi programe de arhitectură (clădiri financiar-bancare,
culturale, hoteluri, clădiri cu funcţiune comercială exclusivă) sau modernizarea
unor programe existente anterior (ca în cazul locuinţei). După înfiinţarea
BNR, una din primele preocupări ale conducerii a fost aceea de a reduce
termenul de funcţionare provizorie la Creditul Funciar Rural, prin construirea
sediului propriu. Prevăzut prin lege, rolul important al BNR atât pentru
finanţe, cât şi pentru întreaga economie românească, impunea realizarea unei
clădiri special destinate acesteia. Prin urmare, în şedinţa sa din 3 octombrie
1881, Consiliul de administraţie a autorizat pe guvernatorul I.I. Câmpineanu să
trateze cu Ministerul de Finanţe achiziţionarea terenului pe care se afla Hanul
Şerban Vodă. Construit în anii 1683-1685, în timpul domniei lui Şerban
Cantacuzino (1678-1688), şi consolidat în vremea lui Constantin Brâncoveanu
(1688-1714), acest ansamblu arhitectural a fost principalul han al oraşului
datorită mărimii sale şi al siguranţei oferite negustorilor în incinta de tip
cetate cu ziduri pline spre exterior. În 1863, prin Legea secularizării
averilor mănăstireşti, într-o vreme când era aproape abandonat, hanul a trecut
în proprietatea statului pentru că fusese închinat mănăstirii Cotroceni, o altă
ctitorie a lui Şerban Cantacuzino. Cu imaginea lui de cetate orientală în
mijlocul unui oraş care începea să se europenizeze, în ciuda deschiderii
vitrinelor magazinelor spre străzile Smârdan şi Lipscani, Hanul Şerban Vodă nu
a mai putut reveni la gloria de altădată. La 9 februarie 1882, era
publicată în "Monitorul oficial", nr. 249/1882, Legea privind
aprobarea vânzării către BNR a terenului numit Hanul Şerban Vodă, iar a doua zi
guvernatorul BNR era autorizat de către Consiliul de administraţie ca, împreună
cu împuternicitul Administraţiei Domeniilor Statului, inginerul-arhitect
Nicolae Cerchez, să se prezinte la Tribunalul Ilfov pentru transcrierea actului
de cumpărare a terenului. În acelaşi timp, s-a dispus depunerea de către BNR a
sumei de 800.000 lei, contravaloarea terenului şi a clădirilor aflate pe el, la
Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Pentru stabilirea propriilor exigenţe,
guvernatorul I.I. Câmpineanu şi preşedintele Consiliului de cenzori, Menelas
Ghermani, au vizitat bănci din străinătate cu intenţia de a constata progresele
arhitecturii bancare. La 31 martie 1882, Consiliul general a aprobat contractul
încheiat cu Cassien Bernard, elevul şi colaboratorul lui Charles Garnier,
autorul Operei din Paris, precum şi cu Albert Galleron, pentru executarea
anteproiectului construcţiei palatului BNR. La 16 septembrie 1882,
Consiliul General a analizat anteproiectele palatului BNR întocmite de cei doi
arhitecţi francezi şi a aprobat proiectul în care faţada clădirii era pe strada
Lipscani, fiind respins cel în care faţada era către strada Smârdan. De
asemenea, se decidea executarea planului definitiv şi a devizului lucrării. Un
an mai târziu, Consiliul general aprobă planul definitiv şi trecerea la
execuţia acestuia, achitând şi onorariile arhitecţilor. Proiectul lor tocmai
fusese expus la Expoziţia Naţională de Beaux Arts de la Paris şi primise
aprecieri favorabile. În 1883, s-a decis dărâmarea clădirilor pentru eliberarea
terenului Hanul Şerban Vodă, iar la 12 iulie 1884 a avut loc inaugurarea
oficială a lucrărilor, prilej cu care în fundaţia clădirii s-a depus un
document în care erau menţionaţi regele Carol I, prim-ministrul I.C. Brătianu
şi membrii guvernului, conducerea BNR. În Darea de seamă anuală, Consiliul de
administraţie aprecia că lucrările vor dura doi sau trei ani, fiind foarte
importante atât ca întindere, cât şi din punctul de vedere al condiţiilor pe
care trebuie să le asigure, având în vedere destinaţia clădirii. Ridicarea
palatului a durat mai mult, întârzierea fiind provocată de războiul
sârbo-bulgar (noiembrie-decembrie 1885), care a determinat întreruperea
exploatării şi a transportului pietrei de Rusciuk, ca şi de dificultăţile
reprezentate de organizarea licitaţiilor şi desfăşurarea tratativelor pentru
achiziţionarea materialelor, a instalaţiilor şi pentru încredinţarea lucrărilor
de execuţie. De asemenea, nu de puţine ori, intemperiile vremii au avut şi ele
rolul lor în amânarea executării lucrărilor. Administraţia BNR a avut în
permanenţă în vedere multiplele aspecte, din care unele neprevăzute, ale unui
astfel de proiect major, în care dimensiunea cheltuielilor posibile trebuia să
fie pusă de acord cu obiectivul realizării unei clădiri-emblemă pentru harta
bucureşteană a construcţiilor cu destinaţie bancară. La 15 februarie 1884,
Consiliul general a aprobat planul fundaţiilor Palatului BNR, prezentat de
arhitectul N. Cerkez. El a întocmit şi un deviz provizoriu, potrivit căruia
totalul cheltuielilor urma să fie de 2.342.577 lei, la care se adăuga suma de
157.422 lei, pentru cheltuieli neprevăzute. La 27 ianuarie 1884, E. Carada
şi N. Cerchez au fost delegaţi de conducerea BNR să viziteze carierele de la
Bahna din judeţul Mehedinţi, în vederea alegerii sortimentului de piatră
potrivit construirii Palatului BNR. De asemenea, Administraţia BNR a încheiat
un contract cu Ch. Rolland din Marsilia pentru furnituri în cantitate
aproximativă de 2.200 tone de ciment Portland-Lafarge, cu preţul de 62 lei
tona, şi 550 metri cubi de piatră de Cassis cioplită, cu 100 lei metru cub.
Materialele urmau să fie predate la Giurgiu, cheltuielile de vamă şi transport
de la Giurgiu la Bucureşti revenind băncii. La 23 iulie, I. Meves era desemnat
pentru supravegherea acestui transport. Dar, încă din luna mai, pentru
urgentarea procurării cimentului necesar, Consiliul de administraţie a decis
înlocuirea unei părţi a acestei comenzi cu ciment produs la Montalieu, Port de
France şi Grenoble. Măsura de precauţie luată de conducerea BNR s-a dovedit a
fi inspirată, căci, în toamna aceluiaşi an, Ch. Rolland a adus la cunoştinţa
băncii că, din cauza epidemiei de holeră din sudul Franţei, nu avea cum să-şi
îndeplinească obligaţiile ce-i reveneau prin contract şi, prin urmare, solicita
rezilierea lui. Şi în privinţa pietrei pentru fundaţii şi socluri, s-a revenit
asupra deciziei iniţiale, Consiliul de administraţie stabilind, la 29 aprilie
1885, să se întrebuinţeze piatră cioplită în locul celei brute, la preţul de
cel mult 85 lei metru cub. Licitaţia organizată pentru achiziţionarea
ferestrelor şi a parchetului era anulată de Consiliul general, care aproba, la
12 februarie 1886, suma de 68.000 lei pentru a cumpăra prin "bună
învoială" ferestrele şi recomanda reluarea licitaţiei pentru
parchet. Pentru procurarea aparatelor de încălzit, la 5 septembrie 1884,
Anton Carp informa Consiliul general că a contactat mai multe case speciale şi,
în urma examinării proiectelor de către arhitecţii băncii, cel mai avantajos a
fost cel al firmei Koerting din Paris, preţul fiind de 120.000 lei. Peste numai
o jumătate de an, această firmă nu depusese cauţiunea şi informa că renunţă la
lucrare, situaţie în care, pentru încălzirea şi ventilarea Palatului, s-a
încheiat un contract cu Casa Wasserleitungen din Viena, la preţul de 42.745
florini sau 71.242 mărci. La 9 martie şi respectiv 20 martie 1885,
Consiliul de administraţie şi Consiliul general au discutat chestiunea
grinzilor de fier şi de oţel necesare pentru realizarea tavanelor şi a
pardoselilor. Având în vedere că "pentru asemenea furnituri trebuie să se
ţină cont pe lângă preţuri şi de calitatea lucrului şi de siguranţa ce inspiră
constructorul", Administraţia s-a pronunţat pentru oferta lui Schneider de
la firma Creusot, care oferea următoarele preţuri: 195 franci tona grindă de
fier, 320 franci tona grindă de oţel, 390 franci tona grindă de oţel combinat
"cu buloane, corniere şi legături în oţel, toate predate franco pe chei la
Galaţi sau la Brăila". Vama şi transportul până la Bucureşti cădeau în
sarcina şi cheltuiala BNR. În primăvara următoare, la 14 mai 1886,
Consiliul general a avizat rezultatele licitaţiei pentru tabla de aramă
necesară acoperişului Palatului băncii. Prin urmare, s-au încheiat contracte cu
firmele Aron Hirsch din Halberstadt (128 franci pentru suta de kilograme de
tablă adusă la Galaţi, la care se adăugau 3 franci pentru transportul până la
Bucureşti) şi Casa Benchelte din Grünberg (39 franci suta de kilograme de oţel
pentru structura metalică a acoperişului, inclusiv montatul). De asemenea,
urmau să fie comandate grilajele ornamentale din fier pentru ferestrele şi
uşile localului, în limita maximă de 1 leu/kg, după modelele date de bancă.
După executarea porţilor şi a gratiilor ferestrelor de la subsol de către
Andrei Rogalski, în august 1886, Eugeniu Carada (în locul locţiitorului de
guvernator) şi secretarul general F. Kohler semnau contractul cu antreprenorul
Friedrich Weigal din Bucureşti. Potrivit acestuia, antreprenorul se însărcina
cu executarea "gratiilor ornamentate de fier", în număr de 42, după
trei modele date de bancă, care urmau să aibă "întocmai dimensiunile
golurilor lăsate în zidărie pentru aşezarea lor". Grilajele urmau să fie
lucrate din fier "de primă calitate" adus din Germania, vopsite cu
miniu de plumb şi montate. Banca plătea 0,80 lei pentru un kg de fier, la
dimensiunea cerută, lucrat şi montat. Contractul prevedea şi grosimea
vergelelor, ca şi secţiunea lor (pătrată sau rotundă), coordonate ce trebuia
respectate întocmai. Erau stabilite şi două termene ferme: primele 15 gratii
predate în noiembrie 1886, iar restul comenzii în mai 1887. Dacă
antreprenorul nu le respecta, BNR era în drept "fără nici o altă somaţiune
sau altă formă de judecată să rezilieze contractul, refuzând lucrările fără
nici o despăgubire pentru antreprenor, care va rămâne răspunzător pentru orice
daune ce ar proveni Băncii Naţionale pentru orice lucrare nepredată la
termen". În acelaşi timp, Administraţia băncii a luat măsuri pentru
organizarea licitaţiilor în vederea încredinţării executării diferitelor
lucrări de construcţie. Astfel, pentru lucrările "de betonagiu", la 4
aprilie 1884, Consiliul de administraţie respingea toate ofertele şi restituia
garanţiile depuse. La 25 iulie acelaşi an, era organizată licitaţia
pentru zidăria de piatră şi cărămidă, de la soclu în sus, dar Consiliul general
nu a avizat-o şi a solicitat Administraţiei să contracteze aceste lucrări
"prin bună învoială" cu o întreprindere care cerea preţuri sub cele
de la licitaţie. În această situaţie, la 12 ianuarie 1885, Consiliul general a
aprobat contractele încheiate cu Giuliani Zanetto pentru executarea lucrărilor
de săpături şi "betonagiu", precum şi cu Societatea de Construcţiuni
pentru Lucrări de Zidărie, în vederea realizării lucrărilor de zidărie şi de
piatră de la soclu în sus. De asemenea, în contextul rezilierii înţelegerii cu
Ch. Rolland, s-a autorizat, la 12 ianuarie 1885, încheierea unui al doilea
contract cu Giuliani Zanetto pentru furnizarea pietrei şi construirea soclului,
cu toate materialele necesare, la preţul de 137 lei metru cub. La 22 iulie
1887, locţiitorul de guvernator, Anton Carp, era autorizat de Consiliul de
administraţie să încheie contractul cu tinichigiul Th. Georgescu, pentru
realizarea învelişului cu tablă de aramă, la preţul de 1,68 lei metru liniar,
şi a jgheaburilor, la preţul de 2,50 lei metru liniar. Administraţia BNR a
apelat la sprijinul profesioniştilor, Nicolae Cerkez fiind numit, la propunerea
lui E. Carada, "architect primar al construcţiunii". În virtutea
recomandării făcute de N. Cerkez, devenit arhitectul băncii, în jurul căruia
s-a constituit şi primul Serviciu de arhitectură al instituţiei, la 3 decembrie
1883, Consiliul de administraţie l-a numit pe arhitectul Constantin Băicoianu
"desinator cls. I", având o retribuţie de 300 lei pe lună. Trecerea
la construirea palatului a determinat creşterea numărului personalului angajat
special pentru acest proiect. Mai întâi, Iohan Seewald devenea "desinator
cls. II", apoi, la 23 iulie, Albert Seraia era numit supraveghetor al
lucrărilor de betonare şi, la 10 septembrie, Nicolas Pascal devenea
supraveghetorul lucrărilor de construcţie, cu o remuneraţie de 5 lei pe
zi. În vara anului 1886, trecuse deja termenul scurt, de 2 ani,
pronosticat pentru terminarea lucrărilor şi Consiliul general lua în discuţie
întârzierile intervenite. E. Carada reitera în faţa Consiliului presiunile
permanente ale Administraţiei băncii asupra Societăţii de Construcţiuni care
îşi adjudecase lucrările de zidărie, precum şi concesiile acceptate, în sensul
că "Administraţia a consimţit ca parte din zidărie să se facă de cărămidă
şi mixtă în loc de piatră curată cum se contractase". În ciuda
ameninţărilor cu rezilierea contractului şi confiscarea garanţiei, Societatea
de Construcţiuni nu a intensificat ritmul lucrărilor. Pentru că tergiversarea
lucrărilor obliga banca la cheltuieli excepţionale de personal şi chirii, la
care se adăuga insuficienţa spaţiului din clădirea Creditului Funciar Rural,
Consiliul general aprecia că s-ar putea ca banca să fie silită să oprească
zidăria la nivelul etajului 1, să pună acoperişul şi să se mute în localul
parţial zidit, urmând ca ulterior să se termine lucrările. În anul următor
(1887), a fost pus acoperişul, iar în 1888 progresele au fost majore, după cum
se poate stabili din Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea
generală a acţionarilor din 19 februarie 1889, în care se menţionează:
"construcţiunea localului Băncii Naţionale din Bucureşti este terminată,
în părţile cele mai importante. Dacă iarna aspră ce am avut, întârziind
aşezarea aparatelor de încălzire, nu ne-ar fi silit a suspenda în timp de trei
luni chiar lucrările interioare, am fi putut a vă întâlni în noul nostru
edificiu. În acest moment însă se lucrează cu activitate şi, în curând,
Administraţia băncii se va strămuta în localul său definitiv". Tonul
entuziast din acest raport nu s-a concretizat prin finalizarea lucrărilor în
1889, deşi pe frontispiciul clădirii, în zona celor două pavilioane terminale
ale faţadei centrale tocmai acest an este trecut în caractere latineşti
(MDCCCLXXXIX). De altfel, în acest an, străduinţa de a termina construirea
Palatului a fost dublată de lucrările de sistematizare a împrejurimilor
clădirii BNR, pentru alinierea străzii Smârdan cu localul băncii. În vederea
lărgirii străzii în discuţie, Consiliul general a cedat Primăriei Bucureşti o
porţiune de teren din proprietatea băncii, fără despăgubire, condiţionând ca
terenul respectiv să servească doar în acest scop. Raportul Consiliului de
administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 18 februarie 1890
indica iminenta mutare a serviciilor băncii în noul sediu: palatul "din
Bucureşti este aproape terminat, cu excepţia lucrărilor de decoraţiune
interioară ale unor părţi ale clădirii. Imprimeria este deja [...] instalată în
noul edificiu". În iunie acelaşi an, şi celelalte servicii s-au mutat
în clădirea de pe strada Lipscani. Calculele au arătat că, în ciuda faptului că
s-au executat mai multe lucrări neprevăzute, precum canalizarea completă pentru
apele de scurgere, instalarea apei şi a gazului în toată clădirea, grilajul de
împrejmuire şi altele, valoarea totală a acestor cheltuieli nu a depăşit cu
mult pe aceea preconizată de 2.500.000 lei. În cei şase ani cât a durat
ridicarea Palatului, stricta supraveghere a elaborării proiectelor şi a
executării acestora a fost îndeplinită, în numele Administraţiei BNR, de către
directorul E. Carada. Unul din biografii său, Mihail Romaşcanu, descrie astfel
implicarea lui: "cât au durat lucrările, Carada le-a condus cu o pricepere
de mare arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea lor, verifica
preţurile ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrărilor şi
cerea refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se făcea nimic fără ştirea
şi aprobarea lui". Expresia deplină a caracterului de bancă conferit
de monumentalitatea căreia i se asociază forţa expresivă dată de regularitate,
echilibru, distincţie, masivitate şi deschiderea ponderată către stradă conferă
Palatului BNR din strada Lipscani un loc privilegiat în arhitectura perioadei,
putând fi comparat cu marile construcţii bancare realizate în Europa veacului
al XIX-lea. Structura de rezistenţă şi materialele folosite sunt în deplină concordanţă
cu tehnica cea mai modernă a sfârşitului de secol XIX. Astfel, utilizarea
sistemelor tradiţionale, precum zidăria portantă şi boltirea zonei centrale a
subsolului, este completată cu utilizarea consistentă a noilor materiale de
construcţie, în special a metalului. În imediata apropiere a impunătoarei
clădiri, se afla deja clădirea Societăţii de Asigurări Dacia (1874), dar
palatul BNR de pe strada Lipscani a schimbat modul de percepere a centrului
comercial, prin impunerea componentei bancare. Nu întâmplător, în deceniile
următoare, în jurul palatului, s-au ridicat construcţii ale sediilor celor mai
importante bănci şi instituţii financiare (Societatea de Asigurare Dacia -
România, Societatea de Asigurare Naţională, Banca de Scont, Camera de Comerţ şi
Industrie şi Bursa, Casa de Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricolă),
ceea ce a dus la constituirea centrului financiar-bancar bucureştean,
completând astfel noul chip european din bronz şi din piatră al capitalei,
alături de clădirea Universităţii, de statuile lui Mihai Viteazul şi Ion
Heliade Rădulescu, de Palatul Regal, Ateneul Român, Palatul de Justiţie,
Fundaţiile Culturale Regale, Ministerul Agriculturii, Palatul Poştei şi
Facultatea de Medicină. Una din cele mai frumoase clădiri ale Bucureştiului,
aşa cum o prezenta o voce autorizată a arhitecturii româneşti, precum aceea a
lui Ion Mincu, Palatul vechi al BNR a deschis seria clădirilor monumentale prin
care instituţiile moderne româneşti nou create îşi asociau o imagine concretă
ce le asigura vizibilitatea necesară pentru a se impune. Proiectul
conceput de arhitecţi francezi şi pus în practică de arhitecţi şi ingineri
români trebuia să corespundă unor multiple condiţionări, determinate de
destinaţiile speciale ale spaţiilor unei clădiri bancare. Astfel, erau
necesare: spaţiul pentru relaţiile cu publicul (holul ghişeelor, în primul
rând); spaţiul pentru activitatea funcţionarilor (birouri de diferite
categorii, inclusiv al guvernatorului şi ale celorlalte persoane din conducerea
băncii); spaţiul tezaurului, divizat pentru accesul publicului şi păstrarea
valorilor; spaţiul imprimeriei şi al tuturor anexelor necesare. Gruparea
acestora trebuia să se realizeze astfel încât circulaţia să nu afecteze
măsurile de siguranţă şi protecţie ale valorilor băncii şi, de asemenea, să
ţină seama de trama stradală şi alte vecinătăţi ale clădirii ce condiţionau
posibilităţile de acces ale publicului şi ale funcţionarilor. Toate aceste
elemente au fost subordonate principiilor arhitecturale ale stilului eclectic de
factură academică. Preluând multiple elemente din arhitectura Renaşterii şi a
Clasicismului francez, Palatul are o formă dreptunghiulară cu latura mare de 73
m (de-a lungul străzii Lipscani) şi cu cea mică de 52 m (pe strada
Smârdan). Structura compoziţională generală este unitară, dar are şi
rezolvări particulare pentru punerea în evidenţă a importanţei faţadei
principale. Toate faţadele sunt organizate în două registre principale
suprapuse: primul corespunde parterului şi are un nivel puţin înălţat de la
sol, fiind finisat în piatră. Trecerea la registrul următor se realizează
printr-o cornişă discretă. Al doilea registru cuprinde restul înălţimii
clădirii, fiind placat cu piatră pe faţada principală şi tencuit pe celelalte.
Faţada principală, orientată către strada Lipscani, a fost realizată din
piatră de Rusciuc. Ea este evidenţiată atât prin înălţimea mai mare, cât şi
prin atenţia specială acordată întregii decoraţii. La fiecare colţ, volumul
compact este marcat de câte un pavilion de formă pătrată, care avansează faţă
de restul clădirii, contând în volumetria generală ca nişte turnuri ce
sugerează forţa şi robusteţea construcţiei. Ele au o acoperire specială care
preia tipul de cupolă frecvent utilizat în epocă. Axul central de simetrie
al clădirii este marcat prin decroşul subasmentului pe care sunt aşezate patru
coloane corintice elansate, canelate. Verticalitatea elementului decorativ
central este accentuată prin depăşirea cornişei generale. Acest element este
înălţat printr-un grup sculptural alcătuit din două personaje (un bărbat şi o
femeie), care încadrează lucarna în care se afla un ceas. Se presupune că
autorul acestui grup statuar a fost Athanasie Constantinescu. Axul
elementului central coincide cu intrarea principală, accesul fiind posibil pe
uşa centrală prevăzută cu un fronton semicircular. La partea superioară, ceea
ce corespunde etajului I, se află un balcon rezultat din avansul coloanelor.
Aici se deschid cele trei uşi de dimensiuni egale şi cu decoraţiuni identice,
precum şi, deasupra acestora, golurile în formă rotundă ale Sălii de
Consiliu. Ritmarea verticală este reluată la cele două pavilioane
terminale ale acestei faţade. Subordonarea acestora faţă de elementul central
este marcată prin relieful mai redus, realizat prin angajarea la suprafaţa
peretelui a celor patru coloane ionice. Dispunerea acestor coloane creează trei
deschideri, aceea din mijloc fiind mai mare. Coloanele mediane susţin un balcon
mic, care, la rândul lui, se sprijină pe două console viguroase ancorate pe
cornişa care desparte cele două registre principale. Spaţiile laterale
adăpostesc patru din cele şase sculpturi decorative ale faţadei, realizate în
ronde-bose, care pun în evidenţă etajul nobil. Cele patru sculpturi sunt
operele lui Ion Georgescu (1856-1898) şi Ştefan Ionescu Valbudea (1859-1918),
doi dintre cei mai reprezentativi artişti români ai epocii, şi înfăţişează
patru personaje alegorice, care reprezintă Justiţia (Thermis) şi Agricultura
(Ceres), plasate central, iar lateral se află Comerţul (Mercur) şi Industria
(Vulcan). Simbolistica lor comunică programul asumat de BNR de a susţine
economia naţională. Golurile sunt dispuse echidistant şi ierarhizat.
Ferestrele de la parter se termină cu ancadramente în semicerc, fiind decorate
şi protejate cu grilaje a căror fină ţesătură este realizată din metal.
Ferestrele ce se deschid în cele două balcoane ale etajului I au aceleaşi
dimensiuni ca şi celelalte, dar ancadramentul lor beneficiază de o decoraţie
suplimentară a frontonului. Celelalte 10 ferestre au, alternativ, frontonul
triunghiular sau rotund, iar în partea de jos este prevăzut un registru de
balustrade. Deasupra lor se află un registru secundar, separat de restul
faţadei printr-o profilatură discretă, alcătuit din ferestre de dimensiuni
mici, rotunde în zona celor trei balcoane şi pătrate în rest, care asigurau
iluminarea podului. În urma intervenţiilor din anii 1929-1930, când s-a
realizat al doilea nivel, în afara Sălii de consiliu, aceste ferestre asigură
iluminarea noilor. Pentru celelalte trei faţade s-au respectat principiile
generale plastice, dar tratarea a fost mai simplă. În acelaşi timp, ele nu sunt
identice, fiecare având nota sa de originalitate dată de soluţiile găsite
pentru adaptarea la ambient. Faţada dinspre strada Smârdan era tencuită şi se
caracteriza, în primul rând, prin decroşeul ce asigură avansul unei segment
echivalent cu aproximativ o treime din lungimea ei faţă de planul general.
Suprafaţa este ritmată de un şir de pilaştri, ca şi la pavilioanele din colţ.
În afara pavilioanelor, la nivelul parterului şi al etajului I, ferestrele au
frontoane semicirculare, cele din registrul inferior fiind prevăzute cu
grilaje. Ferestrele etajului al doilea, adăugat ulterior, sunt de dimensiuni
mici şi au formă dreptunghiulară. Această aripă a adăpostit, încă de la
începuturi, imprimeria Băncii. Faţada dinspre Nord corespundea străzii
Băncii Naţionale. Spre deosebire de celelalte faţade, pavilioanele marginale au
un avans mai mare în exterior, astfel încât restul faţadei este mai retras faţă
de limita maximă a acestora. Ferestrele de la parter aveau ancadramente
dreptunghiulare în zona pavilioanelor şi semicirculare în rest, toate fiind
dublate de grilaje. Golurile etajului următor erau prevăzute, în zona
pavilioanelor, cu ancadramente triunghiulare decroşate, similare celor de pe
latura vestică a construcţiei, iar în rest cu simple ancadramente
dreptunghiulare.La 11 iunie 1890, BNR, reprezentată de Anton Carp, încheia cu
Zoe Lahovary, care avea "autorizaţiunea soţului său, G. Lahovary", o
convenţie. Potrivit acestei înţelegeri, între cele două proprietăţi urma să se
deschidă o trecere de 8 m lărgime, în lungime până la proprietatea prinţului
Karagheorghevici. Strada, care va deveni strada Băncii Naţionale, era paralelă
cu grilajul aşezat la 3 m de cele două pavilioane şi avea 8 m lăţime către
proprietatea Lahovary. De asemenea, semnatarii conveneau ca până ce strada va
intra în categoria "stradele sau pieţe publice ale capitalei, pavarea şi
întreţinerea ei se va face de ambele părţi contractante, cheltuielile fiind
suportate în părţi egale". A treia faţadă, dinspre vest, avea un ax ce
coincidea cu un portal bogat decorat, care marca intrarea rezervată
guvernatorului în curtea interioară. La nivelul parterului, se află dispuse
ferestre cu frontoane dreptunghiulare, iar la nivelul etajului I ferestrele au
ancadramente triunghiulare. Golurile pavilioanelor din colţuri se deschid în
două balcoane mici şi au frontoane decorate în formă triunghiulară, astfel
încât ies în evidenţă. Toate golurile registrului secundar superior,
corespunzătoare birourilor de la al doilea etaj sunt în formă dreptunghiulară.
Pe lângă intrarea destinată guvernatorului, pe această faţadă mai existau alte
două intrări secundare pentru accesul la locuinţele personalului. În direcţia
vest, în momentul inaugurării Palatului BNR, nu era delimitată de o stradă, ci
de o fundătură. În urma avizului dat de către Consiliul general, la 28
septembrie 1891, s-a încheiat o înţelegere între BNR, reprezentată de Th.
Rosetti şi Anton Carp, şi avocatul Constantin Mille, ca împuternicit al
prinţului Alexis Karagheorghevici. Prinţul Karagheorghevici ceda Băncii terenul
aferent prelungirii în linie dreaptă a trecerii private deschise din str.
Smârdan printre Banca Naţională şi proprietatea lui G. Lahovary până la
aliniamentul ocupat de împrejmuirea şi zidul dinspre "stradela"
particulară ce despărţea, spre apus, terenurile Băncii de cele ale prinţului
Karagheorghevici. Trecerea astfel prelungită urma să se paveze pe cheltuiala
ambilor riverani. Prin amenajarea acestei străzi, o parcelă din terenul BNR, în
suprafaţă de 56 m pătraţi urma să rămână spre terenul prinţului
Karagheorghevici contra sumei de 4000 lei. Strada astfel rezultată s-a numit,
mai întâi, Karagheorghevici şi apoi Eugeniu Carada. În colţul unde această
stradă se întâlnea cu strada Lipscani, a fost aşezată, la începutul anilor '20,
statuia lui Eugeniu Carada, realizată de sculptorul francez Dubois. Amenajarea
acesteia a fost făcută de sculptorul român Măţăoanu. Deşi are o suprafaţă
mare, acoperişul nu intră în competiţie cu faţadele, deoarece având o pantă
foarte mică este greu de perceput. Singurele elemente speciale sunt cele cinci
cupole, din care patru sunt identice şi sunt situate deasupra elementelor
decroşate din colţurile clădirii. Acestea au avut ca model tipul de cupolă al
Turnului Orologiului Palatului Luvru. Spre deosebire de restul acoperişului,
care era acoperit cu tablă de aramă, învelişul cupolelor a fost realizat din
tablă de ardezie. Cupolele sunt înconjurate de o balustradă prin care se face
articularea cu faţadele respective. A cincea cupolă, cea mai impunătoare,
potenţează monumentalitatea intrării principale. Palatul din strada
Lipscani cuprinde o travee centrală în care se află Sala sau Holul ghişeelor şi
alte două travee secundare. Coloanele care susţin cupola şi dialogul dintre
travee asigură ritmul construcţiei şi permit un joc de volume ce elimină
monotonia. Tratarea arhitecturală sobră, neostentativă a exteriorului intră în
contrast cu bogăţia accentuată a decoraţiei interioarelor. Organizarea
interioară "spaţială şi funcţională" s-a realizat în acord cu
activitatea specifică băncii, incluzând preocuparea constantă a conducerii
acesteia pentru siguranţa exploatării. Axul principal al faţadei dinspre strada
Lipscani distribuie simetric şi spaţiile interioare. Simetria dispare însă
pentru funcţiunile şi spaţiile secundare. Axul compoziţional se concretizează
într-o succesiune de spaţii, care cuprinde intrarea principală şi holul
ghişeelor. De o parte şi de alta a acestui element compoziţional, se află două
curţi interioare dispuse simetric, de dimensiuni egale, care au rolul de a
ilumina spaţiile orientate către ele. În cea mai mare parte a sa, parterul
era destinat relaţiilor cu publicul. De aceea, aici se află cele mai ample
spaţii din clădire, respectiv holul principal de formă pătrată, din care se
intră în două încăperi, dispuse simetric în raport cu intrarea şi destinate
Serviciului scont şi Bibliotecii, şi se înaintează către spaţiul alungit,
orientat perpendicular pe axul principal, la extremităţile căruia sunt plasate
cele două scări de acces la etaj. Spaţiile destinate publicului sunt
unificate atât prin casetele de dimensiuni mari ale plafoanelor, cât şi prin
prezenţa aceleiaşi ordonanţe, reprezentate de coloane şi pilaştri adosaţi
peretelui, executate într-o gamă unică de materiale şi de culori. Prin acest
element decorativ principal se ritmează suprafeţele parietale şi sunt puse în
evidenţă elementele de rezistenţă. În vestibul, coloanele angajate sunt
dispuse regulat pe toţi pereţii, inclusiv la colţuri. Intrările birourilor
rezervate Bibliotecii şi Serviciului Scont sunt marcate prin două uşi, fiecare
cu ancadramente terminate cu frontoane, plasate simetric între două coloane
situate la o distanţă mai mare între ele. În spaţiul din care pleacă cele
două scări de onoare se află două perechi de coloane adosate pilelor de
zidărie. Limitele laterale ale spaţiului de trecere către ghişee este
evidenţiat de coloanele duble dispuse de o parte şi de alta a părţii centrale.
Aceste coloane au şi rolul de a îngusta unghiul vizual, disimulând vederea
părţilor laterale ale rampelor scărilor. Cel mai important element al
spaţiului interior dedicat publicului este Holul ghişeelor, care adăposteşte
astăzi Muzeul BNR. Numit Sala de marmură, acest spaţiu are următoarele
dimensiuni: cca 12,50 m lăţime, cca 21 m lungime şi cca 15 m înălţime la cota
maximă a acoperirii. Configuraţia sa generală se datorează atât destinaţiei,
cât şi tiparului epocii. Astfel, în secolul al XIX-lea, clădirile băncilor
importante din Europa au preluat imaginea specifică burselor şi băncilor
secolelor XVI - XVII din Anvers, Amsterdam şi Londra. Aceste instituţii
aveau locurile de schimb organizate în jurul unei curţi interioare
dreptunghiulare, descoperite, delimitate de parterul şi etajul I al clădirii.
Arhitecţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea au ajustat imaginea
tradiţională într-o singură direcţie, acoperind, de regulă, cu structuri
metalice tradiţionala curte interioară. Holul ghişeelor din Palatul vechi
al BNR era înconjurat pe trei laturi de un spaţiu afectat funcţionarilor.
Celelalte spaţii au fost rezervate funcţiunilor care nu presupuneau contactul
cu publicul. Golul Holului cu ghişee de la parter este dezvoltat pe două
niveluri şi este înconjurat pe trei laturi de o amplă galerie. Registrele
decorative sunt prezente şi în Holul ghişeelor. La nivelul parterului, se
remarcă succesiunea pilelor masive de zidărie, între care erau fixate ghişeele.
În spatele fiecărei pile era montată o casă de bani, care, astfel, se afla la
îndemâna funcţionarului de la ghişeu. Un buton decorativ fixat în zidărie pune
în evidenţă axul pilelor, care sunt unite prin arce în formă de semicerc.
Registrul al doilea, ce corespunde etajului I, cuprinde grupuri de coloane duble,
în stil compozit, situate la distanţe egale, unite în partea superioară prin
arce în formă de semicerc. Acest registru se termină cu o cornişă bine
evidenţiată, care face distincţia între tratarea pereţilor şi aceea a
acoperişului. Fermele metalice care o alcătuiesc sunt disimulate în decoraţia
abundentă a stucaturii, prin arce fin decorate ce ritmează suprafeţele decupate
din bolţi cu muchii ieşite. Prin intermediul unor steme bogat decorate,
sprijinite lateral de câte două personaje feminine, la rândul lor, arcele se
reazemă pe cornişa etajului I. În faţa stemelor cu însemnele băncii, la
colţurile sălii se află câte un vultur. Deasupra cornişei se află şi un
registru secundar de lunete, care, împreună cu un mare luminator, dispus în
centru, asigură iluminarea holului. La parter se aflau şi alte spaţii
destinate birourilor care nu presupuneau contact cu publicul: sala pentru
imprimarea biletelor (pe latura Smârdan) şi locuinţe de serviciu (latura
Carada). În vestibul, două sculpturi realizate în atelierul A.
Durenne Sommevoire, care reprezintă personaje feminine ţinând cu ambele mâini,
deasupra capului, câte un corp de iluminat, marchează pornirea rampelor celor
două scări către următorul etaj. La nivelul podestului intermediar, fiecare
scară continuă cu două rampe, de o parte şi de alta. De asemenea, se menţine
decorarea parietală cu pilaştri angajaţi. Cu ultima treaptă se termină şi
spaţiul luminos, asigurat de ferestrele orientate către una din curţile
interioare. Pe balustrada cu decoraţii minuţios realizate, au fost aşezate două
steme cu însemnele heraldice ale provinciilor istorice ce alcătuiau Regatul
României în momentul edificării construcţiei: bourul Moldovei, acvila
Munteniei, leul Olteniei şi cei doi delfini afrontaţi ai Dobrogei. La
nivelul podestului intermediar al scării din partea dreaptă, se află placa din
piatră de Baschioi cu numele celor 21 de funcţionari BNR morţi pe câmpurile de
onoare ale Războiului Reîntregirii. Acest tip de piatră fusese folosit şi la
Palatul Regal şi se armoniza cu arhitectura băncii. Adaptată stilului clădirii
şi "încastrată în zidurile acestei vechi instituţii, la răspântia
serviciilor ei", placa comemorativă a fost realizată de arhitectul Radu
Dudescu şi inaugurată, la 11 noiembrie 1937 (data armistiţiului de la Compiegne,
care pusese capăt Primului Război Mondial), în cadrul unei ceremonii special
organizată, la care au participat guvernatorul Mitiţă Constantinescu, membrii
Consiliului de administraţie şi reprezentanţi ai guvernului. Deasupra rampei
centrale se afla câte un luminator, înlăturate de lucrările ulterioare, astfel
încât, astăzi iluminarea naturală se realizează numai prin intermediul
ferestrelor dinspre curtea interioară. Cele două scări monumentale asigură
accesul la etajul I, care este nivelul nobil al Palatului. Aici se aflau: Holul
de onoare, Sala Consiliului de administraţie, Biroul guvernatorului, birourile
altor membri ai conducerii băncii şi sălile de recepţie. Tratarea
arhitecturală riguroasă, vizibilă în ierarhizarea decoraţiei parietale şi a plafonului,
continuă şi la etajul I. Holul propriu-zis al etajului I începe cu o porţiune
de perete în care au fost plasate, simetric, câte o uşă cu ancadrament. În
partea centrală a holului se află intrarea în Sala Consiliului de
administraţie, zona fiind marcată la extremităţi prin câte un arc. Intrarea în
Sala de Consiliu este flancată de alte două coloane. De o parte şi de alta a
peretelui ce corespunde Sălii de consiliu sunt practicate două nişe în care
sunt amplasate statui asemănătoare cu cele de la parter, realizate de acelaşi
autor, simbolistica lor fiind, de asemenea, circumscrisă ramurilor economiei
româneşti. Uşa propriu-zisă are un fronton în formă de semicerc, în care se
află un ceas şi o laborioasă decoraţie în basorelief. Sala Consiliului de
administraţie are cele mai pretenţioase decoraţii dintre toate încăperile
băncii, în acelaşi stil eclectic la care s-au adăugat puternice accente baroce.
Decoraţia este asigurată de pilaştrii angajaţi, de stucatura şi capitelurile
aurite. Uşile, complet vitrate, care se deschid spre strada Lipscani şi către
încăperile vecine, sunt încadrate de o ornamentaţie bogată, cu elemente
decorative de natură vegetală în stil neoclasic, fiecare având un ancadrament
puternic profilat, terminat cu frontoane. Chenare de mari dimensiuni subîmpart
peretele dinspre Holul de onoare, precum şi partea centrală a celor laterali.
Traveea mediană este rezervată intrării principale, iar în celelalte chenare se
află patru tablouri de dimensiuni mari, comandate de Consiliul de administraţie,
la 11 iunie 1890, celor mai importanţi artişti plastici ai momentului: Nicolae
Grigorescu, G.D. Mirea, Eugen Voinescu. Compoziţie de mari dimensiuni
(2,50m x 3,50m), intitulată La secerat sau Rodica, pictura din stânga intrării
a fost realizată de Nicolae Grigorescu (1838-1907) în 1894, în perioada târzie
a creaţiei sale. Rodica înfăţişează o scenă la munca câmpului, respectiv la
secerat, accentul căzând pe un personaj feminin, aflat în prim plan, care
domină compoziţia. În dreapta intrării, se află o marină de dimensiuni
aproximativ identice, pictată, tot în 1894, de Eugeniu Voinescu (1842-1909).
Pictând din pasiune şi nu ca urmare a unei pregătiri academice, E. Voinescu,
consulul României la Odessa şi discipolul lui Aiazovski este unicul autor român
de tablouri cu o astfel de tematică. Aici se crede că este vorba de o scenă din
portul Constanţa. Pereţii laterali sunt ocupaţi, în zona lor centrală, cu
două picturi alegorice ale lui G. D. Mirea (1852-1934): Mercur şi Prometeu,
realizate într-o manieră academică de influenţă barocă, probabil în 1891. Sub
aceste tablouri pe suport oval, se găsesc două şemineuri decorative, lucrate în
lemn cu grilaje metalice. La partea superioară a sălii se află cornişa
puternic profilată, care cuprinde şi golurile circulare ale ferestrelor dinspre
Lipscani. Plafonul este decorat asemănător Sălii ghişeelor. Un valoros
candelabru completează ambientul. În stânga Sălii de Consiliu, se află
Biroul guvernatorului în care tratarea parietală este mai reţinută, materialele
şi culorile folosite provenind dintr-o gamă mai deschisă, ceea ce creează un
agreabil contrast între cele două săli. Galeria ce înconjoară pe trei laturi
golul Holului ghişeelor adăpostea birourile Serviciului contabilităţii (aripa
Smârdan) şi locuinţa guvernatorului (aripa Carada). Locuinţa guvernatorului
avea un acces separat în clădire, cuprindea mai multe încăperi, inclusiv o
bibliotecă personală, deservite de un coridor lung, şi era luminat prin curtea
interioară. Subsolul era rezervat spaţiilor destinate tezaurului, inclusiv
pentru depozitarea valorilor populaţiei, precum şi pentru anexe (ateliere de
întreţinere, depozite, magazii). Tratarea interioarelor a fost subordonată
compoziţiei planimetrice generale, caracterizată prin ierarhizare şi gradarea
strictă a efectelor spaţiale. Spaţiile publice şi de reprezentare au beneficiat
de o remarcabilă rezolvare plastică. Particularităţile decorative ale fiecărui
spaţiu nu anulează coerenţa ansamblului. Rolul din ce în ce mai important
al BNR în economia naţională, extinderea operaţiunilor sale şi creşterea
numărului funcţionarilor au făcut ca spaţiile Palatului de pe strada Lipscani
să devină insuficiente. De aceea, Administraţia Băncii a acţionat în două
direcţii: a transformat interiorul Palatului vechi şi şi-a extins spaţiile de
birouri în clădirile învecinate special achiziţionate. Prima modificare
majoră a interiorului a avut loc în 1915, când s-a renunţat la ampla galerie de
la etajul I, care înconjura pe trei laturi Holul ghişeelor, pentru a fi
transformată în două birouri mari. Cu acelaşi prilej, s-a montat tâmplăria ce
închide noul spaţiu de lucru, care, astfel, era separat de Sala
ghişeelor. După ce în anii 1916-1918, Palatul a fost ocupat de armata
germană, în 1920, au fost reluate lucrările, mai ales că, după Unirea de la
1918, funcţionarea BNR trebuia să se racordeze la noile realităţi economice şi
politice. În toamna anului 1923, BNR a cumpărat două clădiri situate în
apropiere: imobilul Zaharia, aflat la intersecţia străzii Doamnei cu strada E.
Carada, şi imobilul Teatrului Modern, de la intersecţia străzii E. Carada cu
strada Băncii Naţionale. Ambele au fost adaptate pentru funcţiunile băncii, iar
în 1926 Teatrul Modern a fost legat la nivelul etajului I cu Palatul vechi
printr-o pasarelă executată de antrepriza inginerului Emil Prager. În anii
1929-1930, au avut loc cele mai consistente transformări ale Palatului. Acestea
au constat în: reducerea la minimum a spaţiilor destinate locuinţelor, prin
renunţarea la vastul apartament al guvernatorului, pentru care s-au cumpărat,
la interval de mai mulţi ani, casa pe strada Mircea Vodă (în care s-a mutat
I.G. Bibicescu) şi vila de pe bulevardul Lascăr Catargiu nr. 39, primul
guvernator care a locuit aici fiind D. Burillianu; galeria de la etajul I, care
înconjura Holul ghişeelor, a dobândit forma definitivă, existentă astăzi; cele
trei aripi secundare au fost înălţate cu un al doilea nivel, destinat în
întregime birourilor. Execuţia acestor operaţii a presupus lucrări inginereşti
complicate. Planşeul peste etajul I a fost consolidat şi completat cu un altul,
turnat în beton armat, calculat pentru a suporta sarcinile noi. Luminatoarele
scărilor de onoare şi cel din faţa Sălii de Consiliu au dispărut. Iniţial,
diferite, înălţimile aripilor clădirii au fost unificate la nivelul cornişei
aripii Lipscani şi a pavilioanelor din colţuri. Pentru faţadele secundare
s-a folosit acelaşi tip de tencuială, clădirea fiind terminată prin
translatarea la noua cotă a cornişei originale. În urma acestor intervenţii,
Palatul vechi a dobândit un volum compact, a cărui masivitate degajă o forţă
considerabilă. (Sursa - NET - siteul BNR)
***
O PASTILĂ DE UMOR
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI
____________xxx___________
CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL CLUJ
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei
de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le
Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi
culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la
piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative
sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club,
etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de
identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare
grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de
nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive,
culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Camera de comerț și industrie Cluj
Topul firmelor membre - Laureat 2004
Camera de Comerț și
Industrie Cluj s-a
înființat, legal, în data 19 ianuarie 1851, prin ordinul guvernatorului civil și
militar al Transilvaniei – Ludovic de Wohlgemuth – publicat în trei limbi:
maghiară, germană și română. Primul președinte al Camerei de Comerț și Industrie Cluj a fost Samuel Dietrich, negustor de
fier, un om deosebit de întreprinzător. Teritoriul aflat sub competența camerei
clujene era cel cuprins în districtele militare de atunci Cluj, Alba Iulia și
Reteag. Prin înființarea camerelor de comerț și industrie s-au pus bazele
organizării moderne a dezvoltării economice, anulându-se privilegiile medievale
ale breslelor.
Camera de comerț și industrie Cluj
Topul firmelor membre - Laureat 2005
Odată cu înființarea Camerei de Comerț și
Industrie din Cluj, dezvoltarea vieții economice și respectiv
culturale a zonei de cuprindere a Camerei ia un nou avânt. În perioada anilor 1851-1918, Camera de Comerț și Industrie din Cluj a intervenit, uneori cu rezultate
favorabile, cu diferite propuneri la guvernul austriac, respectiv ungar,
privind reglementarea tarifului general vamal, a târgurilor săptămânale, a
transporturilor, introducerea cărților funduare, organizarea tribunalelor
cambiale, transformarea vechiului sistem de măsuri și greutăți după sistemul
metric, reglementarea comerțului ambulant, a patentelor și mărcilor de producție,
etc. Meritul de seamă al Camerei în această perioadă este construirea căii
ferate de la Oradea la Cluj, spre Teiuș-Brașov. Din inițiativa Camerei s-a
fondat prima bancă din Cluj, în anul 1858, s-a extins rețeaua telegrafică și
s-au extins căile de comunicații pe teritoriul aparținând sferei ei de competență.
În perioada primului război mondial, activitatea Camerei a fost blocată, rezumându-se
doar la rezolvarea unor acte administrative. După Marea Unire de la 1 Decembrie
1918, precum și în perioada interbelică, a urmat o nouă epocă de avânt economic
a zonei de cuprindere a Camerei de Comerț și Industrie din Cluj. În februarie
1949 este publicat decretul de desființare a Camerelor de Comerț și Industrie.
În luna mai 1990 un comitet de inițiativa a început demersurile pentru reînființarea
Camerei de Comerț și Industrie Cluj, în conformitate cu prevederile
Decretului-Lege nr. 139 din 12 mai 1990 privind înființarea Camerelor de Comerț
în România. Actul de constituire a dus la aprobarea înființării instituției, ea
fiind recunoscută prin Hotărârea de Guvern nr. 799 din 23 iulie 1990, cu
personalitate juridică în calitate de cameră teritorială pentru întreg
cuprinsul județului Cluj. Sediul actual al instituției este situat pe strada
Horea, nr. 2.
Cluj Napoca - Județul Cluj (Statuia lui Mihai Viteazu)
Statuia
ecvestră a lui Mihai Viteazul din Cluj a fost dezvelită în data de 17
decembrie 1976, este opera sculptorului Marius
Butunoiu și este este amplasată în mijlocul pieței care îi poartă numele.
Până în anul 1919 această piață s-a numit Istvan Szecheny. Statuia lui Mihai
Viteazu, cu înălțimea de 7 metri, montată pe un soclu înalt de 4,7 metri este
amplasată pe o platformă cu trei rampe, decorată cu basoreliefuri, reprezentând
luptele cu otomanii și Unirea Moldovei și a Transilvaniei cu Țara Românească. Pe
soclul statuii se află o stemă sigilară a domnitorului, care reunește însemnele
heraldice ale celor trei țări române.
Stema Țării Românești
Stema Moldovei
Stema Transilvaniei
Tot pe soclu este montată o inscripție cu
textul: Mihai Viteazul/1593-1601/Domnul Țării/Românești al Ardealului și/a
toată Țara Moldovei. Au fost discuții ca acest monument să fie montat la
Alba Iulia dar până a fost montat la Cluj deoarece aducea un plus de istorie
românească aici, cu speranța nemărturisită că Mihai Viteazul îl va neutraliza,
în planul imaginii, pe Matei Corvin, reprezentat în Ansamblul monumental Matei
Corvin din Cluj, care în plan spiritual reprezenta comunitatea maghiară, mai
degrabă, decât pe români. Soclul statuii lui Mihai Viteazu a ajuns într-o stare
avansată de degradare, mai multe plăci au căzut și pământul stă să se surpe la
baza acestuia. Reprezentanții municipalității au declarat că nu s-a intervenit
pentru repararea soclului deoarece, încă din 2007, sub spațiul statuii și al
parcului urma să se construiască o parcare subterană. În final Primăria a realizat în Piața
Mihai Viteazu o parcare la suprafață, cu barieră, cu 71 de locuri iar
restaurarea statuii a fost amânată.
Insigna - Cluj - Kolozsvar - 4 - 17 august 1918
(Grupul statuar Matei Corvin)
Ansamblul monumental Matei Corvin, alcătuit din cinci statui reprezentându-i pe regele
Matei Corvin – călare și pe cei patru generali ai săi, a fost dezvelită în anul
1902 în Piața Mare a orașului. Macheta lucrării, operă a artiștilor Janos
Fadrusz și Lajos Pakey, a obținut în anul 1900 marele premiu al Expoziției Universale
de la Paris. Monumentul clujean a devenit de-a lungul timpului unul din semnele
distinctive ale orașului, fiind clasificat ca monument istoric de interes
național. Statuia ecvestră a lui Matei Corvin se remarcă prin poziționarea
tuturor celor patru copite ale calului pe sol, ceea ce, conform tradiției,
înseamnă că personajul aflat pe cal a murit de moarte naturală, și nu în luptă.
Monumentul a fost finanțat prin subscripții publice. Costurile mari ale
realizării monumentului au întârziat inaugurarea, astfel că festivitățile au
avut loc abia în 12 octombrie 1902. Statuile din bronz ale lui Matei Corvin și ale
celor patru comandanți au fost aduse cu trenul de la Budapesta și transportate
pe șinele unei vechi linii de tramvai cu cai până în centrul Clujului, unde au
fost amplasate pe soclul din piatră. Pentru a rămâne în memoria Clujului, Janoș
Fadrusz a dat chipul său uneia
dintre personalitățile din bronz care-l străjuiesc pe regele Matia, anume
generalului Ștefan Bathory. În anul 1919 au existat demersuri pentru
înlăturarea sau mutarea monumentului, considerat ca un relict al naționalismului
maghiar. Istoricul Nicolae Iorga a
găsit soluția salvării monumentului, prin evidențierea originii române a
regelui Matia pe o plăcuță trilingvă amplasată pe latura nordică a
postamentului. Ansamblul monumental a
fost restaurat între anii 2010 – 2011, acțiune finanțată de ministerele culturii din
România și Ungaria. Dezvelirea monumentului restaurat a avut loc în data de 2
aprilie 2011 în prezența premierului Emil Boc și ministrului culturii Hunor
Kelemen. Statuia ecvestră a monumentului este evocată, ca simbol al orașului și
al eroismului, în romanul foarte scurt al lui Gib I. Mihăiescu, Femeia de
ciocolată, publicat în 1933. Monumentul este compus dintr-o statuie
ecvestră a regelui Matei Corvin, în fața căreia sunt plasate următoarele 4
statui (de la stânga spre dreapta): Blasius Magyar - bătrânul conducător al
trupelor de mercenari, faimoasa „Armată Neagră”, Paul Chinezu - comitele de
Timiș, Ștefan Szapolyai – viceregele Ungariei și Ștefan Bathory – voievodul
Transilvaniei. Pe soclu s-a aflat inițial inscripția maghiară Mátyás Király (Regele Matia, între
1902-1918), înlocuită apoi cu Matei
Corvinul (1918-1940), Mátyás Király (1940-1944), Mathias Rex (după 1944 până în prezent).
Insigna - (Mihai Eminescu)
160 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie
1850 - 15 ianuarie - 2010 Cluj - Napoca
Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani
Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) a
fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de
critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română, care s-a născut la data de 15 ianuarie 1850 la Ipotești în județul
Botoșani și a decedat la data de 15 iunie 1889 la București. Eminescu a fost
activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la
Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la
vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului
Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite
Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din data de 25 ianuarie 1902.
Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din
Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie
1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu.
În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu –
Bucureşti. La data de 28 octombrie 1948 a fost ales membru post-mortem al
Academiei Române.
Insigna - Salina Turda
Dovezi arheologice sigure ale exploatării sării la Durgău-Turda există din perioada preromană (50 Î.C. - 106 D.C.). Romanii, între anii 106 – 274 D.C. au exploatat sarea la Durgău în galerii piramidale de dimensiuni considerabile. În timpul stăpânirii austro-ungare la Turda s-au deschis mai multe galerii de exploatare masivă a sării. Însă în anul 1932 din cauza dotării tehnice primitive, a randamentului scăzut și a concurenței altor saline ardelene, exploatarea sării la Turda este complet sistată. După 60 de ani, în anul 1992 salina Turda s-a redeschis (în scop turistic si curativ), putând fi vizitată tot timpul anului. Se pot vedea fostele mine Iosif, Tereza si Rudolf. Demne de văzut sunt și utilajele medievale bine conservate din mină (unice in Europa), cum ar fi fierăria, crivacul și moara de sare.
De asemenea, Altarul (cioplit în peretele de sare) și Scara Bogaților (o scară lucrată filigranat în lemn). Cu sprijinul financiar al Uniunii Europene în anul 2009 s-au desfășurat lucrări ample de amenajare a Salinei Turda, în scop turistic și curativ. Inaugurarea a avut loc în ianuarie 2010, după 2 ani de lucrări și 6 milioane de euro investiți. Salina Turda deține în prezent săli de tratament, un amfiteatru, săli de sport, dar și o „roată panoramică”, de unde se pot admira stalactitele din sare. Principala atracție a salinei este lacul cu soluție salină suprasaturată, excelentă pentru tratament. Deasupra am postat moderna intrare în salină si o imagine din galeriile salinei.
Turda (în latină Potaissa, în germană Thorenburg, în maghiară Torda) este un municipiu din
județul Cluj, Transilvania, România, cu o populație de 43472 locuitori (la 20
octombrie 2011). Orașul se situează la circa 30 km sud-est de municipiul Cluj-Napoca. Turda a fost fondată
ca o așezare dacică sub numele probabil de Turdava.
A fost cucerită de romani și
redenumită Potaissa. Pe aceste locuri s-ar fi descoperit mai multe vestigii
paleocreștine. În Evul Mediu s-au
ținut în total la Turda 127 Diete ale Transilvaniei (adunări ale stărilor). În anul 1568 Ioan al II-lea Sigismund Zapolya,
principe al Transilvaniei, a emis aici Edictul de la Turda, primul
decret de libertate religioasă din istoria modernă a Europei. Turda a fost în
timpul Regatului Ungariei reședința comitatului Turda, iar din anul
1876 reședința comitatului Turda-Arieș. Între anii 1925 - 1950 a fost reședința
județului Turda. Sus am postat stemele veche, interbelică, comunistă și actuală
ale orașului Turda precum și o poză cu Primăria din localitate.
Cluj
Napoca (până
în 1974 Cluj; în germană Klausenburg, în maghiară Kolozsvár, în dialectul
săsesc Kleusenburch, în latină Claudiopolis) este
un municipiu reședință de județ și cel mai mare oraș al judeţului Cluj, ce
numără aproximativ 310000 locuitori. În trecut a fost reședința comitatului
Cluj și una dintre capitalele istorice ale Transilvaniei. Numele de
Cluj provine, cel mai probabil, din latinescu Castrum Clus,
folosit pentru întâia oară în secolul al XII-lea pentru a desemna cetatea
orașului medieval de aici. Toponimul Clus are semnificația de „închis” în
latină și se referă la dealurile care înconjoară orașul. O altă ipoteză
acceptată este aceea a provenienței numelui topic din germanul Klaus sau
din cuvântul Klause (însemnând «trecătoare între munți» sau din clusa «stăvilar,
baraj»). Prima atestare documentară a unei așezări pe teritoriul de
astăzi al Clujului a fost făcută de către geograful grec Ptolemeu, care a
menționat aici una dintre cele mai însemnate localități din Dacia,
cu numele Napuca. Cea dintâi atestare a Napocii romane datează din
perioada imediat următoare războaielor de cucerire a Daciei,din anii 107 - 108,
și constă dintr-o bornă militară, descoperită la Aiton, rezultată de la
construcția unui drum strategic imperial. Prin decretul Consiliului de
Stat nr. 194 din 16 octombrie 1974, semnat de Ceaușescu, municipiului Cluj
i-a fost atribuit numele Cluj-Napoca, "pentru a eterniza denumirea
acestei străvechi așezări - mărturie a vechimii și continuității poporului
român pe aceste meleaguri. Sus am postat stemele orașului, de-a lungul
vremurilor, fotografiile câtorva frumoase monumente arhitectonice
clujene și câteva cărți poștale ilustrate, din vremuri diferite .
Gara
Stadionul
Teatrul național
Palatul Szeky
Prefectura
Primăria
Banca austro-ungară
Sinagoga
Universitatea
Biserica Sfântul Mihail
Biblioteca centrală universitară Lucian Blaga
SC Carbochim SA
SC Terapia SA
Căminul studențesc Diak-Menza
Calea Victoriei
Casa de păstrare și Banca de credit
Monumentul eroilor sovietici
Hotelul New York
Casa natală Matei Corvin
Cazinoul
Trimiteri poștale
Județul
Cluj este un județ
situat în partea central-vestică a României, în centrul provinciei istorice Transilvania, întins pe 6674 kilometri pătrați și
numărând aproximativ 692000 de locuitori. Capitala județului se află în orașul
Cluj - Napoca. Ca subdiviziuni administrativ-teritoriale județul se compune din
5 municipii - Cluj Napoca, Dej, Turda, Câmpia Turzii și Gherla, 1 oraș - Huedin
și 74 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și
actuală ale județului și mai jos fotografiile câtorva locuri de vizitat în
acest județ, dar și unele monumente de cultură și arhitectură din județul Cluj, din vremuri diferite.
Biserica romano-catolică Dej
Cheile Turzii
Castelul Goga
Mănăstirea Nicula
Pietrele albe
Stațiunea Beliș - Fântânele
Lacul de acumularea Drăgan (Floroiu)
Moara și vâltoarea - Bologa
Cazarma - Dej
Teatrul și Cinematograful - Dej
Gara - Dej
Gimnaziul Andrei Mureșanu - Dej
Hotelul Europa - Dej
Biserica reformată calvină și Palatul finanțelor - Turda
Monumentul Mileniului - Dej
Biserica romano catolică - Turda
Fabrica de cuie - Câmpie Turzii
Palatul Voith - Dej
Liceul Regele Ferdinand - Turda
Palatul finanțelor - Turda
Prefectura și Primăria - Dej
Școala de pictură - Dej
Tribunalul - Judecătoria - Turda
Teatrul - Dej
Tribunalul - Dej
Biserica romano-catolică Dej
___________ooOoo__________
PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
Nuno Tristão a fost un om politic și explorator portughez care a trăit în secolul al XV-lea, ce este considerat primul european care a descoperit regiunea africană Guineea.
Detaliu vignetă de pe o bancnotă românească
Câteva vignete de pe acțiuni franceze
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 08.12.2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu