Bălăceanu este
o comună a județului Buzău, formată numai din satul de reședință cu același
nume. Comuna se află în estul județului, la limita cu județul Brăila și
este străbătută de pârâul Bălăceanu, care se varsă în lacul Jirlău și apoi
în râul Buzău Comuna este
străbătută de șoseaua județeană DJ203, care o leagă de Râmnicu-Sărat spre
nord-vest și spre sud-est de Făurei și mai departe de Însurăței. Din
acest drum, la Bălăceanu se ramifică DJ220 care leagă comuna de Poșta
Câlnău și DN2. La recensământul din anul 2011 comuna a numărat 1632 locuitori
din care: 93,19 % - români, 2,38 % - romi și restul – alte etnii sau
nedeclarată. Din punct de vedere confesional 95,34 % sunt ortodocși iar restul
– alte religii sau nedeclarată. La sfârșitul secolului al XIX-lea, localitatea
a fost reședința plășii Râmnicul de Jos din județul Râmnicu Sărat. În anul
1925, comuna a fost inclusă în plasa Orașul a aceluiași județ și avea 1674 de
locuitori. În anul 1950, comuna a fost inclusă în raionul Râmnicu Sărat
al regiunii Buzău și din 1952 al regiunii Ploiești. Din anul 1968 este
structură administrativă a județului Buzău.
Deasupra admiri fotografiile a două clădiri reprezentative ale comune buzoiene Bălăceanu. În această localitate Bălăceanu există un singur monument pentru cinstirea eroilor localnici din cele două războaie mondiale.
Monumentul se prezintă sub forma unei cruci de metal postate pe un soclu de
beton pe care fost săpată inscripția ”Cinstire și veșnică pomenire eroilor
1916 - 1919”. Pe părțile laterale ale soclului sunt montate plăci metalice
pe care abia se mai disting numele a 78 de eroi locali. În data de 15 august
1993 pe fața crucii a fost montată o placă metalică cu inscripția “Cinstire
eroilor căzuți în luptele pentru apărarea patriei și libertății. Printre acești
eroi ai neamului se află și fii acestui sat - 1942” sub care sunt trecute
numele a patru eroi căzuți pe frontul de est, în cel de-al doilea război
mondial. Monumentul este înconjurat de morminte false, pe crucile cărora se
disting foarte greu numele unor eroi locali. Acest monument necesită o
restaurare grabnică.
***
O PASTILĂ DE UMOR
UN DIALOG EPIGRAMATIC
O VORBĂ DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI
__________xxx_________
O PLACHETĂ,
CÂTEVA MEDALII ȘI INSIGNE
DIN JUDEȚUL CONSTNAȚA
Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei
de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le
Havre - Franţa".
INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi
culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la
piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative
sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club,
etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de
identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare
grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de
nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive,
culturale, artistice şi de altă natură, etc.
Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii
române), PLACHETA este o medalie pătrată
sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene,
basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă
ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de
recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din
categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele
comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint,
bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind
preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi
(medaille) şi spanioli (edala).
Insigna - Memorialul George Mâță - Constanța 2006 (lupte)
De-a
lungul timpurilor, luptele libere la români s-au constituit în forme de
manifestare a identităţii naţionale, prin concursuri ad-hoc, în cadrul
sărbătorilor populare, unde tinerii îşi măsurau puterile. In privinţa
sporturilor de luptă practicate cu diverse ocazii pe teritoriul românesc
amintim;
a)
„Harţa” – sau turnirul, cunoscut şi practicat în Ţara Românească. Cronicarii
vremurilor amintesc de participarea unei echipe de cavaleri români în anul 1414
pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrân la Buda (Ungaria) iar Vlad Ţepeş a fost
chiar premiat la o astfel de întrecere în Austria. Există chiar şi o baladă,
care s-a păstrat de-a lungul timpului şi care redă extrem de expresiv detalii
privind această formă de întrecere;
b)
„Pehlivănia” – sau lupta corp la corp, cunoscută şi practicată în Dobrogea. In
anul 1679 Ion Neculce povesteşte despre o logodnă precizând că
românii „s-au veselit două săptămâni cu feluri de feluri de muzici şi de
giocuri şi de pehlivani şi de pusei. …adusese şi un pehlivan hindiu harap carele
făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre, iute om era şi vârtos.”
c)
„Trânta” – cunoscută ca fiind o componentă de bază din categoria jocurilor
atletice autohtone, care prin afinitatea sa în rândul tinerilor şi prin
efectele asupra calităţilor fizice şi morale ale practicantţilor a constituit
permanent motiv de inspiraţie pentru creatorii de folclor. Aria de de
răspândire a trântei a fost largă, aceasta îmbrăcând pe alocuri caracteristici
specifice zonei de practicare. Cele mai cunoscute forme de practicare ale
trântei au fost: lupta ciobănească; lupta oltenească sau de curea (cu sau
fară piedică); lupta dreaptă cu apucare în cruce; lupta cu fixarea brâului și
lupta cu piedică. Prin diversitatea formelor sale, prin ecoul căpătat in folclor
şi prin personajele pe care ie-a păstrat vii de-a lungul timpului, trânta –
putem afirma fară riscul de a greşi – a contribuit la îmbogăţirea tezaurului
cultural românesc. Culegătorii de folclor au remarcat adesea frecvenţa cu care
apare „lupta pe cinstite” sau trânta în diverse balade sau legende, transmise
prin viu grai de-a lungul timpului. Poveştile populare avându-l ca erou pe
Făt-Frumos constituie exemple grăitoare privind aprecierea de care se bucura
trânta ca modalitate de a soluţiona pe calea cea mai dreaptă orice conflict sau
vrajbă. Baladele lui Mihu Copilu, Vidra, Ghiţă Cătănuţă, Gheorghiţă Zătrean,
Păunaşul Codrilor etc. reflectă fiecare în parte secvenţe ale „luptei pe
dreptate” şi evidenţiază profilul loial, cinstit şi plin de virtute al învingătorului
în lupta sa împotriva răului. Mulţi ani mai târziu (în jurul
anilor 1960), valanţele creatoare născute prin practica trântei de către
tineretul din mediul rural au fost remarcate şi de către conducerea comunistă a
României. Astfel „trânta sub formă de luptă dreaptă cu apucare în cruce…a
fost introdusă cu ani în urmă în cadrul spartachiadei tineretului iar din anul
1968 începe să se desfăşoare Campionatul Naţional Sătesc de Trântă dotat cu
Cupa U.T.C. în cadrul activităţilor sportive de masă sub egida Daciadei. Apreciind
efectele pozitive ale practicării trântei asupra organismului, precum şi
aptitudinile tinerilor de la sate pentru practicarea acestui sport naţional,
Ministerul Educaţiei şi învăţământului (n.a. de la acea vreme) a hotărât,
începând cu anul 1985, introducerea trântei în Programa şcolară de educaţie
fizică din mediul sătesc, la clasele VII- VIII şi IX-X. ”
Campionatul naţional sătesc de trântă s-a desfăşurat în cadrul a patru
etape: – etapa locală (pe asociaţie sportivă); – etapa pe comună; – etapa pe
judeţ; – finala pe ţară; Competiţia s-a organizat exclusiv pentru tinerii de la
sate având vârsta cuprinsă între 14-19 ani, ce concurau în limitele a 6
categorii de greutate (56, 62, 68, 76, 87, + 87kg) iar aceştia nu trebuiau să
fie legitimaţi la vreo secţie sportivă de profil, neavând clasificare sportivă.
In privinţa regulilor de desfăşurare a competiţiilor de trântă, corpul de
arbitri, suprafaţa de luptă, echipament de concurs şi chiar tehnica de luptă
s-au remarcat similitudinicu competiţiile de lupte greco-romane. Dacă
trânta s-a perpetuat în timp la nivelul mediului rural, dezvoltarea luptelor
sportive în România s-a produs în mediul urban. Primul contact al mişcării
sportive româneşti cu luptele competiţionale s-a petrecut în ultima decadă a
sec XIX sub forma franceză acestora (lupte greco-romane). Această formă de
pionierat a luptelor de concurs era făcută cunoscută publicului amator pe
arenele circurilor de către luptători străini (în special francezi),
profesionişti. Prima menţionare a acestui tip de eveniment se consemnează
în anul 1892 când pe arena circului „Sidoli” din Bucureşti se produc primele
demonstraţii de lupte profesioniste sub conducerea francezului Doublier care a
dat şi primele lecţii particulare. Un an mai târziu, în 1893, cu
ocazia unei serbări desfăşurate în parcul Cişmigiu din Bucureşti au avut loc şi
primele „întreceri între puternici”. Aceste evenimente aveau un caracter
sporadic dar au trezit interesul publicului amator de evenimente sportive şi
după o scurtă acalmie, în 1900 şi 1901 am fost iarăşi
vizitaţi de luptători străini care şi-au etalat virtuţile şi abilităţile pe
arena circurilor. Urmarea imediată a apetitului demonstrat de către
publicul român pentru astfel de evenimente a fost organizarea unor aşa-zise
„Campionate ale României” numite impropriu astfel, şi care aveau principal
obiectiv câştigul financiar. Cu prilejul unui astfel de eveniment
în 1902 se face remarcat şi primul luptător român cu reale calităţi,
pe numele său Mitică Dona care îşi începe la scurtă vreme activitatea
internaţională, participând la o serie de turnee tot în cadrul circurilor. După
anul 1905 au început să apară şi primele societăţi sportive cu profil de
lupte. Astfel, s-a organizat un concurs de lupte pe plan local de către „Societatea
centrală română de arme şi dare la semn” (Societatea Tirul) iar medalia de aur
a fost adjudecată de către acelaşi M. Dona. (Sursa NET - Federatia romană de lupte - Apariţia şi
dezvoltarea luptelor în România).
Luptele
sportive sunt de două feluri; libere, în
care adversarul poate fi prins (cuprins) de oriunde, și greco-romane, în care
adversarul nu poate fi cuprins de sub talie.
Insigna - Memorialul George Mâță - Constanța 2007 (lupte)
George Mâță a fost un sportiv ce practica
luptele, născut la data de 18 octombrie 1981 la Constanța.El a fost descoperit
și pregătit la Liceul cu program sportiv Nicolae Rotaru din Constanța
(imaginile de mai jos), de antrenorii Valentin Dobrin şi Ioan Giuglea. George
Mâţă a fost campion naţional şi multiplu medaliat la competiţiile naţionale de
copii, cadeţi şi juniori.
Un destin nedrept a făcut ca el să înceteze din
viaţă, în condiţii încă neelucidate, în ziua de 26 octombrie 2005, departe de
casă, la Amsterdam.
Otocilia Augusta 244 - 249
Soția împăratului Marcus Philippus
Corabie Kallatis
Secția numismatică a Cercului militar național
Marcia Otacilia Severa sau Otacilia
Severa (denumire alternativă Otocilia) a fost soția
împăratului roman Marcus Julius
Philippus (Filip Arabul), care a domnit între anii 244 - 249. Tatal ei a fost
Otacilius Severus sau Severianus, care a servit ca guvernator roman în
Macedonia și Moesia. Otacilia s-a căsătorit cu Filip în anul 234, pe când
acesta servea în garda pretoriană sub împăratul Alexandru Sever și a avut trei
copii cu acesta. Filip a acordat Otaciliei titlu onorific de Augusta. Filip și
Otacilia sunt în general considerați ca fiind
primul cuplu imperial creștin, pentru că în timpul domniei lor, persecuțiile creștine au încetat,
cuplul devenind tolerant față de creștinism. Chipul Otaciliei a fost
imortalizat pe una din fețele monedelor romane denumite augustinieni (poza de
sus).
Insigna - Batalionul 110 Comunicații și Informatică
"Viceamiral inginer Grigore Marteș".
La 30 aprilie 1962, în baza ordinului C.L. nr. 0064/1962, sub denumirea de Regimentul 110 Radiotehnic şi Transmisiuni, s-a înfiinţat Regimentul 110 Transmisiuni, având ca subunităţi de bază: Batalionul 110 Transmisiuni, Batalionul 105 Radiotehnic şi Compania 225 Radio, fiind subordonat Diviziei 42 Maritime. La data de 01 decembrie 1963, conform ordinului Marelui Stat Major, unitatea trece din subordinea Diviziei 42 Maritime în subordinea Comandamentului Marinei Militare şi îşi schimbă denumirea în Regimentul 110 Transmisiuni, iar astăzi îl găsim sub denumirea de Batalionul 110 Comunicaţii şi Informatică "Viceamiral inginer Grigore Marteș". Sus am postat fanionul de identificare al acestei structuri militare.
Insigna - Batalionul 110 Comunicații și Informatică
"Viceamiral inginer Grigore Marteș".
Batalionul 110 Comunicaţii şi Informatică
este structura specializată subordonată Comandamentului
Flotei care realizează, exploatează şi menţine în funcţiune sistemul de
comunicaţii al Forţelor Navale necesar conducerii, cooperării şi
înştiinţării marilor unităţi şi unităţilor, şi care gestionează Reţeaua de
Transmisiuni Permanentă din cadrul Reţelei Militare Naţionale de
Comunicaţii în zona de sud-est a ţării, pe timp de pace, în situaţii de
criză şi de război.
Grigore Marteș (1914 - 1973) a fost un amiral și inginer român, care a îndeplinit funcția de comandant al Marinei Militare Române în perioada anilor 1963 - 1973.
Serviciul maritim român - 100 ani
Constanța 15 august 1995 - Pachebotul "Regele Carol I"
Centenarul flotei maritime comerciale române 1895 - 1995
Erau în general nave cu
pânze (cele cu aburi fiind rezervate flotei militare), care în aceste porturi
preluau sau predau mărfurile transportate până aici fie pe uscat, fie cu
„bolozanele” (șlepuri cu pânze și vâsle) dunărene. Aceste nave aparțineau de
regulă unor mari negustori din Țara Românească și Moldova,ca familiile Caragea
sau Bellu. Majoritatea asigurau ruta Galați – Constantinopol. Începând cu anul
1859, Unirea principatelor dă naștere pavilionului românesc care este
ridicat în locul celui al Țării Românești și Moldovei. Școala flotilei
funcționa la Galați din anul 1872, înainte de a fi transferată la Constanța ca
„Universitate Maritimă”.
După anul 1878 (alipirea Dobrogei la România)
a fost înființat Serviciul Maritim Român (SMR), cu
sediul la București, dar baza la Constanța. Deasupra am postat două afișe de promovare a unor curse maritime efectuate sub egida Serviciului Maritim Român. În anul 1909, anul înființării
Școlii Navale Superioare de la Constanța, S.M.R. avea în exploatare o duzină de
pacheboturi și vreo douăzeci de cargouri și alte nave, la care se
adăugau nave ale unor companii private. Serviciul Maritim Român a fost
desființat la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, după ce
URSS confiscă cele 16 vase de linie, și înlocuit printr-o întreprindere
sovieto-română denumită Sovromtransport, căreia sovieticii îi atribuiră două
dintre navele confiscate: pachebotul Transilvania și vaporul mixt Ardeal. La
rândul său compania „Sovromtransport” a fost integrată în anul
1954 în noua companie Navrom, înființată prin Hotărârea Consilului de
Miniștri Nr. 368 și intrată sub controlul exclusiv al statului român, cu sigla
„NR”, litere scrise cu roșu peste două benzi orizontale albastre. Sus am postat
un afiș al Serviciului Maritim Român din anul 1897 și mai jos alte efecte filatelice care marchează trecerea unui centenar de la înființarea Serviciului Maritim Român.
Evenimentul
a fost precedat de expoziții, sesiuni de comunicări, filme documentare,
lansări de cărți și efecte filatelice. Deasupra am postat o acțiune financiară a Primei societăți naționale de navigațiune maritimă, denumită - România.
SMR Regele Carol I a fost prima navă modernă a Serviciului Maritim Român.
Ea a avut următoarele caracteristici tehnico tactice: deplasament maxim: 3600 tone, lungime: 106,7 metri, lățime:
12,8 metri, viteza: 13,3 noduri (1 nod = 1852 metri/oră), data construcției –
anul 1897, șantierul - „The Fairfield Gevon” din Glasgow - Anglia, echipaj: 75 membri, pasageri:
cls. I – 75; cls. II – 42; cls. III – 204. Nava a ajuns în țară la data de 28
iunie 1898, intrând în compunerea flotei Serviciului Maritim Român. Nava Regele Carol I a fost botezată la Constanța, împreună
cu nava Principesa Maria,
în prezența Regelui Carol I. Nava transporta regulat pasageri pe rutele
maritime Constanța-Istanbul și Constanța-Pireu. Nava a fost o reușită deplină
atât din punct de vedere al liniei construcției, svelteței și eleganței
formelor, cât și din punct de vedere al performanțelor sale deosebite, viteza
maximă de 18 Nd., pe care o atingea, era accesibilă la începutul secolului XX
numai navelor de război foarte rapide și cu tonaj relativ redus, iar rezistența
la uzură a mașinilor sale era foarte mare. În anul 1899, cazanele vaporului au
fost modificate pentru a arde păcură în
loc de cărbuni, iar în 1905 a fost instalat pe navă un post TFF (telefonie fără
fir). După intrarea României în primul război mondila nava a fost pusă la
dispoziția marinei imperiale ruse din Marea Neagră. În anul 1916, la
Sevastopol, nava a fost transformată în crucișător auxiliar, prin montarea a
patru tunuri de 101 milimentri, a două tunuri antiaeriene de 63 mm, două
proiectoare și instalație pentru transportarea și exploatarea a două
hidroavioane. În martie 1917 a intrat în componența diviziei de crucișătoare
rusești, care a bombardat coasta anatolică și a păzit Bosforul. După
declanșarea revoluției ruse, nava Regele
Carol I a fost capturată și
sechestrată la Batumi, în numele
Comisariatului Transcaucazian, în cele din urmă reușind să evadeze cu concursul
ofițerilor ruși de la bord și să ajungă la Sulina, la data de 31 martie 1918.
Primul care a pășit pe punte a fost comandorul Eugeniu Botez (Jean Bart), căpitanul portului Sulina. Guvernul
român a fost de acord cu cererea rușilor de retrocedare a tunurilor și
instalațiilor ce fuseseră montate în anul 1916. După încheierea primului război
mondial, nava a reluat rutele de pasageri. În anul 1941, necesitatea României
de protejare a litoralului cu baraje de mine și
numărul redus de puitoare de mine aflate
în dotarea Marinei Române, a dus
la rechiziționarea navei și transformarea sa în puitor de mine, puntea
principală permițând această operație. Au fost montate două tunuri de 120 mm, 4
tunuri antiaeriene de 37 mm, instalații de lansat mine antisubmarin, instalații
de lansat și aruncat grenade antisubmarine și două nave antiparavan antimine.
Capacitatea de încărcare era de aproximativ 200 de mine. În perioada 16-19
iunie 1941, nava a executat un baraj de mine în largul litoralului românesc,
între Capul Midia și Tuzla, alături de Amiral Murgescu. Barajele din
fața orașului Constanța și-au arătat eficiența în data de 26 iunie 1941,
provocând scufundarea distrugătorului sovietic Moscova și avarierea
crucișătorului Vorosilov.
După alte misiuni de minare marină, în dat de 10 octombrie 1941, orele 11 și 50 minute,
după ce părăsise portul Varna cu o nouă încărcătură de mine, nava a lovit o
mină plantată de sovietici, la 2 mile marine distanță de farul Galata Burnu,
după care s-a scufundat în 13 minute. Un subofițer și 20 de marinari și-au
pierdut viața, restul echipajului fiind recuperat de torpilorul Smeul, care
asigura protecția operațiunii de minare. Epava navei Regele Carol I se află și astăzi la adâncimea de 23 metri,
la sud de Varna, aproape de localitatea Byala, având coordonatele aproximative 44° 10' N /28°
00' E.
A 55-a Ședință a Secției 2 - CAER
(Consiliul de Ajutor Economic Reciproc)
România - Mamaia - 1986 (Statuia energeticianului)
Municipiul
Constanța este
situat pe coasta Mării Negre, în partea de sud-est a României,
în regiunea istorică Dobrogea, reședință a judeţului cu acelaşi nume
şi cel mai mare oraș al regiunii de dezvoltare Sud-Est. Alături de oraşul
Cluj Napoca, Constanța este orașul cu cel mai ridicat standard de
viață din România. Conform recensământului din anul 2011, Constanța avea
254693 locuitori. Constanța este orașul cel mai vechi atestat de pe teritoriul
României. Prima atestare documentară datează din anul 657 ÎEN, când
pe locul actualei peninsule (și chiar sub apele de azi, în dreptul Cazinoului)
s-a format o colonie greacă, numită Tomis. Deasupra am postat drapelul,
stemele interbelică, comunistă şi actuală ale oraşului, precum şi pozele
câtorva monumente de cultură și arhitectură inconfundabile, alte locuri frumoase de vizitat și câteva trimiteri poștale din orașul Constanța, din vremuri diferite.
Prefectura
Primăria
Gara maritimă
Farul
Farul genovez
Moscheea Carol I
Muzeul de artă
Cazinoul
Statuia lui Ovidiu
Colegiul național Mircea cel Bătrân
Hotelul Palace
Băile Duduia și Pescăria
Hotelul Continental
Vedere din port cu silozurile
Trimiteri poștale
Județul
Constanța este
județul cel mai urbanizat din România, populația care locuiește în orașe
numărând puţin peste 500000 de locuitori din totalul de aproximativ 760000 de
locuitori. Județul este situat în extremitatea SE a României, are o
suprafaţă de 7071 kilometri pătrați, iar capitala judeţului este oraşul cu
acelaşi nume, Constanţa. Ca subunităţi administrative judeţul are 3 municipii -
Constanța, Medgidia și Mangalia, 9 oraşe - Băneasa, Eforie, Cernavodă, Hârșova,
Murfatlar, Năvodari, Negru Vodă, Techirghiol, Ovidiu şi 58 de comune. Deasupra
am postat harta, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar
dedesubt pozele câtorva locuri de vizitat în acest județ, monumente de cultură și arhitectură dar și trimiteri poștale ilustrate din vremuri diferite.
Tropaeum Traiani - Adamclisi
Primăria Topraisar
Farul - Tuzla
Stațiunea Venus
Stațiunea Costinești
Muzeul marinei militare Mangalia
Sanatoriul balnear Mangalia
Lacul Techirghiol
Stațiunea Mamaia
Vila Ing. Zissu - Movila
Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei
Băile Movila
Techirghiol
Podul Cernavodă
Trimiteri poștale
__________ooOoo_________
PERSONALITĂȚI POLITICE
PE BANCNOTELE LUMII
François Duvalier cunoscut și sub numele de Papa Doc, a fost un om politic și de stat haitian care s-a născut la data de 14 aprilie 1907 și a decedat la data de 21 aprilie 1971. Și-a servit țara în calitate de președinte al statului în perioada anilor 1957 – 1971.
Detaliu vignetă de pe o bancnotă românească
Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni italienești
con_dorul@yahoo.com
MOUSAIOS - 11.12.2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu