Mo - M - oN 7

În data de 29 noiembrie 2000 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic internațional o monedă comemorativă care marchează trecerea a 600 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Alexandru cel Bun.  Aversul monedei redă în plan central stema Republicii Moldova, în partea de sus inscripția „2000”, în partea de jos inscripția 100 LEI și urmărind circumferința monedelor inscripția REPUBLICA MOLDOVA. Reversul monedei redă în plan central efigia lui Alexandru cel Bun, în partea stângă anii 1400 și 1432, în partea dreaptă stema Moldovei din secolul al XV-lea și urmând circumferința monedei inscripția ALEXANDRU CEL BUN.

 

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt; valoarea nominală - 100 lei, data emiterii – 29 noiembrie 2000, metalul – argint, puritatea – 92,5%, greutatea – 31,1 grame, forma – rotundă, diametrul – 37 milimetri, calitatea – proof, marginea – netedă și tirajul – 1000 exemplare.   

Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Mușatinul, vine la domnia Ţării Moldovei susţinut militar de Mircea cel Bătrân (domn al Munteniei), care îşi dorea un aliat în scaunul de la Suceava. Predecesorul său, la domnia Moldovei, Iuga, este luat ostatic în Muntenia de Mircea cel Bătrân, unde probabil şi va muri ulterior fără a reveni în Moldova. A fost un domn paşnic, de unde şi porecla de "cel Bun", un bun gospodar, continuînd politica de extindere dusă şi de Roman I Voievod. Ţara Moldovei s-a întins încetul cu încetul de la nucleul unde se formase, regiunea din nord-vest cu capitala la Suceava, cu marele oraş Baia din ce în ce mai mult. Moldova lui Alexandru cel Bun se întindea pînă la Marea Neagră, icluzînd şi Cetatea Albă la Nistru, mare cetăţuie, veche de pe vremea bizantinilor, deţinută apoi de negustorii genovezi. În momentul când  Moldova devine stăpînă pe această regiune, Cetatea Albă este încă în mîna genovezilor care acceptă însă suzeranitatea voievodului moldovean. Mai tîrziu, în vremea lui Ștefan cel Mare, deasupra unei întrări pe cetate, se va afla stema Moldovei, capul de zimbru sau, mai corect, de bour, stemă ce se mai vede şi astăzi. Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă şi ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerţul, confirmînd negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat pentru prima oară şi oraşul Iaşi. Pînă la Alexandru cel Bun Voievod, numirea lui Iosif ca Mitropolit în Moldova nu era primită de Patriarhul de la Constantinopol care vroia să impună un mitropolit grec, fapt ce a creat o mare schismă între biserica moldovenească şi Patriarhia ecumenică (Patriarhia Constantinopolului). Meritul lui Alexandru cel Bun a fost obţinerea acordul Patriarhului de recunoaştere a lui Iosif ca mitropolit canonic asupra întregii Moldove în anul 1401. Delegatul în această privinţă a domnitorului a fost Grigore Ţamblac, originar din Tîrnova în Bulgaria, care a revenit de la Constantinopol cu un hrisov care recunoştea pe Iosif Mitropolit al Moldovei. În 1402 (după alţi istorici în 1415) Alexandru cel Bun a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaştele Sfântului mucenic Ioan cel Nou. În afară de consolidarea Mitropoliei Moldovei, Alexandru cel Bun a întemeiat două mănăstiri: Moldoviţa şi Bistriţa, în cea din urmă fiind ulterior înmormîntat. Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a voievodului moldovean, care a menţinut echilibrul între Ungaria şi Polonia. Astfel, recunoscînd suzeranitatea lui Vladislav Jagello - a încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 fagaduindu-i acestuia sfat şi ajutor împotriva oricarui duşman, Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în faţa oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecînd prin Moldova, de gurile Dunarii, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Acordul dintre Polonia şi Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. Acordul nu a fost aplicat, datorită faptului că Alexandru şi-a onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea suzeranităţii regelui polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare. Alexandru cel Bun este totuşi vasal al regelui Poloniei. Sunt documente despre împrejurările în care a prestat jurământul împreună cu boierii lui, şi nu numai atît, este şi o altă dovadă că şi-a îndeplinit îndatoririle de vasal şi a participat la o luptă celebră între polonezi şi cavalerii teutoni. Aceşti urmaşi ai cavalerilor cruciaţi din Palestina erau stabiliţi în nordul Poloniei, justificîndu-şi prezenţa prin misiunea de a-i creştina pe acei păgîni care mai rămăseseră în nord-estul continentului: lituanienii. De-atunci a rămas în limba română expresia „liftă păgînă": la origine era „litvă păgînă"! Lituanienii rămân păgîni pînă pe la sfîrşitul veacului al XIV-lea. Lituanienii sunt foarte buni ostaşi, şi în frunte cu voievodul lor se întind peste ţări de limbă rusă sau ruteană. Lituania, pe la 1350, îngloba teritoriile de astăzi ale Lituaniei, Bielorusiei, sudul şi vestul Ucrainei (ţara Galiţiei). Era mai mare decît Polonia. Regele Poloniei a reuşit să încheie alianţă cu marele duce al Lituaniei prin căsătorii şi, neavînd urmaş în linie bărbătească, i-a urmat la tron Vladislav  Jagetto, voievodul lituanian care s-a creştinat. Aşadar, pe la 1390, unită cu Lituania, Polonia devine de două ori mai mare. Cu vremea însă, polonezii (noi ziceam pe vremea aceea: leşii, după numele unui trib de-al lor zis leah), mai de timpuriu creştinaţi şi mai înaintaţi în civilizaţie, vor asimila parţial Lituania, şi vor fi principalul element în această uniune polono-lituaniană. Duşmanul polonezilor şi lituanienilor este ordinul cavaleresc german care s-a stabilit pe teritoriul numit pînă la ultimul război mondial Prusia orientală, împiedicînd accesul Poloniei la Marea Baltică. De-atunci se duc periodic lupte între cavalerii teutoni, temuţi războinici, şi regele Poloniei. La o mare bătălie care s-a dat la 1410 la Tannenberg sau Grunwald (ambele nume sunt valabile), Moldova lui Alexandru cel Bun a trimis un contingent de 400 de călăreţi. Pare o cifră derizorie, dar pentru acea epocă nu însemna puţin. Aceşti călăreţi, e interesant ce spune cronica, au fost cei care au hotărît soarta bătăliei aplicînd o tactică militară pe care o regăsim la Asăneşti, cei care, la 1205, la Adrianopol, ajutaţi de cavaleria cumană, înving pe cruciaţii francezi şi-l fac prizonier pe împăratul Baldovin al Constantinopolului. Atacă frontal, iar cînd ajung în faţa duşmanului se opresc brusc, cum fac încă şi azi arabii, şi se prefac că fug. Cavalerii, îmbrăcaţi în armuri, se iau după ei, dar, fiind greoi, se împrăştie. Cavaleria uşoară se opreşte brusc din nou şi îi înconjoară, cîte trei-patru împotriva unuia, şi îi distrug pe cavaleri. Această tactică e încă o dovadă că de la cumani au deprins românii în Evul Mediu arta militară: avem, la un interval de 200 de ani, exact aceeaşi tactică a cavaleriei uşoare pentru a hotărî soarta unei bătălii. Alexandru cel Bun însă, cu toate că l-a ajutat încă o dată pe regele Poloniei în 1422 - Bătălia de la Marienburg, la sfîrşitul domniei sale s-a aliat cu Ungaria şi cu Ordinul Teutonic împotriva Poloniei, ca să pună stăpânire pe ţinutul Pocuţiei, dat amanet de regele Poloniei unui predecesor al lui Alexandru, în schimbul unui împrumut de 3 000 de ruble de argint, niciodată restituit. Această nefericită „afacere" va strica periodic relaţiile polono-moldovene timp de o sută de ani. De asemenea, în timpul său, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova şi Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia şi Cetatea Albă, dar Alexandru a reuşit să le apere. Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia şi Ungaria. În urma lui au ramas mai multi fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul. Losonczi Margit, soţia domnitorului, fiică de nobil maghiar, mama voievodului Petru I Mușat contribuie foarte mult la sprijinul acordat catolicilor. Sub patronatul ei franciscanii veniţi de la manastirea din Şumuleu (azi Şumuleu-Ciuc, Jud. Harghita) o mănăstire în Bacău încă din anul 1390. Construirea bisericii gotice, care se află pe locul bisericii actuale se poate data tot în această perioadă. (Sursa - http://www.istoria.md) 

În data de 5 noiembrie 2001 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic internațional o monedă comemorativă care prezintă Ciocănitoarea verde. Aversul monedei redă în plan central stema Republicii Moldova, în partea de sus inscripția „2001”, în partea de jos inscripția 10 LEI și urmărind circumferința monedelor inscripția REPUBLICA MOLDOVA. Reversul monedei redă în plan central pasărea Ciocănitoarea verde pe tulpina unui copac și urmând circumferința monedei inscripția CARTEA ROȘIE CIOCĂNITOAREA VERDE „PICUS VIRIDIS”. 

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt; valoarea nominală - 10 lei, data emiterii – 5 noiembrie 2001, seria – Cartea roșie Republicii Moldova, metalul – argint, puritatea – 92,5%, greutatea – 13 grame, forma – rotundă, diametrul – 24,5 milimetri, calitatea – proof, marginea – netedă și tirajul – 1000 exemplare.   

Ciocănitoarea verde sau Ghionoaia verde (Picus viridis) este una dintre cele mai răspândite ciocănitori din Europa Centrală, Africa de Nord-Vest, Asia Mică, Persia. Popular este numită și Verdoaica. Este o ciocănitoare comună mai ales în pădurile de foioase din zonele joase și de deal dar o putem vedea și în pâlcuri izolate de copaci sau în parcurile orașelor. Preferă copacii bătrâni în care își poate săpa scorbura pentru cuib. Ghionoaia verde face parte din ordinul Piciformes și familia Picidae. Poate fi întâlnită sub denumirea englezească: Green Woodpecker. Ghionoaia verde se hrănește foarte des pe sol unde caută furnici. Poate consuma până la două mii de furnici pe zi. Atunci când găsește un mușuroi stă lângă el și câte o oră și înghite cu lăcomie toate furnicile care ies.  Deși putem spune că furnicile sunt hrana favorită, ghionoaia nu refuză aproape nici un soi de insecte. Prinde diferite insecte, uneori vânează și reptile mici. Când este speriată sau în pericol, zboară iute spre cel mai apropiat copac și se cațără cât mai sus. Ghionoaia verde are o lungime de aproximativ 30 cm iar culoarea generală este verde-gălbui, cu creștetul și ceafa roșii și negru pe obraji. La mascul putem observa o linie roșie pe obraji ca o prelungire a ciocului. Conformația corpului este specifica ciocănitoarelor, cu ciocul și ghiare puternice și cu coada tare pentru a se putea sprijini pe ea când cutreieră prin copaci.  Anvergura aripilor este de 40 - 42 cm iar greutatea de 180 - 220 grame. Este sperioasă și precaută. Zboară ondulatoriu, cu etape lungi, cu un zgomot puternic al aripilor, silueta prezentând un gât destul de subțire. Este volubilă și zgomotoasă primăvara și toamna. Primăvara, strigătul teritorial care înlocuiește darabana, constă într-o serie amplă de sunete pline, ca un fel de râset: "chi-chi-chi-chi", în scădere ca tonalitate și accelerându-se spre final; este produs de ambele sexe; pot fi auzite și duete. Strigătul de zbor este ascuțit, scurt și vehement "chiuchiuchiu" sau scurt "chiu-chiuc". Strigătul de alarmă este mai atenuat "chiachiachia". Puii cer hrana cu un strigăt discordant, ca un șmirghel frecat de lemn. Pentru cuibărit folosește de obicei scorburile existente în copacii bătrâni, dar le amenajează scobind cu ciocul lemnul moale și putrezit. Cuibul poate fi terminat de mascul și femelă în aproximativ 14 zile. Pe lângă scorburile de cuibărit, aceste păsări obișnuiesc să-și pregătească și scorburi de dormit.  Femela depune cinci sau șase ouă de culoare albă, care apoi sunt clocite de ambii parteneri timp de 20 de zile. Puii vin pe lume golași pentru ca în 21 de zile să se acopere de pene. Puii vor fi protejați și hrăniți de ambii părinți. După ce încep să zboare, familia se destramă. 

În data de 5 noiembrie 2001 Banca Națională a Republicii Moldova a lansat în circuitul numismatic internațional o monedă comemorativă care prezintă Pisica sălbatică. Aversul monedei redă în plan central stema Republicii Moldova, în partea de sus inscripția „2001”, în partea de jos inscripția 10 LEI și urmărind circumferința monedelor inscripția REPUBLICA MOLDOVA. Reversul monedei redă în plan central animalul Pisica sălbatică și urmând circumferința monedei inscripția CARTEA ROȘIE PISICA SĂLBATICĂ “FELIS SILVESTRIS”. 

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt; valoarea nominală - 10 lei, data emiterii – 5 noiembrie 2001, seria – Cartea roșie Republicii Moldova, metalul – argint, puritatea – 92,5 %, greutatea – 13 grame, forma – rotundă, diametrul – 24,5 milimetri, calitatea – proof, marginea – netedă și tirajul – 1000 exemplare.   

Pisica sălbatică (Felis silvestris), numită și mâță sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părții vestice a Asiei și Africii. La prima vedere este foarte asemănătoare cu pisica de casă, în special cu exemplareel tigrate pe nuanţe gri ale rasei pisicii norvegiene de pădure.  Diferenţele fiziologice, nu doar comportamentale, transpar însă la o analiză puţin mai atentă care ne ajută să diferenţiem la sigur orice pisică domestică de surata ei sălbatică. Astfel, pisica sălbatică are coada groasă în mod egal pe toată lungimea. Inclusiv vârful este gros şi rotunjit. Acesta are întotdeauna o zonă de culoare negră de 4-5 centimetri lungime, urmată de câteva inele de asemenea negre, bine conturate şi distincte, urmate de alte câteva inele închise la culoare, dar mai slab conturate. Are o dentiţie tipic de felină, cu dinţi proporţional mai mari şi mai solizi decât ai pisicilor domestice. Corpul pisicii sălbatice are o lungime cuprinsă între 55-70 centimetri, masculii fiind vizibil mai mari şi mai masivi decât femelele. Greutatea, care este cuprinsă între 4-8 kilograme, motanii atingând în medie 5 kilograme, iar pisicile 3, 5 kilograme, variază şi în funcţie de anotimp, căci cercetătorii francezi au descoperit că între lunile septembrie-martie, masculii ating greutatea lor maximă. La înălţimea de la greabăn, pisica sălbatică atinge 30-40 centimetri. Blana sa are o culoare uniformă gălbui-cenuşie cu dungi şi pete rare, pentru a-i oferi un minunat camuflaj în habitatul său. Este mai groasă şi mai deasă decât a pisicilor domestice şi este formată din două rânduri de peri, având o textură mătăsoasă şi moale la pipăit. Pe ambdomen şi laturile trupului, blana este mai deschisă la culoare, iar pe spate, pisica sălbatică are o bandă neagră care se întinde de la cap la baza cozii. Lateral, în zona mazilarelor, are favoriţi stufoşi, precum şi smocuri de peri tactili, lungi şi aspri. Spre deosebire de râs, alături de care este singura specie de felină sălbatică din Europa şi implicit, România, pisica sălbatică nu are smocuri de peri în vârful urechilor. De-a lungul capului, între ochi şi urechi, blana are patru benzi negre. Picioarele sunt de lungime moderată, suple şi robuste în acelaşi timp şi prevăzute cu ghiare ascuţite, de tip retractil, care stau ascunse în teci, spceific felinelor, astfel încât pe urma imprimată a tălpilor pe zăpadă sau noroi, acestea nu se văd. Pisicile sălbatice se împerechează o singură dată pe an, la sfârşitul iernii, în lunile februarie-martie, ocazie cu care pot fi identificate mai uşor după mieunăturile pe care le emit motanii. De altfel, când este în pericol, se strânge ghem, îşi zburleşte blana, mârîie, pufăie şi miaună ameninţător. Nu se sfieşte să scuipe asemenea pisicii domestice. După o gestaţie de aproximativ 63-68 zile, pisica mamă aduce pe lume între 2-4 pisoi lipsiţi de vedere şi auz pentru următoarele 10-12 zile. Pisoii sunt alăptaţi în jur de o lună, după care sunt înţărcaţi şi îşi urmează mama la vânătoare pentru a deprinde de mici tainele acestei îndeltniciri care le va asigura supravieţuirea în cadrul propriei specii. După ce trec de vârsta de 3 luni, pisoii pot vâna singuri, dar mai rămân puţin în apropierea mamei. Spre sfârşitul iernii următoare, sunt complet independenţi iar la vârsta de aproape doi ani sunt maturi sexual. Pisica sălbatică trăieşte izolat, şi doar în perioada de împerechere se adună mai multe exemplare laolată. Motanii se bat deseori pentru accesul la femele. Este un carnivor crepuscular şi nocturn, care îşi petrece ziua în adăposturi şi ascunzişuri precum scorburi, vizuini părăsite ale altor animale, mici crevase între stânci. Este un prădător înzestrat cu simţuri excelente, iar auzul şi văzul sunt cu adevărat remarcabile. Atacă ca orice felină clasică, după o pândă îndelungată, sau după un furişat abil, urmat de un salt exploziv. Dacă ratează, nu-şi mai urmăreşte prada scăpată, ci îşi conservă energia pentru o nouă tentativă de vânătoare. Aleargă bine, dar pe distanţe scurte. Asemeni tuturor felinelor, anduranţa şi rezistenţa fizică la alergat nu este punctul său forte. Se hrăneşte îndeosebi cu rozătoare de toate mărimile, de la şoareci de câmp şi de pădure la iepuri. Dar nu se dă în lături nici dela şopărle, broaşte, peşti şi păsări de toate mărimile de la vrăbii la găina cocoşului de munte. Atacă uneori iezi de căprioară şi se hrăneşte şi cu peşti atunci când are ocazia. Nu are duşmani naturali, cu excepţia râsului şi a păsărilor mari de pradă, precum acvila de munte şi buha. Oamenii au privit-o dintotdeauna din punct de vedere atropocentrist. Cu alte cuvinte dacă un animal ne aduce foloase materiale este bun, dacă nu, trebuie ucis fără cruţare. În privinţa pisicii sălbatice au avut unele dificultăţi de încadrare. Asta deoarece pe baza numărului mare de rozătoate pe care le consumă, pisica sălbatică este folositoare agriculturii şi silviculturii. Pe de altă parte, deoarece atacă uneori şi iepuri sua păsări de interes vânătoresc, legea română pemite vânarea ei în intervalul de timp 15 septembrie – 31 martie. Altfel, lăsată în pace poate trăi până la vârsta de 12-14 ani în sălbăticie. Este un animal nobil, timid chiar în raporturile cu omul, dar remarcabil şi interesant. Cine a văzut chiar şi o singură dată o pisică sălbatică în mediul ei natural, acela sau aceea nu o va uita niciodată. 

***

UN DIALOG EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

DIN INTELIGENȚA

POPOARELOR LUMII

ARABIA SAUDITĂ

1. Dacă vrei să ucizi un șarpe, taie-i capul!
2. Banii pe care-i aduc vânturile îi iau înapoi uraganele.
3. Celui recunoscut pentru sinceritatea sa îi este crezută și minciuna, pe când cel mincinos nu este crezut nici când spune adevărul. 

____________xxx____________

CÂTEVA INSIGNE ȘI 

MEDALII DIN JUDEȚUL BACĂU

Informaţii generale despre medalistică  şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul  "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.  

Insignă - (Mihai Eminescu)

Ce-ți doresc eu ție dulce Românie

160 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

1850 - 15 ianuarie 2010 Bacău

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Inspectoratul pentru situații de urgență

"Maior Constantin Ene" al județului Bacău

Apărută ca o necesitate în asigurarea protecţiei forţelor combatante, îndeosebi după prima conflagraţie mondială, când au fost folosite pentru prima dată gazele toxice de luptă, protecţia civilă din Romania şi-a extins domeniul său de activitate, mai ales după cel de-al doilea război  mondial, când, modernizarea armelor a cuprins în sfera lor de activitate atât muniţia nucleară cât şi cea biologică, cu efecte distructive nu numai asupra militarilor, dar şi asupra populaţiei. La data de 14 august 1916 dup doi ani de neutralitate, regele Ferdinand angajează România în război de partea Antantei şi împotriva Puterilor Centrale. Prima conflagraţie mondială antrenează în vârtejul său şi ţara, care, cunoaşte ororile bombardamentelor, ale convoaielor de refugiaţi, ale morţii. Două zile mai târziu, Ordonanţa prefectului Capitalei prezintă primele norme de conduită pentru populaţie înainte, pe timpul şi după atacurile din aer. Era prima încercare de soluţionare a problemei protecţiei populaţiei civile, principala victimă a războaielor şi, prin extensie, a dezastrelor de orice natură. În anul 1930, Ministerul de Interne elaborează Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, aprobat prin înalt Decret Regal, trei ani mai tarziu. La 28 februarie 1933, prin Înaltul Decret Regal nr.468 se aprobă "Regulamentul de funcţionare a Apărării Pasive  contra atacurilor aeriene" având ca scop "să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populaţiei şi resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecţia directă, fie micşorând eficacitatea atacurilor". Prin prevederile sale detaşează net apărarea pasivă de apărarea activă. Momentul este considerat drept actul de naştere al Protecţiei Civile, instituţie care, iniţial s-a numit Apărare Pasivă. În anul 1939, Parlamentul aprobă Legea pentru apărarea  antiaeriană activă şi pasivă. Se instituie centre de instrucţie de apărare pasivă la ministerele Aerului şi Marinei, Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Educaţiei Naţionale, Sănătăţii şi Asistenţei Sociale, Căilor Ferate precum şi la fiecare judeţ, municipiu şi oraş. La 18 februarie 1943 se organizează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului prin Instrucţiunile nr. 440, se stabilesc structura organizatorică şi misiunile apărării pasive, luând fiinţă Comandamentul Apărării Pasive, Corpul Special de Intervenţie, iar prin decretul nr.24 din 17 ianuarie 1952, se înfiinţează Apărarea Locală Antiaeriană, prin adoptarea "Regulamentului Apărării Locale Antiaeriene", şi ia fiinţă Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene in cadrul Ministerului de Interne. Cutremurul din 4 martie 1977 pune la grea încercare armata şi, în cadrul acesteia, apărarea locală antiaeriană. Acţionand zi şi noapte, acesta a contribuit la salvarea de vieţi omeneşti, înlăturarea avariilor tehnologice şi distrugerilor. Un an mai târziu, apărarea locală antiaeriană îşi schimbă denumirea în apărare civilă, prin apariţia Legii nr.2/1978, atribuţiile acesteia fiind diversificate. În anii `80 activitatea apărării civile a fost orientată spre pregătirea întregii populaţii  pentru diferite situaţii de risc. Revoluţia din decembrie 1989 a creat condiţii noi perfecţionării activităţii de protecţie civilă. La 11 mai 1990 Romania a ratificat Protocoalele adiţionale I şi II la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate, iar iunie 1995, apărarea civilă îşi schimbă denumirea in  Protectia Civilă. La 01.01.2001 a avut loc trecerea structurilor protecţiei civile de la Ministerul Apărării Naţionale la Ministerul Administraţiei şi Internelor şi începand cu 15 decembrie 2004, prin unificarea structurilor Corpului Pompierilor Militari şi a Comandamentului Protecţiei Civile, a luat fiinţă Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, sub conducerea nemijlocită a ministrului administraţiei şi internelor şi in coordonarea primului-ministru. 

Această restructurare a Protecţiei Civile a debutat în mod firesc şi logic cu crearea unei noi baze legale, realizarea noilor structuri de protecţie civilă ca urmare a redefinirii locului şi rolului acesteia in cadrul Sistemului Naţional de Apărare, precum şi a necesităţilor societăţii civile, astfel încât alături de celelalte forţe de intervenţie, protecţia civilă, să asigure ocrotirea populaţiei civile, a societăţii şi desfăşurarea activităţilor sociale, cât mai aproape de normal, în timp de război, cât şi la dezastre sau în situaţii speciale.

Primele formațiuni de pompieri pe teritoriul actual al județului Bacău apar la începutul secolului al XIX-lea după înființarea primăriilor în anul 1831, dar mai ales, după apariția „Așezamântului pentru organizarea comandei de pompieri din anul 1835, document care poate fi considerat actul de naștere al serviciilor de pompieri din Bacău. În anul 1844, unitatea de pompieri ce purta titulatura de „Comanda pojarnicească din Bacău”, era formată din 10 oameni având în dotare o saca utilata cu mijloace de stingere specifice și era trasă de 2 cai. Din anul 1874, până în 1926, trupele de pompieri s-au constituit ca unități de artilerie subordonate Ministerului de Război. La acea dată secția din Bacău era formată din 55 de oameni, 27 de cai și accesoriile necesare. Prin decizia nr. 1152 din septembrie 1926 a Ministerului de Război, unitățile de pompieri trec în subordinea nou înființatului Inspectorat al Pompierilor Militari, iar la Bacău unitatea primește titulatura de Grup de Pompieri. La data de 2 august 1929 Inspectoratul capătă denumirea de Comandamentul Pompierilor Militari, însa la nivelul județului Bacău organizarea rămâne neschimbata. La 1 ianuarie 1956, unitatea se numea „Grupul Regional de paza Contra Incendiilor”. În urma reorganizării administrativ teritoriale din anul 1968 unitatea primește denumirea de Grupul de pompieri al județului Bacău având în componenta Companiile de pompieri Bacău, Onești și Moinești. În anul 1996 sub numele de Grupul de pompieri "Maior Constantin Ene" al județului Bacău, prin Decretul nr. 455, într-un cadru festiv organizat în centrul municipiului, unității i-a fost înmânat Drapelul de luptă - cel mai înalt simbol al onoarei militare, ocazie cu care unitatea primește titulatura sub care funcționează și în prezent, Grupul de pompieri „ Maior Constantin Ene ” al județului Bacău – ca un modest omagiu și pentru eternizarea memoriei eroului Constantin Ene, născut în orașul Bacău la data de 20 decembrie 1837, care în ziua de 7 noiembrie 1877, a avut onoarea de a conduce primul eșalon de atac pentru cucerirea cetății Rahova, unde în timpul luptelor un glonț străpunge pieptul bravului ofițer. Mai sus este aplicată o poză cu bustului maiorului erou băcăuan Constantin Ene.   

Biblioteca C.Sturdza Bacău - MDCCCXCIII

Centenar 1893 - 1993 Bacău - Prima bibliotecă publică

Biblioteca Costache Sturdza este un important monument de cultură și arhitectură din Bacău situat pe Aleea Parcului, la nr.9. Prezint mai jos câteva repere calendaristice din devenirea acestui important for de cultură; La data de 27 iunie 1893 Societatea Cultura înfiinţează, în sediul Primăriei, prima bibliotecă publică din Bacău,cu un fond de aproximativ 2000 de volume şi datorită strădaniilor membrilor Consiliului de administraţie care au făcut donaţii. Primarul Gheorghe Sturdza, fiul beizadelei Costache Sturdza şi nepot al domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza, vine cu cea mai bogată donaţie: 948 volume şi cu explicaţia gestului său:”... vin a oferi Bibliotecii Publice din acest oraş Bacău fondu cărţilor ce posed, ca cei cari nu ştiu să poată învăţa, iar cei care ştiu ceva, să se poată perfecţiona; cu această condiţie ca acel fond să poarte numele Beizade C. Sturdza." Datorită acestui gest, condiţie, Bibliotecii i s-a atribuit numele de Biblioteca Judeţeană „Costache Sturdza”. }n luna mai 1911 cărțile din fondul Beizadea Costache Sturza au fost transferate bibliotecii Liceului  Principele Ferdinand. Cărțile au rămas în biblioteca liceului, care a funcționat și ca bibliotecă publică, până în anul 1960, când au fost transferate Bibliotecii Regionale. În anul 1919 a luat ființă biblioteca societătii culturale Casa de Sfat și Citire Vasile Alecsandri care a preluat odată cu fondul de carte și funcțiile unei biblioteci publice. De atunci datează și primul regulament de organizare și funcționare a unei biblioteci publice băcăuane. În mai 1950 a avut loc inaugurarea Bibliotecii Publice a Comitetului Provizoriu Orășenesc Bacău, organizată în două camere închiriate ale unui imobil, cu un fond de 3140 volume, din care 2500 volume proveneau de la fostele biblioteci ce au funcționat în Bacău și 640 au fost procurate din producția editoriala a anilor 1948 - 1950. La finele anului 1950 biblioteca a trecut în subordinea organului de stat regional sub denumirea de Biblioteca Centrală Regională Bacău. În luna mai 1960 biblioteca s-a mutat în sediul din strada 6 Martie nr.1, devenind proprietara clădirii. În 1968 bibliotecă devine Biblioteca Municipală Bacău pentru ca în 1974 să devină Biblioteca Județeană Bacău. În anul 2004 Biblioteca Județeana Bacău își mută sediul din motive obiective, în incinta Muzeului de Știinte ale Naturii "Ion Borcea", din Parcul Cancicov, beneficiind de un spațiu nou, adaptat serviciilor, de 3000 metri pătrați.

90 ani de la zborul Marii Uniri 1918 - 23 noiembrie - 2008

Farman 40 - Bacău - Blaj

A.R.P.I.A. - Filiala Bacău 90 ani 1918 - 23 noiembrie 2008

(Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii)

Lt.aviator V. Niculescu - Raidul aerian Bacău - Blaj - Bacău

Primăria municipiului Bacău

Zborul Marii Uniri, astfel cunoscut în istorie, a fost realizat de locotenentul aviator Vasile Niculescu și căpitanul Victor Precup, cu un avionul biplan de observații Farman F. 40, nr. 3240, în data de 23 noiembrie 1918, pe traseul Bacău – Blaj și retur, având ca scop predarea unor documente importante destinate unirii Transilvaniei cu România. La 23 noiembrie 1918, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, un avion aducea un sac plin cu manifeste şi o geantă sigilată, în care se găsea scrisoarea primului-ministru Ion I.C.Bratianu pentru Consiliul Naţional Român Central. Cei doi au fost implicaţi în această misiune deoarece guvernul român, aflat la Iaşi, şi Consiliul Naţional Român Central, nu puteau comunica decât cu ajutorul avionului, din cauza iernii aspre. S-a zburat la altitudinea de 2600 de metri, cu carlinga deschisă, în condții de gre sever (temperatură mediului - 40 grade Celsius), motiv pentru care fețele piloților au fost protejate cu parafină. A.R.P.I.A. - Asociaţia Română pentru Propaganda şi Istoria Aeronauticii - (inițial A.R.P.A. - Asociația Română pentru Propaganda Aviației) este un vector de promovarea valorilor şi tradiţiilor Aviaţiei Române, este un susţinător al a imagini şi contribuţiei românilor la dezvoltarea aeronauticii naţionale şi europene, un promotor al culturii aeronautice. În scopul şi obiectivele A.R.P.I.A. sunt prevăzute, printre altele, preocupări privind orientarea profesională aviatică a tinerilor şi susţinerea ocupaţiilor conexe în proiectare, construcţie, testare, zbor, supraveghere şi siguranţă aeriană, în  logistică şi asigurare aeroportuară.  A.R.P.I.A. urmăreşte, realizarea în societate a unei stări de spririt, atitudini şi mentalităţi favorabile aviaţiei construcţiilor aeronautice naţionale, a aeroporturilor şi aerodromurilor, a învăţământului de aviaţie şi istoriei acesteia. A.R.P.I.A. reuneşte în rândurile sale, tineri şi vârstnici care sunt legaţi de activităţile aeronautice şi cosmonautice/astronautice prin pasiune, tradiţie şi atracţie profesională. A.R.P.I.A. promovează istoria şi interesele aeronautice ale României în Europa şi în lume. A.R.P.A. a fost o asociație a aviației române în perioada dintre cele două războaie mondiale. Încă de la înființare (anul 1926) asociația deținea o formație de 3 avioane de acrobație, pilotate de mari nume ale timpului precum; Mihail Pantazi, Petre Ivanovici și Max Manolescu, ulterior formația extinzându-se. Formația a folosit inițial avioane ICAR M23b, apoi avioane ICAR Universal Acrobatic, iar în final avioane Klemm KL 35b, adaptat. A.R.P.A. și-a finanțat activitățile și prin veniturile obținute prin organizarea unor mitinguri aeriene, doar între anii 1934 -1937 peste 150 de acțiuni în diferite orașe ale țării – București, Ploiesti, Brăila, Mizil etc, și zboruri de agrement cu pasageri.  

Set două insigne - B. (Borzești)

Combinatul chimic Borzești

Actul de înființare a Combinatului Petrochimic Borzești a fost semnat în anul 1954, iar în anul 1959 au intrat în funcțiune primele obiective: fabrica de oxigen, instalațiile producătoare de detoxan și monoclorbenzen, după care în 1960 au fost puse în funcțiune uzina de sodă caustică, cu instalațiile: electroliza cu diafragmă, clor lichid, acid clorhidric, evaporare-topire împreună cu instalațiile pentru fabricarea clorurii de var și a hexacloranului.

Insigna - Uzinele chimice B (Borzești)

C.P.B. - Combinatul petrochimic Borzești

Anii următori au completat structura principalelor două fluxuri tehnologice: fluxul produselor clorosodice și derivate și fluxul produselor organice de sinteză în cadrul căreia s-a evidențiat linia acetilenă-policlorură de vinil. Gama de produse fabricate s-a dezvoltat continuu, incluzând treptat, si alte produse clorosodice, cloruri anorganice, solvenți organici, mase plastice, alchilamine produse de sinteză organică, pesticide și gaze tehnice.

Insignă - C.P.B. - Borzești - Combinatul petrochimic Borzești

În anul 1990 Combinatului Chimic s-a separat ca unitate distinctă din Combinatul Petrochimic de pe platforma din Borzești, iar în 1991 s-a transformat in societatea comercială pe acțiuni sub denumirea de CHIMCOMPLEX S.A. BORZEȘTI.

Insigna - Carom

C.P.B. - Combinatul petrochimic Borzești

Carom Onești este o companie producătoare de cauciuc sintetic din România. Carom a fost prima fabrica din Romania care producea cauciuc sintetic. A făcut parte din Platforma Petrochimică Onești care a fost divizată, în anul 1990 în trei combinate: R.A.F.O., Carom și Chimcomplex. Este cea de-a doua firmă de pe platforma din Onești, ca mărime, după rafinăria RAFO. Fabrica a fost privatizată în iunie 2003, când fosta Autoritate pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului a vândut 51% din acțiuni către societatea Tender S.A. din Timișoara,  pentru 5,5 milioane euro. Firma a intrat în faliment în noiembrie 2005, după ce Tribunalul Bacău a hotarât lichidarea judiciară, la cererea administratorului judiciar și a creditorilor. În anul 2011 firma austriacă Energy Bio Chemicals, care a preluat activele Carom, a reluat producția de cauciuc, realizând afaceri de 28 milioane euro, cu cei 400 de angajați.

Insigna - C.P.B. Combinatul petrochimic Borzești - Rafinăria

R.A.F.O. Onești este una din principalele rafinării de petrol din România.  Principalele produse petroliere realizate sunt benzinele, motorinele, propanul, gazul petrolier lichefiat (G.P.L.), păcura, cocsul de petrol, propilena și sulful de petrol. Rafinăria are o capacitate de 3,5 milioane tone pe an. În anul 2007  rețeaua de retail R.A.F.O. cuprindea circa 290 de stații, din care 33 în proprietate și aproximativ 250 de stații particulare afiliate. Sus am postat logo-ull rafinăriei R.A.F.O..

Municipiul Bacău, în latină Bacovia, în maghiară Bako, în germană Barchau şi în poloneză Bakow, supranumit orașul lui Bacovia, este reședința și totodată cel mai mare oraş din judeţul Bacău, provincia Moldova, România, fiind situat pe râul Bistriţa. Suprafața municipiului este de 43 kilometri pătrați, iar populația este de aproximativ 177000 de locuitori. Bacăul își are strămoșii până în comuna primitivă, mai precis în paleoliticul superior cam 5000 de ani în urmă. În perimetrul Pieței Revoluției s-a descoperit un racloir de silex negru-vinețiu de formă trapezoidala, obiect folosit la vânătoare. Acest obiect de silex mărturisește primele exemple de comerț, deoarece acest material nu se găsea prin aceasta zonă, deci era adus din depărtări. O altă prezență umană în vatra localității, s-a descoperit cu ocazia săpăturilor pentru Pasajul Mărgineni. La opt metri adâncime, muncitorii găsesc urmele unei așezări din epoca mijlocie a bronzului - Cultura Monteoru. Cu puțin timp în urmă se știa că prima atestare documentară a localității este de pe tipul lui Alexandru cel Bun, 6 octombrie 1408. Însă pe baza unei îndelungate cercetări de arheologie, Bacăul a mai îmbătrânit. Cercetătorul Ștefan S. Gorovei demonstrează că Bacăul are actul de naștere între anii 1391 - 1432 pe timpul domniei lui Petru Mușat. În anul 1399, orașul este menționat în Documentul lui Iuga Vodă, prin care se dă carte de judecată între spătarul Răducanu cu răzeșii satului Brătila, din ținutul Bacăului. La 15 aprilie 1400 aflăm ca în Bacău se află o parte a Cavalerilor Ioaniți, numiți mai târziu Cavalerii de Malta. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă şi actuală ale municipiului Bacău, iar dedesubt pozele câtorva inconfundabile monumente ale arhitecturii și culturii băcăuane, din vremuri diferite, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Gara

Grădina publică

Biserica Precista

Biserica Sf. Dumitru

Castelul familiei Știrbei

Biserica Precista

Clădirea Prefecturii

Catedrala Sf. Petru și Pavel

Catedrala Sf. Nicolae

Teatrul municipal George Bacovia

Biserica Sf.Ilie

Palatul sporturilor

Cazarma artileriei

Strada Centrală

Observatorul astronomic Victor Anestin

Strada Ioniță Sturdza

Strada Mare

Cazarma Regimentului 12 Artilerie

Fabrica de bere Grivel

Moara de aur

Vila Șutzu

Palatul Ateneu și Pompier

Trimiteri poștale 

Bacăul este un judeţ în regiunea Moldova din România, care are suprafața de 6603 kilometri pătrați, numără aproximativ 700000 de locuitori, având reşedinţa în municipiul Bacău. Principalele cursuri de apă sunt: Siret, Bistrița, Trotuș, Tazlău, Berheci, Zeletin, iar principalele lacuri sunt: Bălătău (baraj natural), Belci, Poiana Uzului (alimentare cu apă), Racova, Gârleni, Șerbănești și Lilieci (hidroenergetice). Ca subunităţi administrative judeţul Bacău are 3 municipii - Bacău, Moinești, Onești, 5 oraşe - Buhuși, Comănești, Dărmănești, Slănic Moldova, Târgu Ocna şi 85 de comune. Sus am postat harta și stemele veche, interbelică, comunistă şi actuală ale judeţului, iar dedesubt pozele câtorva clădiri reprezentative pentru județul Bacău, din vremuri diferite, alte frumoase locuri de vizitat în acest județ, dar și câteva trimiteri poștale ilustrate.

Stațiunea Slănic Moldova

Fabrica de hârtie - Letea

Biserica Borzești

Gara Buhuși

Lacul de acumulare - Poiana Uzului

Fabrica de postav - Buhuși

Muzeul de etnografie și artă contemporană

(Palatul Ghica) - Comănești 

Stațiunea Târgu Ocna

Fabrica de stofe - Buhuși

Stațiunea de cercetare - Hemeiuș

Cascada Buciaș

Hotelul Puf - Slănic Moldova

Podul de beton - Târgu Ocna

Hotelul Racovița - Slănic Moldova

Hotelul Zimbru - Slănic Moldova

Restaurantul nr.1 - Slănic Moldova

Trimiteri poștale

_____________ooOoo_____________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ

ÎN LIMBA MAGHIARĂ DIN 

INDUSTRIA MATERIALELOR  

DE CONSTRUCȚII

Acțiune 100 pengo 1942 

Fabrica de cărămidă și țiglă 

Sângeorgiu de Mureș, județul Mureș

(Marosszentgyörgyi Tégla-és Agyagárugyár)

Câteva ornamente decorative periferice 

de pe acțiuni germane

Detaliu vignetă de pe o acțiune australiană

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 24.07.2016