Epaminonda's Blog.....: NAGORNO KARABAH

2 DRAM 2004

NAGORNO KARABAH

Este o provincie azeră cu o populație de 0,002 milioane
de locuitori, ce se întinde pe suprafața de de 4400
kilometri pătrați și are capitala în orașul Stepanakert.
Teritoriul provinciei este locuit în majoritate de armeni
și deși este situată în centrul statului Azerbaidjan
este ocupată militar de statul Armenia.
Provincia nu are o deviză națională unanim acceptată,
dar emite pretenții de autonomie.
Pe aversul bancnotei prezentate aici
sunt două reprezentări importante;
Mănăstirea Gandzasar și Sfântul Grigor Lusovorich.
Despre mănăstirea Gandzasar se crede că aici se găsesc
relicvele aparținând Sfântului Ioan Botezătorul,
dar și cele ale Sfântului Zaharia, tatăl acestuia.
Mănăstirea este cunoscută înca din secolul al X-lea.
Constructia catedralei la început în anul 1216,
sub patronajul prințului armean al Khachen-ului,
Hasan-Jalal Dawla și a fost terminată în anul 1238
și sfințită pe data 22 iulie 1240.
Sfântul Grigor Lusovorich (Grigorul Luminătorul) este
apostolul (evanghelizatorul) armenilor și
sfânt în calendarele creștine tradiționale armene.

Stema oficială:

Steagul oficial adoptat la 2 iunie 1992:

Steagul oficial în perioadele 1920 – 1921 şi 1991 - 1992:

Mai jos admiri câteva dintre cele mai reprezentative monumente

de cultură și arhitectură din capitala Stepankert.

Aeroportul internațional

Mănăstirea Gandzasar

Palatul prezidențial

Clădirea Parlamentului

Insignă locală

Ordinul Grigor Lusavorich (Grigore Luminătorul)

Medalie din vremea U.R.S.S. care celebrează 50 de ani

de la obținerea autonomiei de către ținutul Nagorno Karabah

Monedă Nagorno Karabah

***

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

DIN INTELIGENȚA

POPOARELOR LUMII

CHINA

Cine-și ascunde greșelile, va săvârși altele.
Cel care mută un munte, începe prin a căra pietre mici.
Limba rezistă fiindcă e moale, dinţii cad fiindcă sunt tari.

_____________xxx_____________

CÂTEVA
MEDALII ȘI INSIGNE
DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Carol Davila * 1828 - 1884

Universitatea de medicină și farmacie - București 2005

Carol Davila, pe numele adevărat Carlos Antonio Francesco D’Avila (Charles Davilla) (născut 1828, Parma, Italia şi decedat 24 august 1884 în Bucureşti) a fost medic și farmacist român de origine franceză, cu studii în Germania şi Franţa. Urmează Facultatea de Medicină din Paris, pe care o absolvă în februarie 1853. Sosește în România la 13 martie 1853, la nici 25 de ani, după ce și-a dat doctoratul la Paris și după ce a ajutat la stingerea epidemiei de holeră din 1849, în Champagne și Cher. Ar fi trebuit să stea în Valahia doar 3 ani dar a stat până la sfârșitul vieții. A fost invitat de domnul Barbu Ştirbei, pentru a organiza serviciul sanitar. A contribuit fundamental la organizarea învățământului medical din România. A fost profesor de chimie la Universitatea din Bucureşti. În 1860 a fost ridicat la rangul de general. A organizat serviciul românesc de ambulanțe, care s-a distins apoi în timpul Războiul de Independenţă. Modelează viața medicală sub patru domni, dintre care trei îi devin prieteni. În Bucureşti, la sosire, impresionează pe Vodă Barbu Ştirbei când se prezintă după trei zile cu rezultatele unei prime inspecții sanitare și cu proiecte de reformă. Al doilea domn pe care îl câștigă Davila de partea lui este Alexandru Ioan Cuza. Azilului său de orfane, întemeiat la București, îi dă numele Elena Doamna, după soția lui Cuza. De acest azil s-a ocupat îndeaproape și Regina Elisabeta. Al treilea domn este Carol I, sub a cărui protecție își desăvârșește în cea mai mare măsură opera. Prima soție, Maria Marsille, fiică de medic francez (Alphonse Constant Marsille) și de boieroaică româncă, a trăit doar un an după căsătorie. Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil. Avea doar 24 de ani. La 30 aprilie 1861 s-a căsătorit cu Ana Racoviţă, nepoata Goleștilor, o frumusețe brunetă, suplă, cu trăsături nobile. În februarie 1862 se naște primul copil, Alexandru, viitorul scriitor și om de teatru. Vor urma două fete, Elena, (viitoarea Elena Perticari), Zoe și încă un băiat, Pia. Ana a devenit colaboratoarea de nădejde a soțului ei, o adevărată parteneră de muncă și sacrificii. Încă de la sosire Carol Davila are mari probleme de sănătate. Din cauza primei lui locuințe întunecoase și umede, de pe cheiul gârlei, Dâmbovița, tânărul face reumatism și, cu timpul, acesta duce la pareza unui braț pe care-l va ține adesea îndoit la spate. În 1865, după ce inspectează închisoarea de la Telega și consultă deopotrivă soldați și pușcăriași, face tifos. În timpul Războiului de Independenţă din 1877 face un antrax infecțios în regiunea cefii, care trebuie operat de urgență, are o furunculoză generală și crize de sciatică care-l fac să umble în baston. Construiește, din aproape în aproape, un sistem medical care funcționează și organizează serviciul sanitar militar și civil. În 1855 înființează o școală de felceri iar în 1856 o școală secundară de chirurgie cu program școlar teoretic-liceal și sanitar-militar. Când adversarii filoruși fac demersuri pentru închiderea școlii, Davila se adresează guvernului francez, care se obligă să o mențină pe cheltuiala lui. Abia atunci caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica dă un opis domnesc pentru menținerea tinerei instituții, pe care Davila o transformă curând în "Școala națională de medicină și farmacie". După 10 ani, în 1869 înființează Facultatea de Medicină. Între timp Davila întemeiază învățământul farmaceutic și pe cel veterinar, fondează numeroase societăți și reviste de specialitate (între care Asociația medicilor români,Monitorul medical, Gazeta spitalelor), organizează conferințe medicale și ține prelegeri cu demonstrații experimentale la Sfântu Sava, înființează, împreună cu horticultorul austriac Ulrich Hoffmann, Grădina botanică din București, introduce concursurile medicale și stagiile obligatorii în spitale. În 1861 creează primul azil de orfane, în care strânge 40 de fetițe din mahalale, iar la puțin timp înființează și un orfelinat de băieți. Cât timp a trăit Davila a funcționat și o școală de surdo-muți, cu atelier de tâmplărie și sculptură. Împreună cu farmacistul Hepites, pune bazele farmaciei române. Tot ideea lui este introducerea consultațiilor gratuite în spitale, pentru bolnavii săraci. Stinge în diferite regiuni ale țării epidemii grave, călătorește și inspectează spitale, participă la Expoziția universală de la Viena din anul 1873 cu un compartiment medical al României, are grijă de copiii orfani. Pe cheltuiala lui se editează culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, pe care Davila, mare iubitor de folclor, o dă premiu elevilor și elevelor din școliile sale. La 4 iunie 1864, se face un prim pas în recunoașterea oficială a patriotismului "străinului" față de noua lui țară și, la Camera Deputaților, se propune acordarea cetățeniei române. Totuși, faptul se împlinește abia după venirea lui Carol printr-un decret-lege semnat chiar de el, la 31 mai 1868. Datorită lui, serviciul ambulanțelor militare și al trenurilor sanitare este pregătit din timp și sute de vieți sunt salvate, iar 13.000 de bolnavi și răniți primesc îngrijiri. Primește decorații și de la români și de la turci. Principele Carol îi telegrafiaza Elisabetei :Davila e pretutindeni unde ai nevoie de el. Colegii îl invidiază și, spune dr. Zaharia Petrescu, fost elev al Școlii de Medicină, îi iartă cu greu "extrema distincție, eleganța și naturalul manierelor, farmecul conversației, felul spiritual, vesel și plin de duh în care istorisea, ca și bogăția instrucției". În 1870, în timpul războiului franco-prusac este în Franţa cu un proiect nobil de a organiza o ambulanță cu concursul elevilor români din Paris și de a se consacra în ajutorul victimelor războiului. La 5 mai 1874 a fost propus pentru inițiere în francmasonerie. Davila continuă să muncească cu și mai multă îndârjire, până la moarte, adică până la 24 august 1884. Face parte din caracterele mari ale secolului și încercă să formeze caracter și la elevii lui. Elevii săi sunt trimiși la marile facultăți din Europa și se întorc doctori în medicină. Devin profesori la facultatea înființată la București. "Ne recomanda să fim cinstiți și să nu ne lăsăm mituiți." spuneau foștii săi elevi. Pe cartea sa de vizită nu e scris decât un singur cuvânt: DAVILA. Este suficient pentru toată lumea. La solicitarea Ministerului de Război, Constantin Brâncuşi a executat un bust din bronz al generalului Carol Davila, pentru a fi amplasată în curtea Spitalului Militar Central. Personalitate complexă, Carol Davila a fost perceput în mod diferit, uneori contradictoriu de către contemporani. Sabina Cantacuzino, care l-a cunoscut, scria despre el, cu buna sau rea intenţie: „Era un om plăcut, deștept, activ, bun organizator, dar ambițios și, se zicea, lingușitor. El fusese adus de Știrbei, dar se avu bine pe rând nu numai cu toți domnitorii: Cuza, Carol, ci cu fiecare ministru, lucru foarte rău văzut pe vremurile acelea de lupte politice pasionate, neținându-se socoteală că era străin și avea un scop special în activitatea lui. Zicea că este fiul natural al lui Franz List și al contesei d'Agout; semăna mult cu cel dintâi, dar nu e menționat în nici o biografie a marelui muzicant. El ne spunea că numele îi vine de la un oraș în Spania (Avila). Era de o violență nespusă și martiriza strașnic, deși o iubea, pe biata lui nevastă. Când îl apucau nebuniile, răsturna masa cu tot serviciul, spărgând pahare, sticle, trântea ușile de tremura casa.” ?!?!?

Învățământul superior medical și farmaceutic din București datează de mai bine de un secol. Carol Davila, medic român de orgine franceză, în colaborare cu Nicolae Kretzulescu a pus bazele învățământului medical din țara noastră, înființând, în 1857 Școala națională de medicină și farmacie. Construcția Facultății de medicină a fost complet terminată și inaugurată în ziua de 12 octombrie 1903 când s-a făcut și inaugurarea statuii lui Carol Davila, așezată în fața facultății. Inițiativa ridicării unui monument al lui Davila a fost luată la primul congres medical național care a avut loc la București în octombrie 1884. Statuia, operă valoroasă a lui Carol Storck, a fost turnată în bronz în atelierele Școlii de arte și meserii din București. Inaugurarea edificiului facultății înseamnă o dată importantă în evoluția învățământului medical din București. Noul local a adus mari îmbunătățiri în funcționarea laboratoarelor și organizarea lucrărilor practice, precum și în întreaga activitate didactică. El a adăpostit pentru o vreme și o parte a secției de farmacie. Cu toate greutățile întâmpinate, Școala națională de medicină și farmacie s-a dezvoltat treptat, și la 12 noiembrie 1869, a devenit posibilă înființarea Facultății de medicină din București, care și-a deschis cursurile în ziua de 22 noiembrie 1869. A fost prima facultate de medicină în cadrul Universității din București, și, totodată, pe teritoriul țării noastre; prin ea știința medicală a reușit să se impună, atât în țară cât și peste granițe. În 1898, Școala de farmacie devine secție a Facultății de medicină, recunoscându-i-se caracterul de instituție de învățământ superior. Ea funcționează în această situație pe lângă Facultatea de medicină până în 1923, când se înființează Facultatea de farmacie, ca instituție separată, în cadrul Universității din București. Un rol însemnat la crearea Facultății de farmacie și la stimularea cercetării științifice farmaceutice l-a avut profesorul Ștefan Minovici (1867-1935). Sus am postat logo-ul și o fotografie cu sediul central al Universității de Medicină și Farmacie "Carol Davila" din București - fost I.M.F. (Institutul de Medicină și Farmacie).

Danubiana - Export - import

Tyres - VICTORIA - Tyres (anvelope)

Întreprinderea "Danubiana" București produce anvelope pentru toate tipurile de mașini agricole. Are sediul în municipiul București, pe Şoseaua Olteniţei, la nr. 35 -37. Danubiana București este o filială a Grupului Tofan. Sus am postat logo-ul și o poză reprezentând intrarea principală în Întreprinderea Danubiana.

Insigna - F.R.A. (Federația română de atletism) București

Federația Română de Atletism (F.R.A.) patronează toate secțiile de atletism ale cluburilor și asociațiilor sportive din Romania, desfășurându-și activitatea în conformitate cu Statutul și Regulamentele proprii. F.R.A. are la bază principiile fundamentale ale atletismului și ale sportului în general, considerând că sunt esențiale fair-play-ul și respectarea regulilor competiționale de către toți cei implicați în activitățile atletice.

Printre valorile promovate de Federația Română de Atletism se numără respectul față de ceilalți competitori, onestitatea, spiritul de echipă. Astfel, sunt încurajate: cooperarea, responsabilitatea, sportivitatea, încrederea, implicarea etc. Mai mult, F.R.A. considera ca atleții și antrenorii trebuie sa integreze valorile etice ale sportului atât în competiții, cât și în antrenamentele zilnice. Sus am postat logo-ul F.R.A. şi o aripă a clădirii F.R.A. din București. Atletismul apare în România la sfârșitul secolului al XIX-lea, la inițiativa studenților care studiau în țările occidentale. în timpul vacanțelor, aceștia promovau atletismul organizând competiții de alergări, sărituri și aruncări. Primul concurs de atletism are loc în 1882 la București, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava și Matei Basarab. Treptat, crește interesul pentru activitatea sportivă, în general, și atletism, în particular. Se organizează curse care atrag un număr mare de concurenți, se conturează o literatură de specialitate și sunt organizate competiții pe criterii de vârsta. Mai mult, cu prilejul serbărilor școlare sunt introduse întreceri la alergări și sărituri la mai multe licee din diverse oraș. În 1912, se înființează Comisia de atletism, alergări pe jos și concursuri, parte din Federația Româna a Societăților Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federației Române de Atletism (F.R.A.), a 19-a federație pe lista mondială, care în 1923 se afiliază la Federația internațională de atletism amator (I.A.A.F.). Primele Campionate Naționale ale României sunt organizate în 1914, la 16 probe, și se adresează doar bărbaților. Un an mai târziu, în 1915, se inaugurează la București primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competiții, iar trei ani mai târziu vor fi organizate primele Campionate naționale feminine, precum și primele Campionate pentru juniori. În 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegație a României formată din 10 atleți și 2 atlete participă pentru prima data la o astfel de competiție, iar în același an debutează Campionatele Universitare din România. În anul 1930, la Atena, atleții români se clasează pe locul al doilea, la prima ediție oficială a Jocurilor Balcanice, iar în 1934, la ediția inaugurală a Campionatelor Europene, participă 4 atleți români. În 1937, F.R.A. organizează, pentru prima dată în România, Jocurile Balcanice, iar în 1948 debutează seria Campionatelor Internaționale ale României, nelipsite din Calendarele Anuale ale F.R.A.. Începând cu anul 1952, atleții români participă cu regularitate la toate marile competiții mondiale și europene și scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Cabinetul municipal de partid București - XXV * 1950 - 1975

Partidul Comunist Român (P.C.R.) a fost un partid politic creat în anul 1921 ca rezultat al scindării ramurii bolșevice de extremă stânga de Partidul socialist din România. În România interbelică P.C.R. a fost o mică organizare politică ilegală, subordonată Cominternului și implicit Uniunii Sovietice, care a susținut ideologic revoluția comunistă. Partidul comunist și-a început ascensiunea la putere în România după 23 august 1944, făcând parte din Blocul Național Democrat. Apoi, conform strategiei staliniste și cu sprijinul trupelor sovietice, P.C.R. și-a eliminat treptat adversarii. După abdicarea forțată a regelui Mihai I a instaurat Republica Populară Română. Între anii 1947 - 1989 P.C.R. a fost singurul partid politic oficial din România. În articolul 3 al Constituției României, din anul 1965, P.C.R. era numit „forța politică conducătoare a întregii societăți din Republica Socialistă România”.

Insigna - Centrul de instruire pentru muzici militare

Prima fanfară militară a fost înființată la Iași, la 1 iulie 1831, în cadrul "Strajei Pamântești". În anul 1864, în cadrul administrației centrale a Ministerului de Război, a luat ființă o secție specială ce avea în subordine toate fanfarele militare. Secția a stat la baza constituirii ulterioare a Inspectoratului Muzicilor Militare. În anul 1867, în cadrul Ministerului de Război se instituie funcția de "inspector general al muzicilor militare", funcție în care este numit căpitanul Eduard Hubsch. În cei aproape 30 de ani cât Hübsch a fost inspector al muzicilor militare au fost elaborate regulamentele speciale destinate formațiilor de fanfară și s-a asigurat muzicilor militare un nou statut în cadrul oștirii. În perioada de după războiul de independență s-a hotărât ca la fiecare regiment de dorobanți să se constituie câte o muzică militară sub denumirea de "fanfară". Începând cu data de 26 mai 1895, la conducerea muzicilor militare, în funcția de inspector, este numit Iosif Ivanovici, autorul celebrului vals "Valurile Dunării". Ivanovici a înzestrat muzicile militare cu instrumente noi, a introdus un repertoriu valoros și divers, sprijinind în același timp activitatea de pregătire a viitorilor instrumentiști militari. La 10 octombrie 1936 a fost înființată "Școala elevilor muzicanți militari", instituție menită să asigure pregătirea și formarea personalului muzicilor militare.

În paralel cu perfecționarea organizatorică și în plan profesional a muzicilor militare, la 15 iunie 1954 a luat ființă Muzica Reprezentativă a Armatei, formație de referință în viața culturală a armatei și a țării. Condusă de doi ofițeri-dirijori și având în compunere 70 de subofițeri-instrumentiști, formația poate interpreta creații ce acoperă genuri muzicale diverse, cum sunt: marșuri, suite, concerte, uverturi, simfonii, opere, jazz, muzică ușoară și folclor muzical național. Sus am postat logo-ul și steagul de identificare al Centrului de instruire pentru muzici militare, care este situat în București. pe bulevardul Iuliu Maniu, la nr.13.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură bucureștene, dar și vederi generale din vremuri diferite.