Epaminonda's Blog.....: TABLETA CU ȘTIRI NECONVENȚIONALE

D’ALE POLITICIENILOR

sau

CULEGEM CE AM SEMĂNAT

EMIL BOC – P.D.L.;

”Această alee va fi dedicată încălțămintelor”,

la inaugurarea primului China Town din România.

VICTOR PONTA – P.S.D.;

“Băsescu e nemulțumit

de pasiunea mea pentru raliu,

o activitate care interzice alcoolul”.

VALERIAN VREME – P.D.L.;

”Haideţi împreună să facem

ca persoanele în vârstă

să fie din ce în ce mai puţine

şi cu toţii să ştim să utilizăm calculatorul,

să utilizăm instrumentele

societăţii informaţionale”.

***

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

DIN INTELIGENȚA

POPOARELOR LUMII

ARABIA SAUDITĂ

Soţul nu va avea decât soţia pe care o merită.
A fost semănat cuvântul “Mâine” şi nu a mai răsărit.
A-i mulţumi pe toţi este un ţel care nu poate fi atins niciodată.

___________xxx__________

O INSIGNĂ, O PLACHETĂ

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN JUDEȚUL VASLUI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Conform DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române), PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).

Vasile Alecsandri 1821 - 1890 - 1990

"Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română

Să-nvărtim hora frăției

Pe pământul României"

Societatea numismatică română - Secția Bârlad

Vasile Alecsandri (născut la data de 21 iulie 1821 în Bacău şi a decedat la data de 22 august 1890 în localitatea Mirceşti, judeţul Iaşi) a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul naşterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. Şi locul naşterii sale este incert, deoarece naşterea s-a petrecut în timpul refugiului familiei Alecsandri în munţi din calea armatei lui Alexandru Ipsilanti. Se consideră că s-a născut undeva pe raza judeţului Bacău Şi-a petrecut copilăria la Iași şi Mirceşti unde tatăl său avea o moşie şi unde a revenit pe întreaga durată a vieţii sale să-şi găsească liniştea. Între anii 1828 şi 1834 s-a deschis la Iași pensionul lui Victor Cuenim. Spătarul Alecsandri l-a înscris pe fiul său la pensionul francez, unde a studiat alături de Kogălniceanu şi Matei Millo, actorul de care l-a legat o mare prietenie şi admiraţie şi pentru care a scris Chiriţele şi o mare parte din cânticelele comice. Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848. Mişcarea revoluţionară din Moldova a avut un caracter paşnic (fiind denumită în epocă „revolta poeţilor”). La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor revoluţionari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iaşi, a fost adoptată o petiţie în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, petiţie redactată de catre Vasile Alecsandri. După înfrângerea mişcării paşoptiste Vasile Alecsandri este nevoit să plece în exil. În 1855 s-a îndrăgostit de Paulina Lucasievici, cu care a avut o fată, Maria, în noiembrie 1857. S-au căsătorit nouăsprezece ani mai târziu, pe 3 octombrie 1876. Din 1860 se stabileşte la Mirceşti unde rămâne până la sfârşitul vieţii, chiar dacă lungi perioade de timp a fost plecat din țară în misiuni diplomatice. Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.

Placheta - Alexandru Ioan Cuza - fiu al Bârladului

Alexandru Ioan Cuza (născut la 20 martie 1820 în Bârlad şi decedat la 15 mai 1873 în Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor unite şi al statului naţional România. Acesta a participat activ Revoluţia de la 1848 din Moldova şi la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 şi al Ţării Româneşti, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante şi apoi pentru desăvârşirea unirii, pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern. După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, care au fixat un cadru modern de dezvoltare al ţării. Întâmpinând rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstireşti şi dizolvă Adunarea Legiuitoare. În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi din ţară, respectiv cea de la Iaşi, care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti. Tot în această perioadă a fost organizată şi armata naţională. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului. După oarecari frământări, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei. Iată o parte din jurământul lui Cuza făcut în faţa Adunării Obşteşti a Moldovei; “Jur în numele prea sfintei Treimi şi în faţa Ţării mele că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Patriei, că voi credincios Constituţiei în textul şi în spiritul ei, că în toată domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate… ”. De adâncă profunzime şi simţire patriotică este mesajul lui Kogălniceanu după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei; „Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a înălţat însăşi naţionalitatea română…Alegându-te pe tine domn în ţara noastră am voit să arătăm lumii ceea ce toata ţara doreşte; la legi noi, oameni noi”. Ţara Românească a cunoscut şi mai mari fricţiuni în preajma alegerilor, existând o tensiune făţişă între tabăra unionişilor şi antiunioniştilor. Antiunioniştii munteni erau siguri că aici va fi ales fostul domnitor Gheorghe Bibescu, fiind organizat chiar şi banchetul victoriei lor în alegeri. Buzăul se prezenta ca o citadelă a mişcării unioniste. Într-un document din 25 aprilie 1857 se arăta că în districul Buzău existau două focare de reacţiune şi că prin muncă de lămurire acestea au fost aduse alături de marea mulţime, adeptă a unirii. Partidului La 24 ianuarie 1859 Partidul Naţional Unionist a obţinut marea victorie; colonelul Cuza ales Domn şi al Ţării Româneşti. Printr-un mesaj de suflet şi plin de înţelepciune tânărul deputat Vasile Boerescu îi convinge pe membrii Adunării din Bucureşti să se ridice la înălţimea de întemeietori de ţară punând Unirea ca fapt împlinit în faţa puterilor europene. Mitropolitul ţării, cu crucea într-o mână şi cu Evanghelia în cealaltă, le citeşte un adânc jurâmânt; “Jur că la vot nu voi fi povăţuit nici de interese personale, nici de şoapte străine sau de altă socotinţă ci numai şi numai de binele obştesc! ” Cei 64 de membri ai Adunării au votat secret, conform doar conştiinţei lor, cu 64 de voturi pentru acelaşi Domnitor în Ţara Românească, punând Europa în faţa unui fapt împlinit şi total neaşteptat. Clopote şi strigăte de bucurie cutremurau văzduhul. În semn de preţuire al izbânzii românilor, Kossuth, revoluţionarul maghiar de la 1848 arăta; “Aşa duh este de trebuinţă, ca un popor să-şi întemeiască o Patrie ori, dacă a pierdut-o, să şi-o redobândească”. Dubla alegere a lui Cuza, şi prin aceasta, Unirea Prinicpatelor, a fost recunoscută până la urmă te către toate puterile europene, chiar dacă unele au impus pretenţii, cel mai adesea formale, la presiunile Franţei şi ale lui Napoleon. Trei ani a domnit Cuza cu guverne şi camera legiuitoare separate, perioadă în care în Ţara Românească s-au schimbat 9 guverne iar Moldova 6, lipsa de aşezare statornică fiind vizibilă. Prin firmanul din 2 decembrie 1861 Cuza obţine încrederea sultanului pentru reorganizrea administrativă a principatelor, astfel că la 24 ianuarie 1862 camerele legiuitoare ale principatelor se reunesc la Bucureşti ca primul Parlament al statului - România. Prin Proclamaţia de la 11 decembrie 1861 Cuza arăta; “Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată. Acest fapt, dorit de generaţiile trecute, chemat cu căldură de noi, a fost recunoscut de Înalta Poartă şi de Puterile Garante. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.” După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne, fixând un cadru modern de dezvoltare al țării. Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți ai boierimii şi ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează, în anul 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit o nouă constitutie și o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput Codul civil și Codul penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate primele universităţi din țară, respectiv cea de la Iaşi – 1860 – şi cea de la Bucureşti – 1864. Cuza are un merit incontestabil în organizarea armatei naţionale. Prin Legea rurală din 14/26 august 1854 peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. Țăranii împroprietăriți au devenit contribuabili la bugetul de stat, rezultând astfel o lărgire a bazei de impozitare. Fragmentarea terenurilor și lipsa utilajelor agricole moderne au dus la scăderea producției agricole în următorii ani, dar repartizarea ei a fost mai echitabilă. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorința de pământ a țăranilor, a desființat servituțile și relațiile feudale. Dupa desființarea Adunării Legiuitoare (2 mai 1864) Cuza pierde sprijinul partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari corupți.Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior s-au aliat cu conservatorii, fapt ce a slăbit pozițiile domnitorului în stat. Nemulţumiţii, alături şi de câţiva militari carierişti, l-au constrâns pe domnitor să abdice în februarie 1866. De reţinut este faptul că domnitorul nu a luat niciun fel de măsuri împotriva curentului reacționar, ci, într-un discurs, chiar se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din anul 1857. Pe 13 februarie 1866, împreună cu soţia şi cei doi copii, părăseşte Bucureştiul. A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul și Comisia au proclamat ca domnitor pe Fillip de Flandra, din casa domnitoare belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenței domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzolern - Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866. Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că: după înlăturarea lui Cuza, ţăranii au început să se teamă că reforma agrară nu va mai avea loc; la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a mișcării separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat necunoscut la tronul Moldovei; Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre, pentru a interveni în România, motivând că unirea a fost recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza. Mai jos este reprezentată stema Principatelor Unite.

Cursul evenimentelor a demonstrat că poporul român a intrat pe linia făuririi statului national unitar roman, care se va înfăptui peste câteva zeci de ani, la 1 decembrie 1918. Este adevărat că o parte a teritoriilor româneşti este şi acum departe de tulpina ţării. Mă încearcă un sentiment de lehamite când vad că unii dintre politicienii noștri actuali, folosind tema aducerii şi a acestor teritorii la trupul actualei Românii, cerşesc ceva notorietate publică şi un pumn de voturi. Să reținem sloganurile de pe unele 2 medalii dedicate Unirii de la 1859; “Dumnezeu apără România” și„Prin unire vom ajunge la fericire” Cumva nouă ne mai rămâne ceva de făcut pentru realizarea visului de veacuri al românilor, acela de unire a tuturor teritoriilor românești într-un singur stat? Tocmai când scriam aceste rânduri, un catren despre spiritul de unitate și coeziune al românilor mi-a venit în minte. Blogul fiind al meu, catrenul tot al meu, iată că și tu vizitatorule poți citi acest catren:

Vorbe mari nu vreau să-ndrug;

Scoatem țara din vâlcea

Trăgând cu toții la jug

...Unii HĂIS și alții CEA!

Victor Ion Popa - Centenar 1895 - 1995

Teatrul Victor Ion Popa - Bârlad - 40 * 1955 - 1995

Fundația Dr.Constantin Teodorescu

Victor Ion Popa a fost un om de teatru și literat polivalent care a adus, prin opera sa dramatică, regizorală și pedagogică, o contribuție însemnată la evoluția teatrului românesc dintre cele două războaie mondiale. El s-a născut la data de 29 iulie 1895 în Bârlad și a decedat la data de 30 martie 1946 la București. A fost un scriitor de mare talent, autorul unor piese apreciate de marele public dintre care enumăr; Sfârlează cu fofează; Meșterul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu (biografia lui Aurel Vlaicu) și Velerim și Veler Doamne (ecranizat de Sergiu Nicolaescu sub titlul Osânda, cu Amza Pellea în rolul principal).

Bârladul, stravechi oras asezat pe cursul inferior al râului ce-i poarta numele, la rascrucea drumurilor comerciale ce duceau spre Bizant sau spre regiunile Cehiei si Moraviei, spre Lemberg sau spre Hansa teutonica de la Marea Baltica, atesta urme de locuire pe aceste meleaguri, înca din mileniile VI-V î.e.n. Orasul îsi are începuturile în Evul Mediu timpuriu, prima atestare documentara fiind întalnita într-un act din 1174. Marele carturar Dimitrie Cantemir avea sa-l numeasca "cel mai de seama târg al Moldovei de Jos", atunci când, pentru o perioada, capatase statutul de "Scaun al Tarii de Jos". Primele marturii despre existenta unui nucleu al artei teatrale la Bârlad dateaza din 1860, când prof. Ion Popescu, directorul de atunci al Scolii primare nr. 1, cerea printr-un raport ca "Ion Smeu, adjunctul clasei a II-a, sa fie scos din învatamânt întrucât joaca pe scena teatrului local unde era angajat cu contract si salar." Din alte documente ale vremii, pastrate la Muzeul "Vasile Pârvan", se constata ca, începând cu prima jumatate a secolului al XIX-lea, exista o sala de teatru la Bârlad, unde jucau elevii diferitelor scoli si unde dadeau spectacole publice trupele sosite în turneu în mica urbe moldava. Publicul bârladean s-a putut bucura de prezenta în mijlocul sau a câtorva nume legendare ale teatrului românesc, precum Matei Millo, Aristitzza Romanescu sau Constantin Nottara. La începutul secolului al XX-lea, arta teatrala locala, desi prezenta în viata comunitatii, statea înca sub auspiciul nefavorabil al instabilitatii si amatorismului. Treptat, se netezeste calea catre aspiratii mai înalte, ca aceea a înfiintarii unui teatru profesionist. Acest deziderat devine realitate palpabila în seara zilei de 28 decembrie 1955, când are loc spectacolul inaugural al Teatrului de Stat Bârlad, cu piesa (jucata în premiera pe tara) "Mielul turbat", de Aurel Baranga, în regia lui Sica Alexandrescu. Cu prilejul unui an de activitate, în 1956, teatrului i se confera, la cerere, numele eminentului om de cultura, fiu al Bârladului, Victor Ion Popa. Acest eveniment a fost marcat de spectacolul cu piesa "Take, Ianke si Cadâr". Textul a constituit, de-a lungul anilor, garantul succesului, înregistrând peste 600 de reprezentatii, fiind reluat în cinci variante de montari scenice, în repertoriul permanent. De la spectacolul inaugural din 1955 si pâna astazi, teatrul a respectat o politica repertoriala având ca repere valoarea artistica si diversitatea. Texte din literatura dramatica româna si universala au devenit spectacole de succes si veritabile evenimente culturale. Dintre acestea, spicuim: "O scrisoare pierduta", de I.L.Caragiale, "Dezertorul", de M. Sorbul, "Gaitele", de Al. Kiritescu, "Mitica Popescu", de Camil Petrescu, "Barbierul din Sevilla", de Beaumarchais, "Platon" si "Notiunea de fericire", de Dumitru Solomon, "Puterea întunericului", de L. Tolstoi, "Doi tineri din Verona", de W. Shakespeare, "Mama", de D.R.Popescu, "Sa nu-ti faci pravalie cu scara", de Eugen Barbu, "Luna dezmostenitilor" si "Anna Christie", de E. O'Neill, "Citadela sfarâmata", de Horia Lovinescu, "Rinocerii" si "Scaunele", de Eugene Ionesco. Meritorie si generoasa s-a dovedit a fi si contributia unor personalitati ale vietii culturale românesti, precum Sica Alexandrescu, Radu Beligan, Dina Cocea, Marcela Rusu, Mihai Tofan, Adriana Leonescu, Mihai Madescu, Valentin Silvestru, Radu Popescu, Constantin Paiu, Stefan Oprea, care au sprijinit dezvoltarea si promovarea activitatii Teatrului "V.I.Popa". Din dorinta realizarii unor spectacole de înalt nivel artistic si a confruntarii publicului cu cele mai noi provocari si probleme ale creatiei teatrale, a fost initiat în 1976 "Colocviul tinerilor regizori din teatrele dramatice", manifestare de larg interes în rândul oamenilor de teatru si nu numai, sistat dupa 5 editii de catre oficialitatile comuniste din "prudenta ideologica". În cadrul colocviului organizat în 1995, a fost pentru prima data decernat Marele Trofeu de Regie spectacolului "Scaunele", de E. Ionescu, în regia lui Dorin Mihailescu. În ultimii ani, Teatrul "Victor Ion Popa" si-a intensificat activitatea de promovare a spectacolelor sale prin intermediul turneelor efectuate în tara si strainatate. În 1996, s-au pus bazele unei colaborari fructuoase si de lunga durata cu Asociatia Culturala si Amicala Româna, condusa de d-l Gabriel Penciu, având ca prim scop mai buna cunoastere a artei teatrale românesti în spatiul cultural francez. Datorita succesului repurtat, actorii bârladeni au onorat în repetate rânduri invitatia de a juca la Strasbourg, atât pentru publicul local, cât si pentru diaspora, în spatii conventionale si neconventionale, veritabila provocare si posibilitate de largire a orizonturilor.

Bârlad este un municipiu din judeţul Vaslui, Moldova, România, Regiunea de dezvoltare de SE, care la recensământul din 2002 avea o populație de 69066 locuitori. Intensa activitate meșteșugărească a dus la dezvoltarea economico-socială timpurie a localității care a devenit centrul politico-administrativ acelui stat medieval cunoscut în izvoarele vremii sub numele de Țara Berladnicilor ("Terra Berladensis", cum apare în unele izvoare bizantine și în unele acte emise de cancelaria papală). În anul 1174 este datată prima mențiune documentară a orașului Bârlad, centrul unei formațiuni politice locale ce cuprindea partea de mijloc și de sud a Moldovei. Mai sus am postat stemele comunistă şi actuală ale municipiului Bârlad, Primăria şi Biserica domnească din localitate.

Constantin Țurcanu (Peneș Curcanu)

"...Plecat-am nouă din Vaslui..."

Societatea numismatică română - Secția Bârlad

Expoziția numismatică Bârlad - 9 mai 1987

110 ani de la proclamarea independenței de stat a României

Peneș Curcanul, pe numele său real Constantin Țurcanu s-a născut la data de 1 martie 1854, la Vaslui, fiind fiul lui Gheorghe și al Margaretei Țurcanu. Părinţii îl alintau Costache. La vârsta de 7 ani, părinţii l-au dus la Huşi la nişte rude mai înstărite, unde a urmat cinci clase primare, fiind printre primii copii din mahala care ştia să scrie şi să citească. A urmat şcoala primară la Huşi, apoi a revenit la Vaslui în anul 1865. Pentru a se putea întreţine, s-a angajat ca lucrător la drumuri. Şi-a început stagiul militar la Regimentul 7 Dorobanţi Iaşi, care avea Batalionul 2 la Vaslui. După un an de instrucţie soldatul Constantin Ţurcanu a devenit caporal şi a fost numit comandantul unei grupe de recruţi. In timpul războiului de independenţă din anul 1877, Constantin Ţurcanu, cu gradul de sergent, a luat parte la luptele de la Griviţa 1 şi 2. Datorită faptelor de arme deosebite, la 28 august 1877, Constantin Ţurcanu a fost decorat cu ordinul „Steaua României”. La sfârșitul războiului, sergentul Constantin Țurcan fusese decorat cu “Trecerea Dunării, “Apărătorii independenței”, “Medalia comemorativă rusă”. În mod cu totul excepțional i se acordase “Steaua României” care era rezervată exclusiv ofițerilor. La 7 octombrie 1877, în timpul luptelor date pentru cucerirea redutei Griviţa 2, Constantin Ţurcanu a fost rănit şi internat la Spitalul din Turnu Măgurele. Aici l-a întâlnit pe poetul Vasile Alecsandri care îl va imortaliza în poezia „Peneş Curcanul” din ciclul „Ostaşii noştri”. La 30 decembrie 1877 a luat parte la decorarea drapelului de luptă al unităţii, la Bucureşti. În octombrie 1878, împreună cu locotenent colonelul Ion Petrovici şi alţi 60 de ofiţeri şi gradaţi reprezentând Regimentul 13 Dorobanţi, a participat la Bucureşti, la parada „Întoarcerii triumfale a armatei române”. În anul 1880 pentru cinstirea meritelor deosebite ale batalionului vasluian, s-a hotărât transformarea acestuia în regiment de sine stătător, cu denumirea „Regimentul 7 Rahova nr. 25 Vaslui”. În același an Țurcanu s-a întors la Vaslui şi a fost numit picher pe şoseaua Vaslui – Soleşti. După doi ani, în ziua de 15 ianuarie 1882, s-a căsătorit cu Rariţa şi a construit o casă pe str. Gh. Lazăr, nr. 15. A luat apoi parte la cel de-al doilea război balcanic, în 1913 la vârsta de 57 de ani. În timpul primului război mondial, deşi în vârstă de 62 de ani, a cerut să fie trimis pe front, ca voluntar. S-a prezentat astfel pe frontul din Oituz, fiind prezent mereu în mijlocul militarilor tineri. Cu unitatea lui se afla printre cei care în bătălia de la Oituz au oprit înaintarea germanilor. La sfârşitul războiului, alături de decoraţiile din 1877-1878, eroul Constantin Ţurcanu a primit alte decoraţii: „Virtutea Militară”, cl. I, “Medalia serviciului credincios”, cl. I, iar în 1931 i s-a conferit medalia „Mihai Viteazul” şi „Virtutea Militară”. ”. În afară de aceste distincții românești, Constantin Țurcanu a mai primit “Crucea italiană de război” și medaliile poloneze “Crucea vitejilor” și “Crucea de război”. În anul 1922, comandantul Regimentului 25 Vaslui a hotărât rămânerea lui Constantin Ţurcanu în rândul cadrelor active până la sfârşitul vieţii. La 15 noiembrie 1932 Constantin Ţurcanu a trecut în nefiinţă, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea din Vaslui.

După doi ani, Asociaţia „Cultul eroilor” a ridicat în acelaşi cimitir, un monument impresionant în memoria eroului român. Opera aparţine sculptorului I. Scutari şi a meşterilor italieni Luise Severiano şi Victor Bibuitto, şi se află situat în cimitirul central din Vaslui.

Insigna - Primar Județul Vaslui

Această este o insignă din perioada Regatului României - domnia lui Carol al II-lea. Pe harta României mari se distinge stema statului pe care se observă monograma regelui Carol al II-lea.

Vaslui este un municipiu situat în estul României, reședința județului Vaslui din regiunea istorică Moldova, aproape de frontiera cu Republica Moldova. Orașul are o populație de aproximativ 70000 de locuitori. Se pretinde că orașul Vaslui ar fi fost înființat de bizantini, în amintirea trecerii lor în Dacia Orientală, ocazie cun care i-au dat numele de Basilica, după numele Împăratului Basile Bulgaroctonul (o descriere lui Macarie, în călătoria sa de la Alep la Moscova). La Vaslui s-a constituit de altfel, în secolul al XV-lea, prima școală de artă post-bizantină, care a interpretat datele iconografice bizantine în pictură, broderie, miniatură. Vasluiul este atestat documentar din anul 1375, dar dovezile arheologice demonstrează continuitatea locuirii încă din paleoliticul superior (30.000-8.000 Î.E.N.). Deasupra am postat stema interbelică și actuală a municipiului Vaslui, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente arhitectonice specifice orașului. Precizez că în perioada comunistă reședința județului a fost orașul Bârlad, asta și deoarece aici s-a născut liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sus am postat stema municipiului Vaslui, iar jos pozele câtorva monumente de cultură și arhitectură vasluiene, din vremuri diferite.

Prefectura

Gara

Primăria

Parcul Copou

Hotelul Racova

Biserica romano-catolică

Casa de cultură Constantin Tănase

Muzeul județean Ștefan cel Mare

Podul Elena Cuza

Podul medieval Cănțălărăști

Casa Mavrocordat

Cercul militar

Județul Vaslui este situat în partea de est a țării, provincia istorică Moldova, întinzându-se pe cursul superior și mijlociu al râului Bârlad. Județul face parte din regiunea Nord - Est, în care sunt incluse și județele Bacău, Botoșani, Iași, Neamț și Suceava. Județul Vaslui mai face parte și din Euroregiunea Siret-Prut-Nistru din anul 2002. Județul se întinde pe o suprafață de 5318 kilometri pătrați, numără aproximativ 455000 de locuitori și are capitala în orașul cu același nume. Ca subunități administrative județul este compus din; 3 municipii - Vaslui, Bârlad, Huși, 2 orașe - Negrești, Murgeni și 81 de comune. Sus am postat harta, stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Vaslui, iar jos fotografiile câtorva monumente reprezentative de cultură și arhitectură din județul Vaslui, din vremuri diferite.