luni, 25 iulie 2016

Ro - M - oN 92


Aceasta este prima monedă de 1 leu bătută în România la monetăria din Bucureşti începând cu data de 24 februarie 1870. Pe unele dintre monede a fost aplicată litera B, ceea ce reprezenta sigla monetăriei bucureștene. Ca să ne facem o idee despre valoarea unei astfel de monede să reținem că în anul 1868 o bursă studenţească era 37 de lei, cu care studentul abia ajungea să se sature o dată pe zi, iar în anul 1873 această bursă a fost ridicată la 60 de lei. Pe aversul monedei sunt aplicate incsripțiile 1 LEU și anul 1870, o cunună formată dintr-o ramură de laur (stânga) şi una de stejar (dreapta); sub panglica ce leagă cele două ramuri se află litera C, iniţiala inginerului C.J. Cândescu, directorul şi organizatorul monetăriei de la Bucureşti. Pe reversul monedei este aplicată inscripția CAROL I DOMNUL ROMANIEI, efigia domnului spre stânga și cerc perlat exterior. 
Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele; diametru – 23 milimetri, metal – argint, puritate 83,5%, greutate - 5 grame, margine – zimțată și tiraj – 400000 piese. 
Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (născut 10 aprilie 1839 la Sigmaringen şi decedat 10 octombrie 1914 la Sinaia) a fost domnitorul apoi regele României, care a condus Principatele Române şi apoi România, după abdicarea lui Alexandru Iona Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti), Carol I a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit la Sinaia castelul Peleş, care a rămas una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării. Rigoare, sobrietate și tenacitate – acestea au fost cuvintele de ordine pentru primul rege al României. Înconjurat de o strălucită pleiadă de oameni politici, Carol a făcut istorie îndeplinind destinul național al României: independența și modernizarea. Comandant suprem al armatelor româno-ruse în asediul Plevnei din timpul Războiului de Independenta (1877-1878), cu o contribuție decisivă în același război, Carol s-a încoronat rege în anul 1881, purtând cu nedisimulată mândrie coroana de oțel turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița. Destinul i-a zâmbit României atunci când doar un miracol a făcut ca înlăturarea mișelească a lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul reunit al Moldovei și Munteniei să nu se transforme într-un dezastru pentru toți românii. Clasa politică românească, în frunte cu guvernul provizoriu condus de prim-ministrul Ion Ghica, se vedea nevoită atunci să înfrunte acțiunile în forță ale Mișcarii Separatiste din Moldova și nemulțumirile țăranilor care credeau că prin exilarea lui Cuza, Legea rurală din 14/26 august 1864 ( Lege prin care peste 400000 de familii de țărani fuseseră împroprietărite cu terenuri agricole) avea să fie anulată. Mai mult, situația părea să fi scăpat complet de sub control în momentul în care Imperiului Otoman și-a masat o mare parte a efectivelor militare la sudul Dunării, anunțând o intervenție în forță sub pretextul că Unirea Principatelor Române nu era recunoscută decât sub Alexandru Ioan Cuza. Într-o atare stare de fapt, singura salvare a României părea, așa cum chiar Cuza propusese, alegerea unui principe străin în fruntea țării, un principe care să aducă țara, prin originile și prin influența sa, sub protecția marilor națiuni europene. Abil politician, I.C. Brătianu, artizanul aducerii pe tron al lui Carol I, îi cere sfatul lui Napoleon al III-lea, iar în urma întrevederii dintre monarhul francez și delegația din România se anunța numele primului rege care ar fi urmat să urce pe tronul de la București - Filip al Belgiei, conte de Flandra. Membru al impozantei familii regale de Orleans, Filip ar fi reprezentat apropierea de Franța, sora mai mare a Romaniei – așa cum era văzută în acea perioadă - și ar fi putut aduce, în viziunea oamenilor politici ai vremii, influenta celei mai liberale Constitutii din lume, cea belgiană. Proiectul "Filip I de Romania" s-a dovedit însă un eșec, contele de Flandra refuzând politicos oferta delegației românești. În fond, suveranul micului stat de la nordul Dunării era încă supus Imperiului Otoman și era nevoit să plătească un greu tribut anual Înaltei Porți. Pentru un cap încoronat din Europa Occidentală o supunere fățișă în fața sultanului ar fi echivalat cu o dezonoare adusă întregii sale familii regale. Întorși la Palatul Regal Tuilleries din Paris, acolo unde se afla însuși Napoleon al III-lea, politicienilor romani, li se propunea un nou nume, de data aceasta german, cel al familiei regale de Hohenzollern. Astfel, în ciuda opoziției unei părți a clasei politice de la Bucuresti, I.C. Brătianu călătorea la Dusseldorf chiar a doua zi, acolo unde îl întâlnea pe Printul Carol Anton de Hohenzollern, căruia îi înmâna cererea de a trimite pe unul dintre cei patru fii ai sai pe tronul Principatelor Unite. Cel mai potrivit pentru aceasta misiune s-a dovedit Carol Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet, cel de al doilea fiu al prințului prusac Carol Anton. Absolvent al Școlii de Cadeți din Munster și al Școlii de Artilerie din Berlin, Carol era un ofițer încercat, demn de originile sale prusace, care participase cu succes la cel de al doilea Război din Schleswig, război purtat între Austria și Prusia pe de o parte și Danemarca. Disciplinat, călit în arta războiului, abil diplomat, ofițer cu o largă apreciere în rândul propriilor soldați, Carol își manifestase din start intenția de a prelua tronul Principatelor, menționând că supunerea față de sultan nu reprezenta un impediment atât de mare și că acesta va fi înlăturat la momentul oportun. România își câștigase principele pe care și-l dorise, și asta spre surprinderea întregii Europe, care vedea mai degrabă o apropiere a acesteia de Franța, decât de Germania. Obligat, pentru a străbate o Austrie ostilă, să folosească un pașaport elvețian fals, pe numele de Karl Hettingen, nume ce amintea de castelul părintelui său din apropiere de Saint Gallen, Carol ajunge la 8 mai 1866 la Turnu Severin. O zi mai târziu, la Pitesti, semnează primul document în calitate de suveran, grațiindu-l pe mitropolitul Calinic Miclescu, participant la manifestația separatistă din data de 3 aprilie de la Iași. La data de 10 mai intră în București, întâmpinat de peste 30000 de locuitori la Băneasa, acolo unde primarul Dumitru Brătianu îi înmânează cheile orașului. În aceeași zi, depune, în limba franceză, juramântul de credință în calitate de domnitor, singurul cuvânt pronunțat în românește fiind "jur". Cancelarul Bismark îi spusese la pornirea înspre România: "De ce să nu încerci? Daca reușești, cu atât mai bine pentru tine! Dacă eșuezi, o să te întorci cu amintiri interesante". Spre meritul său și al dinastiei, Carol I nu a eșuat. Așa cum declarase la Dusseldorf, în cercul restrâns al diplomaților români, Carol I nu uitase promisiunea de înlăturare a dominației otomane din Principatele Romane și dobândirea independenței acestora. Un astfel de deziderat îndrăzneț nu se putea realiza însă fără mobilizarea Marilor Puteri. Iar acest moment vine în anul 1876, atunci când, la 11 august, Rusia mobilizează două corpuri de armată și patru divizii în vederea iminentului conflict cu Turcia. În fapt, Imperiul Țarist nu se împacase niciodată cu influența Înaltei Porți în Balcani, iar războiul devenise inevitabil atâta vreme cât niciuna dintre părți nu dorise o soluționare pașnica a conflictului. În același timp, în România au loc primele măsuri de întărire a armatei în vederea viitoarelor încleștări, iar prin Înaltul decret 1945 din 9 octombrie 1876, comanda suprema a armatei era încredințată Domnitorului Carol I. Era evident, atât pentru domnitor, cât și pentru membrii guvernului, că obținerea independenței nu se putea realiza decât pe calea armelor, cu atât mai mult cu cât politica discriminatorie a Înaltei Porți față de România - cea prin care se refuza dreptul românilor de a-și bate monedă proprie, de a acorda decorații, de a se numi "România" precum și catalogarea jignitoare la adresa țării, cea de "provincie otomană privilegiata" - fusese aspru criticată printr-o scrisoare deschisă de către ministrul de externe, Nicolae Ionescu. Astfel, la 4 aprilie 1877, România și Rusia semnau convenția prin care se permitea trupelor rusești să pătrundă în Balcani spre viitorul teatru de război cu mențiunea specială ca Țarul se obliga să respecte drepturile statului român, și să mențină și să apere integritatea teritorială a României. La data de 12 aprilie 1877, țarul Alexandru al II-lea declară război Turciei după ce, cu două zile în urmă, la 10 aprilie 1877, Bucureștiul întrerupsese orice relație diplomatică cu Înalta Poartă, acțiune care se soldează cu puternice represalii otomane asupra localităților românești Giurgiu, Oltenița, Corabia, Bechet și Islaz. Drept răspuns, armata româna deschide focul de artilerie asupra Vidinului de la Calafat, la 28 aprilie 1877, iar la 10 mai, în același an, era proclamată - la București – independența României. Războiul ruso-turc începe dezastruos pentru armata țaristă. Primul atac asupra Plevnei are loc la 8 iulie 1877, însa eșueaza lamentabil, aducând pierderi grele trupelor comandate de Marele Duce Nicolae. Zece zile mai târziu, cel de al doilea atac suferă aceeași soartă. Este momentul în care Ducele Nicolae îi scrie în disperare de cauză domnitorului Carol I să trimită trupele românești peste Dunăre. La 20 august 1877, armata română comandată de Domnitorul Carol I trecea pe podul de la Corabia și înainta victorios spre ceea ce avea sa fie cea mai grea lovitură pentru Imperiul Otoman, cucerirea Plevnei. De altfel, numărul ostașilor români căzuți în sângerosul asediu asupra Plevnei este considerat cel mai mare din întregul război care a avut loc între 1877-1878. Înconjurat, rănit la picior de un șrapnel, Osman Pasa, generalul turc aflat la conducerea trupelor otomane, se preda necondiționat și îi înmâna sabia sa ofițerului român Mihail Cerchez, gest refuzat de acesta până la venirea lui Carol I. Ceea ce a urmat este istorie. Grivita I și II, Rahova, Smârdan, Vidinul și celelalte fortificații turcești din Bulgaria au căzut rând pe rând în fața armatei ruso-române comandate ireproșabil de Carol I. În semn de omagiu, abnegația principelui avea să rămână imortalizată peste timp de marele poet George Coșbuc: "Domnitorul a plecat la tabară îndată ce s-a auzit că rușilor le merge rău cu războiul și că li s-a pus Osman Pașa de-a curmezișul în drum. La tabăra de la Calafat a plecat Domnul cam pe la începutul lui iulie și a stat acolo vreo șase săptămâni. Nu s-a mai întors acasă, după căderea Plevnei, El a fost între oștenii săi și a îndurat neajunsurile și greutățile războiului douazeci și șase de săptămâni, fără întrerupere. Mai bine de jumătate de an a zăbovit pe câmpiile de luptă, bătut de ploi și de vânturi, și primejduindu-și viața pentru binele țării." 
După victorie, Carol s-a încoronat rege (în 1881), punându-și pe frunte coroana de oțel turnată din metalul unuia dintre tunurile turcești capturate la Grivița la 30 august 1877. A adăugat României Dobrogea în anul 1878 și Cadrilaterul în 1913. Astfel, Carol I sădea semințele reîntregirii țării. A fost însa rândul lui Ferdinand I, nepotul său, să împlineasca destinul național al României, prin Marea Unire de la 1918. Înconjurat de o stralucită pleiadă de oameni politici: I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, P.P. Carp, Lascăr Catargiu, Nicolae Ionescu, Titu Maiorescu, Ion I.C. Bratianu, Take Ionescu sau Nicolae Filipescu, Carol a făcut istorie la propriu. Dacă dobândirea independenței României a fost un act de mare eroism care i-a asigurat un etern loc în inimile românilor, Regele de oțel era conștient că adevărata luptă abia începea. Era lupta pentru modernizarea unei Românii care, pentru prima dată după secole întregi, își putuse afirma neatârnarea și identitatea națională. Beneficiind de cea mai lungă domnie din istoria romanilor (1866-1914), Carol a lăsat urmașului său o Românie cu o modernă rețea feroviară, cu cel mai lung pod din Europa (podul de la Cernavodă), cu un port funcțional amenajat la Constanta și cu o reședintă de vară la Peleș, demnă de oricare țară modernă europeană. Cu sprijinul său au activat și au modernizat învățământul Spiru Haret, administrația - Vasile Lascăr, iar apărarea națională - Nicolae Filipescu. Bucureștii, care se înfățișau călătorului din 1866 ca un sat mai mare cu pretenții de urbe, erau în anul 1914 orașul Ateneului, al Palatului Poștelor, al Palatului C.E.C., al Palatului Sturdza, al Cercului Militar Național, al hotelului Athenee Palace și nu în ultimul rând al nou-construitului Palat Regal. Sfârșitul vieții și al domniei sale a fost marcat însă de suferința de a nu-și fi putut ține cuvântul dat împăratului Germaniei: acela de a alinia România în război alături de patria sa de origine. În urma Consiliului de Coroană de la Sinaia din 1914, acelasi consiliu care trebuia să stabilească partea alături de care România ar fi urmat să intre în Primul Razboi Mondial, Carol I s-a văzut pus în fața unei alegeri sfâșietoare: aceea de a lupta împotriva țării sale de origine sau de a alinia România, împotriva voinței acesteia, într-un război alături de Germania. Se spune că tocmai durerea pricinuită de o asemenea alegere a fost cea care i-a grăbit sfârșitul de la 10 octombrie 1914. În urma sa rămânea o Românie modernă, o țară a carei tranziție de la balcanism către o existență comparabilă cu cea a țărilor occidentale fusese pe cât inovatoare, pe atât de bruscă. Și tot în urma sa rămânea un nume demn de paginile de aur ale istoriei... Carol I al Romaniei - Regele de Otel. http://www.descopera.ro/

În data de 16 mai 2016, Banca Naţională a României  a lansat în circuitul numismatic internațional o monedă dedicată împlinirii 200 de ani de la nașterea lui Constantin A. Rosetti. Aversul monedei redă un basorelief de pe soclul monumentului dedicat lui C.A. Rosetti, din București, evocând implicarea acestuia în înfăptuirea Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, inscripţia în arc de cerc „ROMANIA“, valoarea nominală „100 LEI“, stema României și anul de emisiune „2016“, iar reversul prezintă portretul lui C.A. Rosetti, inscripția în arc de cerc „CONSTANTIN A. ROSETTI“ și anii între care a trăit „1816“, „1885“. 
Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele: valoare nominală: 100 lei, metal: aur, puritate: 90%, formă: rotunda, diametru: 21 milimetri, greutate: 6,452 grame, calitate: proof, cant: zimțat, tiraj: 250 exemplare și prețul unitar de vânzare fără TVA: 1625 lei. 
Constantin Alexandru Rosetti (2 iunie 1816 - 8 aprilie 1885) - fiu al spătarului Alexandru Rosetti și al Elenei Obedeanu (născută Cretzeanu), a fost un om politic și publicist român, unul din conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române. Studiile și le-a făcut la Colegiul Sfântul Sava din București, unde a avut profesori, printre alții, pe Eftimie Murgu și Jean Alexandre Vaillant. În 1832 intră în armată, servind până în august 1836, când a demisionat, apoi intră în administrație, fiind șeful poliției din Pitești în 1842, și după aceea în magistratură, fiind procuror la Tribunalul civil din București. În anul 1845 pleacă din nou la Paris, unde audiază cursurile gânditorilor Jules Michelet, Edgar Quinet, și alți reprezentanți ai spiritului revoluționar francez al epocii, și înființează, în decembrie 1845, Societatea studenților români din Paris, al cărei scop mărturisit era să-i ajute pe tinerii mai săraci, dar dotați, să facă studii la Paris. Este inițiat în masonerie în 1844, în Loja masonică Trandafirul Perfectei Tăceri din Paris, primind toate gradele, până la gradul 18, tot în această lojă. În 1848 ia parte la înființarea Lojii bucureștene Lumina. Se întoarce la București în iulie-august 1846, lansându-se în afaceri: deschide împreună cu câțiva prieteni englezi o librărie, iar în noiembrie 1846 cumpără tipografia asociației literare care acoperea activitatea societății secrete Frăția. În 1847 se căsătorește cu Mary Grant, devenită astfel Maria Rosetti, o scoțiano-franțuzoaică, cea care a fost modelul tabloului România revoluționară pictat de C.D. Rosenthal. În timpul revoluției din 1848 a fost unul din liderii curentului radical al revoluționarilor; a fost secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție la București și redactor al ziarului "Pruncul român". După înfrângerea guvernului revoluționar, face parte din primul lot de exilați, urcați de turci cu două plute în susul Dunării, până la granița cu Austria. De aici pleacă spre Franța prin Ungaria, Croația și Austria. Ajunge la Paris în decembrie 1848. În anii exilului din 1848 până în 1857 a contribuit la editarea revistei "România viitoare" și mai ales a revistei "Republica Română", în care a militat pentru unirea principatelor într-un stat democratic. Revenit în țară, a editat ziarul liberal-radical "Românul" și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor și în Țara Românească. A fost unul dintre conducătorii Partidului Național Liberal, creat în anii 1874-1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut cu entuziasm proclamarea independenței țării și participarea României la războiul ruso-turc din 1877-1878. A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Camerei Deputaților. A făcut parte din primul guvern al lui Carol I, fiind pentru câteva luni ministru al Instrucțiunii publice și Cultelor, precum și de două ori primar al Capitalei.
 
Monumentul lui C. A. Rosetti din București este situat în piața cu același nume și îl reprezintă pe omul politic C.A.Rosetti așezat într-un fotoliu, într-o atitudine de meditație, cu ziarul Românul (pe care l-a înființat) într-o mână și cu pana în cealaltă, în postura unui scriitor. Monumentul a fost sculptat de Wladimir Hegel și turnat în bronz în anul 1902 în cadrul Școlii de arte și meserii din București. Fondurile necesare s-au adunat prin subscripție publică. Inaugurarea a avut loc la data de 20 aprilie 1904, orele 10.00, în prezența lui Dimitrie A.Sturdza – primul ministru al guvernului liberal, Mihail Pherekyde – președintele Camerei, Constantin F. Robescu – primarul Capitalei și Ioan G.Bibicescu - din partea presei. Pe frontispiciul monumentului este fixată o placă de bronz rotundă, frumos ornamentată, ce poartă următoarea inscripție: "C. A. Rosetti. 1816-1885. Luminează-te și vei fi. Voiește și vei avea". Pe soclul din piatră al statuii se găsesc două basoreliefuri  din bronz ce reproduc momente din activitatea patriotică a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat "24 ianuarie 1859"
iar al doilea se cheamă "9 mai 1877", evocând proclamarea independenței de stat a României, 
evenimente istorice în a căror împlinire C.A. Rosetti a avut un rol major. 

În data de 30 mai 2016 Banca Naţională a României a lansat în circuitul numismatic internațional o monedă comemorativă dedicată împlinirii a 210 ani de exploatare industrială a apelor minerale naturale Borsec. Aversul monedei redă o reprezentare parțială a orașului Borsec, inscripţia „ROMANIA”, stema României, valoarea nominală „10 LEI” şi anul de emisiune „2016”, iar reversul prezintă o imagine de epocă reprezentând un atelier de îmbuteliere a apei minerale, inscripţiile „EXPLOATAREA APELOR MINERALE NATURALE”, „BORSEC” şi anul evenimentului aniversat „1806”.
 
Caracteristicile monedei sunt următoarele: valoare nominală: 10 lei, metal: argint, puritate – 99,9%, formă: rotundă, diametru: 37 milimetri, greutate: 31,103 grame, calitate: proof, cant: zimțat, tiraj – 200 exemplare și prețul unitar de vânzare fără TVA – 345 lei. 
Descoperirea Borsecului este atribuită contelui Bánffy Dénes, care, după legendă, în anul 1773 a vânat în pădurile apropiate, și a fost condus de câțiva ciobani locali la izvoarele apelor minerale ale depresiunii. Această presupunere s-a învechit, pentru că datorită altor resurse, Borsec este amintit prima oară într-un document din 1700, sub numele „câmpul Borsecului”. În același timp, reiese dintr-un document de judecată, din 1745, că în această perioadă au înființat la Borsec locuitorii Scaunului Gheorgheni mai multe case de băi și capele. Dincolo de cele amintite mai sus, mai sunt numeroase legende și descrieri reale între documentele de epocă, dar cel mai mare punct de cotitură al locului a însemnat apariția geologului din Viena, Zimmethausen Antal, în 1804. El a fost cel care, îndemnat de prietenul lui Günther Bálint (care s-a vindecat dintr-o boală considerată nevindecabilă, datorită apelor termale de aici), a hotărât să încheie un contract de închiriere pe 28 ani pe teritoriul total al izvoarelor depresiunii, cu comunele Lăzarea și Ditrău – proprietarii de atunci ai teritoriului. Scopul lor a fost să execute îmbutelierea apei minerale, și construirea, exploatarea unor băi, cu pornirea unei investiții extinse. În mod regretabil, acest om, care este considerat și astăzi fondatorul Borsecului, a fost dat în judecată de composesoratele comunelor proprietare, după câțiva ani de activitate. De fapt, aceste comune s-au aflat sub influența puternică a contelui Lázár Lajos, care văzând profitabilitatea afacerii, a încercat să ia în posesiune această resursă. Litigiul a durat 55 ani, dar moștenitorii lui Zimmethausen au câștigat în toate instanțele. Travertinul a fost descoperit în 1819, exploatarea căruia a ținut până în zilele noastre. Tot în această perioadă a început exploatarea pădurii, prelucrarea lemnului, proprietarii pădurilor au fost comunele mari Ditrău, Lăzarea, Remetea. Dar resursa cea mai de preţ a rămas apa minerală, cu efectele ei miraculoase în tratarea şi vindecarea multor boli, considerate pe atunci ca nevindecabile.  Calităţile acestor ape au fost studiate de-a lungul secolelor de nenumăraţi medici şi specialişti ai vremurilor, începând cu secolul al XVI-lea, când medicul italian Bucella îi prescrie principelui Sigismund Bathory o cură „cu apa unui izvor din Borsec”. Urmează studiile şi conferinţele doctorului Krantz din Viena, care, pe la 1770, descrie calităţile acestor ape, iar în 1793, într-o revistă medicală ce apărea la Sibiu, doctorul Neustadler prezintă o expunere ştiinţifică despre apele din Borsec. Se descoperă între timp efectele benefice ale acestor ape prin cură externă, respectiv efectuarea de băi în aceste ape, deşi ele ieşeau din pământ la temperatura de doar cca. 11 grade C. Astfel că, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, se construiesc primele băi, cunoscute sub denumirile de „Lobogó”, „Lázár”, „Sáros” etc. Tot în această perioadă se pune un accent deosebit pe infrastructură, astfel se construiesc multe vile, se amenajează străzile şi aleile, apare iluminatul public, ( iniţial cu seu de oaie ), se începe construirea drumului spre Topliţa peste masivul Creanga – ctitorul acestor lucrări fiind inginerul Baross Gábor. Oficializarea turismului balnear are loc în anul 1918, când ia fiinţă prima întreprindere balneară, a cărei sarcină primordială a constituit-o ştergerea urmelor Primului Război Mondial şi refacerea infrastructurii staţiunii. Cel mai mare revirement se constată în perioada interbelică – atunci se construiesc majoritatea vilelor, continuând acelaşi stil arhitectonic cu minunatele dantelării din lemn. O dovadă a recunoaşterii dezvoltării staţiunii este şi faptul că, în anul 1937, are loc aici Congresul Internaţional de Balneologie, cu reprezentare din foarte multe ţări cu tradiţii în acest domeniu. În 1921 băile au fost închiriate de Tischler Mór, care a executat numeroase investiții, între altele pentru descoperirea izvorului Principal, ceea ce a fost încununat de succes în 1926. Furtuna primului și celui de al doilea război mondial a trecut și prin Borsec, cauzând daune uriașe în băi, reparația cãrora a avut loc numai după naționalizarea din 1948. În 1949 a fost începută construirea pavilionului central, iar în 1953 au construit o stațiune de îmbuteliere nouă, modernă și au introdus în Borsec linia căii ferate înguste, care s-a întins atunci numai până la Capu Corbului, iar după aceea au construit viaductul, care traversează depresiunea. Datorită calității deosebite, apa minerală din Borsec, a fost un produs recunoscut și căutat în curțile aristocrate, și de aceea este valorificată de 400 de ani. În 1773, profesorul Krant Heinrich, din însărcinarea margrafului Austriei a analizat ce efecte terapeutice are apa minerală, subliniind calitățile deosebite ale izvoarelor Fıkút și Lobogó (au dispărut în 1926). În 1774, L. Wagner publică un studiu privind apele minerale din Borsec, în revista „Academische Dissertat”. În 1825, primul doctor al băii, dr. Schneit Dániel publică lucrarea „Izvoarele minerale ale Borsecului”. În 1863 J. Mayer, iar în 1873 dr. Neustadter au analizat efectele apelor minerale și au început construirea băii curative, iar în 1893 în jurnalul „Siebenburgische Quartalschrieft” sunt enumerate acele maladii, boli, care pot fi vindecate cu ape minerale. Apa din Fıkút (fostul Izvor Principal) a fost analizată prima dată în 1803 de un grup de doctori din Viena, în 1820 de Pataky Sámuel, iar după aceea cercetările sunt făcute la Universitatea din Viena. Acest șir este continuat de dr. Than Károly, cu măsurătorile sale din 1873, în 1890 dr. Hankó Vilmos analizează efectele chimice ale izvoarelor Fıkút și Republica, se adeveresc observațiile cercetătorului dr. Szilvássy János, care a cercetat cu mult înainte asemănările celor două izvoare. Analiza compoziției chimice începe în 1927, în laboratoarele universităților din București, Budapesta, Cluj. Chiar și ultimele analize chimice arată că componentele apelor minerale din Borsec sunt stabile. Înaintea apariției buteliei din sticlă apa minerală a fost transportată în butoaie de lemn, în căruțe la distanțe mari, până la curțile aristocrate din Viena și Budapesta. 
 
Despre îmbutelierea apei minerale, ca activitate industrială putem vorbi numai după 1804-1806, când Zimmethausen Antal a construit fabrica de sticlă necesară îmbutelierii, în Borsecul de Jos. Zimmethausen a încheiat contracte de comercializare cu firme rusești, italiene, grecești, turcești și moldovenești, și a transportat acolo apele, la început în vase de lut, iar de la 1806, când a început fabricarea manuală de sticlă, îmbuteliate în sticle. A adus specialiști din Silezia, Bavaria, Cehia, Polonia, dintre care mulți s-au stabilit în această regiune. Aceste oameni au fost strămoșii familiilor Fokt, Krammer, Schiller, Kamenitzky, Eigel astăzi existente. Îmbutelirea s-a desfășurat din primăvară până toamnă, ziua și noaptea, conform înregistrărilor lui Ötvös Ágoston, au îmbuteliat 5000 sticle pe zi, le-au pus între rogojini și au plecat în Europa cu căruțe trase de cai. În călătoriile (1844) sale, Vasile Alecsandri a ajuns și la Borsec, și povestește cu entuziasm despre calitatea, îmbutelierea și transportarea apelor. În 1855, o linie de îmbuteliere încălzită asigură îmbutelierea și în timpul iernii, producția crește, și căruțele sunt schimbate cu autovehicule. Aduc mașini de turnare de tip „Oelhaffer”, care au fost considerate cele mai bune, și capacitatea zilnică a ajuns la 20000 de sticle. Apa minerală ajunge în curând în Egipt, în America, să nu mai amintim piețele europene. Calitatea apei minerale din Borsec a fost apreciată în numeroase expediții, a fost premiată: în 1873 la Viena, în 1878 la expoziția mondială din Paris, în 1882 la Berlin, la Trieste, în 1885 a fost premiată la Budapesta, și atunci a dat împăratul Ferenc József apei minerale numele „Regina Apelor Minerale”. Naționalizarea a adus toate implicațiile economiei socialiste, și atunci uzina a primit numele de „Apemin”. Datorită noilor mașini, îmbutelierea a înflorit, a fost construit viaductul, calea ferată cu linie îngustă a fost prelungită până la stația din Toplița, și de aici vagoanele CFR-ului au transportat mai departe apă minerală. În decembrie 1989 s-au produs spectaculose schimbări în viața fabricii, numele ei nou a devenit „Regina Apelor Minerale S.A.”. După privatizare, în 1998, noul proprietar al uzinei a devenit „Comchim S.A.” din București, s-a înființat „Romaqua Group S.A.”. Din unificarea de capital au rezultat investiții și modernizări, liniile de îmbuteliere cele mai moderne au început turnarea flacoanelor din material plastic, și chiar și îmbutelierea apei plate. În 2004 la Festivalul apelor din Berkeley Springs din SUA, calitatea apei minerale din Borsec a fost premiată cu medalie de aur. 

***

VORBE DE DUH
DE LA ÎNAINTAȘI
UN DIALOG EPIGRAMATIC
DIN INTELIGENȚA
POPOARELOR LUMII
CHINA
  1. Iubește-mă când o merit cel mai puțin; atunci am nevoie cel mai mult.
  2. Face mai mult zgomot un copac care cade, decât toată pădurea care crește în tăcere.
  3. Nu ai niciodată mai multă nevoie de spirit ca atunci când ai de-a face cu un prost. 
___________xxx__________

CÂTEVA PLACHETE ȘI
INSIGNE ROMÂNEȘTI

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc. 

Conform  DEX (Dicţionarului explicativ al limbii române),  PLACHETA este o medalie pătrată sau dreptunghiulară, care, de obicei, are o singură faţă modelată cu desene, basoreliefuri sau inscripţii şi  se oferă ca recompensă la concursuri, alte întreceri de orice fel sau în semn de recunoştinţă faţă de meritele unor personalităţi. Placheta face parte din categoria generală a medaliilor. Medalia îşi are originea în monedele comemorative. Este confecţionată cel mai adesea din metal (aur, argint, bronz, etc). Numele "medalie" derivă din latinescul metallum, fiind preluat de toate popoarele romanice - de italieni (medaglia), francezi (medaille) şi spanioli (edala).  

Stelian Popescu 1875 - 1953
A condus ziarul Universul între anii 1915 - 1945 
Stelian Popescu (născut 18 februarie 1875 în localitatea Lacu Turcului, judeţul Prahova şi decedat în anul 1953 în Spania) a fost un jurist, om politic şi ziarst. A fost deputat în mai multe rânduri. A fost Ministru de Justiţie în mai multe guverne. A condus ziarul Universul între anii 1915 - 1945, transformându-l într-unul dintre cele mai citite ziare din perioada interbelică. Fiind un ziarist de dreapta, a imprimat această conduită şi ziarului, ceea ce i-a atras numeroase adversităţi, mai ales din partea ziarelor social-democrate sau socialiste, de tipul ziarului Adevărul. A criticat guvernările din epocă, a intrat în conflict cu regele Carol al II-lea, dar, la începutul anilor ‘40, l-a susţinut necondiţionat pe mareşalul Antonescu. La iniţiativa sa, între 1926 şi 1930 a fost construit Palatul Universul, care adăpostea redacţia ziarului Universul şi tipografia. În 1933, în România a fost înființată „Liga antirevizionistă”, condusă de Stelian Popescu, un naţionalist cu autoritate în România, care combătea cu argumente solide pretenţiile Ungariei asupra Transilvaniei, în scris şi în manifestări publice. După al doi-lea război mondial, Stelian Popescu a fugit în Elveţia, de teama represiunii comuniste. În acest timp, în România a fost judecat şi condamnat în contumacie la detenţie grea pe viaţă. Făcuse parte din ceea ce se numea pe atunci „lotul celor 14 ziarişti”, în care au fost judecaţi, între alţii şi Pamfil Şeicaru, Nichifor Crainic şi Radu Gyr. Erau acuzati că „prin articolele de ziare, broşuri sau conferinţe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste sau au contribuit prin acţiunea lor la susţinerea unui regim odios. 
Universul a fost unul dintre primele cotidiane românești, de informaţie, care apărea la Bucureşti. A fost fondat la 20 august 1884 de către jurnalistul italian Luigi Cazzavillian venit în vechiul Regat al României, în anul 1877, în calitate de corespondent de război. Ziarul a apărut în două etape, cu o pauză în timpul primului război mondial, şi anume 20 august 1884 - 5 noiembrie 1916 şi 31 noiembrie 1918 - 20 iulie 1953.  Pe prima pagină alături de titlu erau două vignete, statuia lui Mihai Viteazul şi un dorobanț în stânga, şi respectiv statuia lui Ștefan cel Mare în dreapta și două devize ­ "Dreptate pentru toţi" în stânga şi "Toţi pentru dreptate" în dreapta. Subtitlul a fost "foaie politică ilustrată", apoi "curierul dimineţii", înlocuit cu "cele din urmă ştiri din lumea întreagă", care a rămas până în 1953. Una din cauzele succesului ziarului a fost faptul că apărea dimineaţa, în timp ce toate celelalte cotidiene apăreau după-amiaza, iar alta a fost introducerea rubricii "faptul divers" în paginile sale, lucru ce a contribuit favorabil la tirajul ziarului. Universul a fost unul din primele ziare româneşti care a introdus mica publicitate, prin rubrica specială numită „Micul anunţător”. Cotidianul ,,Universul’’, fiind conectat la condiţii de imprimare şi de difuzare moderne (rotativă, servicii telegrafice directe), a fost un precursor al presei de marcă industrială. Ziarul  Vestitorul din 1 noiembrie 1937 scria următoarele:  Universul a ajuns ziarul cel mai popular graţie destoiniciei întemeietorului său, Luigi Cazzavillan. El l-a ieftenit, i-a înmulţit rubricile, a desvoltat reportajul, l-a pus la îndemâna celor mulţi cu o uimitoare repeziciune. A instituit şi premii de cercei, braslete, ceasornice, etc. pentru abonaţi. În acest chip ajunsese să aibă de pildă într-un orăşel ca Mizilul peste o mie de abonaţi. După moartea lui Cazavillan, în 1903, soţia sa a moştenit averea familiei şi a devenit, implicit, proprietara celui mai mare cotidian al capitalei. „Coana Tudoriţa” s-a recăsătorit în 1909 cu Nicolae Dumitrescu Câmpina, acesta preluând directoratul ziarului până la divorţul acestora, în 1914. În perioada interbelică (1918-1943) ziarul a fost condus de Stelian Popescu şi a avut o orientare de centru-dreapta. După naţionalizarea din 1948, ziarul a continuat să apară sub conducerea unui "comitet de direcţie". Ziarul fost desfiinţat la 20 iulie 1953.

Insigna - Uniunea Vatra românească
V.R.R. - (Vatra românească - România) 
Urmare a deteriorării situației politice și a climatului de siguranță națională în România, imediat după Decembrie 1989 s-au creat multe grupuri de iniţiativă unde s-a discutat despre modul de organizare a rezistenţei românilor transilvăneni, care nu mai voiau să fie victimele unei rupturi de România aşa cum s-a întâmplat în anul 1940, unde s-a stabilit denumirea organizaţiei, s-au creionat platforma – program şi statutul unei noii organizaţii, trecându-se ulterior la înfiinţarea organizației politice "Vatra românească". Astfel de adunări constituante pentru înfiinţarea organizaţiei„Vatra Românească” au avut loc mai întâi la Târgu Mureş în data de 1 februarie 1990 şi apoi independent la Cluj Napoca în 4 februarie, alegându-se dintre participanţi la aceste consfătuiri, Comitetele Directoare a acestora.  Organizaţia Vatra Românească Târgu Mureş a fost înregistrată la Tribunalul din Târgu Mureş la data de 6 februarie 1990 cu program şi statut propriu iar Organizaţia Vatra Românească Cluj Napoca a fost întregistrată la tribunalul din Cluj Napoca tot la data de 6 februarie 1990 cu program şi statut propriu, astfel că în Transilvania funcţionau două organizaţii autonome ala Vetrei Româneşti care aveau programe şi obiective asemânătoare, situaţie care se menţine şi în prezent. Organizarea rezistenţei româneşti sub această organiație nu a fost lipsită de importanţă deoarece acesta a fost stânca de care s-au zdrobit forţele ravanşarde ungare când au încercat în 15 martie 1990 o acţiune în forţă de desprindere a unei părţi din trupul ţării.

Insigna pionierească - Pentru apărarea patriei
Organizația Pionierilor a fost o organizație comunistă a copiilor români de vârstă școlară (8 - 14 ani). Era precedată de apartenența la organizația Şoimilor Patriei și succedată de apartenența la Uniunea Tineretului Comunist. La sfârșitul celui de al doilea război mondial ia naștere organizația „Pionierii României”, pentru care a fost creată în 1945 revista „Înainte”. Doi ani mai târziu, în 1947, pionierii au fost încadrați în U.A.E.R. (Uniunea asociațiilor de elevi din România). Pe 30 aprilie 1949, într-o ședință festivă la care a participat toată conducerea de partid și stat, 500 de copii au rostit, în incinta Teatrului Giuleşti (pe atunci Palatul cultural Gheorghe  Gheorghiu-Dej), angajamentul de pionier. În perioada 1949-1966 mișcarea pionierească a fost subordonată Uniunii Tineretului Comunist. 
Insigna - Tabără de pionieri - România
Comitetul Central al Partidului Comunist Român (C.C.al P.C.R.) a adoptat, la plenara din aprilie 1966, hotărârea: „Cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor”, prin care s-a stabilit ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite nivele, în frunte cu Consiliul Național al organizației). În luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima conferință națională a Organizației Pionierilor, la care au fost adoptate principalele documente statutare: „Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din Republica Socialistă România” și „Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România”. În 1984, la aniversarea a 35 de la crearea organizației, aceasta avea 2695000 membri. În Statutul Organizației Pionierilor din Republica Socialistă România era foarte clar stipulat faptul că este o organizație revoluționară de masă a copiilor, uniunea tuturor detașamentelor și unităților de pionieri din Republica Socialistă România, care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica Partidului Comunist Român, îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia. "Organizația Pionierilor educă școlarii în spiritul patriotismului socialist, al dragostei și devotamentului nemărginit față de poporul nostru, față de Republica Socialistă România, față de Partidul Comunist Român, ajută pe toți copiii să cunoască tradițiile și trecutul glorios de luptă ale poporului și ale clasei muncitoare pentru eliberare națională și socială, să îndrăgească frumusețile și bogățiile țării, le cultivă mândria patriotică pentru realizările obținute în construcția socialismului." Intrarea în cadrul organizației se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea următorului angajament: „Eu, ...(numele si prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor." Imnul (neoficial al) organizației era "Am cravata mea, sînt pionier".  
Set 3 insigne - Pionier
În orașele mari s-au constituit case ale pionierilor. La București  Palatul Cotroceni a fost Palat al Pionierilor în perioada 1949-1976, iar în 1985 a fost inaugurată noua clădire a Palatului Pionierilor (astazi  Palatul naţional al copiilor). Organizația Pionierilor acorda distincții individuale și colective. Cele individuale erau: tresele, titlurile „Pionier de frunte”, „Cutezătorul”, „Pionier fruntaș în munca patriotică”, „Meritul pionieresc” și insigne pe genuri de activitate. Cele colective constau în diplome cum ar fi: „Unitate fruntașă”, „Detașament fruntaș” și „Grupă fruntașă”. 
Deasupra am postat uniforma, ecusonul, cravata, centura, eghileții și drapelele Organizației de pionieri.

Insigna - Crucea Roșie a R.P.R. (Republica Populară Română)
Societatea Națională de Cruce Roșie din România este o organizație umanitară membră a Mișcării Internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie, auxiliară autorității publice și abilitată prin lege să asigure asistența umanitară în caz de dezastre și să vină în sprijinul persoanelor vulnerabile. Deasupra am postat logo-ul Societății Naționale de Cruce Roșie și un Carnet de membru al Crucii Roșii de Tineret din R.P.R. acordat în data de 15 martie 1963, elevului Marta Eduard, de la Școala medie "Mihai Sadoveanu" din Iași. Conform Legii nr. 139 din anul 1995 și Statutului sau, Crucea Roșie Română este persoana juridică cu drept public, autonomă, neguvernamentală, apolitică și fără scop patrimonial. Ea își desfășoară activitatea ca organizație de ajutor umanitar, auxiliară a autorităților publice. Societatea Națională de Cruce Roșie din România se bucură de protecția și de sprijinul statului și are, în calitate de organizație de utilitate publică, dreptul de a cere sprijinul tuturor autorităților publice, iar acestea au obligația de a-l acorda.
Deasupra am postat o Diplomă acordată Postului sanitar al clasei a V-a, clasat pe locul I cu ocazia întrecerii dintre posturile sanitare școlare care au avut loc în anul 1965, de către Comitetului orașului Iași al Crucii Roșii a R.P.R.. Crucea Roșie Română asistă persoanele vulnerabile în situații de dezastre și de criză. Prin programele și activitățile sale în beneficiul societății, contribuie la prevenirea și alinarea suferinței sub toate formele, protejează sănătatea și viața, promovează respectul față de demnitatea umană, fără nicio discriminare bazată pe naționalitate, rasă, sex, religie, vârsta, apartenență socială sau politică.
Deasupra am postat o Diplomă de absolvire a cursului "Gata pentru Apărarea Sanitară", conferită de Crucea Roșie a Republicii Populare Române, tovarășei Roșioru Alexandrina. Primul președinte al Crucii Roșii Române a fost Prințul Dimitrie Ghica, în perioada 1876 - 1897, poza de mai jos.  
La nici trei săptămâni de la înființare, în ziua de 20 iulie 1876, prima ambulanță a Crucii Roșii Române a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. Pe baza solidarității ce unește Societățile Naționale surori, prima misiune a Crucii Roșii Române avea menirea de a acorda ajutor medical militarilor răniti, indiferent de tabăra din care făceau parte. 
Deasupra am postat un Brevet de Soră infirmieră voluntară conferit în data de 3 iunie 1942, de către Societatea națională de Cruce Roșie a României, sub înaltul patronaj și ocrotire a majestății sale regina mamă Elena, doamnei Elvira Honceru din Botoșani.  
Insigna - Instructor sanitar
România a devenit parte semnatară la prima Convenție de la Geneva din anul 1864, pe care a ratificat-o în anul 1874. Doi ani mai târziu, la data de 4 iulie 1876, a luat ființă Societatea Crucea Roșie din România și și-a început activitatea în actualul sediu al Spitalului Colțea din București. Printre semnatarii actului de înființare a Crucii Roșii Române, se regăsesc importante personalități ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino și Dr. Carol Davila. 
Deasupra am postat un Carnet de membru al Crucii Roșii a Republicii Populare Române, acordat în data de 24 noiembrie 1935, inginerului economist Beuran Grigore. Principalele atribuții ale Societății Naționale de Cruce Roșie din România sunt;
a) să acționeze în caz de conflict armat, iar în timp de pace să se pregătească și sa acționeze, ca auxiliară a autorităților publice, în toate domeniile prevăzute de Convențiile de la Geneva din 1949 și în favoarea tuturor celor aflați în suferință, atât persoane civile, cât și militare;
b) să contribuie la ameliorarea stării de sănătate, la prevenirea îmbolnăvirilor și la alinarea suferințelor prin programe de întrajutorare în beneficiul colectivității;
c) să organizeze, la nivel național sau local, după caz, servicii de ajutoare de urgență în favoarea victimelor dezastrelor, indiferent de cauzele și natura acestora;
d) să recruteze, să instruiască și să pună la dispoziție personalul necesar pentru realizarea misiunii sale;
e) să promoveze participarea copiilor și a tinerilor la activitățile specifice;
f) să autorizeze folosirea emblemei, pe timp de pace, conform legii;
g) să organizeze și să participe la acțiuni internaționale de ajutorare a victimelor, indiferent de cauzele și de natura dezastrelor;
h) să facă cunoscut opiniei publice, în special copiilor și tineretului, acțiunile sale, cât și pe cele ale Mișcării Internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie, precum și Principiile fundamentale ale Crucii Roșii, idealurile păcii, respectului și înțelegerii între toți oamenii și toate popoarele;
i) să încheie convenții de colaborare și să alcătuiască programe de acțiune comune cu alte societăți sau asociații care desfășoară activități umanitare, cu ministere și alte instituții de specialitate ale administrației publice centrale și locale, în vederea realizării misiunii sale umanitare;
j) să participe, pe baza programelor inițiate de Ministerul Sănătății, la recrutarea donatorilor de sânge, la combaterea unor epidemii și la alte acțiuni.
Deasupra am postat un Carnet de membru al Societății Naționale de Cruce Roșie a României, acordat în anul 1942 domnișoarei Olimpia Diaconescu. Există șapte principii fundamentale ale Mișcării Internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie. În viziunea Crucii Roșii, un principiu este o regulă de conduită obligatorie, bazată pe rațiune și pe experiență, care guvernează activitatea tuturor componentelor Mișcării, în orice moment. Aceste principii unanim acceptate sunt: Umanitate; Imparțialitate; Neutralitate; Independență; Voluntariat; Unitate și Universalitate. 
Deasupra am postat un brevet (carnet) care însoțește insigna "Evidențiat în munca medico-sanitară" acordat de către Ministerul sănătății și prevederilor sociale, în anul 1960, tovarășului doctor Șerban Pavel de la Sanatoriul T.B.C. din localitatea Tulgheș, Regiunea Autonomă Maghiară. 

Set 2 plachete O.S.R. (Organizația sportului românesc)
Pentru Patrie și F.R.B.V (?) 
În decembrie 1912 se înființează Federația Societăților Sportive din România (F.S.S.R), reunind Uniunea Societăților Române de Sporturi Atletice, Asociația cluburilor de fotbal, Federația societăților de sporturi de iarnă precum și alte asociații și cluburi sportive individuale ce existau la acea vreme. În anul 1915 se recunoaște personalitatea juridică a F.S.S.R., aceasta transformându-se apoi în U.F.S.R. (Uniunea Federațiilor Sportive din România). În anul 1933 existau 11 federații sportive. În anul 1929 apare Legea educației fizice și se înfiinţează Oficiul Național de Educație Fizică (O.N.E.F.) ca instituție de stat. În anul 1940 U.F.S.R. - structura de drept privat - este desființată, patrimoniul și activitatea fiind preluate de O.S.R. (Organizația Sportului Românesc), instituție de stat subordonată inițial președenției Consiliului de Miniștri și apoi Subsecretariatului de stat al educației extrașcolare. O.S.R. este desființată prin lege în anul 1944 și se reînființează U.F.S.R. - persoană juridică de drept privat -  care va funcționa pe lângă Ministerul Culturii. U.F.S.R. a fost desființată în anul 1946, înfiinţându-se apoi O.S.P. (Organizația Sportului Popular), instituție de stat care se va restructura şi ea în anul 1948, federațiile sportive devenind secții ale Direcției tehnice în anul 1949. C.C. al P.M.R. desființează O.P.S. și creează C.C.F.S. (Comitetul de cultură fizică și sport). Iată o parte a framântărilor  organizatorice ale sportului românesc. Să ne mai întrebăm de ce întârzie să apară rezultate mari în sport?  

____________ooOoo___________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ
DIN INDUSTRIA BANCARĂ
Acțiune nominativă 500 lei 1919
Societatea anonimă pe acțiuni - Banca "URBANĂ" - București

Câteva ornamente decorative periferice
de pe acțiuni belgiene

Detaliu vignetă de pe o bancnotă americană
de dinaintea proclamării independenței S.U.A.

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 25.07.2016

Niciun comentariu: