Epaminonda's Blog.....: LOUSA

Mai jos am postat și alte fotografii reprezentând monumente

de cultură și arhitectură din localitatea portugheză LOUSA,

precum și o insignă locală.

Biserica

Castelul

Arhitectură locală

Insignă locală

***

UN DUEL EPIGRAMATIC

O PASTILĂ DE UMOR

DIN INTELIGENȚA

POPOARELOR LUMII

ARABIA SAUDITĂ

Cine n-a gustat fierea, nu poate aprecia mierea.
Aprinde lampa înainte de a se face întuneric!
Pune-ți necazurile într-o plasă; unele vor trece altele vor rămâne.

___________xxx___________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE DIN JUDEȚUL SUCEAVA

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Insignă - Mihai Eminescu

Ce-ți doresc eu ție dulce Românie

160 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

1850 - 15 ianuarie - 2010 Fălticeni

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani

Mihai Eminescu (nume real Mihail Eminovici) (născut 15 ianuarie 1850 la Ipoteşti, judeţul Botoşani şi decedat la 15 iunie 1889 în Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în data de 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu – Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Insignă - Mihai Eminescu

Ce-ți doresc eu ție dulce Românie

160 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu

1850 - 15 ianuarie - 2010 Fălticeni

Insignă realizată de numismatul Stelian Brânzei - Botoșani

Fălticeni este un municipiu din județul Suceava, situat în nord-estul României, provincia istorică Moldova. La recensământul din anul 2011, localitatea avea o populație de 24619 locuitori, fiind al doilea centru urban ca mărime al județului. A fost declarat municipiu în anul 1995. Înainte de reforma administrativă din anul 1950 a fost reședința fostului județ Baia. Fălticeni se remarcă prin numărul ridicat de oameni de cultură și oameni de știință români care s-au născut, au locuit, au studiat ori au creat în acest oraș. Prima atestare scrisă este din data de 15 martie 1490, când vistiernicul Isac a cumpărat satul Fulticenii de pe Șomuz de la Neacșa, fiica lui Hanea, cu 200 de zloți țărănești. Sus am postat stema actuală și o poză a clădirii Primăriei localității.

Insigna - Concursul muzical

Ciprian Porumbescu - Suceava 1972

Insigna - Concursul muzical

Ciprian Porumbescu - Suceava 1982

Ciprian Porumbescu, nume la nastere Ciprian Golembiovski (nascut la data de 14 octombrie 1853 in localitatea Sipotele Sucevei, Bucovina si decedat la data de 6 iunie 1883 la Stupca, azi Ciprian Porumbescu, judetul Suceava) a fost un compozitor român. Ciprian Porumbescu a fost fiul preotului ortodox Iraclie Porumbescu. Născut Iraclie Golembiovski (Golemb, Galamb=porumbei), acesta din urmă își schimbă numele de familie în Porumbescu în anul 1881.

Constantin Brâncuși 1876 - 1957

"Când nu mai suntem copii, am murit demult"

Municipiul Câmpulung Moldovenesc - România

Clubul copiilor și elevilor - 40 - 1997

CONSTANTIN BRÂNCUȘI se nașe la data de 19 februarie / 2 martie 1876, în localitatea Hobița, județul Gorj și moare la data de 16 martie 1957 la Paris. Începe școala primară la Peștișani (1883), continuă la Brãdiceni; se angajeazã la Târgu Jiu, Slatina și Craiova; urmeazã cursurile școlii de Meserii din Craiova (1894-1898); școala de arte frumoase din București, clasa profesorului Ion Georgescu (din 1898). În vacanta de varã a anului 1897 pleacã la Viena unde se angajeazã în atelierul unei fabrici de mobilã. La întoarcere în Craiova, modeleazã bustul lui Gheorghe Chitu, fondatorul școlii. La Craiova sculptează un Cap de copil, bustul lui Vitellius (1898), Capul lui Laocoon și Studiu, iar cu sprijinul doctorului Dimitrie Gerota realizeazã un Ecorseu pentru care i se acordã medalia de bronz (1901). Consiliul Județean al Prefecturii Dolj îi acordã o bursã (3 iul. 1900). În 1904 pleacã pe jos la Paris, fãcând popasuri la Budapesta, Viena si Munchen (unde se presupune cã frecventeazã cursurile Academiei Regale de Belle-Arte); practician în atelierul lui Rodin; îl întâlneste pe Modigliani. La Paris îsi desãvârșește pregãtirea artisticã devenind cel mai mare și cel mai cunoscut sculptor român, fiind unul dintre animatorii principali ai plasticii noi, întemeietor al școlii moderne de sculpturã. Lucrãrile sale se gãsesc în tarã si strãinãtate, în muzeele din Olanda, Țãrile Scandinave, Franța, Statele Unite ale Americii etc. Marele sculptor este decorat cu ordinul Steaua României (1923); ordinul Meritul Cultural, la propunerea lui Nicolae lorga (1931) și ales membru post-mortem al Academiei Române abia în anul 1990.

Câmpulung Moldovenesc (până în 1950 Câmpulung, în germană Kimpolung, în maghiară Moldvahosszúmező) este un municipiu din județul Suceava, nord-estul României, provincia istorică Bucovina de sud. La recensământul din anul 2011, localitatea avea o populație de 16105 locuitori, fiind al patrulea centru urban ca mărime al județului. A fost declarată municipiu în anul 1995 și înainte de reforma administrativă din anul 1950 a fost reședința județului Câmpulung. Legenda spune că dintre toți cei care și-au încercat puterile în lupta cu balaurul doar haiducul Hălăuceanu i-a venit fiarei de hac. Răsplata sa au fost libertatea și pământuri, iar căutând apoi o fată și un loc în care să se așeze, a ajuns și în ținutul unde astăzi e orașul Câmpulung Moldovenesc, exclamând cu sinceră uimire:„O, ce câmp lung!” Ținut de legende și meleag pitoresc, înconjurat de codrii de brad și molid, Câmpulung Moldovenesc are o istorie îndelungată, care începe cel puțin odată cu întemeierea Moldovei. Așezarea a fost rând pe rând centrul unei uniuni de obști sătești libere, capitală a unei formațiuni politice prefeudale, pe unde, potrivit tradiției, au trecut, venind din Maramureș, și Dragoș descălecătorul și Bogdan I (1359–1365), întemeietorul Moldovei. Prima mențiune scrisă despre Câmpulung Moldovenesc și cunoscută până acum datează din 14 aprilie 1411, din vremea lui Alexandru cel Bun (1400–1432), prin care Mănăstirea Moldovița primea satul Vama din apropiere. Sus am postat stema actuală și o poză cu sediul Primăriei din Câmpulung Moldovenesc.

Insigna - Societatea culturală Bucovina 1862 - 1990

În ziua de 1 mai 1862, la Rădăuţi lua fiinţă Reuniunea Română de Lectură din Cernăuţi. În discursul de inaugurare, Al. Hurmuzachi arată că rostul Societăţii este cultural, dar, mai, ales naţional românesc, respectiv a se pune la îndemâna românilor aflaţi dincolo de hotarele ţării o bibliotecă cu sală de lectură, cu cărţi, reviste şi ziare în limba română. Cărţile şi revistele necesare activităţii Societăţii, în cea mai mare parte, se aduceau din România, dar erau foarte strict controlate de autorităţile austriece. Pentru a scăpa de acest control, a fost angajat un om de încredere la Mihăileni, care reuşea să treacă publicaţiile pe sub nasul autorităţilor imperiale! Limba „oficială” a Reuniunii, folosită atât între membrii ei, cât şi în corespondenţa cu autorităţile statului, a fost întotdeauna numai cea română, folosită de timpuriu cu grafie latină. Al. Hurmuzachi şi-a dat seama că trebuie să se modifice statutul, că vremurile impun cerinţe noi românilor. La 25 mai 1863, el a propus ca Societatea să se numească „Societatea Bucovineană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român”, dar s-a aprobat de către autorităţile habsburgice numele de „Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”. Noul statut şi noua denumire au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865. Tot atunci s-a ales, ca vicepreşedinte, apoi ca preşedinte, Gh. Hurmuzachi, care va conduce strălucit Societatea până în 1882. Activitatea societăţii se îmbogăţeşte şi se diversifică, polarizează în jurul ei viaţa culturală, socială, naţională a românilor din Bucovina. În strânsă legătură cu România şi cu Transilvania, se desfăşoară o activitate imensă pentru dezvoltarea învăţământului românesc. Bărbaţi iluştri din toată aria românească devin membrii ei de onoare şi colaboratori: Andrei Şaguna, Gh. Bariţiu, A. Tr. Laurian, Vicenţiu Babeş, Andrei Mocioni, B. Bolintineanu, C. Hurmuzachi etc. Între 1865-1869, Societatea publică revista ”Foaea Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”. Revista descoperă doi poeţi: D. Petrino şi V. Bumbac. În primul număr apare „Dulce Bucovină / Veselă grădină”… de V. Alecsandri (care nu era de acord cu ortografia revistei!). În Adunarea generală din 23 ianuarie 1867, Al. Hurmuzachi cere ca Societatea să se preocupe de predarea în şcoli a istoriei românilor. Se propune înfiinţarea unei catedre de istorie naţională la liceul de stat din Cernăuţi. Alecu Hurmuzachi revine asupra acestei probleme în 17 februarie 1868. Cu această ocazie se afirmă că poporul român trebuie să-şi cunoască istoria şi să se opună germanizării prin şcoală. Guvernul tergiversează predarea în şcoli publice a cursului de istoria românilor. În Adunarea generală din 20 iulie 1868, Gh. Hurmuzachi zice: „Să cucerim prin luptă ceea ce ni se cuvine prin lege”. Tot acum se stabileşte ca numele societăţii să fie “Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”, denumire care este valabilă şi astăzi. Societatea a boicotat sărbătorirea centenarului răpirii Bucovinei (1875) şi inaugurarea Universităţii germane de la Cernăuţi. Se ceruse o universitate românească, care nu s-a aprobat. Imediat după înfiinţarea sa, Societatea a fost preocupată să aibă un sediu corespunzător. După mai multe locaţii, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Societatea reuşeşte să-şi amenajeze un sediu corespunzător, situat în centru Cernăuţilor şi numit „Palatul Naţional”, în care se vor adăposti toate societăţile culturale ale comunităţii româneşti din Bucovina. În acest sediu vor avea loc evenimentele din octombrie-noiembrie 1918, care au condus la unirea Bucovinei cu România. În sediile Societăţii, pe timp de iarnă, se ţin conferinţe publice, cu un deosebit succes, între anii 1883-1891! În 1888 Societatea ridică, în Cimitirul central din Cernăuţi, un impunător monument funerar la mormântul lui Aron Pumnul, unul dintre cei mai importanţi întemeietori ai ei, iar în anul 1897 achiziţionează o tipografie care devine „Tipografia Mitropolit Silvestru Morariu”, care va depune o importantă activitate pe tărâm naţional. Începând cu anul şcolar 1896-1897, Societatea deschide la Cernăuţi Internatul de Băieţi Români, cu o capacitate de 250 de locuri, care va funcţiona neîntrerupt până la cel de-al Doilea Război Mondial. În 1900 va fi ales preşedinte Dionisie Bejan, care va conduce Societatea până în 1920 şi care va juca un rol principal în evenimentele care au premers Unirea. În 1909 sunt aleşi în comitet, ca vicepreşedinţi, Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu, iar ca secretar George Tofan. Acest comitet îşi îndreaptă atenţia asupra satelor bucovinene ucrainizate şi acţiunile lui în această chestiune au dat rezultate remarcabile. Societatea întemeiază şcoli particulare româneşti în comunele: Breaza, Călineşti (Cuparencu şi Enachi), Carapciu pe Ceremuş, Comareşti, Costeşti, Cotul Bainschi, Geminea, Hliboca, Măriţei, Mihalcea, Panca, Şerbăuţi, cu 25 de clase, 1400 de elevi şi 25 de învăţători. Tot cu fonduri proprii, Societatea înfiinţează o şcoală normală (liceu pedagogic), organizează turnee de teatru (P. Liciu, C. Belcot), şezători literare ale unor scriitori din România, zborul demonstrativ al lui Aurel Vlaicu de la Cernăuţi (1912) etc. După Unire, Societatea îşi continuă rodnica sa activitate, în special în perioada 1929-1940, când în fruntea ei se afla profesorul universitar Grigore Nandriş, concentrându-şi activitatea asupra satelor, înregistrează rezultate notabile. Atunci se realizează şi construcţia Palatului Cultural din Piaţa Vasile Alecsandri din Cernăuţi, azi sediu al Casei Ofiţerilor din Cernăuţi. Şi după instaurarea comunismului, Societatea şi-a desfăşurat, un timp, activitatea în exil. În numele Societăţii s-au depus memorii în favoarea Bucovinei şi Basarabiei la Conferinţa de pace de la Paris. În 1962, la New York, Societatea şi-a sărbătorit centenarul existenţei sale, ocazie cu care s-a tipărit şi o carte. După decembrie 1989, respectiv la 27 martie 1990, un grup de vreo 30 de intelectuali reactivează Societatea, cu sediul în Piaţa Unirii din Rădăuţi. Are circa 1000 de membri, printre care academicieni, profesori universitari, medici, jurişti etc. din toate colţurile ţării. A înfiinţat filiale în oraşe mari ale ţării: Bucureşti, Iaşi, Braşov, Cluj, Târgu Mureş, Bacău, Suceava, Botoşani şi în multe localităţi din judeţul Suceava. Activitatea Societăţii este cunoscută în ţară şi peste hotare. La iniţiativa ei s-a înfiinţat Institutul „Bucovina” al Academiei Române, cu sediul în Rădăuţi. În fiecare vară, aici se organizează cursurile Universităţii Populare „Ion Nistor”. Societatea are o editură, în care s-au tipărit cărţi de Ion Nistor, Vasile Ţigănescu, Mihai Teliman şi diverşi autori bucovineni contemporani. Revista de cultură „Septentrion” este organul de presă al Societăţii. La sediul său din Rădăuţi, Societatea şi-a amenajat o sală de festivităţi, o bibliotecă cu peste 5000 de volume, un depozit de carte şi birouri de lucru. Tot aici s-a amenajat fondul documentar bucovinean „Ştefan Bucevschi”, care conţine un corp de publicaţii, documente şi manuscrise, deosebit de valoros. Societatea afirmă cu argumente istorice, culturale, sociale, etnografice, caracterul românesc al întregii Ţări de Sus. Hotarele de nord-est ale românităţii sunt pe Ceremuş, Colacin, Serafineţ, Nistru, aşa cum le-a fixat Ştefan cel Mare şi cum sunt consemnate în tratate internaţionale şi în „Descrierea Moldovei” de Dimitrie Cantemir, sfinţite cu sânge, lacrimi şi sudoare de către strămoşii neamului nostru.

Insigna - Inspectoratul pentru situații de urgență "Bucovina"

al județului Suceava - Curaj și devotament

Apărută ca o necesitate în asigurarea protecției forțelor combatante, îndeosebi după prima conflagrație mondială, când au fost folosite pentru prima dată gazele toxice de luptă, protecția civilă din Romania și-a extins domeniul său de activitate, mai ales după cel de-al doilea război mondial, când, modernizarea armelor a cuprins în sfera lor de activitate atât muniția nucleară cât și cea biologică, cu efecte distructive nu numai asupra militarilor, dar și asupra populației. La data de 14 august 1916, după doi ani de neutralitate, regele Ferdinand angajează România în război de partea Antantei și împotriva Puterilor Centrale. Prima conflagrație mondială antrenează în vârtejul său și țara, care, cunoaște ororile bombardamentelor, ale convoaielor de refugiați, ale morții. Două zile mai târziu, Ordonanța prefectului Capitalei prezintă primele norme de conduită pentru populație înainte, pe timpul și după atacurile din aer. Era prima încercare de soluționare a problemei protecției populației civile, principala victimă a războaielor și, prin extensie, a dezastrelor de orice natură. În anul 1930, Ministerul de Interne elaborează Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, aprobat prin Înalt Decret Regal, trei ani mai târziu. La 28 februarie 1933, prin Înaltul Decret Regal nr.468 se aprobă "Regulamentul de funcționare a Apărării Pasive contra atacurilor aeriene" având ca scop "să limiteze efectele bombardamentelor aeriene asupra populației și resurselor teritoriului, fie asigurându-le protecția directă, fie micșorând eficacitatea atacurilor". Prin prevederile sale detașează net apărarea pasivă de apărarea activă. Momentul este considerat drept actul de naștere al Protecției Civile, instituție care, inițial s-a numit Apărare Pasivă. În anul 1939, Parlamentul aprobă Legea pentru apărarea antiaeriană activă și pasivă. Se instituie centre de instrucție de apărare pasivă la ministerele Aerului și Marinei, Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, Educației Naționale, Sănătății și Asistenței Sociale, Căilor Ferate precum și la fiecare județ, municipiu și oraș. La 18 februarie 1943 se organizează Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului prin Instrucțiunile nr. 440, se stabilesc structura organizatorică și misiunile apărării pasive, luând ființă Comandamentul Apărării Pasive, Corpul Special de Intervenție, iar prin decretul nr.24 din 17 ianuarie 1952, se înființează Apărarea Locală Antiaeriană, prin adoptarea "Regulamentului Apărării Locale Antiaeriene", și ia ființă Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene în cadrul Ministerului de Interne. Cutremurul din 4 martie 1977 pune la grea încercare armata și, în cadrul acesteia, apărarea locală antiaeriană. Acționând zi și noapte, acesta a contribuit la salvarea de vieți omenești, înlăturarea avariilor tehnologice și distrugerilor. Un an mai târziu, apărarea locală antiaeriană își schimbă denumirea în apărare civilă, prin apariția Legii nr.2/1978, atribuțiile acesteia fiind diversificate. În anii `80 activitatea apărării civile a fost orientată spre pregătirea întregii populații pentru diferite situații de risc. Revoluția din decembrie 1989 a creat condiții noi perfecționării activității de protecție civilă. La 11 mai 1990 Romania a ratificat Protocoalele adiționale I și II la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecția victimelor conflictelor armate, iar iunie 1995, apărarea civilă își schimbă denumirea în Protecția Civilă. La 01.01.2001 a avut loc trecerea structurilor protecției civile de la Ministerul Apărării Naționale la Ministerul Administrației și Internelor și începând cu 15 decembrie 2004, prin unificarea structurilor Corpului Pompierilor Militari și a Comandamentului Protecției Civile, a luat ființă Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, sub conducerea nemijlocită a ministrului administrației și internelor și în coordonarea primului-ministru. Această restructurare a Protecției Civile a debutat în mod firesc și logic cu crearea unei noi baze legale, realizarea noilor structuri de protecție civilă ca urmare a redefinirii locului și rolului acesteia în cadrul Sistemului Național de Apărare, precum și a necesităților societății civile, astfel încât alături de celelalte forțe de intervenție, protecția civilă, să asigure ocrotirea populației civile, a societății și desfășurarea activităților sociale, cât mai aproape de normal, în timp de război, cât și la dezastre sau în situații speciale. Inspectoratul pentru situații de urgență "Bucovina" al județului Suceava este situat pe strada Universității, la nr.4.

Inspectoratul pentru situații de urgență "Bucovina" al județului Suceava

În perioada următoare înfaptuirii Unirii Principatelor Române, una din principalele preocupări ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a celorlalţi conducători ai ţării, a fost organizarea unei puternice armate, capabilă să apere hotarele ţării, şi în perspectivă, să reprezinte principalul instrument în atingerea a două ţeluri: cucerirea independenţei de stat şi făurirea statului naţional unitar român. Deşi Cuza, în scurta sa domnie, nu a putut transpune în practică întreaga legislaţie militară creată şi adoptată în timpul cât a condus destinele ţării, măsurile preconizate au stat la baza legilor de organizare ale armatei din anii 1864 si 1872. În baza noii legi de organizare promulgată la 27 noiembrie 1864, forţele armate naţionale se compuneau din 2 elemente: armata permanentă şi rezervele ei;miliţia formată din dorobanţi, grăniceri şi rezervele lor. Printre armele prevazute cu armata permanentă, regăsim şi pompierii, cu un batalion la Bucureşti şi câteva companii la Iaşi. În anul 1874, odată cu adoptarea Legii puterii armate, în organizarea pompierilor intervin modificări de substanţă. Prin conţinutul art. 37 se stabilea că, Pompierii oraşelor Bucureşti şi Iaşi, precum şi resedinţelor de judeţe sunt organizaţi şi formaţi ca trupe de artilerie, constituind artileria armatei teritoriale. Ei depind direct de Ministerul de Război. Corespunzator noii forme de organizare, unităţile de pompieri primesc şi noi denumiri: divizioane, baterii, semibaterii şi secţiuni. Pentru unităţile de pompieri începea o perioadă mai dificila, perioada materialului de artilerie, instrucţia specifică, aducerea la comandă a unor ofiţeri din artilerie şi geniu, munca de pompieri trecându-se pe planul al II-lea. După încheierea primului război mondial şi după semnarea Tratatului de pace de la Paris-Trianon, ansamblul militar românesc cunoaşte un amplu proces de restructurare şi modernizare, impus atât de noile concepţii doctrinare şi experienţa războiului, cât şi de multiplele aspecte legate de cadrul istoric constituit de înfaptuirea statului naţional unitar. În mod firesc, acest proces a cuprins şi instituţia pompierilor militari, instituţie înfiinţată în anul 1835 şi care trebuia restructurată pe plan naţional în scopul realizării unui corp de sine stătător, cu atribuţii speciale bine definite, corespunzător contextului economic şi social nou creat. Începând cu anul 1924, Inspectoratul de armă nou creat în cadrul Inspectoratului General al Artileriei şi-a concentrat eforturile în direcţia înfiinţării de noi unităţi de pompieri în oraşele în care serviciile de pompieri civili lipseau sau erau deficitare sub aspect organizatoric. Astfel, printre unităţile nou înfiinţate, se numără şi Secţia de pompieri Fălticeni, al cărei certificat de naştere a fost semnat la data de 10 iunie 1924. În noile condiţii istorico-sociale apărute, devenise tot mai evidentă necesitatea adoptării unui nou cadru juridic pentru activitatea pompierilor militari şi civili din întreaga ţară şi, lucru deosebit de important, instituirea unei coordonări unice, la nivel naţional, a întregii activităţi de prevenire şi stingere a incendiilor şi a altor calamităţi. Prin legea aparută la 23 martie 1936, se unificau şi sistematizau cele 4 sisteme de organizare ale pompierilor existente, la acea dată, în România: pompierii militari, existenţi în 48 de oraşe din vechiul regat şi Basarabia, pompierii profesionişti din 7 oraşe în Transilvania, Banat şi Bucovina, pompierii comunali din 5 oraşe ale vechiului regat și pompierii voluntari, în câteva oraşe din Ardeal şi Bucovina şi în numeroase comune din Transilvania şi Banat. În urma reformei administrative de la 13 august 1938 prin care din punct de vedere administrativ teritorial, se înfiinţau 10 ţinuturi ce grupau câteva judeţe fiecare, Corpul Pompierilor militari s-a reorganizat în 10 Grupuri ţinutale, printre care se numără şi Grupul Suceava, cu sediul la Cernăuţi. În anul imediat următor, la 1 aprilie 1939, prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 22207, au fost înfiinţate Secţia de Pompieri Suceava şi Compania de Pompieri Cernăuţi. Din structura Grupului 7 Pompieri Militari Suceava mai făceau parte secțiile Câmpulung Moldovenesc, Dorohoi, Storojineț și Hotin. În anul 1940, au fost înfiinţate trei subunităţi noi de pompieri: Secţia Rădăuti, Secţia Siret şi Secţia Vatra Dornei. Evoluţia tuturor acestor unităţi a fost brutal curmată prin declanşarea celui de-al doilea război mondial. Lăsată fără sprijin de către aliaţii tradiţionali, România acceptă ultimatumul prin care Basarabia şi Bucovina erau rupte din trupul ţării şi alipite la U.R.S.S. La 3 iulie 1940, Grupul 7 Pompieri Militari Suceava a fost desfiinţat, unităţile sale trecând la Grupul "Prut" cu sediul la Iaşi, iar unităţile din nordul Bucovinei au fost evacuate în ţară. Între anii 1949 - 1952, subunităţile de pompieri militari de pe raza actualului judeţ Suceava au fost subordonate Grupului Zonal de Pompieri Bacău. Odată cu împărţirea administrativ-teritorială a ţării pe regiuni, în luna noiembrie 1952 ia fiinţă Serviciul Regional de Pompieri Suceava, având în compunere următoarele subunităţi P.C.I.: Suceava, Botoşani, Dorohoi, Rădăuţi, Fălticeni, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc şi Vatra Dornei. În data de 9 octombrie 1968, prin Ordinul Comandamentului Pompierilor nr.0039794, a luat fiinţă Grupul de Pompieri al judeţului Suceava, având în compunere Companiile de pompieri militari Suceava, Rădăuţi, Fălticeni, Câmpulung Moldovenesc şi Vatra Dornei. Înfiinţarea unităţii a avut loc ca urmare a reorganizării administrativ-teritoriale a ţării pe judeţe, prin desfiinţarea regiunilor.

Suceava este un municipiu, reședința și totodată cel mai mare oraș al județului Suceava, România. Municipiul Suceava se numără printre cele mai vechi și mai importante așezări ale țării. Timp de două veacuri a fost capitală a principatului Moldova, iar între anii 1775 - 1918 a fost un oraș din Imperiul Austriac (pământurile coroanei Regatul Galiției și Lodomeriei și Ducatul Bucovinei). Teritoriul orașului Suceava și împrejurimile sale au fost locuite, așa cum atestă cercetările arheologice, din timpuri străvechi, începând chiar din paleolitic. În secolele II–III exista aici o așezare a dacilor liberi, descoperirile arheologice relevând și puternice influențe romane. În epoca migrației și în secolele următoare populația autohtonă a continuat să viețuiască pe aceste meleaguri, iar în secolul al XIV-lea, în anul 1388 Suceava este menționată drept capitală a Moldovei. În prezent orașul are o populație de aproximativ 86000 de locuitori. Deasupra am postat stemele interbelică, comunistă și actuală ale municipiului Suceava, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente arhitectonice inconfundabile ale orașului, din perioade diferite, dar și o trimitere poștală.

Prefectura

Palatul de justiție

Muzeul satului bucovinean

Hanul domnesc

Muzeul Bucovinei

Biblioteca Bucovinei I.G.Sbiera

Casa polonă

Liceul Ștefan cel Mare

Casa de cultură

Muzeul de Științele Naturii

Gara Ițcani

Cetatea

Primăria

Biserica Hagiulgadar

Turnul vechii mitropolii

Mănăstirea Zamca

Biserica Mirăuți

Trimitere poștală

Suceava este un județ în nordul extrem al provinciei istorice Moldova, din România, la frontiera cu Ucraina. Capitala județului este orașul cu același nume. Județul se întinde pe o suprafață de 8553 kilometri pătrați și numără aproximativ 615000 de locuitori. Ca subunități administrative județul este compus din; 5 municipii - Suceava, Fălticeni, Rădăuți, Câmpulung Moldovenesc și Vatra Dornei, 11 orașe - Gura Humorului, Siret, Solca, Dolhasca, Frasin, Liteni, Milișăuți, Salcea, Broșteni, Cajvana, Vicovu de Sus și 97 de comune. Deasupra am postat harta și stemele interbelică, comunistă și actuală ale județului Suceava, iar dedesubt câteva fotografii ale unor monumente de cultură și arhitectură județului Suceava, din vremuri diferite, alte locuri de vizitat în acest județ dar și câteva trimiteri poștale.