Epaminonda's Blog.....: CAMPO MAIOR

Mai jos am postat și alte fotografii cu monumente de cultură și

arhitectură din localitatea portugheză CAMPO MAIOR, dar și

o insignă și câteva trimiteri poștale ilustrate locale.

Catedrala

Cetatea

Turnul cetății

Zidul cetății

Detaliu arhitectonic la cetate

Detaliu fereastră la cetate

Mănăstirea

Fântâna

Castelul Ouguelo

Arhitectură locală

Trimiteri poștale

Insignă locală

***

DOUĂ FOTO - PASTILE

DE UMOR ROMÂNESC

_____________xxx_____________

CÂTEVA INSIGNE

ȘI MEDALII ROMÂNEȘTI

Informaţii generale despre medalistică şi subiectul ei de studiu, MEDALIA, poţi citi în articolul "Le Havre - Franţa".

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă şi culoare, confecţionat din materiale diferite, preponderent metalice, purtat la piept, la şapcă, pălărie sau bască şi care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenenţa unei persoane la o organizaţie, la un club, etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenenţa la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizaţie politică, civică, religioasă, de identificarea asociaţii, de nivel de pregătire-calificare, de participant la manifestări sportive, culturale, artistice şi de altă natură, etc.

Ștefan cel Mare - Ordin din Republica Moldova

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare a fost un domnitor al Moldovei, care s-a născut în anul 1433 la Borzeşti şi a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava. Alexandru cel Bun a avut mai mulţi fii şi nepoţi, iar Ştefan cel Mare este nepot de fiu al lui Alexandru cel Bun. Însă, după obiceiul ca marii boieri să aleagă succesorul la tron între fiii şi nepoţii fostului voievod, a fost uns Ştefan domn, punându-se capăt unei perioade de lupte interne. Iar Ştefan cel Mare nu era nici măcar fiu legitim, ci, cum se spunea, fiu din flori, fiu nelegitim, şi prin urmare i-afost mai greu să acceadă la tron. Totuşi avea calităţi excepţionale, nu numai de vitejie, dar şi de chibzuinţă şi de organizare, şi, spre fericirea Moldovei, în general a românimii, a avut o domnie lungă de 47 de ani. Este cea mai lungă domnie înainte de cea a regelui Carol I în veacurile noastre. Se urcă pe tron în 1457, deci la un an după Vlad Ţepeş în Muntenia, şi domneşte până în 1504. Moşteneşte o ţară în plină organizare, dar care din punct de vedere economic începea să se dezvolte mai cu seamă datorită împrejurării că reprezenta o regiune de tranzit între Europa centrală, Polonia şi porturile de la Marea Neagră. Iar faptul că Moldova avea două porturi importante, Chilia şi Cetatea Albă, îi aducea o substanţială sursă de venituri, prin vămi. Chilia fusese a domnilor munteni, în înţelegere cu regii unguri. Ştefan cel Mare e cel care o cucereşte de la munteni, atrăgându-şi prin aceasta duşmănia lui Matei Corvin. Ştefan cel Mare este, pentru mica lui ţară, un voievod bogat prin vămile pe care le ia de pe urma comerţului internaţional. Vom vedea şi tragedia care va decurge din pierderea, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, a acestor două cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă. Se tot spune că Ştefan cel Mare s-a bătut mereu cu turcii. Nu e chiar adevărat. S-a bătut împotriva tuturor celor care voiau să-i ştirbească relativa independenţă. Astfel s-a bătut şi cu Matei Corvin care, supărat că Ştefan luase Chilia de la munteni şi unguri, a venit să-l silească să redevină vasal al regelui Ungariei, îl bate pe Matei Corvin la Baia, şi-l sileşte să treacă îndărăt Carpaţii. Mai târziu va avea să lupte şi împotriva polonezilor. Dar, bineînţeles, ce a rămas mai viu în memoria populară au fost luptele sale cu turcii, în special în 1475, când Moldova este invadată de o mare armată otomană condusă de Soliman paşa, cel mai mare general al turcilor. Nu uitaţi că suntem sub domnia lui Mahomed (sau, în turcă, Mehmet) al II-lea care a cucerit Constantinopolul, deci momentul de maximă putere pe care o atinge Imperiul Otoman. Iar mica armată a lui Ştefan cel Mare învinge armata turcă la Vaslui. Faima lui Ştefan trece peste graniţe; cronicarul polonez Dlugosz spune că este cel mai mare domnitor din toată Europa, iar Papa îl proclamă „Athleta Christi”, adică „Atletul lui Cristos”. Din păcate, turcii, furioşi din pricina acestei înfrângeri, revin după un an cu însuşi Mehmet al II-lea în fruntea lor. În plus, îi îndeamnă pe tătarii din Crimeea şi din actuala Ucraină să atace Moldova de la răsărit. De data asta, pentru a se putea apăra împotriva năvalei tătarilor, mai toţi răzeşii din actuala Basarabie părăsesc armata lui Ştefan cel Mare pentru a se duce să-şi apere vetrele. Ştefan cel Mare rămâne cu mica lui armată formată aproape numai din boieri, slujitorii lui, şi din câteva cete din oraşe. Este învins la Războieni, în 1476. Totuşi, se retrage mai la nord, iar Mehmet al II-lea nu reuşeşte să cucerească cele două puternice cetăţi, din care mai puteţi vedea şi astăzi ruine, la Suceava şi la Cetatea Neamţului. După ce a pârjolit ţara, pentru ca turcii să nu se mai poată aproviziona, Ştefan cel Mare rămâne voievod al Moldovei, iar Mehmet al II-lea se retrage. După această aventură, Ştefan cel Mare îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu turcii, dar, din păcate, lucrurile se înrăutăţesc, căci câţiva ani mai târziu, în 1484, o nouă campanie a lui Baiazid al II-lea are drept scop, de data aceasta, cucerirea celor două porturi despre care am vorbit, Chilia şi Cetatea Albă. Şi cele două cetăţi cad, probabil printr-o trădare a genovezilor care erau înăuntru şi care şi-au dat seama că nu se mai putea lupta împotriva Imperiului Otoman, nefiind suficient de bine ocrotiţi de un mic voievod creştin. Pierderea, prin trădare, a Chiliei şi a Cetăţii Albe a reprezentat o catastrofă pentru dezvoltarea ulterioară a Moldovei. Au început să sărăcească oraşele mari, şi Moldova nu s-a mai putut dezvolta cum s-a dezvoltat Transilvania, cu cetăţi, cu târgoveţi bogaţi, cu comerţ de tranzit etc. Anul 1484 reprezintă un moment, economic şi politic, crucial pentru dezvoltarea ţărilor române. Ştefan cel Mare rămâne pe tron până la bătrâneţe. Se mai bate cu regele Poloniei, iar legenda Dumbrăvii Roşii povesteşte că, în urma luptelor, au murit atâţia polonezi din şleahtă, încât se făcuse câmpia roşie, şi prizonierii au fost puşi să are trăgând ei înşişi plugurile. Aceste întâmplări se pare că sunt adevărate. Deci chiar pe vremea lui Ştefan cel Mare, domnul şi dregătorii din sfatul lui îşi spun că nu sunt ajutaţi cu adevărat de regii creştini, turcul e departe, promite ocrotire împotriva altor duşmani, nu vine să construiască moschei la noi în ţară, ne lasă să fim autonomi, adică să avem regimul nostru, cu boierimea noastră, cu bisericile noastre — şi-atunci ne înţelegem cu turcul, plătindu-i doar un tribut pe an. La început acest tribut a fost uşor, şi în Muntenia şi în Moldova, dar foarte curând tributul a crescut, pe măsură ce turcii, opriţi în fructuoasele lor cuceriri, au avut mai mare nevoie de bani. Aici începe nenorocirea celor două principate. Prima jumătate a veacului al XVI-lea este într-adevăr perioada când Imperiul Otoman îşi atinge, cu o repeziciune uimitoare, întinderea maximă: în anii 1516-l517 otomanii au cucerit Siria şi Egiptul, apoi Arabia, iar sub Soliman zis Magnificul (1520-l566) turcii cuceriseră Ungaria, şi în Africa ajung până la graniţa Marocului. Cu vremea însă, aceste cuceriri, exploatate cu nemiluita, nu mai sunt „rentabile”, ci se transformă într-o povară. De aceea ţările române, cu pământul lor rodnic, cu mari turme de oi şi cirezi de bovine, au devenit indispensabile vistieriei împărăţiei, şi mai cu seamă aprovizionării capitalei Constantinopol. Ştefan cel Mare se zice că a clădit o biserică în fiecare an sau după fiecare izbândă, astfel încât s-au numărat 47 de biserici clădite de el. Între frumoasele mânăstiri din Bucovina câteva sunt ctitoria lui, însă majoritatea zugrăvelilor, picturilor exterioare aparţin unei epoci imediat următoare, când pe tronul Moldovei se află un fiu al său, Petru Rareş.(Sursa - Net - Horia Dumitru Oprea)

Insigna - Ministerul Apărării Naționale

D.G.I.A. (Direcția generală de informații a Aramtei)

Detașamentul special de protecție și intervenție

Detaşamentul special de protecţie şi intervenţie a fost înfiinţat la data de 1 septembrie 1998 cu denumirea de Detaşamentul de protecţie şi pază.Unitatea a primit, în anul 2008, prin decret prezidenţial, Drapelul de luptă. Tot atunci, structura a primit distincţia Emblema de onoare a informaţiilor pentru apărare, ca element de recunoaştere a meritelor şi eforturilor deosebite depuse de-a lungul existenţei în îndeplinirea misiunilor şi sarcinilor încredinţate.

Insigna - Campionatul R.P.R. - locul II (fotbal)

(Republica Populară Română)

Istoria fotbalului românesc începe cu o menţiune ambiguă. Se spune că la Arad, în anul 1888, “un grup de tineri bătea mingea”. Sunt informații că pe teritoriile românești s-a jucat fotbal chiar și mai demult. Marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării în anul 1865, cu 23 de ani înainte ca tinerii arădeni să înceapă “să bată mingea”! Acest amănunt reiese dintr-un document din arhivele marinei militare britanice. Este vorba despre un raport al comandantului navei militare HMS “Cockatrice”, locotenentul de marină Gillson, adresat amiralului Lord Paget, comandantul Flotei mediteraneene din cadrul “Royal Navy”. Actul de naştere al fotbalului românesc este datat 1888, fapt menţionat în toate cărţile de istorie şi statistică din ţara noastră. În presa vremii s-a notat că în împrejurimile Aradului, în zonele Ceala şi Pădurice, “se bătea mingea”. Peste doi ani, tot la Arad, doctorul Iuliu Weiner (a studiat stomatologia la Londra) a adus în ţară o minge şi regulile scrise pe o hârtie. La Arad, pe 15 august 1899, pe terenul viran de lângă Uzina de Vagoane s-a desfăşurat primul meci susţinut de jucătorii înscrişi la “Societatea de fotbal din Arad”. Tot la Arad, pe 25 octombrie a avut loc primul meci internaţional, între o formaţie locală şi echipa Politehnicii din Budapesta, întâlnire câştigată de maghiari cu scorul de 10-0. ?! Sus am postat o poză cu tineri fotbaliști arădeni care bat la porțile afirmării.

Structura organizatorică conducătoare a fotbalului românesc a luat ființă în anul 1909 sub numele Asociația cluburilor de fotbal din România. În timp aceasta a evoluat primind și alte denumiri după cum urmează; 1912 – Federația societăților sportive din România, 1919 – Uniunea cluburilor de fotbal asociație, 1930 – Federația română de fotbal asociație și 1940 – Organizația sportului de fotbal și handbal. Din 1944 si până în prezent forul conducător al fotbalului autohton se numeste Federația romană de fotbal. Din anul 1930 este afiliată la Federaţia Internaţională de Fotbal Amator (F.I.F.A.) iar din anul 1955 este afiliată şi la Uniunea Europenă de Fotbal Amator (U.E.F.A.).

Set 3 insigne specialist de clasă

E.O.D. - (Explosive Ordnance Disposal)

Forțele militare ale oricărui stat, deci și ale țării nostre, sunt categorisite pe diverse specialități militare de pregătire și instruire. În baza unor bareme dinainte stabilite militarii sunt testați periodic asupra nivelului de pregătire și, dacă corespund acestor bareme, sunt declarați specialiști de clasă și distinși cu insigne de Specialist de clasă 1, 2 sau 3, diferite ca model de la o specialitate militară la alta. Obținerea unei asemenea distincții, meritorii atrage uneori după ea o promovare în funcție și întotdeauna o creștere neînsemnată a soldei lunare.

În termeni curenți prin E.O.D. (Explosive Ordnance Disposal) se înțelege totalitatea măsurilor care duc la distrugerea unui dispozitiv exploziv. In cadrul acestor unitati un mare ajutor pentru genişti, sunt câinii antrenaţi pentru aceste acţiuni. Intervenţia militarilor în cazul depistării unor dispozitive explozibile este mai mult decât riscantă. După ce câinele semnalează că există un dispozitiv exploziv, intră în acţiune robotul de intervenţie E.O.D.. Acesta este dirijat de un specialist până la locul indicat de câine. Prin intermediul lui, militarii pot vizualiza de la distanţă coletul suspect şi pot acţiona cu armamentul montat pe robot pentru punerea în siguranţă a dispozitivului exploziv improvizat. Militarul care coordonează robotul reuşeşte să distrugă legătura între focos şi încărcătura explozivă. Însă pericolul nu a fost înlăturat complet. În acest moment, un alt specialist E.O.D. intră în acţiune. El trebuie să cureţe zona de elementele de muniţie rămase şi să le transporte într-un loc sigur, unde vor fi distruse complet. Şi tocmai pentru că există riscul unei explozii accidentale, militarul este îmbrăcat cu un costum special de protecţie, care cântăreşte nu mai puţin de 35 de kilograme. Acesta este prevăzut cu un sistem de răcire a corpului şi un dispozitiv de comunicare. Astfel, militarul este în legătură permanentă cu ceilalţi membri ai echipei. Urmează procedura finală: distrugerea elementelor de muniţie rămase. Şi acestea sunt transportate într-o zonă sigură, unde sunt distruse. Specialiştii care activează în cadrul acestor echipe de elită sunt conştienţi de riscurile la care se supun zi de zi. Costumul special de protecție al geniștilor cântărește 35 de kilograme. La Râmnicu Vâlcea este dislocat Centrul de Instruire pentru Geniu, E.O.D. şi Apărare CBRN, denumit „Panait Donici”.

Institutul de Cercetări și Modernizări Energetice - 20 ani

Prezint mai jos o scurtă istorie a devenirii Institutului de Cercetări şi Modernizări Energetice (prescurtat ICEMENERG): În anul 1960 s-a înfiinţat Intreprinderea de Raţionalizări şi Modernizări Energetice (IRME) în cadrul Ministerului Energiei Electrice, care a preluat activitatea de modernizare din cadrul Ministerului Energiei electrice, iar în anul 1967 s-a infiinţat Institutul de Cercetări Electroenergetice şi pentru Termoficare (ICENERG), în cadrul Ministerului Energiei Electrice. În anul 1974 cele două instituții au fuzionat rezultând ICEMENERG (Institutul de Cercetări şi Modernizări Energetice). În anul 1990 ICEMENERG a devenit filiala RENEL, iar în anul 1996 ICEMENERG s-a transformat în Grupul de Studii, Cercetare şi Inginerie (GSCI) în cadrul RENEL şi a preluat unele colective de specialişti de la ISPE şi ISPH.

Institutul de Cercetări și Modernizări Energetice - 25 ani

Prin restructurarea RENEL, în anul 1998, GSCI se desface în trei societăţi comerciale, activitatea de cercetare şi inginerie, continuând în Societatea Comercială ICEMENERG SA. În anul 2000 ICEMENERG devine Institut Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Energie (INCDE - ICEMENERG), în cadrul Ministerului Industriei şi Resurselor, iar în anul 2003 ICEMENERG redevine societate comercială, sub denumirea Institutul de Cercetări și Modernizări Energetice ICEMENERG SA, filiala a CN Transelectrica SA. În anul 2009 ICEMENERG este acreditat ca unitate componentă asistemului de cercetare – dezvoltare de interes naţional, conform HG 551/2007, prin Decizia Agenţiei Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică nr. 9652 din 15.04.2009, iar în anul 2010 ICEMENERG devine Institut Naţional de Cercetare - Dezvoltare pentru Energie , în cadrul Ministerului Economiei (HG 925/01.09.2010) - hotărâre ne pusă în aplicare până în 2014. În anul 2013 INCDE ICEMENERG este preluat în cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale – Activitatea pentru Cercetare (HG 185 din 16.04.2013) - hotărâre nepusă în aplicare până în 2014 iar în data de 11 aprilie 2014 INCDE ICEMENERG este înregistrat ca institut naţional.

____________ooOoo____________

O ACȚIUNE

ROMÂNEASCĂ ÎN LIMBILE

MAGHIARĂ ȘI GERMANĂ