Epaminonda's Blog.....: SLOVENIA

5000 tolarev 1993

SLOVENIA

Este un stat cu forma de guvernare – republică,

situat în Centrul Europei.

Slovenia are capitala la Ljubliana,

se întinde pe 20273 kilometri pătrați

și numără aproximativ 2,011 milioane locuitori.

Moneda în circulație este Euro.

În data de 29 octombrie 1918 statul și-a câștigat

independența faţă de monarhia Austro-Ungaria.

La 3 octombrie 1943 a intrat în componenţa

statului federal Iugoslavia iar la data de

25 iunie 1991 și-a proclamat independența

faţă de Iugoslavia

Statul sloven nu are o deviză națională.

Stema oficială a statului sloven:

Stema oficială a statului component al Iugoslaviei mari:

Steagul oficial adoptat la 27 iunie 1991:

Steagul oficial în perioada 1848 – 1918:

Bancnota aplicată mai sus prezintă pe avers chipiul

pictoriței Ivana Kobilca, iar pe revers se prezintă

Clădirea Galerieie Naționale a Sloveniei.

Ivana Kobilca (20 decembrie 1861 – 4 decembrie 1926) a fost o pictoriță slovenă ce este considerată o figură cheie a identității culturale slovene. A fost o pictoriță realistă care a studiat și a lucrat la Viena, München, Paris, Sarajevo, Berlin și Ljubljana. Temele sale includ natură moartă, portrete, lucrări de gen, alegorii și scene religioase. A fost o persoană controversată, criticată pentru că a urmat mișcări (curente artistice) noi, necunoscute în vechime.

Galeria Națională a Sloveniei este un muzeu de artă în special, pentru pictură și sculptură, situat în strada Prešernova Cesta, nr. 20, în capitala slovenă, Ljubliana. Clădirea a fost construită în anul 1896, în conformitate cu planurile arhitectului František Edmund Škabrout din Praga. În 1993 clădirea a fost extinsă în stil postmodern după planurile arhitectului sloven Edvard Ravnikar. Cele două părți ale clădirii au fost conectate în anul 2001 printr-o aripă de legătură de sticlă si un hol de intrare, după planurile arhitecților Jurij Sadar și Boštjan Vuga. Colecția include în principal picturi și sculpturi slovene din Evul mediu până în prezent, precum și picturi din toată Europa.

Bancnotă fantezie

Acțiune financiară

Bancnotă locală sub ocupație germană

Marcă poștală

Insignă

Jeton

Medalie

Vechea monedă slovenă

Monedă euro actuală

Deasupra am prezentat alte piese slovene de numismatică,

faleristică, filatelie și medalistică, iar mai jos trei dintre

cele mai reprezentative monumente arhitectonice slovene.

Universitatea

Castelul

Palatul prezidențial

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM PROPRIU

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

UN DIALOG EPIGRAMATIC

________xxx_______

O MEDALIE

ȘI CÂTEVA INSIGNE

DIN MUNICIPIUL BUCUREȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Academia de înalte studii comerciale și industriale

1932 - 1936 / 32 ani de la absolvire

Academia de Studii Economice din București (A.S.E.) este o instituție publică de învățământ superior din București, fondată în anul 1913. Este cea mai importantă instituție de învățământ superior cu profil economic din România și este situată în Piața Romană. În anul 2011 instituția a fost clasificată în categoria universităților de vârf din România, respectiv cea de „Universități de cercetare avansată și educație”. Academia de Studii Economice din București a luat ființă în baza unei legi care a fost promulgată de regele Carol I, prin Decretul Regal nr. 2.978 din 6 aprilie 1913, publicat în Monitorul Oficial al României din data de 13 aprilie 1913, sub denumirea de "Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale" (A.S.I.C.I.). Actuala denumire datează din anul 1967, de-a lungul anilor instituția a pregătit zeci de generații de economiști, contribuind la afirmarea și dezvoltarea învățământului, științei și culturii economice din România. Academia de Studii Economice din București este atașată tradiției gândirii libere, libertății academice, recunoașterii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și principiului supremației legii. „Artizanul” înfiinţării Academiei Comerciale, cum era numită instituţia pe scurt, a fost Ministrul Industriei – Nicolae Xenopol (primul ambasador al României în Japonia şi frate al istoricului A. D. Xenopol). În cinstea acestuia în toamna anului 2013 a fost dezvelit un bust în faţa ASE, autor Ioan Ladea. Până în anul 1926 A.S.I.C.I. şi-a desfăşurat activitatea într-un spaţiu închiriat dintr-o clădire ce se afla pe locul actualei parcări din faţa Restaurantului Cina, vis-a-vis de B.C.U. Bucureşti (Biblioteca Centrală Universitară - Fundaţiunea Universitară Carol I). Datorită creşterii numărului de studenţi şi a spaţiului impropriu de desfăşurare a cursurilor se ia hotărârea de a se ridica un local propriu. Rectorul Stanislas Cihoski, cumpără primele terenuri din Piaţa Romană (fostă Lascăr Catargiu – statuia acestui om de stat aflată iniţial în mijlocul Pieţii a fost reamplasată la ieşire de pe str. Povernei, vis-a-vis de Hotel Minerva). Lucrările efectiv se desfăşoară între anii 1924-1926; este remarcabilă rapiditatea cu care s-a ridicat acest Palat; banii cheltuiţi atunci, dacă îi transformăm în moneda actuală, ar fi vorba despre aproximativ 26 milioane Euro. Pe plăcuţa de monument istoric sunt scrise următoarele: Edificiu în stil neoclasic, cu un volum de colţ de secţiune circulară terminat cu o cupolă, care marchează intersecţia dintre cele două corpuri. Faţadele sunt tratate monumental, efectul fiind sporit de utilizarea coloanelor colosale. Arhitecţii ce au lucrat la proiectare sunt: Grigore Cerkez, Edmond van Saanen-Algi (olandez după tată) şi Arghir Culina. Cel care a făcut întreaga muncă este de fapt Van Saanen-Algi, lucru recunoscut într-o scrisoare şi de bătrânul profesor Cerkez (fapt dovedit de Nicolae Şt. Noica în ultima sa lucrare din 2014 referitoare la Palatul A.I.S.C.I.). Terminarea lucrărilor în anul 1926 a adus în faţa bucureştenilor un imobil ce oferea condiţii de mediu şi studiu avansate pentru acele vremuri. Instalaţia de încălzire şi ventilaţie era cea mai modernă din ţară (existau 5 grupuri independente pe păcură pentru căldură şi 3 grupuri independente pentru ventilaţia cu aer). Instalaţia de apă avea trei reţele; existau 2 rezervoare mari în turnul amfiteatrelor; exista instalaţie de canalizare. Instalaţiile electrice beneficiau şi de o baterie de acumulatori în cazul întreruperii alimentării din reţeaua oraşului. De asemenea, exista o instalaţie de telefonie automată (Ericson), o instalaţie de sonerie (pentru clase şi chemarea oamenilor de serviciu) şi un sistem de ceasornice electrice (au fost montate 30 de ceasuri electrice). La inaugurarea din 15 noiembrie 1926 în Holul de Onoare a Palatului a fost montată o placă, existentă şi azi. Pe placă dăinuie cuvintele: Acest palat s-a ridicat sub augusta domnie a Regelui Ferdinand I rector fiind Dl. Prof. Dr. I. N. Angelescu. Arhitecţi diriginţi: Profesor Gr. Cerkez şi E. Van Saanen-Algi. Arhitect control: A. Culina, 1924-1926. Conform ziarelor vremii la solemnitatea inaugurării Aula Magna a fost neîncăpătoare. Au participat patriarhul Miron Cristea, mitropoliţii Moldovei şi Ardealului, miniştrii, generali, ambasadorii SUA, Italia şi Anglia, ataşaţi comerciali, reprezentanţii Palatului Regal, directori ai Băncii Naţionale, profesori, arhitecţi, ziarişti etc. Meniul servit cu această ocazie e interesant: Aperitive, Şalău a la russe, Sos mayoneză, Vol-au-veant cu ciuperci, Mazăre franceză în unt, Piept de Curcan, Salate de seson, Pepene, Îngheţate, Asortiment de fructe, Cafe, Vin Drăgăşani vechi, Champagne Rhein, Ape Minerale (document reprodus din cartea dlui Nicolae Şt. Noica). În continuarea Palatului A.I.S.C.I. iniţial, pe actuala str. Căderea Bastiliei, s-au ridicat încă două corpuri de clădire: unul în 1935 (numit „Clădirea Bibliotecii”), altul în 1940. Între 2005-2009 au avut loc lucrări de restaurare, consolidare şi modernizare a Palatului şi a celorlalte corpuri de clădire. Chiar şi Aula Magna a fost restaurată (în 2002 şi 2008); totul a căpătat strălucire şi au fost puse în valoare elemente decorative importante. Cine are o clipă de zăbavă poate păşi în interiorul Palatului A.S.E. şi parcurge culoarele şi scările vechi de 100 de ani. Sunt superbe scările monumentale ce urcă şerpuind până la etajul 2. Luminatorul central, din sticlă colorată, aruncă lumini şi umbre pe mozaicul şi marmura aşternută la picioare. Un mozaic rozetă cu 6 raze străjuieşte podeaua chiar după uşile rotative de la intrare. Altul sub formă de romb, reprezentând sigla AISCI încadrată de doi şerpi, se află chiar în faţa scărilor monumentale. Deasupra intrării în Aula Magna o placă mare de marmură aminteşte destinaţia acestei săli: AULA. Această Aulă a Academiei Comerciale ascunde o capodoperă a picturii româneşti. Este vorba despre pictura murală intitulată Istoria comerţului românesc (ori Istoria negoţului românesc) executată de Cecilia Cuţescu-Storck. Pictura în ulei, ce are 100 metri pătrați, a fost inaugurată în anul 1933, cu ocazia sărbătoririi a 20 de ani de la înfiinţarea A.I.S.C.I.. Pictura murală prezintă, în spirală, de sus în jos, istoria comerţului românesc începând din cele mai vechi timpuri, până în anii interbelici. Multiplele elemente decorative (se remarcă medalionul A.I.S.C.I. înconjurat de cornurile abundenţei) fac din această Aulă festivă un punct central al Palatului. Luminatorul central e o adevărată operă de feronerie şi sticlă colorată. În nişele din Aulă sunt două busturi ale lui Virgil Madgearu şi Ion N. Angelescu, executate în marmură albă de Adrian Pîrvu. Holul central şi scara monumentală sunt impresionante. Începând de la parter şi până la etajul 2 pe pereţi se desfăşoară Galeria Rectorilor, o salbă de portrete ale tuturor rectorilor ce i-a avut A.S.E.-ul de-a lungul existenţei sale, realizate de Nicolae Aurel Alexi. De altfel, A.S.E.-ul deţine mai multe opere de artă (pictură, sculptură, mozaic), puţin ştiute. În Pinacoteca A.S.E. se găsesc tablouri de Henri Catargi, Margareta Sterian, Costin Petrescu, Ion Musceleanu, Eugen Crăciun, şi mai actualii Ion Sălişteanu, Dan-Cristian Popescu, Gheo-Vlad Boţan, Valentin Tănase. Întâlnim şi mozaicuri de Zoe Băicoianu (clădirea Cibernetică) şi Constantin Berdilă (clădirea Eminescu), precum şi sculpturi în lemn de Radu Aftenie (la intrarea din str. Căderea Bastiliei).De câţiva ani, începând cu mandatul de rector al regretatului profesor Ion Gh. Roşca, holurile din faţa Bibliotecii A.S.E. (etajul 1 şi 2) găzduiesc periodic expoziţii de artă. Sălile de lectură ale Bibliotecii adăpostesc de asemenea opere de artă. În sala de lectură Victor Slăvescu se află controversatele fresce ale lui Sabin Bălaşa, realizate în anul 2006 şi intitulate Feerie şi Geneză. Pe alte holuri se află tablouri ale diverşilor profesori ai Academiei Comerciale, precum şi diplome internaţionale obţinute de aceştia. Întâlnim în interior un alt bust al lui Nicolae Xenopol (realizat de acelaşi Ioan Ladea) şi un bust în ciment al lui Nicolae Iorga realizat de sculptorul Iosif Constantin. În anul 2013, la centenar, a fost inaugurat şi un mic muzeu al A.S.E., aflat în Palat la etajul 2. Se poate vizita gratuit, de luni până joi între orele 09-16.00, iar vineri de la 09-14.00. Conţine cărţi vechi din Biblioteca A.S.E., diverse documente privind istoria A.S.E., documente despre Nicolae Xenopol, despre profesorii celebri ai Academiei, diverse reproduceri foto, medalii şi distincţii.

Muzeul satului (București)

Pe malul lacului Herăstrău, chiar în mijlocul capitalei României, vizitatorul de pretutindeni are bucuria de a întâlni un „sat” adevărat, cu monumente şi artefacte din sec. al XVII-lea, până la începutul sec. XX; construcţii reprezentative provenite din importante zone etnografie au recăpătat o a doua viaţă la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. Ideea unui muzeu în aer liber în România se înfiripă încă din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1867 Alexandru Odobescu, eminent om de cultură, propune prezentarea, în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris, într-un pavilion special amenajat, a unor monumente de arhitectură populară. Ceva mai târziu, savantul Alexandru Ţzigara Samurcaş avea sa preconizeze aducerea în Muzeul Etnografic, de Artă Naţională, Artă Decorativă şi Artă Industrială din Bucureşti, înfiinţat de el în 1906, a unor "gospodarii autentice şi complete din toate regiunile mai însemnate locuite de români", proiectul concretizându-se în 1909, prin expunerea în acest muzeu a unei case ţărăneşti din judeţul Gorj. În anii `30 ai secolului al XX-lea , în Europa, existau doar două muzee în aer liber: Muzeul Skansen din Stockholm (Suedia, 1891) şi Muzeul Bygdøy din Lillehamer (Norvegia ). În ţara noastră, la vremea respectivă, îşi avea deschise porţile, pentru public, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Parcul "Hoia", de la Cluj, fondat în 1929 de către profesorul Romulus Vuia, cu specific regional şi Muzeul Satului Românesc (astăzi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”) din Bucureşti, din 1936, cu caracter naţional. Crearea Muzeului Satului este rodul unor cercetări intense şi susţinute, teoretice şi de teren, a unor experimente muzeografice, de peste un deceniu, coordonate de profesorul Dimitrie Gusti, întemeietor al Şcolii Sociologice din Bucureşti. Ca şef al catedrei de sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti, Gusti organizează între 1925-1935, cu specialişti din diverse domenii (sociologi, etnografi, folclorişti, geografi, statisticieni, medici ) şi cu studenţii săi, campanii de cercetări monografice, cu caracter interdisciplinar, într-un număr relativ mare de sate (Fundu Moldovei - jud. Suceava, Nereju - jud. Vrancea, Drăguş - jud. Braşov, Dragomireşti - jud. Maramureş, Clopotiva - jud. Hunedoara, Runcu - jud. Gorj , Ruşeţu - jud. Buzău etc.). Pe baza acestor experienţe, a unei munci asidue de concepţie şi a sprijinului moral şi material al Fundaţiei Regale "Principele Carol", din martie 1936, în numai două luni, s-a putut clădi o opera muzeografică de excepţie. În acest scurt interval de timp, echipele de specialişti şi studenţi (aceiaşi care participaseră la campanile de teren), conduse de profesorii D. Gusti şi H. H. Stahl, au achiziţionat din satele cercetate construcţii ţărăneşti (case, anexe gospodăreşti, biserici, instalaţii tehnice) şi obiecte de interior (mobilier, ceramica, ţesături, unelte etc.), considerate ca reprezentative pentru locurile lor de origine. În conformitate cu criteriul autenticităţii, al respectării tradiţiilor locale de construcţie, în vigoare şi astăzi, la remontarea construcţiilor în muzeu au lucrat, sub supravegherea atentă a specialiştilor, în primul rând a lui Henry H. Stahl şi Victor Ion Popa, meşteri aduşi din satele de provenienţă a monumentelor . Deschiderea oficială a Muzeului Satului a avut loc la 10 mai 1936, în prezenţa regelui Carol al II-lea, iar pentru public, cu o săptămâna mai târziu, 17 mai 1936. În etapa sa de început, respectiv între 1936-1940, Muzeul Satului dispunea de 4.5 ha de teren. Pe acest teren au fast amplasate 33 de complexe autentice, transferate din satele cercetate: case cu anexe gospodăreşti, o biserică (din Dragomireşti, jud. Maramureş), troiţe, instalaţii tehnice, fântâni şi un scrânciob. Dispunerea lor s-a făcut după un plan elaborat de dramaturgul şi scenograful V. I. Popa. Concepând Muzeul Satului Românesc ca un muzeu sociologic, profesorul D. Gusti şi colaboratorii săi au considerat că misiunea acestuia era de a înfăţişa vizitatorilor realitatea, viaţa satului, aşa cum era ea trăită de ţăranul român. De aceea, periodic, vor locui, în casele din muzeu, familii de ţărani din satele de origine a monumentelor, la început chiar pe foştii proprietari. Aceşti "locuitori" au venit la Bucureşti cu tot ceea ce era necesar traiului, inclusiv cu pasări şi animale. Marile merite ale Şcolii Sociologice condusă de savantul Dimitrie Gusti nu vor putea fi vreodată contestate, dar tot aşa de adevărate sunt situaţiile care au dus la degradarea monumentelor şi a obiectelor muzeale, prin utilizarea lor intensă în condiţiile în care, la vremea respectivă, nu existau tratamente corespunzătoare de conservare şi restaurare a patrimoniului. În 1940, ca urmare a înglobării Basarabiei, a unei părţi a Bucovinei şi Ţinutului Herţa în Uniunea Sovietică, municipalitatea Bucureştiului a hotărât ca în unele gospodarii din muzeu să fie găzduite familii de refugiaţi bucovineni şi basarabeni. Faptul că, ulterior, nu au putut fi găsite alte soluţii, a făcut ca aceştia să rămână în muzeu până în 1948. În aceste condiţii, muzeul a fost pus în situaţia de a nu-şi mai putea continua activitatea. În plus, utilizarea improprie a monumentelor, prin locuirea lor, a dus la distrugerea unui număr însemnat de inventar de uz casnic. La capitolul pierderi trebuie menţionate şi monumentele dezafectate în 1937 ( şase mori de vânt din Basarabia, o casă de macedoneni, o locuinţă din Caliacra, o moară plutitoare şi o cherhana), ca urmare a deschiderii şantierului pentru ridicarea Palatului Elisabeta. Anul 1948, când Muzeul Satului îşi redeschide porţile pentru public, iar la conducerea sa este numit Gheorghe Focşa, fost student al profesorului D. Gusti şi membru al echipelor de monografişti, marchează începutul unei a doua etape în evoluţia instituţiei. Prima sarcină pe care Gheorghe Focşa şi-a asumat-o, la începutul directoratului său, a fost de a-i evacua pe locatarii care mai rămăseseră în muzeu, pentru a stopa procesul de degradare a patrimoniului. În acelaşi timp, eforturile sale s-au îndreptat şi în direcţia dotării muzeului cu o schemă proprie de specialişti, înainte de război instituţia având ca angajat numai un administrator. Dincolo de vicisitudinile proprii regimului comunist, prin care ţara noastră a trecut şi pe care muzeul le-a resimţit din plin, datorită capacitaţii profesionale a directorului Gheorghe Focşa şi a refuzului său de a face concesii constrângerilor şi presiunilor vechiului regim, muzeul a reuşit nu numai să supravieţuiască, ci şi să înregistreze realizări importante. Au fost fundamentate direcţiile de dezvoltare a muzeului, pe baza unor criterii multiple: istoric (reprezentarea habitatului tradiţional - şi implicit a culturii populare - în dezvoltarea sa spaţială, între secolele XVII - XX), social (astăzi discutabil, datorită modului în care a fast abordat, preconizându-se ca expoziţia să reflecte şi situaţia ţăranului exploatat) geografic (gruparea monumentelor pe provincii istorice) - acest plan, care în buna măsura este valabil şi astăzi, tinde sa reproducă harta României, prin gruparea monumentelor de arhitectură şi de tehnică populară după criteriul vecinătăţii geografice a localităţilor de provenienţa, în sectoare reprezentând marile provincii istorice ale ţării, economic (tipologia gospodăriei în funcţie de ocupaţii şi meşteşuguri), artistic (prezenta esteticului ca valoare implicită sau explicită), al autenticităţii şi tipicităţii. Pe baza acestor criterii, care au dus implicit şi la efectuarea unor campanii sistematice de cercetare şi de achiziţii, şi prin eliminarea componentei sociologice, a prezenţei ţăranului, alături de exponatele - obiecte, expoziţia în aer liber îşi schimbă profilul, transformându-se din "rezervaţie sociologică", în muzeu etnografic. Prin expoziţia sa de arhitectură şi tehnică populară, şi implicit, prin inventarul specific de obiecte etnografice, precum şi prin noua concepţie muzeografică de organizare, muzeul reuşeşte să prezinte publicului, într-un mod mai sistematic decât în trecut, imaginea unui sat - sinteză a României, în originalitatea, reprezentativitatea, unitatea şi diversitatea sa. Totodată, respectarea şi aplicarea cu consecvenţă a principiului unităţii în diversitate, a permis să fie surprinse şi diferenţierile de ordin etnic precum şi interferenţele dintre cultura populară românească şi a altor naţionalităţi din România, în muzeu fiind transferate o gospodărie de secui din Bancu, jud. Harghita, şi o alta de ruşi-lipoveni din Jurilovca, jud. Tulcea. Elaborarea unor noi strategii de dezvoltare a patrimoniului, coroborată cu necesitatea măririi spaţiului de expunere a muzeului, a dus la extinderea suprafeţei destinată prezentării monumentelor, de la 4.5 ha, cât deţinea în 1936, la 9 ha, la creşterea şi diversificarea colecţiilor. Patrimoniul din expoziţia în aer liber se îmbogăţeşte, ajungând la un număr de 62 de complexe de arhitectură populară (faţă de cele 33 din 1936), cu 223 de construcţii (40 de case, 165 de anexe gospodăreşti, 3 biserici, 15 instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti), însumând un inventar de 17.000 obiecte. Între monumentele achiziţionate din teren se număra gospodării şi case din zonele Suceava, Vaslui, Vâlcea, Constanţa, Alba, Hunedoara, Maramureş etc. Alte obiective, pe care specialiştii muzeului şi le-au asumat în această perioadă, au vizat diversificarea activităţilor instituţiei, valorificarea ştiinţifică a patrimoniului şi a rezultatelor cercetărilor (de teren şi în colecţii), precum şi a experimentelor muzeografice, concretizată prin editarea unor publicaţii cu caracter periodic, ca şi cea cultural - formativă, axată pe dialogul cu diferite categorii de vizitatori (expoziţii temporare, spectacole şi festivaluri folclorice, prezentări de costume tradiţionale, cenacluri, cataloage, pliante, ghiduri, cărţi poştale, diapozitive etc.). Îmbătrânirea monumentelor, problemele de conservare şi restaurare, rezultate din atacurile microbiene şi degradările naturale inerente, au determinat constituirea unui serviciu specializat în tratarea bunurilor de patrimoniu: "Laboratorul de conservare-restaurare". În anul 1978, Muzeul Satului fuzionează cu Muzeul de Artă Populară al R.S.R., sub titulatura de Muzeul Satului şi de Artă Populară. El va funcţiona ca atare până în martie 1990. În perioada de până la Revoluţia din 1989, muzeul a fost de mai multe ori ameninţat cu strămutarea pe un alt amplasament, în afara Bucureştiului, pe locul sau fiind preconizată extinderea zonei rezidenţiale a conducerii comuniste. El scapă de acest dezastru, dar, la fel ca toate celelalte muzee, va avea de suportat, în special la finele celui de al 8-lea deceniu, consecinţele nefaste ale lipsei de fonduri pentru cercetare, achiziţii şi restaurări de monumente, şi ale aplicării politicii de "autofinanţare". În pofida acestor condiţii vitrege, specialiştii muzeului au reuşit să găsească "linii" de finanţare din contractele de cercetare etnografică realizate în parteneriat cu diverse instituţii cultural ştiinţifice din ţară. Odată cu Revoluţia din decembrie 1989, Muzeul Satului îşi recapătă individualitatea, prin separarea de muzeul cu care fuzionase, actualul Muzeu al Ţăranului Român. Sunt regândite şi reconfigurate toate activităţile muzeului. În acest sens, a fost elaborat un program sistematic de priorităţi legate atât de dezvoltarea patrimoniului şi acoperirea unor segmente tematice nereprezentate în expoziţia permanentă în aer liber şi în colecţii cât şi de o nouă orientare şi fundamentare a cercetării, care să asigure o bază ştiinţifică tuturor celorlalte activităţi ale muzeului, de iniţierea şi aplicarea unor proiecte coerente de pedagogie muzeală şi a unor forme interactive de comunicare cu publicul. Exigenţele impuse de revigorarea imaginii muzeului şi de redarea unor aspecte neilustrate în expoziţia permanentă că şi imposibilitatea dezvoltării acesteia în spaţiul existent, au stat la baza solicitărilor muzeului de obţinere, de la municipalitate, a terenului situat între Arcul de Triumf şi Palatul Elisabeta, teren aflat în prezent în curs de amenajare. În vederea organizării lui expoziţionale a fost elaborat un plan tematic şi au fost transferate din teren primele monumente. Aceste monumente, alături de alte construcţii, în curs de achiziţionare, vor permite amenajarea pe acest nou teren, de 3,5 ha, a unui centru civic de sat şi a "aleii" minorităţilor naţionale din România, ce va întregi patrimoniul de acest gen ilustrat în sectorul vechi al muzeului. Totodată, în acest nou sector se vor realiza spaţii pentru activităţile cu publicul şi pentru recreerea activă a acestuia. Campaniile de cercetare şi achiziţii din ultimii ani au dus la creşterea patrimoniului din expoziţia în aer liber şi din colecţii. În prezent, expoziţia permanentă cuprinde 123 de complexe distincte, totalizând 363 de monumente, iar patrimoniul mobil însumează peste 50 000 obiecte. Aceasta a însemnat nu numai o creştere a patrimoniului, ci şi o diversificare a lui. Între monumentele recent transferate în muzeu, respectiv la începutul anului 2003, se afla biserica din Timişeni (jud. Gorj): monument de o deosebită valoare pentru arhitectura rurală religioasă veche (1773) şi pentru arta execuţiei picturii. O altă achiziţie, ce merită menţionată, este din anul 2010, o gospodărie cu ocol întărit specifică huţulilor din Bucovina. Pe lângă patrimoniul din expoziţia în aer liber şi din colecţii , muzeul deţine şi un bogat fond documentar de o inestimabilă valoare istorico-etnografică. Acest fond este alcătuit din colecţii de manuscrise, studii, schiţe, desene, relevee, planşe, clişee pe sticlă, filme, negative alb-negru şi color, fotografii, ce provin atât din cercetările pe teren ale echipelor de monografişti care au contribuit la fondarea Muzeului Satului cât şi din investigaţiile ulterioare. O clădire multifuncţională, inaugurată în luna noiembrie 2002, a constituit soluţia pentru rezolvarea, în mod corespunzător, a problemei spaţiilor destinate adăpostirii colecţiilor de obiecte de patrimoniu, a bibliotecii, a fondurilor documentare şi desfăşurării activităţilor specifice muzeului. Au fost create spaţii, cu dotări moderne, pentru laboratoarele de conservare-restaurare şi cele pentru activităţile cultural-formative: expoziţii tematice şi diverse forme de "animare" a patrimoniului sau de utilizare a tezaurelor vii ale satului românesc. Cerinţele actuale legate de dezvoltarea colecţiilor, de acoperirea unor segmente patrimoniale insuficient sau nesistematic tratate, de problemele create de schimbările ce au loc în societatea rurală contemporană, de necesitatea investigării tradiţiilor din perspectivă unei abordări identitare, de stabilire a asemănărilor şi diferenţelor la nivel regional, naţional, european ca şi al zonelor de coabitare etnică, interconfesională etc., au impus noi direcţii în cercetare şi au dus la reevaluarea obiectivelor etnologiei de urgentă. De aici, programele de cercetare consacrate studiului relaţiilor interetnice din zonele în care comunităţile rurale româneşti coabitează cu alte etnii (în cadrul arealului ţării şi înafara lui), al spaţiilor de interculturalitate etc. Un număr însemnat de proiecte de cercetare s-au finalizat sau sunt în curs de desfăşurare în cadrul unor finanţări sau parteneriate cu instituţii de profil sau ministere. Anual, Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" editează publicaţii cu caracter ştiinţific. Activitatea editorială a muzeului s-a îndreptat în direcţia publicării unor cărţi de specialitate şi a fondurilor de arhivă ale instituţiei. Programele de pedagogie muzeală şi toate activităţile cu publicul certifică împlinirea şi exercitarea vocaţiei Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”de "museum vivum", de muzeu ce valorifică într-o manieră dinamică tot ceea ce este autentic şi reprezentativ în cultura noastră populară. Intrate în tradiţia muzeului, Târgul meşterilor populari, Tabăra de creaţie "Vara pe uliţă", Festivalul obiceiurilor de iarnă "Florile dalbe", Zilele zonelor etnografice, a Zilelor Culturii diferitelor popoare, susţinute de Ambasadele ţărilor respective etc. atrag un număr mare de vizitatori şi contribuie, cu fiecare an, la creşterea publicului Muzeului Naţional al Satului. Printr-o diversitate de publicaţii, difuzate prin librăria muzeului: ghiduri, pliante, albume, cărţi poştale, diapozitive, CD-uri, casete video şi audio etc., publicul este invitat să descopere muzeul şi valorile sale şi, implicit, pe cele ale creaţiei populare, să le cunoască şi să le preţuiască. Obiectele de artă populară, creaţii ale meşterilor contemporani, puse la dispoziţia vizitatorilor prin magazinul muzeului, au nu numai semnificaţia de obiecte-amintiri, ci şi rolul de a contribui la educarea publicului pe linia bunului gust, a discernerii valorilor, de non-valori, a ceea ce este autentic de ceea ce este kitsch. Mai puţin prezent înainte de 1989 în viaţa ştiinţifică şi muzeală internaţională, muzeul a reuşit, în ultimii ani, să fie un partener activ în relaţia cu diferite instituţii cu vocaţie similară cu a sa, din Europa şi din alte colţuri ale lumii. Dovadă o constituie atât prezenta specialiştilor străini la colocviile cu caracter internaţional organizate de Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", la sesiunile Asociaţiei Muzeelor în Aer Liber , cât şi participarea cercetătorilor şi muzeografilor instituţiei la manifestările ştiinţifice realizate de instituţiile de profil din alte ţări, ca şi colaborările pe linie de cercetare cu diferiţi parteneri europeni. De asemenea, nu putem trece cu vederea nici faptul că, de-a lungul anilor, Muzeul Naţional al Satului "Dimitrie Gusti" a acordat sprijin pentru organizarea unor noi muzee şi secţii de etnografie din ţară (Secţia de etnografie a Muzeului din Alexandria, a Muzeului Unirii din Alba Iulia etc.). El a avut un rol fundamental şi în dezvoltarea reţelei muzeelor în aer liber din România precum şi în realizarea primului muzeu de acelaşi profil din Republica Moldova (Chişinău). Din păcate, istoria recentă a muzeului a înregistrat şi două evenimente dramatice: incendiile din 5 septembrie 1997 (sectorul Transilvania) şi 20 februarie 2002 (sectorul Moldova şi Dobrogea), care au afectat o serie de monumente şi obiecte de inventar aferente. Prin eforturile întregului colectiv al muzeului, prin sprijinul unor muzee din ţară şi prin susţinerea financiară a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, precum şi a unor sponsori, lucrările de restaurare, efectuate la construcţiile care au avut de suferit de pe urma dezastrului, au fost finalizate într-un termen relativ scurt, iar monumente au fost redate circuitului de vizitare. Recentele schimbări în structura organizatorică a Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, prin crearea unor noi direcţii şi compartimente, asigură un echilibru între toate activităţile instituţiei şi o eficientizare a acestora. Sursa – NET: https://www.muzeul-satului.ro/muzeul/6/istoric

Dimitrie Gusti a fost un filozof, sociolog și estetician român, care s-a născut la data de 13 februarie 1880 în Iași și a decedat la data de 30 octombrie 1955. A fost membru al Academiei Române din anul 1919, președintele muzeului, care astăzi îi poartă numele, între anii 1944 - 1946, ministru al învățământului între anii 1932 - 1933, profesor la Universitățile din orașele Iași și București, membru al unei loji masonice din Iași.

A.A.C.R. (?) - Monumentul eroilor aerului București

Produsul de mai sus pare a fi o medalie sau mai bine zis un jeton metalic din aviație. Nu se știe ce înseamnă literele majuscule AACR de pe piesă dar reprezentarea grafică este Monumentul Eroilor Aerului din municipiul București. Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată.

Monumentul Eroilor Aerului, dedicat memoriei aviatorilor români militari și civili care au contribuit la dezvoltarea aviației, este situat în centrul Pieței Aviatorilor din București și a fost realizat între anii 1928 - 1935 de Lidia Kotzebue și Iosif Fekete. Construcția, având o înălțime totală de 20 metri, este compusă din sculpturi de bronz, așezate pe un postament de beton armat placat cu piatră de Banpotoc (sat hunedorean), format dintr-un obelisc, situat la rândul său pe o structură realizată din patru prisme trapezoidale lipite între ele prin arcuri de cerc. Tot acest complex este fixat pe o bază circulară din piatră. Deasupra obeliscului este așezată statuia înaltă de 5 metri, cântărind 5 tone, care ilustrează omul zburător, având aripile desfășurate. La baza obeliscului, de jur împrejurul acestuia, sunt prezentați trei aviatori căzuți. Pe soclu sunt prezente insignele, casca, aparatura aviatorilor, dar și numele aviatorilor căzuți între 1930 - 1935, sculptate în 13 plăci de bronz. Sculptura este inclusă în Lista monumentelor istorice 2010 - Municipiul București - la nr. crt. 2271, sub denumirea Monumentul Aviatorilor. În anul 1923 a fost format un comitet pentru construirea Monumentului Aviatorilor din care au făcut parte: Prințul Carol al II-lea, prof. dr. Ion Cantacuzino, generalul Vasile Rudeanu, colonel medic aviator Victor Atanasiu, aviator Cornel Olănescu, aviator Mihai Oromolu. Comitetul a cerut inițial sculptorilor Ion Jalea, Alexandru Severin, Cornel Medrea și Ion C. Demetriu-Bârlad să prezinte, contra cost, câte un proiect.Considerând însă că proiectele nu reprezentau spiritul sacrificiului aviatorilor, comitetul a lansat un concurs public cu premii totale în valoare de 40000 de lei pentru construirea monumentului și a invitat mulți artiști, pictori, sculptorii să participe. La concurs au fost prezentate machetele realizate de 14 sculptori, acestea fiind expuse la Ateneul Român în ziua de 2 iulie 1925 pentru a permite publicului să voteze în mod secret proiectul câștigător. Trei lucrări au fost premiate (Spiridon Georgescu, Lidia Kotzebue și Ion Schmidt-Faur) însă, și de această dată, comitetul nu a considerat niciuna din lucrări demnă de execuție.Demersurile întreprinse de comitet pentru realizarea monumentului de către un artist din străinătate însă au eșuat, astfel că dupa doi ani a fost aleasă în final macheta Lidiei Kotzebue, acceptându-se totodată ca aceasta să poată colabora și cu alți sculptori sau arhitecți pentru realizarea monumentului. În iulie 1927, pentru aprobarea finală a proiectului, comitetul i-a cerut Lidiei Kotzebue să realizeze o machetă la scara 1/4 până la 1 octombrie. Din lipsă de timp aceasta nu s-a putut materializa, astfel că pentru realizarea statuilor, Kotzebue s-a adresat sculptorului Ion Jalea. Acesta a refuzat însă oferta și l-a recomandat pe tânărul sculptor Iosif Fekete, astfel că la 27 octombrie 1927 comitetul a putut aproba definitiv lucrarea. În anii 1928-1929 sculptorul Iosif Fekete a realizat cele patru sculpturi în argilă și le-a turnat în gips în mărime naturală.Pentru a reprezenta trupul Icarului a fost folosită o imagine a boxerului Joe Louis, prezent în acea perioadă la București, iar pentru cap a fost utilizată o imagine dintr-un album cu piloți renumiți. În anul 1930 lucrarea putea fi turnată în bronz însă dificultățile strângerii sumei necesare achiziționării materialelor și întârzierea stabilirii locului în care să fie amplasat monumentul au întârziat finalizarea lucrării.Statuile au fost turnate în bronz la Turnătoria V.V. Rășcanu din București, lucrarea fiind terminată abia în iunie 1935. Dezvelirea monumentului a avut loc la 20 iulie 1935, cu participarea Regelui Carol al II-lea, a numeroși membri din conducerea statului, miniștrii și reprezentați ai autorității aeronautice, atașați militari. Evenimentul a fost încheiat cu o paradă militară la care au participat gărzi de onoare și aviatori și au fost prezentate onoruri militare zburătorilor menționați în listele de pe monument. Ulterior, Ion Jalea a afirmat că drepturile moralale asupra lucrării îi revin sculptorului Iosif Fekete iar critici de artă, precum Mircea Țoca, au considerat că realizarea monumentului trebuie să-i fie atribuită integral lui Iosif Fekete, care a modificat total mica machetă prezentată la concurs de Lidia Kotzebue. La inaugurare numele celor doi coautori nu a fost inscripționat, ulterior în 1983 consemnându-se inscripționarea numelui pe monument numai a unuia dintre aceștia.

Medalia - Run for Love

Piesa de mai sus este o medalie aparte realizată de firma privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și/sau câștigătorilor la competiția de alergare Run for Love.

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Insigna - Cercul de turism Bucur - Agenția B.T.T. București

Până la instaurarea comunismului, turismul românesc organizat se desfăşura prin intermediul asociaţiilor şi cluburile de turism existente. Primul Club Alpin a luat fiinţă în Braşov la 10 mai 1873. Cea mai veche asociaţie este S.K.V.– Siebenbürgischer Karpaten Verein, înfiinţată la Sibiu la 28 noiembrie 1880 şi dizolvată în 1944. Această asociaţie a avut cei mai mulţi membri (germani, români, maghiari şi alte naţionalităţi) şi cele mai multe secţii, a construit cele mai multe drumuri şi cabane (59), a editat 56 de Anuare, a înfiinţat un corp de călăuze brevetate şi primele echipe de salvare în munţi. La 2 aprilie 1926 a luat fiinţă Turing-Clubul României, având mai multe secţii în ţară. A construit cabane, a efectuat marcaje turistice şi a publicat Calendar săptămânal, transformat în Enciclopedia Turistică Românească. Sub egida T.C.R. au apărut şi alte publicaţii. Grupul Alpin Brav, transformat în 1937 în Clubul Carpatin Român, a fost înfiinţat de câţiva elevi de la liceul Mihail Viteazul, căpătând personalitate juridică la 18 martie 1936. Acesta a construit cabana Brav, devenită Caraiman. Asociaţia turistică România Pitorească a luat fiinţă în Bucureşti la 21 mai 1930. A construit cabana Ciucaş, a tipărit un an revista România Pitorească şi apoi Buletinul România Pitorească. Clubul Alpin Român s-a construit la 18 martie 1934. A construit Căminul Alpin – Buşteni, un refugiu la intrarea în Valea Coştilei şi şi-a cumpărat un sediu în Bucureşti. A tipărit Buletinul Alpin şi apoi Buletinul Clubului Alpin Român. A practicat alpinismul şi căţărarea, înfiinţând în 1938 prima şcoală de căţărare modernă în România, fiind organizat pe trei secţii. Asociaţia Piatra Craiului a fost creaţia unui pensionar militar. A închiriat de la călugări cabanele „Decebal” şi „Bucegi”, din apropierea peşterii Ialomiţei. Activitatea acestor asociaţii a fost în general alpinismul. Ele au fondat în 1934 Federaţia Societăţilor de Turism şi Alpinism, iar din februarie 1936, data înfiinţării O.N.T. (Oficiul Naţional de Turism), în parte au fost patronate şi de acesta. În cadrul O.N.T. au existat Birouri județene și Birou național de turism pentru tineret (B.T.T.).

Pavilionul de mostre - București - ediția a 9-a

În cadrul amplei acțiuni de propagandă (promovarea mărețelor realizări ale socialismului românesc) conducerea de partid și de stat a RPR a decis organizarea unei grandioase Expozitii a Realizarilor Economiei Nationale în anul 1964. În acest scop s-a edificat un ansamblu de constructii, al carui nucleu il constituie Pavilionul Central din Piața Scânteii, București după planurile unui colectiv de arhitecți condus de arhitectul Ascanio Damian. Edificiul se compune din doua parti importante, constructia perimetrala si cupola. Prin cele trei galerii situate la cote diferite, legate intre ele prin scari libere, dispuse ritmic si radial, se realizeaza un interesant echilibru arhitectural interior. Accesul publicului se face dinspre esplanada la nivelul primei galerii, prin intermediul unei rampe care formeaza trena edificiului. Aria construita este de aproximativ 10.000 mp, pavilionul inscriindu-se intr-un diametru de aproape 180 de metri. Inaltimea totala este de 42 de metri, iar diametrul cupolei este de 93 de metri. Edificiul a fost dat în folosință în anul 1962 Camerei de Comerț a municipiului București, in calitate de beneficiar. Inca de la inceput a existat o fireasca preocupare pentru folosirea in cea mai mare masura a constructiei. In principal, au fost avute in vedere trei directii: organizarea de expozitii romanesti, de expozitii straine si de manifestari culturale. In ceea ce priveste expozitiile romanesti, s-a optat pentru organizarea targului anual numit „Pavilionul de mostre”, manifestare expozitionala care insotea contractarea centralizata a „fondului pietei“ pentru marfuri metalochimice, textile-confectii- incaltaminte si agroalimentare. Au avut loc și trei expoziții străine oragnizate de Franța, Germania și Austria. Grandioasa Expozitie a Realizarilor Economiei Nationale (EREN ‘64) a fost organizata pe un teren de peste 100 de hectare, intins de la malul Lacului Herastrau pana dincolo de Pavilionul Central si de la Casa Scanteii pana catre Strandul Herastrau (numit in epoca Strandul Tineretului). Parterul Pavilionului Central a fost destinat prezentarii realizarilor din industria metalurgica si a constructiilor de masini.Inelul al doilea a fost dedicat energiei si industriei extractive. Pe inelul al treilea au expus unitatile din silvicultura, economia forestiera si prelucrarea lemnului. Agricultura a avut parte de o prezentare deosebita. In afara de produsele industriale destinate agriculturii, de la celebrele tractoare universale U-650 si U-651 fabricate la Brasov pana la combinele produse la Semanatoarea, au fost amenajate, pe terenuri aflate in zona in care se gasesc astazi hotelurile Parc si Flora, culturi demonstrative agricole (cereale, plante tehnice etc.), dar si forestiere.Pe platforma exterioara a sectorului transporturilor au fost expuse locomotivele Diesel electrice realizate la Electroputere, vagoanele de cale ferata produse la Arad, autocamioanele Carpati si Bucegi fabricate la Brasov. Unul dintre cele mai spectaculoase exponate (mai cu seama din cauza iluminarii sale pe timp de noapte) a fost instalatia de foraj de mare adancime 3DH-200A produsa la Uzina 1 Mai din Ploiesti, amplasata pe platforma de prezentare a sectorului petrolier. Sectorului constructiilor i-au fost destinate pavilionul de pe malul Lacului Herastrau si platformele exterioare din preajma. Au fost prezentate noile tehnologii si elementele tipizate folosite in constructii. Expozitia Realizarilor Economiei Nationale a fost completata cu doua noi pavilioane, unul social-cultural si altul de arta populara, dar si cu un cinematograf in aer liber, in care au fost organizate simpozioane si conferinte de specialitate, prezentari de filme documentare, spectacole artistice, manifestari folclorice si altele. Inaugurarea oficiala a EREN a avut loc vineri, 21 august 1964. Fata de interesul de care s-a bucurat EREN ‘64, s-a luat hotararea ca o noua editie sa aiba loc in 1969. Manifestarea a continuat si dupa aceea, in ritm de una la cinci ani, dar sub numele adaptat de EDES, adica Expozitia Dezvoltarii Economico-Sociale. Ideea organizarii unui targ comercial international cu caracter industrial la Bucuresti precede, fireste, organizarea primei editii a TIB.Ideea organizarii unui targ industrial a venit firesc, cu atat mai mult cu cat practica desfasurarii targurilor in strainatate era cunoscuta in Romania. Si de la idee la materializare n-a mai fost decat un pas…In ziua de 31 mai 1968, in presa a aparut informatia avand urmatorul cuprins: „Potrivit unei hotarari a Consiliului de Ministri, cu incepere din anul 1970, in Capitala se va organiza, la fiecare doi ani, in luna octombrie, Targul International – Bucuresti. Prima editie a Targului International Bucuresti a fost programata pentru perioada 13-24 octombrie 1970. Desfasurarea primelor sase editii ale Targului International Bucuresti, in deceniul 1970-1980, a cunoscut un mare succes, cu mult peste asteptari. Cateva cifre sunt semnificative. Recordul numarului de firme expozante: 1.100 in 1972. Recordul numarului de pavilioane nationale: 22 in 1972. Recordul numarului de tari participante: 34 in 1974. Recordul suprafetei de expunere: 70.000 de metri patrati in 1974. Efectul esential asupra economiei romanesti l-a constituit, in principal, faptul ca, in imprejurarile epocii, s-a realizat o deschidere catre importuri si exporturi semnificative. In deceniul 1970-1980, volumul comertului exterior al Romaniei a sporit de 4,6 ori (exportul de 4,5 ori, importul de 5 ori). Succesul repurtat de TIB n-a trecut fara efecte pe plan expozitional. S-a hotarat sa se organizeze si alte manifestari comerciale. In acest fel au aparut TIBCO, Salonul international al chimiei si Tehno-Expo. Cele trei noi manifestari au fost, pe buna dreptate, considerate ca „frati mai mici“, adevarate mladite dezvoltate din trunchiul viguros al TIB. TIBCO, manifestare comerciala internationala special dedicata bunurilor de consum, a debutat in 1974, desfasurandu-se cu o frecventa mai mare, in fiecare an, primavara. Salonul international al chimiei, manifestare menita sa promoveze produsele industriei chimice si petrochimice, aflata in epoca intr-un proces de intensa (chiar fortata) dezvoltare, a debutat tot in 1974 si avea loc in corelare si concomitent cu TIBCO. In sfarsit, Tehno-Expo, expozitie internationala specializata in produse tehnice, un fel de „mini-TIB“, a fost organizata, incepand cu 1977, alternativ cu TIB si a fost menita sa suplineasca, dupa parerea factorilor de decizie politica in domeniu, faptul ca TIB se tinea doar o data la doi ani. Certificatul de nastere al TIBCO a fost semnat la 12 mai 1974. In acea zi s-a inaugurat prima editie, orientata catre textile si confectii, incaltaminte, articole de sticlarie, portelan si faianta, mobila, produse cosmetice, detergenti, coloranti, fibre sintetice, produse din materiale plastice, produse ale industriei electrotehnice si electronice, artizanat. Din editia urmatoare, profilul s-a largit cu marfurile agroalimentare. TIBCO s-a afirmat ca o manifestare economica statornica, cu o participare de prestigiu, care a generat un urias interes in randurile publicului larg. In anul 1973, odata cu adoptarea Decretului 623/1973 privind reorganizarea Camerei de Comert si Industrie a Romaniei, conducerea Camerei decide, potrivit atributiilor si competentelor ce i-au fost stabilite, infiintarea Intreprinderii de Targuri si Expozitii. In legatura cu activitatea Intreprinderii de Targuri si Expozitii, precursorul societatii comerciale Romexpo s.a., este important de subliniat un aspect interesant. Intreprinderea de Targuri si Expozitii a fost infiintata pentru a prezenta realizarile economiei nationale, in special la targul intern. Includerea in structura sa a fostului Oficiu de expozitii se explica prin nevoia folosirii in comun a unor elemente de infrastructura. In deceniul al IX-lea al secolului trecut, Intreprinderea de Targuri si Expozitii a ajuns sa desfasoare o extrem de intensa activitate externa, de cateva zeci de participari la targuri comerciale internationale pe an. Intreprinderea de Targuri si Expozitii si Camera de Comert si Industrie a Romaniei realizau astfel prezentarea economiei romanesti si peste hotare, pentru marirea volumului exporturilor, pentru identificarea, patrunderea si pastrarea de noi piete de desfacere pentru productia autohtona si pentru achitarea datoriei externe a tarii.

Municipiul București este capitala României, reședința județului Ilfov și, în același timp, cel mai populat oraș al țării, centru industrial și comercial al țării. Populația de 1944367 de locuitori (estimat 1 ianuarie 2009) face ca Bucureștiul să fie al zecelea oraș ca populație din Uniunea Europeană. În fapt, însă, Bucureștiul adună zilnic peste trei milioane de oameni, iar specialiștii prognozează că, în următorii cinci ani, totalul va depăși patru milioane. Prima mențiune a localității apare în anul 1459. În anul 1862 devine capitala României. De atunci suferă schimbări continue, fiind centrul scenei artistice, culturale și mas-media. Între cele două războaie mondiale, arhitectura elegantă și elita bucureșteană i-au adus porecla „Micul Paris”. În prezent, capitala are același nivel administrativ ca și un județ și este împărțită în șase sectoare. Deasupra am postat drapelul, stemele interbelică, comunistă și actuală ale orașului precum și câteva locuri frumoase ale Bucureștiului de acum sau altădată și chiar unele trimiteri poștale ilustrate.