Epaminonda's Blog.....: MONEDE EURO FRANCEZE DE COLECȚIE

1. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză (insula) Corse (în limba română - Corsica). În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii, Piața de palmieri din orașul Ajaccio, Cetatea Calvi și Turnul genovez Porto. Periferic circular în partea de jos-stânga este marcată inscripția: “CORSE” (denumirea regiunii în limba franceză). Aproximativ central dar jos sunt aplicate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 19 septembrie 2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 80 000 exemplare

Corsica (în franceză-Corse) este una dintre cele 18 regiuni ale Franței situată pe insula omonimă din Marea Mediterană. Capitala regiunii este orașul Ajaccio, iar regiunea cuprinde numai 2 departamente: Corse-du-Sud și Haute-Corse.

Regiunea se întinde pe 8722 kilometri pătrați și numără 351276 locuitori (anul 2022). Insula are peste 1.000 km de coastă având în jur de 200 plaje. În interior, relieful este predominant muntos, cu altitudini de până la 2700 m cu peste 20 vârfuri ce depășesc 2000 m. Turismul are un rol important în economia insulei, aceasta atrăgând un număr mare de turiști datorită climatului său plăcut și a peisajelor naturale. Datorită insularității și a relative sub-dezvoltări, insula se bucură de un regim fiscal relaxat, încă din perioada Revoluției franceze. Corsica își delectează vizitatorii cu peisaje frumoase și orășele pline de farmec. Una dintre cele mai pitorești așezări este Bonifacio, amplasată în vârful unor faleze de calcar.

Piața de Palmieri din orașul Ajaccio este încă un punct de atracție al regiunii Corsica. Peste câtiva ani ea va admirată doar din poze deoarece municipalitatea a decis defrișarea palmierilor urmare a unui atac viguros al unor insecte (Gărgărița roșie), pentru care nu s-au găsit soluții alternative de salvare. Se are în vedere înlocuirea palmierilor cu măslini autohtoni obișnuiți cu mediul local.

Cetatea Calvi este situată în orașul cu același nume, care este și capitala departamentului Haute-Corse. Cetatae atrage atenția prin pozitionarea sa geografica privilegiata. Cocoțată pe un promontoriul stâncos, cetatea oferă o panoramă de 360 de grade a orașului, a portului de agrement și a munților care coboară până în mare. Sub pridvorul de la intrare, se poate vizita acum Muzeul de Arte al Cetății Calvi. Acesta reunește lucrările Fondului de Artă Contemporană al orașului. Muzeul este cu acces liber.

Turnul Genovez din Porto este un obiectiv turistic, înscris în patrimoniul mondial UNESCO, situat în frumosul golf de agrement Porto (port) din localitatea Ota, departamentul Corse-du-Sud. Turnul este situat la o altitudine de 45 de metri pe un vârf stâncos, ce străjuiește valea unui mic râu, denumit tot Portto. Clădirea fortificată a fost realizată în secolul al XVI-lea, din 1946 este catalogată monumnet istoric, restaurat în anul 1993. Accesul la monument este contra cost, 2,5 euro de persoană, iar cele cu dizabilități gratuit.

2. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză Franche-Comte. În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii, Cetatea Besancon, Leul din Belfort și Salina Regală Arc-et-Senans. Periferic circular în partea de jos este marcată inscripția: “FRANCHE-COMTE” (denumirea regiunii în limba franceză). Deasupra acestei inscripții sunt aplicate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 19 septembrie 2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 80 000 exemplare

Franche-Comté a fost una dintre cele 26 regiuni ale Franței de până la reforma administrativ-teritorială din 2014. Capitala regiunii era orașul Besancon, iar regiunea cuprindea 4 departamente. La 1 ianuarie 2016 a fuzionat cu regiunea Burgundia formând împreună regiunea Burgundia-Franche-Comte. Foarte probabil undeva pe teritoriul regiunii a avut loc ultima bătălie din Războaiele Galice ale lui Iulius Cezar contra lui Vercingetorix. Regiunea a intrat în componența provinciei romane Gallia Belgica, iar ulterior a fost înființată Provincia Maxima Sequanorum. După prăbușirea Imperiul Roman regiunea a fost controlată succesiv de către alemani, vandali, franci și burgunzi, care au integrat regiunea în regatul lor. Cucerită iar de către franci, a fost inclusă în Sfântul Imperiu Roman în secolul XI în care era organizată sub forma unui comitat liber, spre deosebire de restul Burgundiei care era un ducat din Regatul Franței. Denumirea de Franche-Comté datează din 1366 și a înlocuit vechea denumire. Teritoriul a fost încorporat la Franța în 1477, transferat Spaniei în 1556, ocupat de Franța iar în 1668, dar ulterior restituit, și în cele din urmă cucerit pentru a doua oară de Franța în 1674, și cedat definitiv prin Tratatul de la Nijmegen (1678).

Cetatea Besançon este o fortăreață în suprafață de 11 hectare, situată aproape de orașul cu același nume, capodoperă a lui Vauban, arhitectul și inginerul regelui Ludovic al XIV-lea. În anul 1942 cetatea a fost declarată monument istoric iar în anul 2008 a fost înscrisă în patrimoniul mondial UNESCO. Prima piatră a cetății a fost pusă în data de 29 septembrie 1668 în timp ce orașul este o posesie a Coroanei Spaniei. Tratatul de la Nijmegen, semnat 10 august 1678, atașează definitiv Besançon și regiunea sa de regatul Franței. Ludovic al XIV-lea a decis atunci să facă din Besançon una dintre verigile esențiale ale sistemului de apărare al Franței de Est și i-a încredințat lui Vauban sarcina de a continua construcția. Cetatea Besancon este astăzi simbolul orașului și o atracție turistică majoră în Burgundia-Franche-Comté, al treilea cel mai vizitat monument plătit din regiune în ceea ce privește frecvența, cu 200.000 până la 300.000 de vizitatori în fiecare an. Pe lângă cadrul arhitectural istoric și locația sa geografică privilegiată, găzduiește trei muzee: Muzeul Franței, Muzeul Rezistenței și Deportării și Muzeul Comtois. Cetatea este construită în vârful unui vast anticlinal, pe un teren blocat pe toată lățimea de trei fronturi bastionate (incinte sau fronturi). Întregul este înconjurat de metereze străbătute de poteci de patrulare și punctate de santinelă. Pereții pot ajunge până la 15 până la 20 de metri înălțime și o grosime între 5 și 6 metri.

Leul din Belfort, este o sculptură monumentală terminată în anul 1880, aparținând sculptorului Frederic Auguste Bartfholdi, același care a realizat și Statuia Libertpții, acum aflată la New York. Ea este realizată din gresie roșie și se află lângă Castelul Belfort din orașul cu același nume. Cu douăzeci și doi de metri lungime și 11 metri înălțime, lucrarea colosală domină peisajul local, ea simbolizând rezistența eroică franceză în timpul Asediului Belfortului (1870 - 1871). Atunci orașul a fost apărat cu succes împotriva a 40.000 de prusaci de doar 17.000 de oameni (dintre care doar 3.500 au fost trimiși de colonelul Roșt)

rezistând până când Armistițiul de la Versaille a obligat forțele franceze să-l abandoneze.

Salina Regală este un complex istoric din localitatea Arc-et-Senansm departamentul Doubs, comandat în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea (1774-92) și proiectat de Claude- Nicolas Ledouxm complexul fiind inclus din anul 1982 în Patrimoniul mondial UNESCO. Acest complex este prima realizare majoră de arhitectură industrială care implementează idealurile iluminismului prin îmbunătățirea calității arhitecturale pentru a se potrivi cu cele ale palatelor sau clădirilor religioase. Pentru producția de sare Saline Royale au folosit lemn de foc din Pădurea Chaux din apropiere pentru a fierbe saramura. Această salină a fost conectată cu salina din Salines-les-Baines împreună transportând saramura pe o conductă de 21 kilometri.

3. Moneda euro franceză de colecție de mai jos celebrează regiunea franceză Guadeloupe (în limba română - Guadelupa). În câmpul aversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, sunt reprezentate trei hexagoane suprapuse dar poziționate diferit, iar în centrul acestora este marcată valoarea monedei “EURO 10”. Sub valoare este reprezentată o ramură de stejar cu vârful spre dreapta, iar deasupra se prezintă o ramură de laur având vârful orientat tot spre dreapta. Cele două ramuri sunt înconjurate de inscripția circulară: ”LIBERTE – EGALITE – FRATERNITE” – (Libertate, Egalitate, Fraternitate – deviza națională unanim acceptată a statului francez) și “2011” (anul emiterii monedei). Anul este încadrat de două ornamente decorative abia vizibile ce reprezintă nomogramele gravorului care a proiectat moneda și ale monetăriei franceze unde s-a realizat această monedă. În câmpul central al reversului, în interiorul unui cerc periferic liniar continuu, se prezintă harta regiunii, Biserica Saint Pierre et Saint Paul din orașul Pointe-a-Pitre, Vulcanul Sofriere, și o pasăre, din această regiune, în zbor. Periferic circular în partea de jos este marcată inscripția: “GOUADELOUPE” (denumirea regiunii în limba franceză). Deasupra acestei inscripții sunt aplicate literele majuscule R și F, reprezentând inițialele numelui statului – Republique Francaise. Principalele caracteristici tehnice ale monedei sunt următoarele:

seria – regiuni franceze
anul emiterii – 19 septembrie 2011
valoarea – 10 euro
forma – rotundă
diametrul – 29 milimetri
greutatea – 10 grame
material compoziție – argint
titlul – 90%
calitatea – UNC
tiraj – 50 000 exemplare

Guadelupa (în limba franceză - Guadeloupe) este un arhipelag în partea estică a Insulelor Caraibelor (Oceanul Atlantic, la 600 kilometri de coastele Americii de Sud), cu statut de departament de peste mări al Franței, una din cel 26 de regiuni ale Franței. Insula a fost descoperită de către europeni în cea de a doua expediție a lui Cristofor Columb la data de 14 noiembrie 1493. Insula a intrat în posesia Franței în 1653 și a fost anexată de Franța în 1674. În secolul următor insula a fost ocupată de mai multe ori de trupele britanice dar în 1763 Franța, învinsă în urma unui război, a abandonat pretențiile teritoriale asupra Canadei în schimbul recunoașterii suveranității franceze asupra Guadelupei. După această dată teritoriul a cunoscut ample manifestări sociale trend ba la francezi, ba la britanici, chiar și la suedezi. Din anul 1946 Guadelupa este un departament francez de peste mări.Guadelupa este organizată pe 3 arondismente, 43 cantoane și 34 comune. Situația economică a Guadelupei este puternic deficitară, aceasta înregistrând rate ale șomajului de peste 20% și un deficit la export de peste 5%. Sectorul industrial este slab dezvoltat, principalele activități fiind prelucrarea produselor agricole (fabrici de băuturi alcoolice, de rom în special, fabrici de zahăr, etc.) sau prelucrarea produselor de import. De asemenea, există și industria cimentului pentru materiale de construcții. Guadelupa are o populație de 453.000 locuitori conform estimărilor din anul 2006. Se înregistrează o rată de creștere a populației de peste 1% și o speranță de viață de peste 70 ani (73 ani pentru bărbați, 80 ani pentru femei).

Biserica Sfântul Petru și Sfântul Paul din Pointe-à-Pitre este un lăcaș de cult catolic situat în Piața Gourbeyre a orașului, din anul 1978 declarată monument istoric. Biserica s-a realizat între anii 1807 – 1814 pe locul uneia mai vechi, după planurile arhitectului Nassau. Cutremurul din 1843 a afectat-o grav dar a fost refăcută după planurile arhitectului Alexandre Petit. Fațada este construită după modelul Renașterii italiene. Coloanele și pilaștrii însoțiți de arcade semicirculare îl împart în mod regulat. Antablementele sunt depăşite de fronton. Accesul la naosele centrale și la cele laterale se face prin trei uși. Trei ferestre înalte luminează galeria în care se află orga. Volutele care încadrează partea superioară nu sunt originale Deasupra antabelului se aflau patru statui ale evangheliștilor dispuse în perechi, dar cutremurul din 1897 a deteriorat grav fațada și, în timpul restaurării, acestea au fost coborâte la nivelul curții. Fațada este decorată cu șase statui reprezentând pe Sfântul Pavel, Petru și Sfântul Pavel în două nișe și pe cei patru evangheliști pe curte. Cei doi apostoli au fost comandați unui sculptor din Nantes pe nume Alexandre François Pellicci în 1878. Din 1873 greutatea bisercii este susținută de groase grinzi metalice. Comandat de la marmurătorul Bellami din Carrars, altarul mare datează din 1872. Cu trepte, este compus din blocuri de marmură policromă. Masa altarului este decorată cu un basorelief reprezentând Cina cea de Taină. Altarele și coridoarele sunt decorate cu patru statui din ipsos policrom. În nișe, statuile Sfintei Inimi și ale Sfântului Mihail au fost așezate cândva pe două altare de marmură separate, unul dedicat Inimii Sacre a Pruncului Iisus, celălalt Sfinților Îngeri.

La Grande Soufrière sau pur și simplu Soufrière este un vulcan activ de pe insula Basse-Terre, Guadelupa, și totodată cel mai înalt vârf montan din Arhipelagul Antilele Mici, cu o înălțime de 1467 metri. Ultima erupție magmatică a avut loc în anul 1530, în timpul căreia a rezultat actualul con (vârf). Erupțiile ulterioare au fost de tip freatic. La 8 februarie 1843, s-a înregistrat o erupție care a ucis peste 5000 de oamnei. Activitatea seismică semnificativă din 1976 a dus la o evacuare în masă a celor 72000 de locuitori ai insulei, deși erupția nu a fost foarte severă.

Casa colonială Zevallos este un monument de arhitectură foarte bine conservat, mărturie a erei coloniale franceze din Guadelupa, oferind o privire asupra istoriei. Ea este situată în localitatea Le Moule, pe terenul unei foste ferme de trestie de zahăr, al cărui director a fost Zevallos. Amplasată printre case tradiționale, această reședință unică dezvăluie o arhitectură fină și elegantă, evocând cele mai bune ateliere pariziene din secolul al XIX-lea. Casa directorului, construită din elemente prefabricate, se crede că a fost importată din New Orleans în jurul anului 1870. Este în stil colonial creol, dar din fier și cărămizi roz, acoperit la bază cu gresie cu o galerie la parter și la primul etaj înconjurat de balcoane circulare din fier. În 1894, plăcile au fost înlocuite cu foi de metal, păstrându-și în același timp originalitatea arhitecturală. Parterul include o camera mare; Etajul superior are trei camere. Casa a fost construită pe o proprietate care se întinde pe o suprafață de 2,3 hectare, care adăpostea cândva fabrică de zahăr – din care a mai rămas doar coșul de fum.

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM PROPRIU

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

UN DIALOG EPIGRAMATIC

__________xxx__________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Regele Carol I al României - LXX / 1839 - 1909

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ: “Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României. Să ne amintim împreună câteva date din timpul domniei regelui Carol I:

A domnit 48 de ani (cea mai lungă domnie din istoria noastră).
Numai venirea pe tronul vacant a unui principe dintr-o prestigioasă dinastie europeană a salvat fragila construcţie instituţională începută la 1859 de oameni de stat patrioţi.
În timpul domniei lui, România obţine independenţa faţă de Imperiul Otoman, devenind astfel un stat suveran.
La data de 29 iunie / 11 iulie 1866: Adunarea Constituantă adoptă prima Constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate ale timpului.
În anul 1867 se introduce sistemul monetar naţional, în anul 1870 fiind bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă, odată cu înființarea Monetăriei Statului.
În anul 1867 Principatele Unite au pavilion separat la Expoziţia Universală de la Paris.
La data de 15 septembrie 1867, Carol I devine membru de onoare al Societății Academice Române, instituită prin Decret Domnesc în 1867, devenită Academia Română, la 30 martie/12 aprilie 1879. Protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române între 1879 şi 1914, regele a lăsat acesteia, prin testament, suma de 600 000 de lei.
În anul 1867, ia fiinţă şcoala Normală „Carol I“, finanţată din caseta personală a Domnitorului.
La data de 11 mai 1868 este înfiinţată Societatea Filarmonică Română.
La data de 31 octombrie 1869 se inaugurează oficial linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv prima gară a Bucureştilor, Gara Filaret. În 1906, reţeaua de căi ferate a României avea să ajungă la 3180 km.
În timpul domniei Regelui Carol I se inaugurează Palatul Universității din București (14 decembrie 1869), Palatul Universității din Iași (21 noiembrie 1897) și Teatrul Național din Iași (1 decembrie 1896).
La data de 25 septembrie 1872 se inaugurează Gara de Nord din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii“).
Anul 1872 marchează începutul funcţionării Şcolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi al Şcolii fiilor de militari din Iaşi.
La data de 26 decembrie 1872 este introdus în Bucureşti tramvaiul cu cai.
La data de 15 decembrie 1875 îşi începe activitatea Banca de Bucureşti (cu capital francez). La data de 4 iulie 1876 este fondată Societatea Naţională de Cruce Roşie a României.
În anul 1879 a fost dată în folosinţă prima linie de cale ferată care a legat Transilvania de Bucureşti, prin inaugurarea liniei Ploieşti – Predeal şi joncţiunea cu calea ferată Braşov – Predeal.
La data de 17/29 aprilie 1880 se înfiinţează Banca Naţională a României, a 16-a bancă centrală din lume.
Între anii 1880–1883 este amenajat cursul Dâmboviţei.
În anul 1882 este introdus iluminatul electric la București.
La data de 1 decembrie 1882 se deschide Bursa din București, în clădirea Camerei de Comerț din strada Doamnei. În Monitorul Oficial al României din luna decembrie a anului 1882 au fost publicate cotațiile bursiere ale primelor companii românesti tranzacționate.
La data de 25 septembrie 1883 are loc inaugurarea Castelului Peleş din Sinaia, leagănul Dinastiei române, ridicat de Regele Carol I cu bani provenind din caseta personală.
În anul 1884 este introdusă, în Bucureşti, prima linie telefonică.
La data de 1/13 mai 1885 este recunoscută autocefalia Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhatul Ecumenic de la Constantinopol.
În anul 1885 se deschide Grădina Botanică la Cotroceni.
La data de 23 aprilie 1887, Catedrala mitropolitană Iași este sfințită, în prezența Familiei Regale a României.
În anul 1888 este inaugurat Ateneul Român.
La data de 14 martie 1895 se inaugurează, în Bucureşti, Fundaţiunea Universitară „Regele Carol I“, actuala Bibliotecă Centrală Universitară „Regele Carol I“.
În septembrie 1895 a fost inaugurat Podul Carol I de la Cernavodă, construit la inițiativa regelui. La data aceea, podul peste Dunăre era cel mai lung pod din Europa continentală.
La data de 8 iunie 1897 se aşază piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie“, în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta. Palatul este inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie în noul sediu având loc la 15 iunie.
În 1901 este inaugurat Palatul Poştelor din Bucureşti (actualul Muzeu Naţional de Istorie a României).
La data 27 ianuarie 1903 este fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR (Uniunea Generală a Industriaşilor din România)“, ce îşi propunea dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti.
În anul 1904, România ocupă locul al patrulea în Europa, în raport cu numărul populaţiei (după Elveţia, Germania şi Suedia), la numărul de telegrame trimise (peste 2 milioane şi jumătate).
La data de 6 iunie 1906 are loc inaugurarea Expoziţiei Naţionale Române din Bucureşti.
În anul 1906, sub domnia lui Carol I se construiesc 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi.
În 1908 se înfiinţează „Observatorul Astronomic“ cu planetariu („Observatorul Popular“).
La data de 1 decembrie 1912 a fost întemeiată ,,Federaţiunea Societăţilor Sportive din România” (F.S.S.R.), care cuprindea douăsprezece comisii (atletism, fotbal, rugby, scrimă, ciclism, tir, canotaj, tenis, natație, gimnastică, oină, sporturi de iarnă). Primul președinte al federațiunii a fost Principele moștenitor Ferdinand.

60 ani 1913 - 1973 (exploatarea gaze naturale)

În România, gazul metan a fost descoperit în anul 1909, în zona Sărmăşel, judeţul Mureş.O activitate organizată în industria gazelor naturale a debutat în România la începutul secolului XX, când, pe baza primelor descoperiri, rezervele comerciale au fost puse în producţie şi astfel, s-au efectuat livrări comerciale de gaze în scopuri casnice şi industriale (pentru iluminat, încălzit şi producerea de metanol, carbonat de sodiu şi negru de fum). Prima organizaţie de profil , din România şi din Europa, sub denumirea "Erste Siebenbuergische Erdgas Aktiengesellschaft - Prima Societate Transilvăneană pentru conductul gazului pe pământ", a luat fiinţă în 1912 la Turda care, având prevăzut în obiectul de activitate transportul şi valorificarea gazelor naturale din zăcământul Sărmăşel, a început construirea unei conducte de transport gaz metan, în lungime de 55 km şi diametrul de 153 mm de la Sărmăşel la Turda, lucrările fiind finalizate în anul 1914. În anul 1915, la 26 noiembrie, se înfiinţează societatea Ungarische Erdgas-Gesellschaft AG, cu sediul la Budapesta, având ca acţionar majoritar un sindicat condus de Deutsche Bank din Berlin, care avea ca scop exploatarea, transportul şi distribuţia gazelor din Transilvania - prima societate integrată din Europa. În anul 1917, oraşul Turda devenea primul oraş din Europa iluminat cu gaz natural. În perioada 1917 – 1925 s-a realizat alimentarea cu gaz metan a primelor oraşe din Transilvania: Turda, Târnăveni şi Mediaş. Necesitatea reglării presiunii gazelor la livrarea acestora din conductele de transport către societăţile de distribuţie sau consumatorilor industriali a impus montarea, în anul 1925 la Mediaş a primei staţii de reglare măsurare-predare a gazelor naturale. Instalaţii similare s-au montat în anii 1927 – 1928 la Turda şi Câmpia Turzii. Scăderea presiunii gazelor naturale, în zăcământul Sărmăşel, a determinat necesitatea comprimării gazelor naturale pentru asigurarea cu gaze a oraşului Turda. Astfel în anul 1927 se monta prima staţie de comprimare din Europa, la Sărmăşel. Pe lângă construirea în Transilvania a unor conducte de transport gaze naturale, în Muntenia s-au construit 2 conducte pentru transportul gazelor asociate din câmpurile de petrol, către consumatorii rezidenţiali şi industriali din localităţile Câmpina (1927) şi Ploieşti (1928). Construirea conductelor magistrale a evoluat şi a fost influenţată de dorinţa comunităţilor locale de a utiliza noul combustibil. Transportul gazelor naturale în România, în perioada de început a activităţii gaziere (1917 – 1942), s-a dezvoltat pe trasee cu caracter relativ, local/individual (zăcământ-consumator). Începerea celui de al doilea război mondial a determinat creşterea cererii de energie primară pentru susţinerea acestuia. Se poate considera că, acesta a fost momentul care a determinat trecerea de la o utilizare locală a gazelor naturale la una regională (alimentarea cu gaze, din zăcămintele amplasate în Bazinul Transilvaniei, a Bucureştiului şi a localităţilor situate pe valea Prahovei). În anul 1943 a început alimentarea cu gaze a Bucureştiului din două zăcăminte, Măneşti şi Vlădeni situate pe Valea Prahovei. Prin punerea în funcţiune a conductei de transport Botorca – Bucureşti, în lungime de 295 km , cu diametre cuprinse între 250 si şi 400 mm, în anul 1947, Bucureştiul a fost alimentat cu gaze naturale şi din zăcăminte situate în Bazinul Transilvaniei. În anul 1958 se construieşte primul depozit de înmagazinare a gazelor naturale din România, la Ilimbav, judeţul Sibiu. Depozitul a permis preluarea vârfurilor de consum sezoniere şi orare, acest moment semnificativ constituind şi o premieră europeană. Un an mai târziu (1959), România devenea prima ţară exportatoare de gaze naturale din Europa, prin încheierea acordului interguvernamental între România şi Ungaria pentru livrarea gazelor naturale. În anul 1965, România devenea prima ţară din Europa care a construit o staţie de comprimare amplasată pe o conductă magistrală, la Băţani, care a fost dotată cu turbo-compresoare. Creşterea continuă a cererii de gaze a condus la montarea, în perioada 1965 - 1985, a 6 staţii de comprimare pe conductele de transport, care erau echipate cu 21 agregate de comprimare şi o putere totală, instalată, de 77550 CP. Importul gazelor naturale din Federaţia Rusă a început în anul 1979, după ce în anul 1976 s-a atins un vârf de consum al gazelor naturale provenite din zăcămintele libere (neasociate petrolului) de 32,7 miliarde mc. Tranzitul internaţional de gaze naturale în Balcani a demarat la 29 noiembrie 1970, la Giurgiu, odată cu semnarea "Convenţiei Interguvernamentale româno-bulgare pentru tranzitare de gaze din URSS în Bulgaria". În anul 1974 a fost finalizată conductă de tranzit cu Dn 1000, în lungime de 190 km pentru tranzitarea de gaze către Bulgaria. În anul 1986, la Moscova, se semnează "Convenţia între Guvernul României şi al URSS privind tranzitul pe teritoriul României a gazelor naturale din URSS către Turcia, Grecia şi alte ţări", care prevedea construirea de către partea română a unei conducte de Dn 1200, în lungime de 190 km. Zece ani mai târziu, se semnează o nouă Convenţie interguvernamentală româno-rusă pentru extinderea capacităţii conductelor de tranzit gaze pe teritoriul României şi creşterea livrărilor de gaze naturale din Federaţia Rusă în România. Anul 2000 a reprezentat un an de răscruce în evoluţia industriei gaziere din România. În conformitate cu Hotărârea nr. 334 /28 aprilie 2000, a Guvernului României, Societatea Naţională de Gaze Naturale "ROMGAZ" S.A. Mediaş a fost restructurată şi reorganizată, prin separarea completă a principalelor activităţi din "lanţul de gaze" în entităţi separate:

două societăţi naţionale - "TRANSGAZ" S.A. Mediaş (pentru transportul gazelor naturale) şi "DEPOGAZ" S.A. Ploieşti (pentru depozitarea gazelor naturale)
două societăţi comerciale de distribuţie a gazelor naturale - "DISTRIGAZ NORD" S.A. Tg. Mureş şi "DISTRIGAZ SUD" S.A. Bucureşti
societate comercială de exploatare - producţie - "EXPROGAZ" S.A. Mediaş.

Set 2 insigne - 1944 (aviația militară)

Aviația militară, denumire oficială – Forțele militare aeriene române, constă în folosirea aeronavelor militare și a altor mașini zburătoare în scopul conducerii sau al activării războiului aerian, inclusiv capacitatea națională de transport aerian (marfă aeriană) să asigure furnizarea logistică forțelor staționate într-un teatru al acțiunilor militare sau de-a lungul unui front. Forța aeriană include mijloacele naționale de desfășurare a unui astfel de război, inclusiv intersecția transportului și a ambarcațiunilor de război. Avioanele militare includ bombardiere, avioane de vânătoare, avioane de transport militar, avioane de antrenament și avioane de recunoaștere. Forțele aeriene militare sunt organizate în unități și mari unități navigante și de deservire și execută misiuni în cooperare cu celelalte arme sau independent. Înființată oficial la 1 aprilie 1913, prin aprobarea Legii privind Organizarea Aeronauticii Militare de către Parlamentul României, istoria aviației militare române începe odată cu Ordinul nr. 7925/5 noiembrie 1909 prin care se ordona Arsenalului de Construcții al Armatei din București construirea unui avion după indicațiile și sub supravegherea lui Aurel Vlaicu. În prezent, Forțele Aeriene Române au un efectiv de 10.800 de persoane și 164 de aeronave, fiind într-un proces de modernizare și reorganizare. În 2022, Forțele Aeriene Române aveau 11.700 de angajați.

Insigna - A.G.V.P.S.

Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.R.) este persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, care reprezintă, în plan intern, interesele a peste 150 de asociaţii afiliate, în care sunt înscrişi peste 90% din vânătorii români şi peste 80% din pescarii cu domiciliul sau rezidenţa în România, iar în plan extern, interesele tuturor vânătorilor şi pescarilor sportivi din ţara noastră. Data de 5 iunie 1919 reprezintă momentul constituirii „Uniunii Generale a Vânătorilor”, iar cea de 26 mai 1922, data de naştere a „Uniunii Generale a Vânătorilor din România”. Această formă de organizare a suferit mai multe transformări și convulsii până să ajungă la formatul de astăzi. Au fost perioade când au existat și organizații paralele în acest domeniu de activitate.

Cerbul Carpatin, denumirea științifică - Cervus elaphus, este un mamifer ierbivor, trăieşte aproximativ treizeci de ani şi face parte din familia cervidae şi categoria rumegătoare, fiind cel mai mare reprezentant al copitatelor. Este un animal sălbatic, timid, sfios care este vânat pentru carne, coarne şi piele. Cerbul carpatin este animalul cu înfăţişarea mândră, elegantă dar puternică. Cerbul mascul este de talie mare, greutatea lui variază între 150-300 kilograme, pe când greutatea ciutei este de numai 80-150 kilograme. Deşi cerbul are o greutate mare aleargă în trap cu gâtul lungit sau în galop cu capul pe spate, astfel că poate alerga mai iute decât calul. Pieptul cerbului este lat, puternic, cu umeri rǎsǎriţi, gâtul mare niţel îndoit şi turtit lateral. Capul cerbului este lung cu ochi blânzi şi pǎtrunzători, iar picioarele subţiri şi uşoare. Coarnele sunt mai mult sau mai puţin ramificate , cu o lungime de 2 metri, cu crengi, vârfurile lor fiind albe, strǎlucitoare asemǎnǎtoare fildeşului, cântărind 16 kilograme, iar la cerbul adult coarnele pot avea şi şapte ramificaţii. Greutatea coarnelor nu-l împiedică la fuga prin pădure, ele nu sunt numai podoaba bǎrbǎteascǎ dar sunt şi o armǎ de apǎrare. Cornele se schimbǎ anual la masculi începând din luna februarie,la cei mai bǎtrâni, iar în luna aprilie la cei tineri. Aşa cum se ştie coarnele cu mai multe ramificaţii sunt vestite şi reprezintǎ decoraţia muzeelor. Cerbul carpatin coabitează în cârduri, aceste cârduri se formeazǎ dupǎ boncǎnit, adicǎ dupǎ împerechere, cârdurile de masculi sunt conduşi de un cerb tânǎr, iar cele de ciute merg separat şi sunt conduse de ciuta cea mai bǎtrânǎ. În cârdurile ciutelor se aflǎ viţeii şi cerbii de doi ani. Ciutele nasc dupǎ patruzeci de sǎptǎmâni de sarcinǎ la mijlocul verii câte unu sau doi viţei. La viţei primul rând de coarne sunt ca nişte suliţe lungi de douǎzeci-patruzeci centrimetri fǎrǎ rozete, care cad în luna mai a anului urmǎtor, adicǎ la vârsta de doi ani. Cerbii mai vârstnici sau cei mai Cerbii mai vârstnici sau cei mai puternici trăiesc solitari. Cerbul trǎieşte în interiorul arcului carpatic, în zone bine împădurite dar cu multǎ linişte şi bălţi de apă pentru scăldat. Hrana este formată din muguri sau lăstare tinere, scoarţă de copac, copaci tineri, sau frunze verzi acoperite de zăpadă, ceea ce face sǎ deterioreze mult pădurea.Cel mai mare duşman al cerbului este omul care prin vânat a reuşit sǎ răreascǎ specia sau chiar sǎ-o stârpeascǎ, dar sǎ nu uităm şi de duşmanii de temut ca lupul, râsul şi ursul. În Germania cerbul a dispărut, iar în Scoţia şi Irlanda mai trăiesc câteva exemplare. La noi în ţară mai trăiesc aproximativ treizeci şi şapte mii de exemplare de cerbi. Coarnele unui cerb din munţi Carpaţi cu o greutate de treizeci şi trei de kilograme şi patruzeci şi patru ramuri au fost arătate de lordul Powercourt Societǎţii Zoologice din Londra.

Insigna - A.E.M.

S.C. AEM S.A. Timisoara a fost infiinţată în 1970 sub denumirea FAEM (Fabrica de Aparate Electrice de Măsurat) Timişoara. Societatea este specializata in producerea de echipamente de masura pentru piata autohtona si inca 30 de state ale lumii, de pe toate continentele si este situata pe Calea Buziasului, la nr. 26. Au trecut patru decenii de cand traditia a intalnit inovatia, patru decenii de cand primul contor a iesit din linia de productie, ceea ce atesta maturitatea companie. AEM, amplasata in partea de vest a Romaniei, a fost fondata in anul 1970 si reprezinta un simbol important al orasului Timisoara. De la momentul fondarii si pana in ziua de azi, AEM a fost recunoscuta atat pe teritoriul Romaniei, cat si peste granite ca fiind unul dintre cei mai importanti producatori si un furnizori globali de contoare pentru electricitate si gaz. Traditia continua si astazi, targetul AEM fiind acela de a patrunde pe piete noi. In acest sens, AEM urmareste strategiile de intrare pe piata prin participarea la targuri si expozitii internationale, prezentari si seminarii ale potentialilor clienti sau participarea la diversele procese de precalificare. Cu o prezenta globala si de incredere in Europa, Asia, America de sud sau Africa, AEM este o companie flexibila, care intelege diferentele din fiecare tara si livreaza produse la standarde ridicate, potrivite pentru orice piata. Inca din 1970 numele AEM este cunoscut pe toate meridianele, ajungand astazi sa livreze produse la standarde ridicate peste tot in lume: Albania, Arabia Saudita, Austria, Bulgaria, Cehia, Columbia, Ecuador, Egipt, Filipine, Ghana, Germania, Iran, Italia, India, Kuweit, Kazakhstan, Liban, Malaezia, Moldova, Nepal, Nigeria, Oman, Pakistan, Polonia, Qatar, Rusia, Serbia, Siria, Sri Lanka, Suedia, Tunisia, Togo, Turcia şi Ungaria. Flexibilitatea şi implementarea rapidă a soluţiilor moderne în procesul tehnologic de fabricaţie al companie a condus la o creștere a rolului AEM în producţia şi furnizarea de soluţii de “contorizare inteligentă” în toata lumea. In acest fel, prezenta AEM pe piața globala este in continua creștere.

Crosul divelor - Runners Club

Piesa de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participantelor și / sau câștigătoarelor competiției de alergare Crosul Divelor din municipiul Cluj Napoca, organizate de asociația Club Sportiv Runners Club din localitate.

Asociația C.S. Runners Club a fost fondată la începutul anului 2010 de un grup de alergători din Cluj-Napoca sub forma unei organizații non-profit cu scopul de a promova alergarea ca sport de masă. Suntem convinşi că nu există exerciţiu fizic mai simplu şi mai uşor de practicat și cu rezultate mai binefăcătoare pentru trup şi suflet decât alergarea. Atunci când iubim fiecare pas făcut în alergare, alergarea devine mai mult decât un sport. Alergarea devine un mod de viaţă, o cale de urmat, o modalitate de dezvoltare şi autodepăşire. Asemeni sunetului de la linia de start, vrem să-ți dăm acel imbold care să te impulsioneze să alergi pentru viață. Vrem să îți oferim un motiv să alergi, dar și metode și ocazii să continui alergarea. Alături de noi poți participa la evenimente sportive de amploare: concursuri diverse, cross-uri, maratoane. Din 2010 ne-am transformat dintr-un un club local de alergători într-un campion regional al alergării. Suntem o comunitate regională de alergători iar eforturile și evenimentele noastre servesc persoanelor active de toate vârstele, de la alergători începători la alergători profesioniști. Ne plac provocările. Alergătorii au energie, determinare, disciplină și voința. Ei nu primesc provocările, le caută. La fel facem și noi. Și aplicăm aceleași calități câștigatoare în ceea ce facem. În prezent suntem cunoscuți pentru evenimentele care atrag și inspiră anual peste 10000 de oameni, dar rămanem la fel de devotați și alergătorilor de mâine, oferind programe destinate tinerilor și copiilor din Cluj-Napoca. Pe langă concursurile de alergare, o parte importantă a activitătii asociației o dedicăm promovării alergării ca stil de viată prin diferite alte acțiuni pe care le comunicăm prin platforma www.runnersclub.ro, pe rețelele de socializare sau direct la sediul clubului. În compania noastră, chiar și virtuală, iubitorii alergării pot afla informații importante cu privire la antrenamente, nutriție, cadentă și ritm respirator, hidratare, detoxifiere, dietă, etc. În plus, membrii Runners Club organizează periodic ședințe de antrenament gratuite deschise alergătorilor din oraș, în cadrul cărora își impărtăsesc pasiunea comună pentru alergare. Împreună cu ajutorul membrilor clubului, susținătorilor, participanților și partenerilor, lucrăm intens pentru a ne îndeplini misiunea de a le oferi celor din comunitate un motiv de a alerga. Suntem conduși de o singură viziune. Credem că putem schimba lumea prin alergare. Acesta este visul nostru și ceea ce ne ambiționează. Alergarea este sportul nostru preferat dar reprezintă mai mult decât atât. Alergarea este și o cale de a ne îmbunătăți viața, de a dezvolta o comunitate, alimentând o schimbare socială pozitivă – care să permită oamenilor să se distreze. Încă de la început, viziunea noastră ne-a permis constant să mergem înainte și să ne ambiționăm pe parcurs, pentru a crește ca oameni, echipă și organizație.

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliaza la IAAF. Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948 debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

___________ooOoo___________

CARTELĂ

CUPOANE DIN COMUNISM