Epaminonda's Blog.....: FARMECUL CARTOFILIEI – MEMORIA CĂRȚII POȘTALE – JUDEȚUL PRAHOVA: MONUMENTUL EROILOR ȘI SPITALUL DIN AZUGA, CRUCEA DE PE MUNTELE GURGA DE LA BREAZA, BISERICA NOUĂ DIN BREBU, BULEVARDUL CAROL I DIN BUȘTENI ȘI BAIA MUNICIPALĂ DIN PLOIEȘTI

1. Monumentul Eroilor din Războiul pentru Independență din orașul Azuga, județul Prahova, a fost înălțat de locuitori în anul 1905, în memoria eroilor din Compania a 8-a de Dorobanți din Prahova, ce și-au pierdut viața luptând cu vitejie în războiul pentru independența României, din anul 1877.

În total peste 2000 de oameni au fost declarați morți sau dispăruți, fiecare dintre ei fiind trecuți într-un tabel ce poate fi găsit pe site-ul M.Ap.N., secția Oficiul Național pentru Cultul Eroilor. Locul are o încărcătură deosebită iar toți cei care vizitează monumentul doresc să aducă un omagiu celor care au făcut posibil ca România să devină un stat independent.

Monumentul este situat în curtea Bisericii “Sfânta Treime”, situată la intersecția a trei străzi: Strada Independentei, Strada Prahovei și Strada Victoriei. Indiferent dacă vii dinspre Bușteni sau Predeal este ușor să ajungi la monument deoarece se află în imediata apropiere a străzii principale care traversează orașul.

2. Spitalul “Principele Nicolae” din orașul Azuga, județul Prahova este o veche unitate spitaliceasă care există și astăzi sub numele Spitalul Ortopedie-Traumatologie Azuga, ce este situată pe Strada Victoriei, la nr.2.

Ideea infiintarii unui spital in localitatea Azuga a aparut in vara anului 1901, cand primele cazuri de febra tifoida si scarlatina aduse de negustorii ambulanti, dar si accidentele de munca generate de fabricile ce existau in zona, nu puteau fi rezolvate de Spitalul Eforie din Sinaia. Comitetul infiintat ad-hoc, reprezentat de fruntasii comunei Azuga si ai industriei din Azuga si Busteni au pornit la actiune in vederea strangerii fondurilor prin liste "de subscriptie si prin serbari ocazionale" precum si la a interveni catre autoritatile in drept, pentru autorizatie si sprijin. Abia dupa 10 ani Regele Carol I si Regina Elisabeta prin donatia facuta au oferit locul si cea mai mare suma de bani pentru inceperea constructiei. Comitetul in sedinta sa din 3/16 Iulie 1911 a hotarat: <<ca o manifestatiune de recunostinta si de dragoste obsteasca catre augusta noastra Dinastie, sa solicite autorizatiunea prea inalta, ca acest asezamant sa poarte numele: SPITALUL “PRINCIPELE NICOLAE"p entru lucratorii fabricilor din Azuga si Busteni>>. Lucrarile au inceput la 1 septembrie 1911 si au continuat si in anul 1912. Astfel Spitalul asezat la mijlocul drumului intre Azuga si Busteni, in "Poiana Coltul Rosu" din Mosia Regala Clabucetul Baiului, a fost inaugurat in ziua de7 Octombrie 1912 si se compunea din: Pavilionul principal, pavilionul de boli infectioase, pavilionul de consultatii, morga si locuinta medicului. Evenimentele din vara anului 1913, cand Romania a fost implicata in cel de-al II lea Razboi Balcanic, au intarziat terminarea lucrarilor, finalizarea pavilionului de consultatii, alimentarea cu apa si instalatiile de incalzit si iluminat realizandu-se toamna tarziu. Anul 1925 este considerat anul finalizării lucrărilor de ridicare a spitalului conform planurilor executate dinainte. A functionat la inceput ca spital pentru tratarea si recuperarea ranitilor, victime ale razboiului, ulterior ca Sanatoriu TBC - Osteoarticular, iar incepand cu 1972 a functionat ca Spital Orasenesc cu 300 de paturi pe structura: 100 paturi pentru ortopedie-traumatologie (60 paturi adulti, 40 paturi copii) 160 paturi (adulti si copii) pentru sectia sanatoriala de tuberculoza-osteoatriculara 40 paturi (adulti si copii) pentru sectia contagioase. Incepand cu anul 2004 in temeiul legislatiei privind organizarea si functionarea Ministerului Sanatatii prevazuta in H.G.743/2003 si a OG.63/2002, precum si a Legii nr.48/2003 privind schimbarea sau atribuirea de denumiri, spitalul ia denumirea de "Spitalul Ortopedie-Traumatologie Azuga" avand la baza structura specifică -"monospecialitate": "Ortopedie-Traumatologie si de Recuperare ,Medicina Fizica si Balneologie".In prezent, Spitalul de Traumatologie si Ortopedie din Azuga este o unitate sanitara cu personalitate juridica, in subordinea Autoritatii de Sanatate Publica a judetului Prahova, amplasata pe Valea Prahovei, intr-o zona propice tratamentelor si recuperarilor medicale de specialitate. Dat fiind desinatia de monospecialitate a spitalului, precum si a faptului ca aplasamentul se gaseste intr-o zona de mare interes turistic, turismul montan si de agrement practicandu-se pe tot parcursul anului, adresabilitatea pacientilor este la un nivel ridicat, fiind singura unitate spitaliceasca de monospecialitate ortopedie-traumatologie situata pe Valea Prahovei.

3. Crucea comemorativă de pe muntele Gurga (altitudine 743 metri), de pe raza comunei Breaza, județul Prahova, a fost construită de Societatea Cultul Eroilor, Comitetul Central București.

Crucea a fost construită în anul 1929 din beton armat și tencuită în piatră artificială. Monumentul s-a ridicat în memoria eroilor pe care i-a dat Breaza pentru îndeplinirea idealurilor naționale de independență și libertate. De atunci, dealul Gurga a fost numit și „Micul Caraiman”, pentru asemănarea cu „fratele” mai mare și mai semeț, Caraimanul din Bucegi. Înălțimea crucii este de 10 metri astfel că se vede bine de pe drumul național București – Brașov dar și de la calea ferată. Durata construcției a fost de circa 2 luni și jumătate, costul manoperei fiind de 34807 lei, fără transportul materialelor. Costul total al crucii s-a ridicat la suma de circa 300000 lei, din care mare parte pentru transport, fiindcă a fost nevoie și de construcția unui drum de acces.

Fundația crucii este foarte masivă, realizată tot din beton armat, și are peste 3 metri adâncime. Pentru asigurarea stabilității solului, în jurul crucii, începînd cu anul 1932, s-au plantat mulți arbuști de mică înălțime dar cu rădăcini adânci. Noaptea crucea este luminată, bucurând privirea localnicilor și turiștilor.

4. Biserica nouă din Brebu, cunoscută ca și Biserica parohială a Parohiei Brebu II, cu hramul “Naşterea Maicii Domnului”, sau Biserica Brebu Megieșesc, s-a construit pe terenul donat de Ion Fota, Teodor Popescu şi Ion T. Săcuiu, din îndemnul şi contribuţia exemplară a preotului Nicolau Vasile şi cu contribuţia enoriaşilor din întreg satul.

Temelia s-a pus în ziua de Sfântul Gheorghe anul 1911 şi a fort ridicată din cărămidă lucrată manual în sat de meşteri zidari din Cornu. Soclul, ridicat la 1 metru peste nivelul actual de călcare şi treptele, sunt din piatră albă din cariera Stan Davidescu de pe Valea Doftanei. Acoperişul şi turlele au fost executate de meşteri din sat, după modelul celor de la Curtea de Argeş, sub conducerea lui Niculae Mănescu, fiind acoperite cu tablă galvanizată. Pictura a fost executată de profesorul pictor italian Gavriil Umberto Marchetii. Lucrarea începută s-a întrerupt din pricina izbucnirii Primului Război Mondial, când pătrunderea trupelor austriece a tulburat profund stabilitatea regiunii Prahova, şi s-a continuat după război, fiind finalizată abia în anul 1925. Tâmpla din lemn de stejar, cu icoanele respective, sculptată de meşterul G.M. Bobic din Bucureşti în anul 1913, a fost donată de preotul Nicolau Vasile. Sfinţirea lăcaşului de cult s-a săvârşit în ziua prăznuirii Sfântului Proroc Ilie şi tot cu acest prilej a fost înfiinţată şi parohia. Biserica a avut de suferit în urma cutremurului din 1940, ea fiind consolidată de preotul Ungureanu Gheorghe, cu ajutorul enoriaşilor, în anul 1947. Pictura a fost restaurată în anul 1950 de pictorul Boboleanu din Bucureşti. Clopotniţa, separată de Biserică, este construită din piatră şi cărămidă de enoriaşii Niţulescu Gheorghe şi Fodac C. Ion. Situat chiar lângă drumul spre Podul Cheii, turnul clopotniţei are două nivele, fiind construit din cărămidă, alternând pe alocuri din piatră de râu cioplită. Două clopote vestesc brebenilor slujbele şi toate celelalte rânduieli. Cel mai mic dintre ele nu are nici o inscripţie. Pe cel mai mare desluşim: „Pr. Gh. Ungureanu. Acest clopot a fost donat bisericii de preot Vasile Nicolau, Brebu, 1923. Returnat la Uzina Mecanică Câmpina de echipa condusă de Tudorache Ion din Brebu – 16 octombrie 1965” . Gardul este contruit în partea din faţă din piatră cu grilaj şi poartă de fier, din contribuţia preotului Ungureanu Gheorghe şi munca voluntară a enoriaşilor, în anul 1954. S-au primit ca donaţii icoana Sfântului Nicolae – din mozaic – lucrată şi donată de Antonio Foscalino din Italia – fost profesor la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti şi un policandru cu 12 lumini din sticlă de Murano, donat de colonelul Teodor Verescu din Bucureşti. Activitatea pastorală de zidire sufletească a creştinilor a fost dublată de o rodnică activitate administrativă, concretizată în următoarele lucrări: electrificarea şi împrejmuirea curţii bisericii, executarea trotuarului de la stradă şi a bordurii, introducerea încălzirii centrale în biserică, înlocuirea ferestrelor învechite, cu tâmplărie cu geam termopan, reparaţii capitale la acoperiş şi multe altele.

Biserica are o bogată activitate social-filantropică concretizată în desfășurarea unor parteneriate de asistenţă social-religioasă, încheiate cu grădiniţa şi creşa şi prin supravegherea predării orelor de religie în şcoală, paralel cu derularea programului ”Hristos împărtăşit copiilor”. Din programul social face parte şi sprijinirea copiilor instituţionalizaţi în casele special pregătite pe raza parohiei, precum şi susţinerea asistenţei religioase pentru deţinuţii din Penitenciarul Târgşor.

5. Bulevardul Carol nu este altceva decât vechiul nume al străzii centrale care traversează de la nord la sud stațiunea montană Bușteni, deci DN1, atât de cunoscut datorită aglomerației rutiere.

Strada a fost construită din porunca lui Vodă Bibescu, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în cadrul unei șosele Câmpina - Predeal și, în ciuda conflictelor turco-austriece, proiectul a fost finalizat destul de repede.

Se pare că inițial acest drum comercial s-a numit Calea Brașovului, dar după venirea pe tronul țării a regelui Carol I de Hohenzollern și mai ales după sprijinul dat de Majestatea Sa localității (mai ales la construirea bisericii), bulevardul principal i-a purtat numele.
6. Palatul Băilor Comunale (devenite apoi Municipale) a reprezentat un exemplu tipic de rezolvare balcanică a unei probleme de administrație locală.

La mijlocul secolului al XIX-lea, igiena nu era una din prioritățile ploieștenilor și exista un număr redus de locuințe dotate cu băi. Așa că pe la 1870-si-ceva, Radu Stanian, dupa ce facuse cateva afaceri la limita moralității de unde rezultase o sumă de bani destul de consistentă, a hotărât să ridice un local al bailor. L-a angajat pe Christian Kertch, iar acesta a întocmit planurile unui imobil în stil neogotic și a unei instalații foarte bine pusă la punct. Locul unde urma să se construiască se afla în Piata Lemnelor, pe locul unde astăzi se află blocurile comuniste de pe strada Gh. Lazar (între actualul muzeul de istorie și parcul Nichita Stanescu). Lucrurile nu au ieșit exact cum vroia Stanian, iar Kertch a plecat, fiind astfel nevoit să-l angajeze pe Toma N. Socolescu, iar arhitectul a schimbat planul, transformand clădirea în stil neo-clasic. Imobilul a fost ridicat între anii 1878-1879. Totusi, problemele financiare l-au depasit pe fostul primar al Ploieștilor, dar beneficiind la acea vreme de poziția sa de consilier local, a oferit localul administrației locale. Primăria, în frunte cu C.T.Grigorescu, a acceptat, dar la un preț mai mic decât cel cerut de Stanian, actele s-au semnat, și bineînțeles că după foarte scurt timp, tot primăria a acceptat o mărire a facturii, așa că s-a ajuns în jurul prețului inițil cerut. Au urmat apoi finisările și amenajarea interioară, iar in 1881 Palatul Bailor Comunale a fost deschis. Inițial, doar în partea nordică era rezervată băilor, în timp ce partea sudică a avut diferite utilizări: a fost mai întâi local de școală (până în 1898), pentru clasele Liceului Petru si Pavel care nu mai aveau loc în vechiul local al institutiei. După plecarea acestor instituții, spatiul a fost ocupat de tipografia Lumina a lui Dumitru Toboc. În perioada interbelică, mai exact în 1921, aici s-a deschis Biblioteca Municipala, din initiativa unor ploiesteni de seama, precum Toma T. Socolescu, Dumitru Munteanu-Ramnic sau I.A. Bassarabescu. În perioada celui de-al doilea razboi mondial, la parter a functionat magazinul ”Transnistria” unde se vindeau produse realizate în teritoriul de dincolo de Nistru, administrat temporar de români. Băile funcționau în perioada interbelică după un program ușor ciudat: erau deschise 2 zile pe saptamană femeilor și 4 zile și jumătate (duminica doar până la prânz) bărbaților. Apoi în perioada comunistă, când băile s-au extins și în aripa de sud, situația s-a schimbat: partea nordică a rămas a bărbaților, pe când cea sudică a fost rezervată femeilor. La intrare se afla o casierie unde spuneai ce servicii dorești și apoi plăteai pentru ele – erau dușuri, săli de baie (cu cada), săli de abur și sali de masaj.

La parter erau vestiarele, iar la etaj camere de imbaiere. Ploieștii fiind un oraș industrial, al oamenilor muncii, trebuia să capete un aspect socialist, pe măsura vremurilor și a ideologiei. Prin urmare, în anii 50 s-a întocmit un proiect de sistematizare a centrului orașului, iar în 1955-1956 lucrările de demolare au început. Printre primele clădiri care au căzut a fost și Palatul Bailor. Pe acest amplasament s-au ridicat blocurile monotone care exista si azi, cunoscute ca fiind zona ”la tarabe” sau ”intre blocuri”.

xxx

UN AFORISM PROPRIU

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O PASTILĂ DE UMOR

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_________xxx_________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Take Ionescu

Partidul Conservator Democrat 3 februarie 1908

Take Ionescu, nume real Dumitru Ioan, a fost un om politic, avocat și ziarist român, care a deținut in anii 1921 – 1922 funcția de prim-ministru al Românie. El s-a născut în data de 13/25 octombrie 1858 la Ploiești, într-o familie de aromâni din Macedonia și a decedat la data de 21 iunie 1922 la Roma, mormântul său poate fi văzut astăzi la Mănăstirea Sinaia. De-a lungul vieții a folosit mai multe nume (Dumitru G. Ioan, Dimitrie G. Ioan, Dimitrie G. Ionescu, Demetru G. Ionescu, etc.), pentru ca odată cu intrarea în viața politică să se oprească la numele pe care avea să-l folosească până la moarte, Take Ionescu. A studiat la Liceul Sfântu Sava din București și apoi la Universitatea de Drept din Paris. Întors în țară a ales să devină avocat, înscriindu-se în baroul Ilfov. A fost membru al partidelor: Național Liberal (din 1883), Conservator (1891) și Conservator-Democrat (fondat chiar de el în 1908) .Pe parcursul carierei sale politice, Take Ionescu a ocupat o serie de poziții ministeriale, cum ar fi:

ministru al instrucțiunii publice și cultelor (1891-1898)
ministru de finanțe (1904-1907)
ministru de externe (1912-1914)
președinte al Consiliului de Miniștri (1921-1922).

Take Ionescu a activat și în presă, conducând sau colaborând la publicațiile: Românul, Epoca, Dreptatea, Timpul, Constituționalul, Conservatorul, Acțiunea, Universul, Evenimentul, La Liberte și La Roumanie.La alegerile generale din 1884, Take Ionescu este ales, pentru prima oară, deputat pe lista PNLîn colegiul III Ilfov (ales de țăranii cu drept de vot conform sistemului de vot cenzitar). La alegerile parțiale din 1897 este reales deputat dar în colegiul Teleorman. Take Ionescu a fost un susținător al intrării României în Primul Război Mondial de partea Antantei. La 10 iulie 1917 a avut loc o remaniere guvernamentală, în urma căreia Partidul Conservator Democrat, condus de Take Ionescu a fost cooptat la guvernare, participând la votarea și aprobarea principalelor legi care vor reglementa societatea postbelică: legea reformei agrare și legea votului universal. Take Ionescu a fost una din personalitățile marcante ale vieții politice românești, de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În amintirea fruntaşului conservator Take Ionescu (1858 - 1922), într-o piaţetă special amenajată pe bulevardul cu acelaşi nume, în apropierea Pieţei Lascăr Catargiu (Piaţa Romană), a fost dezvelit în data de 21 iunie 1931 un monument ce îl reprezenta pe acesta în picioare arătând cu mâna dreaptă către Transilvania. Opera sculptorului Ernest Dubois a fost aşezată pe un soclu cilindric înalt, împodobit cu altoreliefuri, prins pe o platformă între două nuduri mari răsturnate pe spate care simbolizau Nistrul şi Tisa. Acest monument, ca si multe altele, a fost demolate de către regimul comunist în anul 1958, în plină epocă proletcultistă.

Partidul Conservator-Democrat a fost un partid politic din România care a activat între 3 februarie 1907 și 21 noiembrie 1922. De-a lungul timpului a mai purtat următoarele denumiri: Partidul Democrat, Partidul Conservator Naționalist sau Partidul Conservator Unionist. Partidul Conservator Democrat s-a înființat la 21 noiembrie 1908, prin desprinderea unei aripi din Partidul Conservator, condusă de Take Ionescu, având ca scop declarat crearea celui de-al treilea partid de guvernământ, menit să întrerupă ciclul „rotativei guvernamentale” dintre conservatori și liberali. Baza electorală a partidului era constituită, în special din reprezentanți ai micii burghezii (comercianți, proprietari mici și mijlocii de averi imobiliare și mobiliare, industriași, țărănime înstărită, etc.), și ai profesiunilor liberale (avocați, profesori, medici, etc.). Un alt segment important de susținători ai partidului condus de Take Ionescu a fost constituit din funcționarii de stat și „proletariatul intelectual urban” – absolvenții de studii liceale și superioare care nu puteau fi absorbiți de o piață a muncii insuficient dezvoltată. Esența programului politic al noului partid era, după cum spunea unicul său președinte, Take Ionescu, „așezarea ideilor conservatoare pe temelia democratică a țării”. În practică, această viziune politică, s-a concretizat în adoptarea unor soluții de conjunctură, oscilând între ideile conservatoare și cele între cele liberale. Programul politic al partidului, adoptat la congresul de înființare din 1908, a fost revizuit de mai multe ori: la congresul din 1910, apoi în 1913 când a acceptat propunerea liberalilor de revizuire a Constituției, cuprinzând exproprierea și extinderea dreptului de vot, sau în 1919 când a fost adaptat noilor realități politice postbelice. Partidul a fost legat indisolubil de liderul său, Take Ionescu, care l-a condus pe toată durata existenței sale. Ascensiunea sa inițială a fost una foarte rapidă, partidul reușind să câștige marea majoritate a alegerilor parțiale desfășurate în perioada 1908-1910, devansând detașat Partidul Conservator din care se desprinsese. Cu toate acestea, regele Carol I refuză să recunoască această nouă realitate politică și să renunțe astfel la sistemul alternativei liberali-conservatori la guvernare, și nu îi va încredința niciodată Partidului Conservator-Democrat sarcina de a face guvernul. Partidul va participa la guvernare, în guverne de coaliție, cu conservatorii, între 1912-1914, cu liberalii între 1916-1918, sau cu Liga Poporului, între 1919-1920. Singura dată când Partidul Conservator-Democrat a dat singur guvernul a fost în perioada 17 decembrie 1921 - 19 ianuarie 1922, când președinția Consiliului de Miniștri a fost asigurată de Take Ionescu. Electoratul era alcătuit, în principal, din avocați, profesori, funcționari, comercianți, medici, proprietari mici și mijlocii de averi imobiliare și mobiliare, țărănime înstărită. Structura internă a partidului era formată din organizații de cluburi regionale cu un număr diferit de membri, cu comitete ale căror sedii se aflau în orașele reședință de județ, și un club central la București.

U.G.I.R. 1903

100 de ani de la fondarea instituției patronale din România 1903 - 2003

Uniunea Generala a Industriașilor din România (U.G.I.R.) și-a făcut simțită prezența în viața economică a României încă de la începutul cristalizării activității industriale. Astfel la 23 martie 1891 un grup de industriași din București pune bazele Asociatiei “Industria”, ocazie cu care se manifestă primele luări de poziție în favoarea încurajării și protejării industriei naționale. La data de 27 ianuarie 1903, Asociația “Industria” ia denumirea de Uniunea Generala a Industriașilor din România (U.G.I.R.) mărindu-și aportul la dezvoltarea economică a țării. În perioada interbelică, bazându-se pe o structură organizatorică solidă și pe aportul gândirii și acțiunii celor mai puternici industriași ai perioadei, U.G.I.R. a contribuit la o înflorire fără precedent a activității industriale, ceea ce a reprezentat un aport substanțial la creșterea avuției naționale și impunerea României ca un partener important în operațiunile de comerț exterior ale vremii. Începand cu anul 1924, U.G.I.R. devine membru fondator al Organizației Internaționale a Muncii de la Geneva. În perioada interbelică UGIR a deținut o poziție cheie, reușind ca printr-o politică permanent adaptată situațiilor create, să-și aducă un aport substanțial la sprijinirea materială a acțiunilor militare ale României, reușind menținerea independenței economice totale a țării în acea perioadă grea. Odată cu instaurarea puterii comuniste, activitatea U.G.I.R. a cunoscut un puternic regres ca urmare a unor acțiuni brutale de impunere a mecanismelor noului sistem economic bazat pe centralism și pe proprietatea statului. În anul 1948, printr-o Hotărâre a Consiliului de Ministrii, UGIR este desființată, iar membrii sunt supuși la numeroase persecuții și privațiuni, unii din ei fiind chiar suprimați. După evenimentele din Decembrie 1989 UGIR își reia activitatea (27 septembrie 1992). Uniunea Generală a Industriașilor din România – U.G.I.R., este o organizație patronală națională de tip confederativ. De la reluarea activității, UGIR a luptat pentru promovarea în relațiile economice a liberei inițiative și a principiului concurenței loiale cu scopul realizării în România a unei economii de piață de succes, a unei economii reale cu capital majoritar privat.

Sediu central al UGIR este situat în București, pe strada George Enescu, numerele 27 – 29, sectorul 1. Palatul Uniunii Generale a Industraișilor cuprinde cuprinde un ansamblu de birouri, săli de primire, sală de conferinţe, săli de expoziţie şi anexe, fiind o construcţie cu două subsoluri, parter şi cinci etaje, ultimul în retragere. Compus din două laturi dublu tract, imobilul are un plan în L cu laturile sensibil egale şi capetele încheiate cu două calcane în unghi. Pe nivelul curent, corpul orientat spre sud (strada George Enescu) are încaperile majore (4 birouri generos dimensionate - două la aliniament și două în retragere) orientate spre faţada principală, întorcând spre faţada de nord un singur birou, casa scării şi două încăperi anexe. Latura orientată spre curte cuprinde pe ambele laturi birouri de dimensiuni mai mici, încheindu-se cu volumul scării secundare. Corpurile se intersectează în dreptul scării principale, fără marcarea articulaţiei. Tratarea faţadelor accentuează imaginea unui volum compact dominat de plinuri. Faţada principală, compusă simetric are ţn centru ordinul colosal al celor patru coloane fără capitel ce se ridică pe înalţimea a patru etaje. Pe cele două plinuri laterale, ferestrele dispuse în ax, sunt cuprinse într-un ancadrament continuu ce accentuează verticala. Întoarcerea pe latura de vest a acestui plin decrosat, contribuie la masivitatea volumului. Compoziţia faţadei principale este susţinută de şase panouri, amplasate pe plinurile dintre ferestre, cu basoreliefuri reprezentând munca fizică, operă a sculptorului Mac Constantinescu. Ferestrele etajului întâi şi accesele sunt prevazute cu grilaje ornamentale Art-Deco. Faţada secundară se compune din trei elemente principale : plinul major situat spre colţul de sud vest, cu câte un singur gol axial pe primele două niveluri ; planul central al corpului de birouri cuprinzând la cota inferioară o suită de ferestre verticale, separate de coloane angajate unificate printr-un antablament şi planul scării secundare cu un gol axial vitrat vertical continuu şi cornişa înălţată la nivelul ferestrelor etajului în retragere. Faţadele posterioare exprimă raporturile plin gol rezultate din organizarea planului. Nivelul în retragere al etajului cinci are cornişa suprainălţată, citindu-se ca un antablament general. Materialul de finisaj al faţadei principale (cuprinzând şi întoarcerea timpanului pe colţul de sud-vest) este travertinul de Deva. Celelalte faţade sunt finisate cu tencuială cu praf de piatră. La interior holul principal şi casa scării principale sunt placate cu travertin având pardoseli de marmură.

Congresul XII - U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist)

Uniunea Tineretului Comunist (cunoscută și prin acronim U.T.C.) a fost organizația de tineret şi rezerva de militanţi a Partidului Comunist Român. Sus am aplicat stema Uniunii Tineretului Comunist din România, iar mai jos carnetul de membru și drapelul U.T.C..

În timpul Republicii Populare Române, organizaţia s-a numit Uniunea Tineretului Muncitor (acronim U.T.M.) Ea a fost întemeiată în anul 1922. În anul 1967 număra 2250000 de membri, adică 11,78% din populația României. Prin Uniunea Tineretului Comunist s-a urmărit înregimentarea tineretului din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. Tineretul era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. Ideologii comunişti împărtăşeau credinţa că orice ființă umană poate fi transformată radical în urma unui intens proces de manipulare prin propaganda de masă. Această credinţă a comuniștilor era întărită de supoziţii sumbre despre natura umană şi a societăţii. Exista siguranța că, pe scară largă, la nivel social, utilizând instrumente coercitive şi de control, omul poate fi schimbat, supus, subordonat, mai ales tineretul în formare. Marxism-leninismul amesteca fascinaţia faţă de mulţime cu teama şi neîncrederea faţă de aceasta. Acest lucru se observă foarte bine în atitudinea faţă de tineri. Din cauza legăturilor slabe cu vechiul regim, aceștia apăreau ca ipostazierea perfectă a „omului nou” şi ca masă de manevră ideală. Totuși, erau trataţi cu infinită suspiciune. Reţeaua de organizaţii comuniste s-a întins cu precădere spre categoriile de populaţie de care regimul îşi lega interesele. Totodată, acestea erau suspectate ideologic: tinerii, ţăranii, intelectualii, soldaţii şi muncitorii. După spusele lui Lenin, pentru regimul comunist, aceste organizaţii aveau menirea de a funcţiona pe post de „curele de transmisie” între Partidul Comunist şi popor. Stalin a adoptat aceleaşi idei. El considera că, din rândul organizaţiilor de masă, trebuie să facă parte: asociaţiile fără partid ale femeilor, organele de presă, uniunile de tineret, sindicatele, cooperativele, organizaţiile de fabrică şi uzină. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist din România a fost constituită după modelul sovietic. Prin această organizaţie se reuşea îndoctrinarea masivă a tinerilor, precum şi implicarea acestora în activităţile regimului. Se urmărea ca, după terminarea studiilor, tineretul să servească partidului. Uniunea Tineretului Comunist a fost o organizație de tineri creată de către Partidul Comunist din România. Prin aceasta se urmărea înregimentarea tineretului român, din fabrici, universități, școli, unități militare, în vederea transformării acestuia într-un susținător fidel al regimului dictatorial. În cadrul UTC, tineretul român era supus unei educații în spiritul marxist-leninist și unui învățământ politic. Se încerca chiar anularea gândirii individuale a tinerilor. Aceștia luau cunoștință numai despre realizările mult exagerate ale partidului. În mai toate scrierile din perioada comunistă, cu privire la Uniunea Tineretului Comunist, se evidenția importanța pe care aceasta o juca în rândul tuturor tinerilor. UTC se afla sub conducerea Partidului Comunist Român. Conducerea comunistă aprecia UTC ca fiind acea organizație care reușește mereu să-și găsească loc în fruntea luptei maselor de tineri. Aceștia, alături de întregul popor, au acţionat pentru afirmarea năzuinţelor de unitate şi independenţă naţională, de progres social şi prosperitate economică a patriei.

Set 4 jetoane - Scule - Uzinele Gheorghe Gheorghiu Dej

Jetoanele sunt piese din metal sau alte materiale nemetalice, asemănătoare ca formă şi ca dimensiune monedelor și sunt folosite pentru declanșarea unui automat de muzică, pentru procurarea unor băuturi sau mici obiecte, ori pentru acces într-o anume incintă, etc. Pe unele jetoane este înscrisă chiar şi o valoare, sau numele unei firme, magazin, localitate, etc. În cazuri deosebite jetoanele sunt folosite şi ca număr de ordine. În mod cu totul special ele au fost precursoarele monedelor metalice, fiind folosite pentru efectuarea unor plăţi pe plan local şi uneori ele reprezintau o sumă încasată de membrii unor consilii de administraţie ale unor societăţi, pentru participarea la ședinţe, şi care, ulterior, erau schimbate la casierii în monedă adevărată. Piesa de mai sus s-a realizat la comanda Uzinelor Gheorghe Gheorghiu Dej (se pare că e vorba de niște farbrici bucureștene care au purtac cândva acest nume), secția sculărie. Presupun că acest jeton se distribuia pe bază de semnătură fiecărui muncitor nou angajat în secția sculărie a fabricii. Acesta se prezenta deîndată la magazia fabricii de unde primea setul de scule necesare în activitatea sa, doar după ce preda jetonul. La plecarea în concediu sau la desfacerea contractului de muncă acesta preda tot setul de scule la magazie, își reprimea jetonul pe care îl preda pe baza de semnătură la biroul personal al fabricii. Astfel lucrătorul manifesta griă sporită în păstrarea și folosirea sculelor de serviciu.

Această fabrică este urmașa atelierului de confecții fondat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în anul 1861 pentru nevoile de echipare ale oștirii române. Din 1923 aceast unitate de produceție devine Atelierul Central de Confecții al Armatei, dispus pe platoul Cotrocenilor (ulterior Administratia Publica Autonoma de Confectii a Armatei - APACA) cu condiții de muncă foarte grele. Pe 24 Decembrie 1947 Gheorghe Gheorghiu Dej vizitează atelierele și neplăcut impresionat decide construirea unei noi întreprinderi, modern înzestrată. După nici trei zile inginerii și-au început treaba iar lucrările propriu zise au început pe 24 ianuarie 1948, iar inaugurarea oficială s-a făcut în data de 1 mai 1948, într-un timp record. Echipa de arhitecți a a fost compusă din: M. Alifanti, H. Stern, A. Damian, G. Pavlu, I. Şerban, I. Ghica-Budesti și V. Krohmalnic, iar echipa de ingineri a fost formată din: Emil Prager, Tiberiu Eremia și Emil Calmanovici. Obiectivul economic s-a realizat în 97 de zile de către 600 muncitori calificaţi şi 1150 brigadieri UTM-işti, lucrând în trei schimburi. Clădirea fabricii, de 180 de metri lungime şi 18 metri lăţime, era compusă din parter şi patru etaje, construcţia înghițind o mie de vagoane de materiale.

Ultra Race România 2024 - 250 km

Where Legend Meet (Aici întâlnești legenda)

Piesa de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și / sau câștigătorilor la acțiunea sportivă Ultra Race România 2023.

În calendarul acestei acțiuni sportive generale au loc multiple competiții de traseu, plimbare, semi maraton sau maraton organizate într-un an calendaristic în cele mai frumoase zone din Munții Carpați, Delta Dunării și marile orașe ale țării noastre. Maratonul este o probă sportivă de alergare pe distanță lungă, cu o distanță oficială de 42,195 km, care se aleargă de obicei pe șosea. Evenimentul este numit după legenda soldatului grec Phidippides, un mesager care a adus la Atena vestea victoriei din Bătălia de la Maraton. Acuratețea istorică a acestei legende este pusă la îndoială, fiind contrazisă în special de relatările lui Herodot. Maratonul a fost unul dintre sporturile de la Jocurile Olimpice moderne din anul 1896, deși distanța nu a fost standardizată până în 1921. Mai mult de 800 de astfel de curse se desfășoară în întreaga lume în fiecare an, marea majoritate a concurenților fiind sportivi amatori. Maratoanele mai mari pot avea zeci de mii de participanți. Se înțelege că semi maratoanele se desfășoară pe jumătate din distanța unui maraton, adică 21 kilometri.

Atletismul apare in Romania la sfarsitul secolului XIX, la initiativa studentilor care studiau in tarile occidentale. In timpul vacantelor, acestia promovau atletismul organizand competitii de alergari, sarituri si aruncari. Primul concurs organizat de atletism are loc in 1882 la Bucuresti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava si Matei Basarab. Treptat, creste interesul pentru activitatea sportiva, in general, si atletism, in particular. Se organizeaza curse care atrag un numar mare de concurenti, se contureaza o literatura de specialitate si sunt organizate competitii pe criterii de varsta. Mai mult, cu prilejul serbarilor scolare sunt introduse intreceri la alergari si sarituri la mai multe licee din diverse orase. In 1912, se infiinteaza Comisia de atletism, alergari pe jos si concursuri, parte din Federatia Romana a Societatilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federatiei Romane de Atletism (FRA), a 19-a federatie pe lista mondiala, care in 1923 se afiliază la IAAF.Primele Campionate Nationale ale Romaniei sunt organizate in 1914, la 16 probe, si se adreseaza doar barbatilor. Un an mai tarziu, in 1915, se inaugureaza la Bucuresti primul teren de atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Abia din 1922, femeile vor avea propriile competitii, iar trei ani mai tarziu vor fi organizate primele Campionate Nationale feminine, precum si primele Campionate pentru juniori. In 1928, la Jocurile Olimpice de la Amsterdam, o delegatie a Romaniei formata din 10 atleti si 2 atlete participa pentru prima data la o astfel de competitie, iar in acelasi an debuteaza Campionatele Universitare din Romania. In 1930, la Atena, atletii romani se claseaza pe locul al doilea, la prima editie oficiala a Jocurilor Balcanice, iar in 1934, la editia inaugurala a Campionatelor Europene, participa 4 atleti romani. In 1937, FRA organizeaza, pentru prima data in Romania, Jocurile Balcanice, iar in 1948debuteaza seria Campionatelor Internationale ale Romaniei, nelipsite din Calendarele Anuale ale FRA. Incepand cu anul 1952, atletii romani participa cu regularitate la toate marile competitii mondiale si europene si scriu, cu fiecare medalie, istoria atletismului romanesc.

Insigna - Poliția română

Politia română face parte din Ministerul Afacerilor Interne si este institutia specializata a statului, care exercita atributii privind apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei, a proprietatii private si publice, prevenirea si descoperirea infractiunilor, respectarea ordinii si linistii publice, în conditiile legii. Activitatea Politiei Române constituie serviciu public specializat si se realizeaza în interesul persoanei, al comunitatii, precum si în sprijinul institutiilor statului, exclusiv pe baza si în executarea legii. Teritorial, Poliția română este organizată în Inspectorate județene de poliție și Direcția generală de poliție a municipiului București.

Primele atestări privind Poliția Română datează din vremea lui Neagoe Basarab sau a lui Mihai Viteazu (crearea instituției agiei), continuă cu domnia lui Mihai Şutzu (organizarea pazei Capitalei, emiterea primelor acte de identitate și reglementarea portului armelor) iar din anul 1806, organele de pază și ordine din Capitală primesc denumirea generică de POLIȚIE. In anul 1821 Tudor Vladimirescu acorda scutiri de taxe și impozite celor însărcinați să mențină ordinea publică și să apere proprietatea cetățenilor, iar în 1831, prin Regulamentele organice, atribuțiile poliției sunt extinse. În timpul Revoluției de la 1848 are loc reorganizarea poliției, prin apariția instituției șefului poliției Capitalei căruia i se subordonează Guardia municipală. La 9 iunie 1950 domnitorul Ghica Vodă emite “Cronica polițienească” prin care, în cele 158 de articole, erau reglementate sarcinile “înaltei poliții” și "obișnuitei poliții”, ceea ce a constituit momentul creării primei structuri centrale cu atribuții în organizarea și coordonarea activităților polițienești. Începând cu Legea de organizare a poliției, a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascăr (1 aprilie 1903) și de Legea pentru organizarea poliției generale a statului (8 iulie 1929), competențele organelor de poliție sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului mult mai bine reglementate.

Prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înființează MILIŢIA, apoi, prin Decretul - Lege nr. 2/27 decembrie 1989 se reînființează Poliția Română ale cărei competențe vor fi reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 și prin Legea 218 din 23 aprilie 2002. Deci Miliţia este denumirea nouă a Poliţiei, în regimul comunist.

_____________ooOoo_____________

CARTELĂ DE RAȚIONALIZARE

A BUNURILOR DE LARG

CONSUM ÎN COMUNISM