Ro - M - oN 154

 

1. În data de 5 noiembrie 2024 Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic o monedă din aur cu tema Operațiunii ,,Neptun”. Aversul monedei prezintă Mănăstirea Tismana, locul unde a fost evacuat Tezaurul Băncii Naționale a României în anul 1944, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „100 LEI” și anul de emisiune „2024”, iar reversul monedei redă portretele și numele lui Constantin Angelescu și Ion Lapedatu, guvernatori ai BNR, Palatul Vechi al Băncii Naționale a României în fundal și inscripția OPERATIUNEA ,,NEPTUN”. 

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

• data emiterii – 5 noiembrie 2024
• emitent – Monetăria Statului la comanda BNR (Banca Națională a României)
• tema – Operațiunea “Neptun”     
• valoarea – 100 lei
• metal (compoziție) – aur
• titlu – 90%
• forma – rotundă
• diametrul – 21 milimetri
• greutatea – 6,452 grame
• cant – zimțat
• calitate – proof
• tiraj – 1000 exemplare
• prețul unitar de achiziție, fără TVA, de la magazinele B.N.R. din București, Cluj, Craiova, Constanța, Iași și Timișoara -  4200 lei

Mănăstirea Tismana este cel mai vechi așezământ monahal din Țara Românească, având un rol primordial în menținerea credinței ortodoxe de-a lungul a peste 600 de ani. Mănăstirea se află pe teritoriul orașului Tismana din județul Gorj, la 36 kilometri depărtare de municipiul reședință de județ - Târgu-Jiu. Mănăstirea Tismana este așezată pe un vârf de stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite și stâncoase, lângă gura Peșterii Sfântului Nicodim și de sub ale cărei ziduri izvorăște apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de aproximativ 40 de metri în râul Tismana. Celebrul călător – diaconul Paul de Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei, a vizitat mănăstirea Tismana în iulie 1657 și menționează în cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”, printre altele: "În adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această țară, nici în alta, prin frumusețea locului și a așezării, prin mulțimea apelor sale și întărirea pe care o are, ajutată și de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.” Ctitorul mănăstirii este Cuviosul Nicodim cel Sfințit de la Tismana (1310–1406) – lui îi aparține alegerea arhitecturii și a decorațiunilor acesteia. Construcția din zid a fost realizată cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi: Radu I (1377–1383) și fiii acestuia Dan I (1383–1386) și Mircea cel Bătrân (1386–1418). Biserica Mănăstirii Tismana a fost sfințită la 15 august 1378, având hramul "Adormirea Maicii Domnului", fapt întărit documentar de hrisovul Voievodului Dan I din anul 1385, 3 octombrie, care se păstrează și astăzi. Ea este construită în stil bizantin, plan triconc, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe naos, pronaos și pridvor și este susținută de contraforți și de pridvorul ce înconjoară pronaosul și o parte din naos.  La Tismana, picturi murale cu o valoare artistică deosebită, executate de Dobromir cel Tânăr din Târgoviște, în 1564, împodobesc pronaosul; din 1732, executate de echipa Ranite Grigorie, în naos, repictată în frescă de Dumitru Diaconu, în 1766; aici s-a nevoit și înduhovnicit Cuviosul Nicodim de la Tismana (1406), de neam valah. Actuala biserică este o construcție mult schimbată din anul 1855, clădită în stil romanic, cu elemente de decorație neogotică.

Atrage atenția faptul că spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial,când contra ofenssiva sovietică ajunsese în Basarabia, tezaurul Bancii Naționale a României a fost ascuns la Mănăstirea Tismana. Mai întâi a fost ascuns în una din pivnițele din subsol. Considerându-se loc nesigur, s-a amenajat un spațiu în Peștera Mănăstirii, în ciuda evenimentelor de după 23 august 1944 când sovieticii instituiseră o supraveghere cruntă asupra întregii țări. În zilele de 14-16 septembrie 1944 acțiunea se terminase în cel mai mare secret iar în grota a doua au fost depozitate: monezi: 1641 casete in greutate bruta de 82742,56 kg, din care 67575,6 kg aur; lingouri tip international: 1372 casete in greutate bruta de 73495,575 kg, din care 67761,31306 kg aur; lingouri tip standard: 1022 casete in greutate bruta de 56007,170 kg, din care 54337,07480 kg aur. Pe lângă depozitul BNR mai fuseseră ascunse și 51 casete de aur polonez, in greutate bruta de 3057,450 kg. Era o parte din aurul pe care polonezii (cu care ne învecinam) ni-l lăsase în păstrare, înainte de invadarea lor, în 1939, de către nemți. Cealaltă parte a tezaurului polonez fusese transportată direct în străinătate, pe la Constanța. „Operaţiunea Neptun” sau „Tismana”, desfăşurată în anul 1944. Atunci, Banca Naţională a României, în colaborare cu Guvernul, Armata, CFR şi Mitropolia Olteniei, a organizat adăpostirea în secret a celor 242 de tone de aur din tezaurul BNR, împreună cu trei tone de aur din tezaurul Poloniei, aflat în tranzit prin România. Întreaga cantitate de aur a fost păstrată până în 1947 în peştera din apropierea Mănăstirii Tismana. Peştera de lângă Mănăstirea Tismana a adăpostit, în acei ani tulburi, peste 200 de tone de aur, tezaurul fiind ascuns de teamă că piesele de o valoare inestimabilă să nu ajungă în posesia ruşilor. „În luna septembrie 1944, într-o Românie ocupată de Armata Roşie, aşa-zis prietenă, Consiliul general al BNR lua încă o decizie salvatoare, aceea de a muta Tezaurul în peştera din apropierea mănăstirii. Având acordul mitropolitului Olteniei şi ajutor din partea soldaţilor Detaşamentului «Neptun», trimişi la Tismana pentru asigurarea misiunii de pază, funcţionarii băncii au depus aurul în grotă, unde a fost păstrat până în februarie 1947, când trei garnituri ale CFR au transportat întreg Tezaurul la Bucureşti”, relatează guvernatorul BNR Mugur Isărescu, în volumul „Odiseea aurului BNR - Tismana 1944 - 1947”, lansat şi tipărit sub îngrijirea Băncii Naţionale. „Operaţiunea Neptun” a devenit publică după 50 de ani, când secretarul general al BNR, Cristian Păunescu, împreună cu directorul sucursalei Gorj a Băncii Centrale, Gheorghe Birău, şi cu istoricul Marian Ştefan, a început reconstituirea acelor evenimente cu ajutorul documentelor păstrate în arhiva generală a BNR. În data de 25 ianuarie 2007, conducerea BNR a luat decizia de a amenaja în peştera de la Mănăstirea Tismana un Muzeu al Tezaurului Băncii Naţionale a României. Iniţiativa Băncii Naţionale a avut susţinerea părintelui Irineu Ion Popa, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, precum şi a sfântului aşezământ monahal de la Tismana, stăreţit de monahia Antonia Popescu.

Constantin Angelescu a fost un politician și economist român, guvernator al Băncii Naționale a României în trei rânduri: în 1931; 1931–1934 și în 1944, care s-a născut în anul 1883 la București și a decedat în anul 1973 tot la București. În timpul primului mandat, a fost împușcat de cinci ori de un legionar și a scăpat ca prin minune cu viață. A fost pe rând, membru în partidele Conservator Democrat și apoi Național Țărănesc. În ultimul mandat, a supervizat adăpostirea tezaurului României la Mănăstirea Tismana în timp ce țara era în curs de a fi ocupată de Armata Roșie la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial. Alte inițiative ale guvernatorului BNR Constantin Angelescu au fost:

• introducerea monopolului BNR asupra comerțului cu aur și devize, în condițiile crizei economice
• inițierea proiectelor pentru construirea unui nou local la BNR
• Semnarea actului prin care BNR donează statului român imobilul Școlii Române din Roma 

Constantin Angelescu a deținut mai multe proprietăți, inclusiv un conac în satul Bucșani din sudul României (astăzi în județul Giurgiu), care i-au fost confiscate de regimul comunist.

Ion I. Lapedatu a fost un economist și om politic român, ministru de finanțe al României (1926 - 1927), guvernator al Băncii Naționale a României (1944 - 1945) și membru de onoare al Academiei Române (din 1936), care s-a născut în data de 14 septembrie 1876 la Cernatu Săcelelor (azi – Săcele, jud. Brasov) și a decedat la dat de 24 martie 1951 în București. A fost fiul lui Ioan Alexandru Lapedatu, reputat profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Greco-ortodox Român din Brașov (azi Colegiul Național “Andrei Șaguna”), poet, prozator și publicist român transilvănean. A avut un frate geamăn, pe Alexandru I. Lapedatu, istoric, politician și președinte al Academiei Române. Gemenii au rămas orfani de tată la vârsta de un an și jumătate.  A urmat școala primară între 1883-1888, mai întâi în comuna natală, apoi la Brașov. Gimnaziul îl începe la Iași, unde mama lui se recăsătorise după moartea tatălui. După doi ani revine la Brașov și se înscrie la Gimnaziul Superior, apoi la Școala Reală, continuându-și studiile la Școala comercială superioară obținând bacalaureatul „cu distincție” în iunie 1898. În același an i se acordă burse de către Fundația Gojdu și Societatea „Transilvania”care îi permit să se înscrie la Academia Orientală Comercială și la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității din Budapesta; în paralel urmează cursurile Seminarului pentru profesori la școlile comerciale superioare.După obținerea diplomei de absolvire la Universitatea din Budapesta, Ion I. Lapedatu refuză oferta unei catedre de profesor la Buda, preferând să revină în Ardeal unde ocupă funcția de al doilea secretar la ASTRA Sibiu (1904-1905). În 1906 este angajat secretar la banca „Ardeleana” Orăștie, apoi după practici succesive la bănci din Sibiu, Cluj, Budapesta și Viena este ales director al băncii. În 1911 devine director al proaspăt înființatei „Bănci Generale de Asigurare”, Sibiu. În ianuarie 1922 a fost numit profesor titular al Catedrei de finanțe publice și private la Academia de Înalte Studii Comerciale și Industrie din Cluj, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1938. Ion I. Lapedatu a făcut parte din numeroase consilii de administrație, între care la Banca Albina din Sibiu, la Fundația Gojdu și din 1925 la „SONAMETAN”, societatea de importanță națională constituită pentru exploatarea gazului metan în Transilvania, la care a devenit mai târziu președinte al consiliului. Din 1928 până în 1944 a fost director, apoi Vice-Guvernator și în final Guvernator al Băncii Naționale a României (BNR).Ion I. Lapedatu a dovedit talent politic încă din anii studenției. În 1902, a fost ales Președinte al Societății Academice „Petru Maior”, societatea studenților români de la Budapesta care afirma cultura și limba română prin conferințe, serbări, dezbateri, evocări de personalități, editarea de lucrări, publicarea revistei „Roza cu ghimpi” (1876 ­-1894) și a „Almanahului Societății” (1885, 1901), întreținând un cor, o orchestră și o bibliotecă. A participat la Marea Adunare Națională de la alba Iulie (1 dec.1918) ocazie cu care a ales în Marele Sfat Național Român ca secretar general al resortului finanțelor în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor Românești din Ungaria. Între 1919 și 1931 este ales în circumscripțiile Nocrich și Crasna-Sălaj ca deputat in Parlamentul României unite, patru legislaturi ca membru al Camerei Deputaților și două legislaturi ca Senator. În anii 1926 – 1927 a îndeplinit funcția de  Ministru de Finanțe în Guvernul Alexandru Averescu. Ion I. Lapedatu a publicat 18 carți de specialitate; 2 monografii; 298 studii, informații, analize economice generale și rapoarte. În toate funcțiilor sale, Ion I. Lapedatu a sprijinit cu însemnate mijloace materiale artiști plastici, instituții de învățământ și de cult, între care Eforia Școalelor Centrale Ortodoxe Române de la Brașov, Școala centrală comercială superioară din Brașov, catedrala ortodoxă din Orăștie, ridicarea monumentul soldatului necunoscut de la Săcele, ca și restaurarea patrimoniului istoric incluzând Mănăstirile de la Curtea de Argeș și Aninoasa sau ansamblul arhitectural de la Golești. Pentru meritele sale a fost multiplu distins:

• Coroana României în grad de Comandor – 1921
• Marea Cruce / Cordonul Coroanei României -  1927
• Marea Cruce a Ordinului Leului Alb – 1936, acordată de Guvernul Cehoslovaciei. 

În 1945, odată cu instaurarea Guvernului Dr.Petru Groza, a fost destituit din funcția de Guvernator al BNR, iar pensiile de guvernator și profesor i-au fost tăiate pe motiv că are venituri din proprietăți. Între 1945 și 1948, toate proprietățile au fost naționalizate. Rămas fără mijloace de existență, a trăit cu familia fiicei sale. A decedat după o lungă suferință, fiind înmormântat în cimitirul "Groaveri" din Brașov.

Primul palat al Băncii Naţionale a României a fost ridicat în cea mai veche zonă comercială a oraşului Bucureşti, delimitată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de străzile Lipscani (cea mai veche), Calea Victoriei (fostă Mogoşoaia), Smârdan şi Doamnei. După înfiinţarea BNR, una din primele preocupări ale conducerii a fost aceea de a reduce termenul de funcţionare provizorie la Creditul Funciar Rural, prin construirea sediului propriu. Prevăzut prin lege, rolul important al BNR atât pentru finanţe, cât şi pentru întreaga economie românească, impunea realizarea unei clădiri special destinate acesteia. Prin urmare, în şedinţa sa din 3 octombrie 1881, Consiliul de administraţie a autorizat pe guvernatorul I.I. Câmpineanu să trateze cu Ministerul de Finanţe achiziţionarea terenului pe care se afla Hanul Şerban Vodă. Construit în anii 1683-1685, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), şi consolidat în vremea lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), acest ansamblu arhitectural a fost principalul han al oraşului datorită mărimii sale şi al siguranţei oferite negustorilor în incinta de tip cetate cu ziduri pline spre exterior. În 1863, prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, într-o vreme când era aproape abandonat, hanul a trecut în proprietatea statului pentru că fusese închinat mănăstirii Cotroceni, o altă ctitorie a lui Şerban Cantacuzino. Cu imaginea lui de cetate orientală în mijlocul unui oraş care începea să se europenizeze, în ciuda deschiderii vitrinelor magazinelor spre străzile Smârdan şi Lipscani, Hanul Şerban Vodă nu a mai putut reveni la gloria de altădată. La 9 februarie 1882, era publicată în "Monitorul oficial", nr. 249/1882, Legea privind aprobarea vânzării către BNR a terenului numit Hanul Şerban Vodă, iar a doua zi guvernatorul BNR era autorizat de către Consiliul de administraţie ca, împreună cu împuternicitul Administraţiei Domeniilor Statului, inginerul-arhitect Nicolae Cerchez, să se prezinte la Tribunalul Ilfov pentru transcrierea actului de cumpărare a terenului. În acelaşi timp, s-a dispus depunerea de către BNR a sumei de 800000 lei, contravaloarea terenului şi a clădirilor aflate pe el, la Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Pentru stabilirea propriilor exigenţe, guvernatorul I.I. Câmpineanu şi preşedintele Consiliului de cenzori, Menelas Ghermani, au vizitat bănci din străinătate cu intenţia de a constata progresele arhitecturii bancare. La 31 martie 1882, Consiliul general a aprobat contractul încheiat cu Cassien Bernard, elevul şi colaboratorul lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris, precum şi cu Albert Galleron, pentru executarea anteproiectului construcţiei palatului BNR. La 16 septembrie 1882, Consiliul General a analizat anteproiectele palatului BNR întocmite de cei doi arhitecţi francezi şi a aprobat proiectul în care faţada clădirii era pe strada Lipscani, fiind respins cel în care faţada era către strada Smârdan. De asemenea, se decidea executarea planului definitiv şi a devizului lucrării. Un an mai târziu, Consiliul general aprobă planul definitiv şi trecerea la execuţia acestuia, achitând şi onorariile arhitecţilor. Proiectul lor tocmai fusese expus la Expoziţia Naţională de Beaux Arts de la Paris şi primise aprecieri favorabile. În 1883, s-a decis dărâmarea clădirilor pentru eliberarea terenului Hanul Şerban Vodă, iar la 12 iulie 1884 a avut loc inaugurarea oficială a lucrărilor, prilej cu care în fundaţia clădirii s-a depus un document în care erau menţionaţi regele Carol I, prim-ministrul I.C. Brătianu şi membrii guvernului, conducerea BNR. În Darea de seamă anuală, Consiliul de administraţie aprecia că lucrările vor dura doi sau trei ani, fiind foarte importante atât ca întindere, cât şi din punctul de vedere al condiţiilor pe care trebuie să le asigure, având în vedere destinaţia clădirii. Ridicarea palatului a durat mai mult, întârzierea fiind provocată de războiul sârbo-bulgar (noiembrie-decembrie 1885), care a determinat întreruperea exploatării şi a transportului pietrei de Rusciuk, ca şi de dificultăţile reprezentate de organizarea licitaţiilor şi desfăşurarea tratativelor pentru achiziţionarea materialelor, a instalaţiilor şi pentru încredinţarea lucrărilor de execuţie. De asemenea, nu de puţine ori, intemperiile vremii au avut şi ele rolul lor în amânarea executării lucrărilor. Administraţia BNR a avut în permanenţă în vedere multiplele aspecte, din care unele neprevăzute, ale unui astfel de proiect major, în care dimensiunea cheltuielilor posibile trebuia să fie pusă de acord cu obiectivul realizării unei clădiri-emblemă pentru harta bucureşteană a construcţiilor cu destinaţie bancară. La 15 februarie 1884, Consiliul general a aprobat planul fundaţiilor Palatului BNR, prezentat de arhitectul N. Cerkez. El a întocmit şi un deviz provizoriu, potrivit căruia totalul cheltuielilor urma să fie de 2342577 lei, la care se adăuga suma de 157422 lei, pentru cheltuieli neprevăzute. La 27 ianuarie 1884, E. Carada şi N. Cerchez au fost delegaţi de conducerea BNR să viziteze carierele de la Bahna din judeţul Mehedinţi, în vederea alegerii sortimentului de piatră potrivit construirii Palatului BNR. De asemenea, Administraţia BNR a încheiat un contract cu Ch. Rolland din Marsilia pentru furnituri în cantitate aproximativă de 2200 tone de ciment Portland-Lafarge, cu preţul de 62 lei tona, şi 550 metri cubi de piatră de Cassis cioplită, cu 100 lei metru cub. Materialele urmau să fie predate la Giurgiu, cheltuielile de vamă şi transport de la Giurgiu la Bucureşti revenind băncii. La 23 iulie, I. Meves era desemnat pentru supravegherea acestui transport. Dar, încă din luna mai, pentru urgentarea procurării cimentului necesar, Consiliul de administraţie a decis înlocuirea unei părţi a acestei comenzi cu ciment produs la Montalieu, Port de France şi Grenoble. Măsura de precauţie luată de conducerea BNR s-a dovedit a fi inspirată, căci, în toamna aceluiaşi an, Ch. Rolland a adus la cunoştinţa băncii că, din cauza epidemiei de holeră din sudul Franţei, nu avea cum să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i reveneau prin contract şi, prin urmare, solicita rezilierea lui. Şi în privinţa pietrei pentru fundaţii şi socluri, s-a revenit asupra deciziei iniţiale, Consiliul de administraţie stabilind, la 29 aprilie 1885, să se întrebuinţeze piatră cioplită în locul celei brute, la preţul de cel mult 85 lei metru cub. Licitaţia organizată pentru achiziţionarea ferestrelor şi a parchetului era anulată de Consiliul general, care aproba, la 12 februarie 1886, suma de 68000 lei pentru a cumpăra prin "bună învoială" ferestrele şi recomanda reluarea licitaţiei pentru parchet. Pentru procurarea aparatelor de încălzit, la 5 septembrie 1884, Anton Carp informa Consiliul general că a contactat mai multe case speciale şi, în urma examinării proiectelor de către arhitecţii băncii, cel mai avantajos a fost cel al firmei Koerting din Paris, preţul fiind de 120000 lei. Peste numai o jumătate de an, această firmă nu depusese cauţiunea şi informa că renunţă la lucrare, situaţie în care, pentru încălzirea şi ventilarea Palatului, s-a încheiat un contract cu Casa Wasserleitungen din Viena, la preţul de 42745 florini sau 71242 mărci. La 9 martie şi respectiv 20 martie 1885, Consiliul de administraţie şi Consiliul general au discutat chestiunea grinzilor de fier şi de oţel necesare pentru realizarea tavanelor şi a pardoselilor. Având în vedere că "pentru asemenea furnituri trebuie să se ţină cont pe lângă preţuri şi de calitatea lucrului şi de siguranţa ce inspiră constructorul", Administraţia s-a pronunţat pentru oferta lui Schneider de la firma Creusot, care oferea următoarele preţuri: 195 franci tona grindă de fier, 320 franci tona grindă de oţel, 390 franci tona grindă de oţel combinat "cu buloane, corniere şi legături în oţel, toate predate franco pe chei la Galaţi sau la Brăila". Vama şi transportul până la Bucureşti cădeau în sarcina şi cheltuiala BNR. În primăvara următoare, la 14 mai 1886, Consiliul general a avizat rezultatele licitaţiei pentru tabla de aramă necesară acoperişului Palatului băncii. Prin urmare, s-au încheiat contracte cu firmele Aron Hirsch din Halberstadt (128 franci pentru suta de kilograme de tablă adusă la Galaţi, la care se adăugau 3 franci pentru transportul până la Bucureşti) şi Casa Benchelte din Grünberg (39 franci suta de kilograme de oţel pentru structura metalică a acoperişului, inclusiv montatul). De asemenea, urmau să fie comandate grilajele ornamentale din fier pentru ferestrele şi uşile localului, în limita maximă de 1 leu/kg, după modelele date de bancă. După executarea porţilor şi a gratiilor ferestrelor de la subsol de către Andrei Rogalski, în august 1886, Eugeniu Carada (în locul locţiitorului de guvernator) şi secretarul general F. Kohler semnau contractul cu antreprenorul Friedrich Weigal din Bucureşti. Potrivit acestuia, antreprenorul se însărcina cu executarea "gratiilor ornamentate de fier", în număr de 42, după trei modele date de bancă, care urmau să aibă "întocmai dimensiunile golurilor lăsate în zidărie pentru aşezarea lor". Grilajele urmau să fie lucrate din fier "de primă calitate" adus din Germania, vopsite cu miniu de plumb şi montate. Banca plătea 0,80 lei pentru un kg de fier, la dimensiunea cerută, lucrat şi montat. Contractul prevedea şi grosimea vergelelor, ca şi secţiunea lor (pătrată sau rotundă), coordonate ce trebuia respectate întocmai. Erau stabilite şi două termene ferme: primele 15 gratii predate în noiembrie 1886, iar restul comenzii în mai 1887. Dacă antreprenorul nu le respecta, BNR era în drept "fără nici o altă somaţiune sau altă formă de judecată să rezilieze contractul, refuzând lucrările fără nici o despăgubire pentru antreprenor, care va rămâne răspunzător pentru orice daune ce ar proveni Băncii Naţionale pentru orice lucrare nepredată la termen". În acelaşi timp, Administraţia băncii a luat măsuri pentru organizarea licitaţiilor în vederea încredinţării executării diferitelor lucrări de construcţie. Astfel, pentru lucrările "de betonagiu", la 4 aprilie 1884, Consiliul de administraţie respingea toate ofertele şi restituia garanţiile depuse. La 25 iulie acelaşi an, era organizată licitaţia pentru zidăria de piatră şi cărămidă, de la soclu în sus, dar Consiliul general nu a avizat-o şi a solicitat Administraţiei să contracteze aceste lucrări "prin bună învoială" cu o întreprindere care cerea preţuri sub cele de la licitaţie. În această situaţie, la 12 ianuarie 1885, Consiliul general a aprobat contractele încheiate cu Giuliani Zanetto pentru executarea lucrărilor de săpături şi "betonagiu", precum şi cu Societatea de Construcţiuni pentru Lucrări de Zidărie, în vederea realizării lucrărilor de zidărie şi de piatră de la soclu în sus. De asemenea, în contextul rezilierii înţelegerii cu Ch. Rolland, s-a autorizat, la 12 ianuarie 1885, încheierea unui al doilea contract cu Giuliani Zanetto pentru furnizarea pietrei şi construirea soclului, cu toate materialele necesare, la preţul de 137 lei metru cub. La 22 iulie 1887, locţiitorul de guvernator, Anton Carp, era autorizat de Consiliul de administraţie să încheie contractul cu tinichigiul Th. Georgescu, pentru realizarea învelişului cu tablă de aramă, la preţul de 1,68 lei metru liniar, şi a jgheaburilor, la preţul de 2,50 lei metru liniar. Administraţia BNR a apelat la sprijinul profesioniştilor, Nicolae Cerkez fiind numit, la propunerea lui E. Carada, "architect primar al construcţiunii". În virtutea recomandării făcute de N. Cerkez, devenit arhitectul băncii, în jurul căruia s-a constituit şi primul Serviciu de arhitectură al instituţiei, la 3 decembrie 1883, Consiliul de administraţie l-a numit pe arhitectul Constantin Băicoianu "desinator cls. I", având o retribuţie de 300 lei pe lună. Trecerea la construirea palatului a determinat creşterea numărului personalului angajat special pentru acest proiect. Mai întâi, Iohan Seewald devenea "desinator cls. II", apoi, la 23 iulie, Albert Seraia era numit supraveghetor al lucrărilor de betonare şi, la 10 septembrie, Nicolas Pascal devenea supraveghetorul lucrărilor de construcţie, cu o remuneraţie de 5 lei pe zi. În vara anului 1886, trecuse deja termenul scurt, de 2 ani, pronosticat pentru terminarea lucrărilor şi Consiliul general lua în discuţie întârzierile intervenite. E. Carada reitera în faţa Consiliului presiunile permanente ale Administraţiei băncii asupra Societăţii de Construcţiuni care îşi adjudecase lucrările de zidărie, precum şi concesiile acceptate, în sensul că "Administraţia a consimţit ca parte din zidărie să se facă de cărămidă şi mixtă în loc de piatră curată cum se contractase". În ciuda ameninţărilor cu rezilierea contractului şi confiscarea garanţiei, Societatea de Construcţiuni nu a intensificat ritmul lucrărilor. Pentru că tergiversarea lucrărilor obliga banca la cheltuieli excepţionale de personal şi chirii, la care se adăuga insuficienţa spaţiului din clădirea Creditului Funciar Rural, Consiliul general aprecia că s-ar putea ca banca să fie silită să oprească zidăria la nivelul etajului 1, să pună acoperişul şi să se mute în localul parţial zidit, urmând ca ulterior să se termine lucrările. În anul următor (1887), a fost pus acoperişul, iar în 1888 progresele au fost majore, după cum se poate stabili din Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 19 februarie 1889, în care se menţionează: "construcţiunea localului Băncii Naţionale din Bucureşti este terminată, în părţile cele mai importante. Dacă iarna aspră ce am avut, întârziind aşezarea aparatelor de încălzire, nu ne-ar fi silit a suspenda în timp de trei luni chiar lucrările interioare, am fi putut a vă întâlni în noul nostru edificiu. În acest moment însă se lucrează cu activitate şi, în curând, Administraţia băncii se va strămuta în localul său definitiv". Tonul entuziast din acest raport nu s-a concretizat prin finalizarea lucrărilor în 1889, deşi pe frontispiciul clădirii, în zona celor două pavilioane terminale ale faţadei centrale tocmai acest an este trecut în caractere latineşti (MDCCCLXXXIX). De altfel, în acest an, străduinţa de a termina construirea Palatului a fost dublată de lucrările de sistematizare a împrejurimilor clădirii BNR, pentru alinierea străzii Smârdan cu localul băncii. În vederea lărgirii străzii în discuţie, Consiliul general a cedat Primăriei Bucureşti o porţiune de teren din proprietatea băncii, fără despăgubire, condiţionând ca terenul respectiv să servească doar în acest scop. Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 18 februarie 1890 indica iminenta mutare a serviciilor băncii în noul sediu: palatul "din Bucureşti este aproape terminat, cu excepţia lucrărilor de decoraţiune interioară ale unor părţi ale clădirii. Imprimeria este deja [...] instalată în noul edificiu". În iunie acelaşi an, şi celelalte servicii s-au mutat în clădirea de pe strada Lipscani. Calculele au arătat că, în ciuda faptului că s-au executat mai multe lucrări neprevăzute, precum canalizarea completă pentru apele de scurgere, instalarea apei şi a gazului în toată clădirea, grilajul de împrejmuire şi altele, valoarea totală a acestor cheltuieli nu a depăşit cu mult pe aceea preconizată de 2500000 lei. În cei şase ani cât a durat ridicarea Palatului, stricta supraveghere a elaborării proiectelor şi a executării acestora a fost îndeplinită, în numele Administraţiei BNR, de către directorul E. Carada. Unul din biografii său, Mihail Romaşcanu, descrie astfel implicarea lui: "cât au durat lucrările, Carada le-a condus cu o pricepere de mare arhitect. Comanda materialele, cerceta calitatea lor, verifica preţurile ofertelor, revedea planurile, supraveghea executarea lucrărilor şi cerea refacerea acelora care nu erau bune; pe scurt, nu se făcea nimic fără ştirea şi aprobarea lui". Expresia deplină a caracterului de bancă conferit de monumentalitatea căreia i se asociază forţa expresivă dată de regularitate, echilibru, distincţie, masivitate şi deschiderea ponderată către stradă conferă Palatului BNR din strada Lipscani un loc privilegiat în arhitectura perioadei, putând fi comparat cu marile construcţii bancare realizate în Europa veacului al XIX-lea. Aşa cum se remarca de curând, "structura de rezistenţă şi materialele folosite sunt în deplină concordanţă cu tehnica cea mai modernă a sfârşitului de secol XIX" (N. Lascu). Astfel, utilizarea sistemelor tradiţionale, precum zidăria portantă şi boltirea zonei centrale a subsolului, este completată cu utilizarea consistentă a noilor materiale de construcţie, în special a metalului. În imediata apropiere a impunătoarei clădiri, se afla deja clădirea Societăţii de Asigurări Dacia (1874), dar palatul BNR de pe strada Lipscani a schimbat modul de percepere a centrului comercial, prin impunerea componentei bancare. Nu întâmplător, în deceniile următoare, în jurul palatului, s-au ridicat construcţii ale sediilor celor mai importante bănci şi instituţii financiare (Societatea de Asigurare Dacia - România, Societatea de Asigurare Naţională, Banca de Scont, Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa, Casa de Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricolă), ceea ce a dus la constituirea centrului financiar-bancar bucureştean, completând astfel noul chip european din bronz şi din piatră al capitalei, alături de clădirea Universităţii, de statuile lui Mihai Viteazul şi Ion Heliade Rădulescu, de Palatul Regal, Ateneul Român, Palatul de Justiţie, Fundaţiile Culturale Regale, Ministerul Agriculturii, Palatul Poştei şi Facultatea de Medicină. Una din cele mai frumoase clădiri ale Bucureştiului, aşa cum o prezenta o voce autorizată a arhitecturii româneşti, precum aceea a lui Ion Mincu, Palatul vechi al BNR a deschis seria clădirilor monumentale prin care instituţiile moderne româneşti nou create îşi asociau o imagine concretă ce le asigura vizibilitatea necesară pentru a se impune. Proiectul conceput de arhitecţi francezi şi pus în practică de arhitecţi şi ingineri români trebuia să corespundă unor multiple condiţionări, determinate de destinaţiile speciale ale spaţiilor unei clădiri bancare. Astfel, erau necesare: spaţiul pentru relaţiile cu publicul (holul ghişeelor, în primul rând); spaţiul pentru activitatea funcţionarilor (birouri de diferite categorii, inclusiv al guvernatorului şi ale celorlalte persoane din conducerea băncii); spaţiul tezaurului, divizat pentru accesul publicului şi păstrarea valorilor; spaţiul imprimeriei şi al tuturor anexelor necesare. Gruparea acestora trebuia să se realizeze astfel încât circulaţia să nu afecteze măsurile de siguranţă şi protecţie ale valorilor băncii şi, de asemenea, să ţină seama de trama stradală şi alte vecinătăţi ale clădirii ce condiţionau posibilităţile de acces ale publicului şi ale funcţionarilor. Toate aceste elemente au fost subordonate principiilor arhitecturale ale stilului eclectic de factură academică. Preluând multiple elemente din arhitectura Renaşterii şi a Clasicismului francez, Palatul are o formă dreptunghiulară cu latura mare de 73 m (de-a lungul străzii Lipscani) şi cu cea mică de 52 m (pe strada Smârdan). Structura compoziţională generală este unitară, dar are şi rezolvări particulare pentru punerea în evidenţă a importanţei faţadei principale. Toate faţadele sunt organizate în două registre principale suprapuse: primul corespunde parterului şi are un nivel puţin înălţat de la sol, fiind finisat în piatră. Trecerea la registrul următor se realizează printr-o cornişă discretă. Al doilea registru cuprinde restul înălţimii clădirii, fiind placat cu piatră pe faţada principală şi tencuit pe celelalte. Faţada principală, orientată către strada Lipscani, a fost realizată din piatră de Rusciuc. Ea este evidenţiată atât prin înălţimea mai mare, cât şi prin atenţia specială acordată întregii decoraţii. La fiecare colţ, volumul compact este marcat de câte un pavilion de formă pătrată, care avansează faţă de restul clădirii, contând în volumetria generală ca nişte turnuri ce sugerează forţa şi robusteţea construcţiei. Ele au o acoperire specială care preia tipul de cupolă frecvent utilizat în epocă. Axul central de simetrie al clădirii este marcat prin decroşul subasmentului pe care sunt aşezate patru coloane corintice elansate, canelate. Verticalitatea elementului decorativ central este accentuată prin depăşirea cornişei generale. Acest element este înălţat printr-un grup sculptural alcătuit din două personaje (un bărbat şi o femeie), care încadrează lucarna în care se afla un ceas. Se presupune că autorul acestui grup statuar a fost Athanasie Constantinescu. Axul elementului central coincide cu intrarea principală, accesul fiind posibil pe uşa centrală prevăzută cu un fronton semicircular. La partea superioară, ceea ce corespunde etajului I, se află un balcon rezultat din avansul coloanelor. Aici se deschid cele trei uşi de dimensiuni egale şi cu decoraţiuni identice, precum şi, deasupra acestora, golurile în formă rotundă ale Sălii de Consiliu. Ritmarea verticală este reluată la cele două pavilioane terminale ale acestei faţade. Subordonarea acestora faţă de elementul central este marcată prin relieful mai redus, realizat prin angajarea la suprafaţa peretelui a celor patru coloane ionice. Dispunerea acestor coloane creează trei deschideri, aceea din mijloc fiind mai mare. Coloanele mediane susţin un balcon mic, care, la rândul lui, se sprijină pe două console viguroase ancorate pe cornişa care desparte cele două registre principale. Spaţiile laterale adăpostesc patru din cele şase sculpturi decorative ale faţadei, realizate în ronde-bose, care pun în evidenţă etajul nobil. Cele patru sculpturi sunt operele lui Ion Georgescu (1856-1898) şi Ştefan Ionescu Valbudea (1859-1918), doi dintre cei mai reprezentativi artişti români ai epocii, şi înfăţişează patru personaje alegorice, care reprezintă Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres), plasate central, iar lateral se află Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan). Simbolistica lor comunică programul asumat de BNR de a susţine economia naţională. Golurile sunt dispuse echidistant şi ierarhizat. Ferestrele de la parter se termină cu ancadramente în semicerc, fiind decorate şi protejate cu grilaje a căror fină ţesătură este realizată din metal. Ferestrele ce se deschid în cele două balcoane ale etajului I au aceleaşi dimensiuni ca şi celelalte, dar ancadramentul lor beneficiază de o decoraţie suplimentară a frontonului. Celelalte 10 ferestre au, alternativ, frontonul triunghiular sau rotund, iar în partea de jos este prevăzut un registru de balustrade. Deasupra lor se află un registru secundar, separat de restul faţadei printr-o profilatură discretă, alcătuit din ferestre de dimensiuni mici, rotunde în zona celor trei balcoane şi pătrate în rest, care asigurau iluminarea podului. În urma intervenţiilor din anii 1929-1930, când s-a realizat al doilea nivel, în afara Sălii de consiliu, aceste ferestre asigură iluminarea noilor birouri. Pentru celelalte trei faţade s-au respectat principiile generale plastice, dar tratarea a fost mai simplă. În acelaşi timp, ele nu sunt identice, fiecare având nota sa de originalitate dată de soluţiile găsite pentru adaptarea la ambient. Faţada dinspre strada Smârdan era tencuită şi se caracteriza, în primul rând, prin decroşeul ce asigură avansul unei segment echivalent cu aproximativ o treime din lungimea ei faţă de planul general. Suprafaţa este ritmată de un şir de pilaştri, ca şi la pavilioanele din colţ. În afara pavilioanelor, la nivelul parterului şi al etajului I, ferestrele au frontoane semicirculare, cele din registrul inferior fiind prevăzute cu grilaje. Ferestrele etajului al doilea, adăugat ulterior, sunt de dimensiuni mici şi au formă dreptunghiulară. Această aripă a adăpostit, încă de la începuturi, imprimeria Băncii. Faţada dinspre Nord corespundea străzii Băncii Naţionale. Spre deosebire de celelalte faţade, pavilioanele marginale au un avans mai mare în exterior, astfel încât restul faţadei este mai retras faţă de limita maximă a acestora. Ferestrele de la parter aveau ancadramente dreptunghiulare în zona pavilioanelor şi semicirculare în rest, toate fiind dublate de grilaje. Golurile etajului următor erau prevăzute, în zona pavilioanelor, cu ancadramente triunghiulare decroşate, similare celor de pe latura vestică a construcţiei, iar în rest cu simple ancadramente dreptunghiulare. La 11 iunie 1890, BNR, reprezentată de Anton Carp, încheia cu Zoe Lahovary, care avea "autorizaţiunea soţului său, G. Lahovary", o convenţie. Potrivit acestei înţelegeri, între cele două proprietăţi urma să se deschidă o trecere de 8 m lărgime, în lungime până la proprietatea prinţului Karagheorghevici. Strada, care va deveni strada Băncii Naţionale, era paralelă cu grilajul aşezat la 3 m de cele două pavilioane şi avea 8 m lăţime către proprietatea Lahovary. De asemenea, semnatarii conveneau ca până ce strada va intra în categoria "stradele sau pieţe publice ale capitalei, pavarea şi întreţinerea ei se va face de ambele părţi contractante, cheltuielile fiind suportate în părţi egale". A treia faţadă, dinspre vest, avea un ax ce coincidea cu un portal bogat decorat, care marca intrarea rezervată guvernatorului în curtea interioară. La nivelul parterului, se află dispuse ferestre cu frontoane dreptunghiulare, iar la nivelul etajului I ferestrele au ancadramente triunghiulare. Golurile pavilioanelor din colţuri se deschid în două balcoane mici şi au frontoane decorate în formă triunghiulară, astfel încât ies în evidenţă. Toate golurile registrului secundar superior, corespunzătoare birourilor de la al doilea etaj sunt în formă dreptunghiulară. Pe lângă intrarea destinată guvernatorului, pe această faţadă mai existau alte două intrări secundare pentru accesul la locuinţele personalului. În direcţia vest, în momentul inaugurării Palatului BNR, nu era delimitată de o stradă, ci de o fundătură. În urma avizului dat de către Consiliul general, la 28 septembrie 1891, s-a încheiat o înţelegere între BNR, reprezentată de Th. Rosetti şi Anton Carp, şi avocatul Constantin Mille, ca împuternicit al prinţului Alexis Karagheorghevici. Prinţul Karagheorghevici ceda Băncii terenul aferent prelungirii în linie dreaptă a trecerii private deschise din str. Smârdan printre Banca Naţională şi proprietatea lui G. Lahovary până la aliniamentul ocupat de împrejmuirea şi zidul dinspre "stradela" particulară ce despărţea, spre apus, terenurile Băncii de cele ale prinţului Karagheorghevici. Trecerea astfel prelungită urma să se paveze pe cheltuiala ambilor riverani. Prin amenajarea acestei străzi, o parcelă din terenul BNR, în suprafaţă de 56 m pătraţi urma să rămână spre terenul prinţului Karagheorghevici contra sumei de 4000 lei. Strada astfel rezultată s-a numit, mai întâi, Karagheorghevici şi apoi Eugeniu Carada. În colţul unde această stradă se întâlnea cu strada Lipscani, a fost aşezată, la începutul anilor '20, statuia lui Eugeniu Carada, realizată de sculptorul francez Dubois. Amenajarea acesteia a fost făcută de sculptorul român Măţăoanu. Deşi are o suprafaţă mare, acoperişul nu intră în competiţie cu faţadele, deoarece având o pantă foarte mică este greu de perceput. Singurele elemente speciale sunt cele cinci cupole, din care patru sunt identice şi sunt situate deasupra elementelor decroşate din colţurile clădirii. Acestea au avut ca model tipul de cupolă al Turnului Orologiului Palatului Luvru. Spre deosebire de restul acoperişului, care era acoperit cu tablă de aramă, învelişul cupolelor a fost realizat din tablă de ardezie. Cupolele sunt înconjurate de o balustradă prin care se face articularea cu faţadele respective. A cincea cupolă, cea mai impunătoare, potenţează monumentalitatea intrării principale. Palatul din strada Lipscani cuprinde o travee centrală în care se află Sala sau Holul ghişeelor şi alte două travee secundare. Coloanele care susţin cupola şi dialogul dintre travee asigură ritmul construcţiei şi permit un joc de volume ce elimină monotonia. Tratarea arhitecturală sobră, neostentativă a exteriorului intră în contrast cu bogăţia accentuată a decoraţiei interioarelor. Organizarea interioară "spaţială şi funcţională" s-a realizat în acord cu activitatea specifică băncii, incluzând preocuparea constantă a conducerii acesteia pentru siguranţa exploatării. Axul principal al faţadei dinspre strada Lipscani distribuie simetric şi spaţiile interioare. Simetria dispare însă pentru funcţiunile şi spaţiile secundare. Axul compoziţional se concretizează într-o succesiune de spaţii, care cuprinde intrarea principală şi holul ghişeelor. De o parte şi de alta a acestui element compoziţional, se află două curţi interioare dispuse simetric, de dimensiuni egale, care au rolul de a ilumina spaţiile orientate către ele. În cea mai mare parte a sa, parterul era destinat relaţiilor cu publicul. De aceea, aici se află cele mai ample spaţii din clădire, respectiv holul principal de formă pătrată, din care se intră în două încăperi, dispuse simetric în raport cu intrarea şi destinate Serviciului scont şi Bibliotecii, şi se înaintează către spaţiul alungit, orientat perpendicular pe axul principal, la extremităţile căruia sunt plasate cele două scări de acces la etaj.  Spaţiile destinate publicului sunt unificate atât prin casetele de dimensiuni mari ale plafoanelor, cât şi prin prezenţa aceleiaşi ordonanţe, reprezentate de coloane şi pilaştri adosaţi peretelui, executate într-o gamă unică de materiale şi de culori. Prin acest element decorativ principal se ritmează suprafeţele parietale şi sunt puse în evidenţă elementele de rezistenţă. În vestibul, coloanele angajate sunt dispuse regulat pe toţi pereţii, inclusiv la colţuri. Intrările birourilor rezervate Bibliotecii şi Serviciului Scont sunt marcate prin două uşi, fiecare cu ancadramente terminate cu frontoane, plasate simetric între două coloane situate la o distanţă mai mare între ele.  

În spaţiul din care pleacă cele două scări de onoare se află două perechi de coloane adosate pilelor de zidărie. Limitele laterale ale spaţiului de trecere către ghişee este evidenţiat de coloanele duble dispuse de o parte şi de alta a părţii centrale. Aceste coloane au şi rolul de a îngusta unghiul vizual, disimulând vederea părţilor laterale ale rampelor scărilor. Cel mai important element al spaţiului interior dedicat publicului este Holul ghişeelor, care adăposteşte astăzi Muzeul BNR. Numit Sala de marmură, acest spaţiu are următoarele dimensiuni: cca 12,50 m lăţime, cca 21 m lungime şi cca 15 m înălţime la cota maximă a acoperirii. Configuraţia sa generală se datorează atât destinaţiei, cât şi tiparului epocii. Astfel, în secolul al XIX-lea, clădirile băncilor importante din Europa au preluat imaginea specifică burselor şi băncilor secolelor XVI - XVII din Anvers, Amsterdam şi Londra. Aceste instituţii aveau locurile de schimb organizate în jurul unei curţi interioare dreptunghiulare, descoperite, delimitate de parterul şi etajul I al clădirii. Arhitecţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea au ajustat imaginea tradiţională într-o singură direcţie, acoperind, de regulă, cu structuri metalice tradiţionala curte interioară. Holul ghişeelor din Palatul vechi al BNR era înconjurat pe trei laturi de un spaţiu afectat funcţionarilor. Celelalte spaţii au fost rezervate funcţiunilor care nu presupuneau contactul cu publicul. Golul Holului cu ghişee de la parter este dezvoltat pe două niveluri şi este înconjurat pe trei laturi de o amplă galerie. Registrele decorative sunt prezente şi în Holul ghişeelor. La nivelul parterului, se remarcă succesiunea pilelor masive de zidărie, între care erau fixate ghişeele. În spatele fiecărei pile era montată o casă de bani, care, astfel, se afla la îndemâna funcţionarului de la ghişeu. Un buton decorativ fixat în zidărie pune în evidenţă axul pilelor, care sunt unite prin arce în formă de semicerc. Registrul al doilea, ce corespunde etajului I, cuprinde grupuri de coloane duble, în stil compozit, situate la distanţe egale, unite în partea superioară prin arce în formă de semicerc. Acest registru se termină cu o cornişă bine evidenţiată, care face distincţia între tratarea pereţilor şi aceea a acoperişului. Fermele metalice care o alcătuiesc sunt disimulate în decoraţia abundentă a stucaturii, prin arce fin decorate ce ritmează suprafeţele decupate din bolţi cu muchii ieşite. Prin intermediul unor steme bogat decorate, sprijinite lateral de câte două personaje feminine, la rândul lor, arcele se reazemă pe cornişa etajului I. În faţa stemelor cu însemnele băncii, la colţurile sălii se află câte un vultur. Deasupra cornişei se află şi un registru secundar de lunete, care, împreună cu un mare luminator, dispus în centru, asigură iluminarea holului. La parter se aflau şi alte spaţii destinate birourilor care nu presupuneau contact cu publicul: sala pentru imprimarea biletelor (pe latura Smârdan) şi locuinţe de serviciu (latura Carada). În vestibul, două sculpturi realizate în atelierul A. Durenne Sommevoire, care reprezintă personaje feminine ţinând cu ambele mâini, deasupra capului, câte un corp de iluminat, marchează pornirea rampelor celor două scări către următorul etaj. La nivelul podestului intermediar, fiecare scară continuă cu două rampe, de o parte şi de alta. De asemenea, se menţine decorarea parietală cu pilaştri angajaţi. Cu ultima treaptă se termină şi spaţiul luminos, asigurat de ferestrele orientate către una din curţile interioare. Pe balustrada cu decoraţii minuţios realizate, au fost aşezate două steme cu însemnele heraldice ale provinciilor istorice ce alcătuiau Regatul României în momentul edificării construcţiei: bourul Moldovei, acvila Munteniei, leul Olteniei şi cei doi delfini afrontaţi ai Dobrogei. La nivelul podestului intermediar al scării din partea dreaptă, se află placa din piatră de Baschioi cu numele celor 21 de funcţionari BNR morţi pe câmpurile de onoare ale Războiului Reîntregirii. Acest tip de piatră fusese folosit şi la Palatul Regal şi se armoniza cu arhitectura băncii. Adaptată stilului clădirii şi "încastrată în zidurile acestei vechi instituţii, la răspântia serviciilor ei", placa comemorativă a fost realizată de arhitectul Radu Dudescu şi inaugurată, la 11 noiembrie 1937 (data armistiţiului de la Compiegne, care pusese capăt Primului Război Mondial), în cadrul unei ceremonii special organizată, la care au participat guvernatorul Mitiţă Constantinescu, membrii Consiliului de administraţie şi reprezentanţi ai guvernului. Deasupra rampei centrale se afla câte un luminator, înlăturate de lucrările ulterioare, astfel încât, astăzi iluminarea naturală se realizează numai prin intermediul ferestrelor dinspre curtea interioară. Cele două scări monumentale asigură accesul la etajul I, care este nivelul nobil al Palatului. Aici se aflau: Holul de onoare, Sala Consiliului de administraţie, Biroul guvernatorului, birourile altor membri ai conducerii băncii şi sălile de recepţie. Tratarea arhitecturală riguroasă, vizibilă în ierarhizarea decoraţiei parietale şi a plafonului, continuă şi la etajul I. Holul propriu-zis al etajului I începe cu o porţiune de perete în care au fost plasate, simetric, câte o uşă cu ancadrament. În partea centrală a holului se află intrarea în Sala Consiliului de administraţie, zona fiind marcată la extremităţi prin câte un arc. Intrarea în Sala de Consiliu este flancată de alte două coloane. De o parte şi de alta a peretelui ce corespunde Sălii de consiliu sunt practicate două nişe în care sunt amplasate statui asemănătoare cu cele de la parter, realizate de acelaşi autor, simbolistica lor fiind, de asemenea, circumscrisă ramurilor economiei româneşti. Uşa propriu-zisă are un fronton în formă de semicerc, în care se află un ceas şi o laborioasă decoraţie în basorelief. Sala Consiliului de administraţie are cele mai pretenţioase decoraţii dintre toate încăperile băncii, în acelaşi stil eclectic la care s-au adăugat puternice accente baroce. Decoraţia este asigurată de pilaştrii angajaţi, de stucatura şi capitelurile aurite. Uşile, complet vitrate, care se deschid spre strada Lipscani şi către încăperile vecine, sunt încadrate de o ornamentaţie bogată, cu elemente decorative de natură vegetală în stil neoclasic, fiecare având un ancadrament puternic profilat, terminat cu frontoane. Chenare de mari dimensiuni subîmpart peretele dinspre Holul de onoare, precum şi partea centrală a celor laterali. Traveea mediană este rezervată intrării principale, iar în celelalte chenare se află patru tablouri de dimensiuni mari, comandate de Consiliul de administraţie, la 11 iunie 1890, celor mai importanţi artişti plastici ai momentului: Nicolae Grigorescu, G.D. Mirea, Eugen Voinescu. Compoziţie de mari dimensiuni (2,50m x 3,50m), intitulată La secerat sau Rodica, pictura din stânga intrării a fost realizată de Nicolae Grigorescu (1838-1907) în 1894, în perioada târzie a creaţiei sale. Rodica înfăţişează o scenă la munca câmpului, respectiv la secerat, accentul căzând pe un personaj feminin, aflat în prim plan, care domină compoziţia. În dreapta intrării, se află o marină de dimensiuni aproximativ identice, pictată, tot în 1894, de Eugeniu Voinescu (1842-1909). Pictând din pasiune şi nu ca urmare a unei pregătiri academice, E. Voinescu, consulul României la Odessa şi discipolul lui Aiazovski este unicul autor român de tablouri cu o astfel de tematică. Aici se crede că este vorba de o scenă din portul Constanţa. Pereţii laterali sunt ocupaţi, în zona lor centrală, cu două picturi alegorice ale lui G. D. Mirea (1852-1934): Mercur şi Prometeu, realizate într-o manieră academică de influenţă barocă, probabil în 1891. Sub aceste tablouri pe suport oval, se găsesc două şemineuri decorative, lucrate în lemn cu grilaje metalice. La partea superioară a sălii se află cornişa puternic profilată, care cuprinde şi golurile circulare ale ferestrelor dinspre Lipscani. Plafonul este decorat asemănător Sălii ghişeelor. Un valoros candelabru completează ambientul. În stânga Sălii de Consiliu, se află Biroul guvernatorului în care tratarea parietală este mai reţinută, materialele şi culorile folosite provenind dintr-o gamă mai deschisă, ceea ce creează un agreabil contrast între cele două săli. Galeria ce înconjoară pe trei laturi golul Holului ghişeelor adăpostea birourile Serviciului contabilităţii (aripa Smârdan) şi locuinţa guvernatorului (aripa Carada). Locuinţa guvernatorului avea un acces separat în clădire, cuprindea mai multe încăperi, inclusiv o bibliotecă personală, deservite de un coridor lung, şi era luminat prin curtea interioară. Subsolul era rezervat spaţiilor destinate tezaurului, inclusiv pentru depozitarea valorilor populaţiei, precum şi pentru anexe (ateliere de întreţinere, depozite, magazii). Tratarea interioarelor a fost subordonată compoziţiei planimetrice generale, caracterizată prin ierarhizare şi gradarea strictă a efectelor spaţiale. Spaţiile publice şi de reprezentare au beneficiat de o remarcabilă rezolvare plastică. Particularităţile decorative ale fiecărui spaţiu nu anulează coerenţa ansamblului. Rolul din ce în ce mai important al BNR în economia naţională, extinderea operaţiunilor sale şi creşterea numărului funcţionarilor au făcut ca spaţiile Palatului de pe strada Lipscani să devină insuficiente. De aceea, Administraţia Băncii a acţionat în două direcţii: a transformat interiorul Palatului vechi şi şi-a extins spaţiile de birouri în clădirile învecinate special achiziţionate. Prima modificare majoră a interiorului a avut loc în 1915, când s-a renunţat la ampla galerie de la etajul I, care înconjura pe trei laturi Holul ghişeelor, pentru a fi transformată în două birouri mari. Cu acelaşi prilej, s-a montat tâmplăria ce închide noul spaţiu de lucru, care, astfel, era separat de Sala ghişeelor. După ce în anii 1916-1918, Palatul a fost ocupat de armata germană, în 1920, au fost reluate lucrările, mai ales că, după Unirea de la 1918, funcţionarea BNR trebuia să se racordeze la noile realităţi economice şi politice. În toamna anului 1923, BNR a cumpărat două clădiri situate în apropiere: imobilul Zaharia, aflat la intersecţia străzii Doamnei cu strada E. Carada, şi imobilul Teatrului Modern, de la intersecţia străzii E. Carada cu strada Băncii Naţionale. Ambele au fost adaptate pentru funcţiunile băncii, iar în 1926 Teatrul Modern a fost legat la nivelul etajului I cu Palatul vechi printr-o pasarelă executată de antrepriza inginerului Emil Prager. În anii 1929-1930, au avut loc cele mai consistente transformări ale Palatului. Acestea au constat în: reducerea la minimum a spaţiilor destinate locuinţelor, prin renunţarea la vastul apartament al guvernatorului, pentru care s-au cumpărat, la interval de mai mulţi ani, casa pe strada Mircea Vodă (în care s-a mutat I.G. Bibicescu) şi vila de pe bulevardul Lascăr Catargiu nr. 39, primul guvernator care a locuit aici fiind D. Burillianu; galeria de la etajul I, care înconjura Holul ghişeelor, a dobândit forma definitivă, existentă astăzi; cele trei aripi secundare au fost înălţate cu un al doilea nivel, destinat în întregime birourilor. Execuţia acestor operaţii a presupus lucrări inginereşti complicate. Planşeul peste etajul I a fost consolidat şi completat cu un altul, turnat în beton armat, calculat pentru a suporta sarcinile noi. Luminatoarele scărilor de onoare şi cel din faţa Sălii de Consiliu au dispărut. Iniţial, diferite, înălţimile aripilor clădirii au fost unificate la nivelul cornişei aripii Lipscani şi a pavilioanelor din colţuri. Pentru faţadele secundare s-a folosit acelaşi tip de tencuială, clădirea fiind terminată prin translatarea la noua cotă a cornişei originale. În urma acestor intervenţii, Palatul vechi a dobândit un volum compact, a cărui masivitate degajă o forţă considerabilă.

2.  În data de 18 noiembrie 2024, Banca Națională a României va lansa în circuitul numismatic mondial o monedă din aur și o monedă din argint cu tema 300 de ani de la înălțarea Bisericii Mănăstirii Stavropoleos din București. Aversul monedelor prezintă un element decorativ în stil brâncovenesc din pridvorul bisericii Stavropoleos, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, stema României, valoarea nominală „100 (10) LEI” și anul de emisiune „2024”. Reversul comun al monedelor redă Biserica Stavropoleos și inscripția în arc de cerc „BISERICA MANASTIRII STAVROPOLEOS – 300 DE ANI”. 

Monedele au următoarele caracterisitici tehnice:

• data emiterii – 18 noiembrie 2024
• emitent – Monetăria Statului la comanda B.N.R. (Băncii Naționale a României)
• tema – 300 de ani de la înălțarea Bisericii Mănăstirii Stavropoleus din București
• valoarea – 100 lei (cea de aur) și 10 lei (cea de argint)
• metal (compoziție) – aur cu titlu de 90% (cea de 100 lei) și argint cu titlu de 99,9% (cea de 10 lei)
• forma – rotundă
• diametru – 21 milimetri (cea de aur) și 37 milimetri (cea de argint)
• greutatea – 6,452 grame (cea de aur) și 31,103 grame (cea de argint)
• cant – zimțat
• calitate – proof
• tiraj – 1000 exemplare (cea de aur) și 5000 exemplare (cea de argint)
• preţ unitar de vânzare, fără TVA, la magazinele B.N.R. din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 4200 lei (cea de aur) și 540 lei cea de argint

Biserica Stavropoleos din București este fără doar și poate unul dintre cele mai frumoase monumente istorice și lăcaşuri de cult ale ortodoxiei. Biserica Stavropoleos se află în centrul istoric al Bucureștiului, chiar în spatele Muzeului National de Istorie, pe strada Stavropoleos, nr.4, sector 3. Hramul bisericii este Sfinții Arhangheli Mihai și Gavriile. Numele Stavropoleos este forma românească a cuvântului grecesc Stauropolis, care se traduce prin „Orașul Crucii”. Strădutele liniștite ce o impresoară sunt ca o trecere treptată de la "lumea dezlanțuită" la liniștea tainică din curtea și incinta mănăstirii. Biserica cuprinde lapidariul, casa monahală, o valoroasă bibliotecă – cu icoane valoroase, cărţi, manuscrise, muzeul, trapeza şi chiliile. Deşi a trăit lungi perioade în care a fost lăsată în paragină, toate elementele originale se păstrează până în prezent, ansamblul constituind o adevărată academie a spiritului, un izvor de înţelepciune, linişte, un loc plin de comori, încărcat de credinţă şi de dragoste pentru oameni. Sufocată azi între construcţiile monumentale care o înconjoară, reuşeşte totuşi să supravieţuiască şi să impresioneze. Istoria bisericii începe în timpul celei de-a doua domnii în Ţara Românească a lui Nicolae Mavrocordat (1719-1730), la 6 aprilie 1722, când arhimandritul Ioanichie, de la Mănstirea Gura (Epir – provincie grecească), cumpără de la jupâneasa Despa locul pe care avea să-şi zideasca hanul şi biserica, peste drum de biserica Ghiormei Banul. Doi ani mai târziu, pe 1 iunie, serdarul Grigoraşcu Greceanu îi vinde lui Ioanichie un „stânjen de loc”, pentru a avea suficient spaţiu şi pentru construirea altarului. La 30 octombrie 1724 se definitivează construcţia bisericii, fapt atestat de o pisanie în limbile greacă şi română. Existenţa bisericii era susținută economic din veniturile de la han, o situație frecvent întâlnită în acele vremuri. În anul 1726, Ioanichie devine Mitropolit al Stavropolei, din porunca Patriarhului Ieremia, tot atunci mănăstirea pe care a construit-o a fiind numită Stavropoleos – după numele vechii mitropolii. Pe 18 noiembrie 1729, Ioanichie dobândeşte de la Serdarul Grigoraşcu Greceanu, o nouă porţiune de teren pentru mărirea altarului bisericii. La 7 februarie 1742, Ioanichie trece la cele veşnice, la vârsta de 61 de ani, fiind înmormântat în biserica sa. Partenie (1742-1749), al doilea egumen al Mănăstirii Stavropoleos, se va dovedi risipitor cu averile mănăstirii, fiind alungat după numai 7 ani, în locul lui fiind numit egumen Matei Ierapoleos, de la biserica Ghiormei Banul. În anul 1802 – după „marele cutremur” – Biserica suferă o deteriorare majoră, iar un an mai târziu intră în reparaţii. În ianuarie 1838, lăcaşul este avariat grav de un alt cutremur, nefiind găsite apoi fonduri pentru repararea stricăciunilor. Starea de degradare urma să dureze aproape 70 de ani până aproape de stadiul de ruină. În anul 1841 turla bisericii a fost dealtfel dărâmată, pentru a fi înlăturat riscul de prăbuşire necontrolată. În august 1904, arhitectul Ion Mincu începe lucrările de restaurare – după planuri ce datau încă din anul 1897 – , iar după patru ani prezintă autorităţilor planurile pentru ridicarea, alături de biserică, a clădirii ce amintea de vechiul han dispărut şi care va servi drept muzeu. După moartea lui Ion Mincu lucrările sunt continuate de elevul său, arhitectul Al. Zagorit, iar restaurarea picturii a fost încredinţată preotului pictor V. Damian. De reţinut este şi faptul că în perioada 1904 – 1940, biserica a constituit depozit pentru elemente de arhitectură şi pietre funerare de la bisericile demolate în centrul vechi al Bucureştiului. În anul 1940, biserica se redeschide cultului prin grija preotului Dimitrie Iliescu-Palanca şi a epitropului Octavian Dobrin. În anul 1995 proiectul de restaurare a aşezământului Stavropoleos a primit din partea Comisiei Europene, premiul pentru conservarea patrimoniului arhitectural european. În acel moment a început un amplu proces de restaurare a bisericii şi clădirilor din incintă, cu contribuţia statornică a părintelui Iustin, a restauratorului Dan Mohanu, profesor la Universitatea de Artă din Bucureşti şi a arhitectului Aurelian Trişcu, profesor la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. La 4 iunie 2012 a fost resfințită biserica Mănăstirii Stavropoleos de către PF Părinte Patriarh Daniel. Colecţia de obiecte de artă conţine icoane (împărăteşti, praznicare, de vatră sau de procesiune, pe lemn sau pe sticlă, primite sau achiziţionate în timp), obiecte de cult, piese de artă decorativă şi fragmente de frescă recuperate, aşa cum aminteam, de la bisericile demolate în timpul regimului comunist, dar şi obiecte care au aparţinut mănăstirii înainte de secularizare: cădelniţa dăruită de Ioanichie al Stavropolei la 1734, candela de la 1788, Evanghelia cu inscripţia datând din anul 1735, icoana cu Iisus – Pomul vieţii, dăruită de Ioanichie la 1731. De asemenea, colecţia conţine şi un fragment de timplă de la o biserică de lemn din sudul Transilvaniei, un jilţ domnesc cu stema boierilor Mavrocordaţi, un sfeşnic brâncovenesc, care refac atmosfera unui spaţiu eclezial. 

Biblioteca amenajată aici conţine numeroase volume de teologie, artă şi istorie, dar şi un important fond de carte veche, manuscrise şi tipărituri în limbile română, greacă şi slavonă, unele din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Din anul 1991 biserica este păstorită de părintele Iustin Marchiș, primul ieromonah al bisericii în ultima sută de ani. Comunitatea trăitoare aici, alături de slujbele zilnice, se ocupă cu restaurarea de carte veche, icoane și haine sacerdotale. Corul bisericii cântă muzică neobizantină (o singură voce susținută de un sunet prelungit numit ison - acompaniament), acum rar întâlnită în bisericile din România.

3.  În data de 16 decembrie 2024, Banca Națională a României a lansat în circuitul numismatic mondial o monedă din aur cu tema Istoria aurului – Tezaurul de la Apahida. Aversul monedei prezintă o cataramă din Tezaurul de la Apahida, inscripția „ROMANIA” în arc de cerc, valoarea nominală „10 LEI”, stema României și anul de emisiune „2024”., iar reversul monedei redă două aplice de șa, în formă de vulturi și inscripțiile „TEZAURUL DE LA APAHIDA” și „ISTORIA AURULUI”. 

Caracteristicile tehnice ale monedei sunt următoarele:

• data emiterii – 16 decembrie 2024
• emitent – Monetăria Statului la comanda B.N.R. (Banca Națională a României)
• seria -  Istoria aurului
• tema – Tezaurul de la Apahida
• valoarea – 10 lei
• metal (compoziție) – aur
• puritatea – 99,9%
• forma – rotundă
• diametrul – 13,92 milimetri 
• greutatea – 1,224 grame
• cant – zimțat
• calitate – proof
• tiraj – 1000 exemplare
• preț unitar de achiziție, fără TVA, de la magazinele BNR din București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași și Timișoara – 940 lei

La Apahida, în apropiere de Cluj, au fost găsite în 1889, 1968 și respectiv în 1979 trei morminte princiare atribuite gepizilor. Situate pe malul drept al râului Someșul Mic și aproape de fostul drum roman care a realizat legătura dintre între Napoca și tabere militare de pe râul Someș, mormintele ocupă o suprafață nu mai mare de 500 metri pătrați. Descoperirea primului mormânt în 1889 a fost făcută în timp ce se exploata pietriș din zona vecină Apahidei. Unele dintre artefacte au fost recuperate de muzeul Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, cu ajutorul lui H. Finály, și alte două piese (un inel sigilar cu monogramă și un pandantiv cu clopoțel) au fost achiziționate de Muzeul Național Magiar pe piața de antichități în anul 1897. Din inventarul mormântului s-au păstrat mai multe obiecte de aur, o broșă cruciformă cu butoni în formă de ceapă, o brățară cu capetele evazate, trei inele, două catareme, cinci pandantive cu clopoței, două căni de argint, o bandă de aur și mai multe aplici, probabil, folosite pentru a decora sau a repara vase. Descoperirea celui de-al doilea mormânt a fost făcută, de asemenea, din întâmplare, în octombrie 1968, în momentul săpării unei fundații pentru un turn de transmisie. Piese de aur cu o greutate totală de cca. 900 g au fost găsite; din acestea autoritățile au recuperat doar 800 g. Când descoperirea a devenit publică în februarie, restul cantității a fost probabil topită și folosită pentru realizarea unor bijuterii moderne. În timpul săpăturilor, partea superioară a mormântului a fost distrusă, lăsând doar partea inferioară a acestuia pentru a fi studiate de arheologi. Artefactele recuperate de echipa condusă de Kurt Horedt au fost duse la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj, iar mai apoi au fost transferate la Bucureșto, urmare a înființării în 1971 a Muzeului Național de Istorie a României. În 1979 un copil de 6 ani a descoperit o mare cataramă de aur în pământul excavat în timpul construcției sediului central al poștei. Catarama este singura piesă păstrată din al treilea mormânt. Piesa a fost preluată în anul 1980 de către Banca Națională a României, iar în 2002 a fost transferată la Muzeul Național de Istorie. 

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM PROPRIU

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

UN DIALOG EPIGRAMATIC

___________xxx___________

O MEDALIE 

ȘI CÂTEVA INSIGNE 

DIN JUDEȚUL IALOMIȚA

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.  

Consiliul local al orașului Fetești - Consilier local

Un consiliu local este o autoritate administrativă care guvernează un oraș, o municipalitate, o comună sau alte tipuri de așezări. În România, Consiliul Local este o autoritate administrativă autonomă deliberativă, compusa din consilieri aleși în condițiile legii pe o perioadă de 4 ani. Consiliul Local se întrunește lunar în ședințe ordinare și, ori de câte ori este nevoie, în ședințe extraordinare. În intervalul dintre ședințe, Consiliul își desfășoară activitatea prin comisiile de specialitate, care propun, prin rapoarte, admiterea sau respingerea proiectelor de hotărâri sau a altor acte prezentate consiliului. Administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebite. Consiliile locale și primarii funcționează ca autorități ale administrației publice locale și rezolvă treburile publice din comune, orașe și municipii, în condițiile legii. Consiliile locale sunt compuse din consilieri locali aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de legea pentru alegerea autorităților administrației publice locale. Consiliul local are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități ale administrației publice locale sau centrale. Ședințele consiliului local sunt conduse de un președinte de ședință. Acesta are rolul de a conduce ședințele consiliului și de a semna hotărârile emise de acesta. Este ales pentru o perioadă de trei luni prin vot deschis cu majoritate simplă.

Stema municipiului Fetești se compune dintr-un scut triunghiular cu marginile rotunjite, despicat, tăiat în partea superioară de un brâu undat de argint. În partea superioară, în câmp albastru, se află un pod de argint. În partea inferioară, în dreapta, în câmp albastru, se află o floarea-soarelui, încadrată de două spice de grâu de aur. În partea inferioară, în stânga, în câmp roșu, se află un cap de berbec din profil, de aur. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint cu cinci turnuri crenelate. Semnificațiile elementelor însumate ale stemei este următoarea:

• Podul reprezintă construcția realizată de inginerul Anghel Saligny peste brațul Borcea.
• Brâul undat de argint simbolizează brațul Borcea al fluviului Dunărea.
• Spicele de grâu, floarea-soarelui și capul de berbec semnifică ocupațiile de bază ale locuitorilor, agricultura și zootehnia.
• Coroana murală cu cinci turnuri crenelate semnifică faptul că localitatea are rangul de municipiu.
• Culoarea albastră (sau azur) reprezintă apa, dar și aerul, cel mai nobil element după foc, și simbolizează blândețea, frumusețea, noblețea și buna-credință.
• Culoarea roșie înseamnă putere, sânge vărsat de strămoșii noștri, dorința de a servi patria, acțiune, îndrăzneală, generozitate, voință.
• Culoarea albă transmite puritate, curățenie și neutralitate.

Fetești este un municipiu din județul Ialomița, care mai include localitățile Buliga, Vlașca și Fetești-Gară. Orașul se află în sud-estul extrem al județului, pe malul stâng al brațului Borcea al Dunării. Orașul are ieșire curentă la autostrada București – Constanța, având astfel legături cu toată țara. Prin Fetești trece și calea ferată București-Constanța, dealtfel în oraș este unul din capetele podului de peste de Dunăre (Cernavodă). Din această magistrală se bifurcă altă linie pe direcția Țăndărei – Făurei. Localitatea a fost menționată pentru prima dată în anul 1528 într-un document emis de domnul Țării Românești, Radu de la Afumați. În decursul timpului orașul a fost reședință de raion în cadrul regiunii Ialomița (începând cu anul 1950), în cadrul regiunii Constanța (din anul 1952), regiunea București (după anul 1956), pentru ca din anul 1968 să revină în județul Ialomița, reînființat. Din anul 1995 orașul are statut de municipiu. La recensământul din anul 2011 orașul număra 30217 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2002), dintre care: români – 83,625, romi – 5,4% și restul – necunoscută sau altă etnie. Structura confesională a populației orașului astăzi se prezintă aproximativ astfel: ortodocși – 88,09% și restul – nedeclarată sau altă religie.

Semi maraton Fetești 2024 

Copii speciali sunt tot copii noștri

Piesa de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și/sau câștigătorilor competiției sportive Semi maratonul Fetești 2024. 

Conform Dex Semi maratonul este o probă atletică de alergări pe o distanță de 21,0975 km, adică jumătate din distanța specifică maratonului. competiția se organizează anual ci sprijinul asociațiilor: “Feteștiul aleargă”, “Pontica” și “Mă bucur de viață”.

Podul Regele Carol I (redenumit mai apoi Podul Anghel Saligny, pentru a-l onora pe Anghel Saligny, proiectantul şi executantul podului) a fost construit între anii 1890 şi 1895 pentru a asigura legătura feroviară între Bucureşti şi Constanţa. Inaugurarea podului a avut loc în data de 14 septembrie 1895 la ora 15.00, când regele Carol I a bătut ultimul nit de argint la podul care urma să îi poarte numele peste timpuri. La acea dată erau de față toate oficialitățile timpului în frunte cu regele Carol I. Jos, pe fluviu, într-o barcă oprită sub pod, inginerul Anghel Saligny și echipa sa de constructori așteptau trecerea primei garnituri de tren. "Măria Ta! Cu ostașii țării ai învins în câmpiile Bulgariei, iar cu meșterii țării ai îngenuncheat măreața Dunăre", a exclamat primul-ministru.  În uralele mulțimii strânse pe maluri, suveranul României a rostit vorbele memorabile: "Săvârșirea Podului peste Dunăre, dorit de un sfert de veac de Mine, este astăzi un fapt îndeplinit și uriașă se ridică înaintea noastră această falnică operă ca o mărturie vădită a tăriei Regatului. Geniul omenesc, în care se răsfrâng progresul și avântul puternic al României, a învins toate greutățile, a înlăturat toate piedicile, spre a executa această trainică și nepieritoare lucrare, care trebuie să arate lumii că vrednic este poporul român de frumoasa sa chemare la gurile Dunării și porțile Orientului". La un semnal, trenul de încercare format din 15 locomotive grele a trecut pe pod cu o viteza de 60 km/h, însoțit de fluierele locomotivelor, de sirenele vaselor de pe Dunăre și de muzicile fanfarelor. După acest tren a trecut un al doilea rezervat oaspeților, cu o viteză de 80 km/h. Trenurile au parcurs toată lungimea platformei feroviare de 4087,95 metri. Pe toată perioada traversării podului, sub edificiu a stat, neclintită, barca în care se afla Saligny, inginerul care a proiectat și a realizat grandioasa operă tehnică. Gestul a fost mai mult decât grăitor. Creatorul podului garanta cu viața lui, dar și cu viața principalilor colaboratori și responsabili de lucrare, rezistența podului construit. Convoiul a trecut în siguranță podul, în strigătele entuziaste ale asistenței. Trecuseră doar 5 ani de când Statul român decisese începerea lucrărilor la podul care avea să unească Dobrogea revenită la sânul țării de restul României. Podul Carol I de la Cernavodă a intrat astfel în istorie ca o capodoperă a tehnicii, realizare legendară a vizionarului Anghel Saligny. Guvernul român a iniţiat două concursuri internaţionale pentru proiectarea şi executarea podului. Suprastructura podului de peste Dunăre a fost proiectată de Gustave Eiffel a cărui firmă de antrepriză executase recent podurile metalice ale căii ferate de pe valea Prahovei. Neajungându-se însă la un acord, guvernul român a întrerupt tratativele cu firmele de antrepriză a lui Gustave Eiffel şi a încredinţat proiectarea şi realizarea podului Direcţiei Generale a C.F.R.. Începerea lucrărilor de execuţie a avut loc la data de 26 noiembrie 1890 în prezenţa regelui Carol I. Colectivul de proiectare şi de execuţie a fost condus de inginerul român Anghel Saligny. Întreaga linie ferată, inclusiv podurile, au fost executate cu cale simplă. Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri şi alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 metri  peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri și un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 kilometri al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri. Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România și al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală. Costul total al tronsonului de linie ferată Fetești-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată și stațiile, a fost de 35 milioane lei aur. La capătul podului dinspre Cernavodă, în memoria eroilor căzuți în Războiul de Independenţă, a fost ridicat un impresionant monument din bronz, reprezentând doi dorobanţi. Dorobanţii şi stemele au fost realizate de sculptorul francez Léon Pilet (1836-1916), o parte din contravaloarea lor fiind suportată de ambasada franceză de la Bucureşti, ca un dar în cinstea regelui Carol I. Pilet a realizat mai întâi cinci modele diferite în miniatură, iar regele însuşi a ales modelul care a fost realizat pentru pod. Statuile au fost turnate în trei bucăţi la Lyon şi mai apoi îmbinate la faţa locului. Dorobanţul de pe partea nordică poartă semnătura autorului, alături de anul realizării (1895).Într-un moment de stralucită inspiraţie, comisia îi propune lui Anghel Saligny să prezinte un proiect. În decembrie 1887, guvernul, prin Ministerul Lucrărilor Publice, îl însărcinează oficial pe Saligny cu elaborarea proiectului liniei Feteşti – Cernavodă. E o decizie surprinzătoare, ţinând seama de faptul că numai cu câţiva ani în urmă acelaşi minister refuzase să ia asupra să răspunderea executării unor tabliere mici, lucrarea fiind preluată de firme particulare. Înainte de a începe proiectarea, Anghel Saligny îşi formează o echipă de ingineri specialişti de la Şcoala Natională de Poduri şi Şosele, printre care Ion Băiulescu, N. Herjeu, Şt. Gheorghiu, Alex. Bădescu, V. Christescu, Gr. Cazimir, P. Zahariade şi alţii, aduşi mai tarziu. O data rezolvate toate problemele de ordin tehnic şi economic, echipa de specialişti îşi începe practic activitatea de proiectare, reuşind, după o munca intensă, să termine, la 1 decembrie 1889, elaborarea formei finale a proiectului. După numai un an (la 9 octombrie 1890), timp în care au fost repartizate şi demarate lucrările de pregătire, a început şi lupta pentru învingerea greutăţilor apărute în execuţie. Un lucru care nu trebuie omis ar fi faptul că terasamentele liniei ferate Feteşti – Cernavodă, care leagă între ele podurile lui Anghel Saligny, au constituit la vremea lor cea mai mare şi cea mai importantă lucrare de terasamente realizată în ţara noastră. Una peste alta, lucrările la podurile dunărene au durat cinci ani. Ziarul Times scria: “o realizare surprinzătoare la Cerna-vodă”, iar Ilustrazione Italia afirma: “e o lucrare care poate fi luată ca model chiar şi de alte ţări, cu mijloace tehnice mai înaintate”.

Municipiul Fetești are o îndelungată tradiție în aviația militară românească, aici existând una dintre cele mai vechi baze militare aeriene deservită de un aeroport militar în plină modernizare. Istoria Bazei 86 Aeriane – Ferești începe în primăvara anului 1952 când se înfiinţează Regimentul 206 Aviaţie Vânătoare Tactică Reactivă pe aerodromul de la Deveselu. Structura sa organizatorică includea: comanda regimentului, statul major, patrula comandă şi 3 escadrile ce operau avioanele IAK-11, IAK-18 şi MiG-15. În următorii ani, au urmat mai multe dislocări: de la Deveselu la Ianca, iar ulterior la Otopeni, unde în premieră pentru ţara noastră, piloţii au început să zboare primul avionul de vânătoare dotat cu radar de interceptare, MiG-17 PF Fresco. Spre sfârşitul anilor ’50, Regimentul 206 se uneşte cu o unitate de mentenanţă, Baza 499 Tehnică Aerodrom, se mută pe locaţia Cocargeaua şi primeşte o noua escadrilă, de MiG-19. Această perioadă este foarte importantă deoarece se schimbă denumirea unităţii, apare pentru prima dată în istorie Regimentul 86 Aviaţie Vânătoare. Perioada anilor ’70-’80 este marcată de prezenţa şi evoluţia spectaculoasă a MiG-ului 21, cel mai produs avion la nivel mondial. În ciuda mediului social neatractiv al zonei, în această locaţie s-au format multe generaţii de piloţi de excepţie, „stagiul la Borcea” fiind o carte de vizită importantă pentru piloţii de vânătoare. După 1995 începe o perioadă de restaurare a Forţelor Aeriene Române, iar Regimentul 86 Aviaţie Vânătoare devine Grupul 86 Aviaţie Vânătoare, iar ulterior Baza 86 Aeriană cu denumirea onorifică „Locotenent aviator Gheorghe Mociorniţă”. Încep primele antrenamente şi misiuni internaţionale sub egida NATO, iar profesionalismul piloţilor români începe să fie recunoscut pe plan internaţional. În anul 1994, începe un program de modernizare a avionului MiG-21 la Aerostar S.A. Bacău iar în 1998, unitatea este înzestrată cu avioane MiG-21 Lancer.

Construit S.M.T. Centrul mecanic - Ciulnița

(Stațiunea de mașini și Tractoare)

Stațiunile pentru mecanizarea agriculturii (SMA), denumire alternativă – Stațiunile de mașini și tractoare (SMT) s-au înființat în anul 1972 prin Hotărârea de Guvern nr. 218 – 1972, ele fiind sub îndrumarea și controlul Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor - Departamentul agriculturii cooperatiste şi al gospodăriilor populaţiei.  Ele deserveau de regulă  cooperativele agricole de producţie din raza de activitate a unui consiliu intercooperatist. Staţiunile pentru mecanizarea agriculturii au următoarele sarcini principale şi răspund de realizarea lor:

• executarea mecanizată a lucrărilor în cooperativele agricole de producţie din rata consiliului intercooperatist, prin secţiile de mecanizare pe care le au în structură, astfel încât să se realizeze sarcinile de producţie pe suprafeţele pe care s-au executat lucrările mecanizate;
• organizează activitatea de producţie a secţiilor de mecanizare, pentru realizarea indicatorilor de plan ai acestora;
• elaborează proiectele planurilor anuale şi de perspectivă ale staţiunii pentru mecanizarea agriculturii;
• desfăşoară indicatorii planului de producţie, repartizaţi de trustul staţiunilor pentru mecanizarea agriculturii pe secţiile de mecanizare, şi urmăreşte în mod sistematic realizarea acestora;
• asigură îndrumarea tehnică a secţiilor de mecanizare şi a cooperativelor agricole; organizează întreţinerea şi folosirea raţională a parcului de tractoare şi maşini agricole;
• aplică tehnologiile de mecanizare a lucrărilor agricole şi asigură îmbunătăţirea organizării muncii, corespunzător acestora;
• încheie contracte pentru executarea de lucrări cu cooperativele agricole de producţie şi alţi beneficiari;
• asigură aprovizionarea cu materiale şi piese de schimb a secţiilor de mecanizare şi a atelierului mecanic;
• îndeplineşte orice alte sarcini stabilite de organele ierarhice superioare.

Staţiunile pentru mecanizarea agriculturii studiază nevoile de mecanizare şi stabilesc necesarul de mijloace mecanice pentru cooperativele din raza consiliilor intercooperatiste şi recomandă cooperativelor agricole de producţie utilajele ce sînt necesare de cumpărat direct de către acestea, spre a se asigura înfăptuirea programului de mecanizare stabilit şi buna folosire a maşinilor şi utilajelor. În perioadele în care volumul lucrărilor agricole este restrâns, staţiunile pentru mecanizarea agriculturii pot executa şi alte prestaţii, potrivit capacităţilor de producţie, în afara cooperativelor deservite, în vederea folosirii cît mai complete, în aceste perioade, a forţei de muncă şi a utilajelor din dotare.

Ciulnița este o comună din județul Ialomița care include și satele: Ion Ghica, Ivănești și Poian fiind situată în partea de sud a județului, la limita cu județul Călărași, pe malul drept al râului Ialomița. Comuna este traversată de șoseaua județeană DJ201, care o leagă spre vest de Albești, Coșereni și spre est de Slobozia, Țăndărei. La recensământul din anul 2021 comuna număra 2338 locuitori, în scădere față de recensământul anterior (anul 2011 – 2400 locuitori), dintre care: români – 95,12%  și restul – necunoscută sau altă etnie. Componența confesională a comunei ialomițene Ciulnița astăzi se prezintă astfel: ortodocși – 94,14% și restul – nedeclarată sau altp religie. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna se întindea mult înspre sud, pe teritoriul actualului județ Călărași. Ea făcea parte din plasa Ialomița-Balta a județului Ialomița și număra 1379 locuitori. În 1925, comuna Ciulnița avea aceeași compoziție, se afla în plasa Slobozia și avea 1512 locuitori. În 1950, comuna a fost transferate raionului Slobozia din regiunea Ialomița și apoi (după 1952) din regiunea București.În 1968, comuna a revenit la județul Ialomița (reînființat). Ca obiective de vizitat (toate monumente de arhitectură) pe raza comunei sunt:

• biserica „Sfântul Nicolae” din Poiana, datând din 1874;
• biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Ivănești (1848);
• casa Chiajna Craiu (1810), satul Poiana
• casa Elena Bratu (1850),  satul Poiana.

Insigna sportivă - Unirea '04 Slobozia

Asociația Fotbal Club Unirea 04 Slobozia, cunoscut sub numele de Unirea Slobozia, sau pe scurt Unirea, este un club de fotbal din Slobozia, care evoluează în prezent în Super Liga României. Unirea a fost fondată în 1955, apoi reînființată în 2004, fiind pentru aproape toată istoria sa o echipă clasică a Liga a III-a. Unirea a avut șapte sezoane petrecute în al doilea eșalon, la începutul anilor 1990 și între 2012 și 2015, când „galben-albaștrii” au obținut un onorabil loc 3.  Pe 24 aprilie 2024 Unirea Slobozia a promovat în Liga I, după ce a învins cu 1-0 în deplasare la CS Mioveni. Clubul a fost înființat în 1955 sub numele de Combil Slobozia, aflându-se sub tutela întreprinderii cu același nume și a jucat cincisprezece sezoane în Campionatele Regionale și Județene, având în acest timp mai multe nume precum: Azotul, Avântul, Voința și Energia. În primul an competițional după reînființare, sezonul 2004–05, clubul a participat în Liga a IV-a cu un lot în care majoritatea fotbaliștilor erau juniori, promovând în Liga a III-a și după câteva sezoane a promovat în Liga a IIA-a. Echipa de seniori a Unirii 04 Slobozia, recent preluată de CSM Unirea Slobozia, joacă pe un stadion renovat, “1 Mai” din Slobozia cu 5.000 de locuri pe scaune. După câteva sezoane în Liga a II-a, în sezonul 2023 – 2024, Unirea Slobozia a reușit să promoveze în Superligă. Jucătorii echipei sunt porecliți: Galben-albaștrii, Dragonii și Ialomițenii. Culorile tradiționale ale echipamentului de joc al echipei sunt: acasă – galben complet, deplasare – albastru complet, alternativ – negru complet.

Combinatul de industrie chimică Amonil Slobozia 20 ani  

Amonil Slobozia este un combinat producător de îngrășăminte chimice din România, ce a fost înființată în anul 1968, iar din anul 1983 a devenit cel mai mare producător de uree din România. În prezent, principalii acționari ai companiei sunt Zalois Ltd, din Insulele Belize, cu 32,19% din capitalul social, Jovline Ltd, cu 18,22%, în timp ce Salink Limited are o participație de 13,54%. De asemenea, firma Eurom Trade & Invest deține 5,07% din acțiuni. Titlurile companiei se tranzacționează la categoria a doua a Bursei de Valori București, sub simbolul AMO. În 2010 combinatul a fost executat silit din cauza datoriilor, iar activele au fost adjudecate de Ioan Niculae prin intermediul firmei Chemgas Holding. După arestarea patronului Ioan Niculae, în mai 2015, combinatul a fost închis, iar acum după eliberarea condiționată a acestuia, combinatul a fost redeschis pe 13 noiembrie 2017, însă închis la scurt timp, din cauza neplății datoriilor. Chemgas Holding are în prezent datorii de peste 80 de milioane de euro. După câteva tentative eșuate, combinatul chimic a fost pornit în luna august 2019 și la momentul de față, operează normal, în ciuda aparaturii învechite, cauzate de lipsa investițiilor. La un număr de angajați de 740 (anul 2010) cifra de afaceri s-a ridicat la suma de 19,3 milioane lei.

Slobozia este reședința de județ și cel mai mare oraș al judeţului Ialomiţa, Muntenia, România. Orașul a fost construit pe rămășițele vechii cetăți romane Netindava. Potrivit recensământului din 2002, are o populație de 57320 de locuitori. Numele actual al municipiului vine de la cuvântul românesc, de origine slavonă, „slobozie” care desemna o localitate nou înființată care era scutită de anumite dări. Orașul, așezat în mijlocul Câmpiei Bărăganului, era foarte vulnerabil la atacurile turcilor și tătarilor; pentru a încuraja oamenii să se așeze aici, ei erau scutiți de aceste dări, de aici și numele. Sus am postat drapelul, stema veche și actuală a oraşului Slobozia și mai jos fotografiile câtorva monument de cultură și arhitectură dar și o trimitere poștală ilustrată din acest oraș. 

Podul metalic CFR de peste râul Ialomița

Monumentul eroilor

Catedrala episcopală

Muzeul agriculturii

Spitalul

Piața

Mănăstirea

Centrul cultural UNESCO "Ionel Perlea"

Prefectura

Podul rutier peste râul Ialomița

Ialomița este un județ în provincia istorică Muntenia, România cu reședința în municipiul Slobozia. Numele județului provine de la râul Ialomița, care îl străbate. Acest județ numără aproximativ 258500 locuitori și se întinde pe suprafața de 4453 kilometri pătrați. Ca subunități județul se compune din; 3 municipii – Slobozia, Urziceni și Fetești, 4 orașe – Țăndărei, Fierbinți-Târg, Amara și Căzănești precum și 57 de comune. Sus am postat stema și harta județului iar mai jos fotografiile câtorva monumente de arhitectură și cultură, alte locuri de vizitat și câteva trimiteri poștale ilustrate din acest județ.

   

Sediul Primăriei - Amara

Mănăstirea - Balaciu  

Lacul Strachina

Vedere - Fetești

Vedere - Urziceni

Judecătoria - Urziceni

Biserica Volna - Urziceni

Podul Fetești Cernavodă peste fluviul Dunărea

Lacul de acumulare - Dridu 

Lacul - Amara

Vederi - Urziceni

__________ooOoo__________

CEC DE CĂLĂTORIE ROMÂNESC 

Banca de Stat a Republicii Populare Române - 50 lei 1981

Detaliu vignetă de pe o felicitare franceză

Detaliu vignetă de pe un bilet spaniol de loterie

con_dorul@yahoo.com

MOUSAIOS - 30.03.2025