Epaminonda's Blog.....: INFO NUMIS MONDO -161

1. Botswana, fostul dominion Bechuanaland, una dintre cele mai puțin populate țări ale lumii, cu o populație puțin peste 2 milioane de locuitori la o suprafață comparabilă cu a Franței, își obține independența de sub dominația britanică în 1966, dar moneda proprie apare doar 10 ani mai târziu, în acest interval folosindu-se randul sud-african.

Denumirea monedei și a subdiviziunii sale, thebe, semnifică "ploaie", figurând și pe stema țării, respectiv "scut", în limba populației majoritare tswana, de care este legat și numele țării, substantivele în această limbă fiind construite cu ajutorul prefixelor, un individ fiind "motswana", poporul "batswana", limba "setswana", iar țara "Botswana". Toate monedele de circulație au tematica fauna (mai puțin cea de 2 thebe 1966 FAO pe care apare un snop de sorg), animalul reprezentat pe fiecare valoare rămânând același de-a lungul emisiunilor, indiferent de schimbarea de formă, dimensiune sau metal. La fel de constantă este și reprezentarea de pe avers a stemei țării, versiunea simplificată pe monedele mici sau pe monedele mari cu zebrele laterale, stema îmbinând clasicismul unui scut tradițional cu modernismul prin reprezentarea unor roți dințate pe scut.

Monedele de 1 au pe ele reprezentarea zebrei lui Burchell, singura specie de zebră care poate fi crescută legal pentru consum. Primele monede au o formă ondulată, din cupru-nichel, emise în UK între 1976 și 1987, monedele heptagonale din a doua serie au fost emise în Canada în 1991 și Africa de Sud în 2007, din aliaj nichel-alamă, iar monedele din a treia serie au apărut din 2013, rotunde, din fier acoperit cu bronz, bătute tot în Canada. Primele două serii au fost retrase simultan, începând cu 2014, procesul durând 5 ani. Pe aversul monedelor, pe lângă an și numele țării apare și termenul "Ipelegeng". Cu semnificația originală de "susținere a greutății proprii", termenul a căpătat sensul de "încredere în sine", fiind și numele unui program de dezvoltare națională (nu de foarte mare succes). Și încă un lucru interesant: monedele din Botswana au fost utilizate și în Zimbabwe, în perioada crizei monetare majore din această țară. (Sursa – net: Bogdan Jovi – Atlasul banilor)

2. Loteria națională a statului european Spania a emis o serie de bilete de loterie prin care popularizează farurile spaniole.

Aici se prezintă un bilet de loterie din data de 13 octombrie 2007 prin care se popularizează Farul La Mola, de pe Insula La Formentera din Arhipelagul Baleare, unde există mai multe faruri.

Farul La Mola a fost construit în anul 1861 și de atunci funcționează continuu. Farul are următoarele caracteristici tehnice:

latitudine nordică – 38,66 grade
longitudine estică – 1,58 grade
înălțimea deasupra nivelului mării – 142 metri
înălțimea turnului – 22 metri
aspect luminos – clipește odată la 5 secunde
vizibilitatea semnalului luminos – 23 mile marine
proiectant – Emili Pou

Turnul farului este construit pe o casă, ambele vopsite în alb. Din anul 2019 în clădire s-a amenajat o expoziție-muzeu. Se zice că acest far l-ar fi inspirat pe Jules Verne în scrierea romanului “Farul de la sfârșitul lumii”. Lângă far se află un monument în cinstea acestui scriitor francez.

3. Barbados - destinație de vacanță exotică, cea mai estică insulă din Marea Caraibelor, al cărei nume provine din termenul portughez pentru "bărboși".

Colonie britanică din secolul XVII, Barbados a folosit sistemul monetar al imperiului, fiind și una dintre coloniile care în perioadele de deficit monetar a emis "tokenuri" (în 1788 și 1792) pe care apare denumirea "Barbadoes"și care, la fel ca toate coloniile din Caraibe a folosit monede spaniole tăiate sau cu contramarcă. Istoria monetară modernă este destul de liniară, Barbados folosind dolarul Indiilor de Vest din 1949, apoi dolarul Caraibelor de Est din 1965 până în 1973, când nou înființata Bancă Centrală din Barbados (1972) emite dolarul Barbados, egal cu EC$ și inițial fixat la 1/2 USD. Liniaritatea continuă, monedele de circulație păstrând același design, singurele variații fiind în metalul folosit, ducând și la variații de greutate, dar fără a fi foarte vizibile, după cum și variațiile de 1-2 mm în dimensiune ale unora dintre monede sunt aproape insesizabile pentru utilizatorul obișnuit.

Mai mult, toate monedele de circulație, indiferent de valoare, au pe avers stema statului și anul emiterii. În cazul monedelor de 1 cent, acestea au fost emise prima dată în 1973 din bronz, 3,11 g și 19/1,5 mm, având pe revers un trident (care apare și pe steagul Barbados și pe aversul monedelor sub an) și valoarea, sub brațul drept al tridentului fiind vizibile inițialele PN ale designerului, unele dintre monede, doar în variantă pentru colecționare, având pe avers, în partea de jos dreapta a stemei un însemn al Monetăriei Franklin din Pennsylvania (cele bătute la Royal Mint din UK sau Canada nu au această marcă), probabil și datorită faptului că designerul monedei, Philip Nathan, angajat al Royal Mint între 1965-1968, trece la Monetăria Franklin. Din 1987 apare o variantă din zinc îmbrăcat în cupru, cu aceleași dimensiuni, dar cu o greutate de doar 2,5 g, iar din 2007 monedele sunt din oțel acoperit cu cupru, cu aproape 0,1 mm mai mici și aproape 0,3 mm mai grele. Singura monedă care se diferențiază vizual este cea din 1976, la 10 ani de la obținerea independenței Barbados. Seria acestui an are în loc de anul separat de către stemă în forma 19-XX doi ani: 1966 la stânga stemei și 1976 la dreapta ei. (Sursa – net: Bogdan Jovi – Atlasul banilor)
4. Bancnota aniversară pentru colecționare, 100 lei cu tema 185 de ani de la nașterea regelui Carol I, lansată în circuitul numismatic de Banca Națională a României la data de 1 decembrie 2024, a câștigat concursul organizat de International Bank Note Society (IBNS). La concursul desfășurat la finalul anului 2024 au fost nominalizate bancnote comemorative lansate anul trecut în douăsprezece țări, printre care China, Mexic, Polonia, România, Thailanda și Ucraina.

În urma voturilor exprimate de numismați din 33 de țări, bancnota aniversară lansată de BNR pentru colecționare, cu valoare nominală de 100 lei, s-a clasat pe primul loc, cu 652 de puncte. Aceasta a fost urmată de alte două bancnote: o bancnotă comemorativă de 20 de zloți lansată în Polonia (247 de puncte) și o bancnotă comemorativă de 50 de hrivne din Ucraina (233 de puncte). Bancnotele au fost analizate din punct de vedere artistic și tehnic, dar și al nivelului de securizare și al contextului istoric al designului. Societatea IBNS a fost înființată în 1961 și are drept obiective promovarea, încurajarea și studiul bancnotelor din întreaga lume. În prezent, reunește peste 2.000 de membri din 90 de țări.

Deasupra am postat diploma care consfințește recunoașterea internațională a bancnotei câștigătoare.

Carol I – domnitor și primul rege al României (20 aprilie 1839 Sigmaringen – 10 octombrie 1914 Sinaia) - este omul de la care a pornit totul: familia regală, statul modern, țara independentă și suverană. Rând pe rând, an de an, sub domnia acestui rege european, România a dobândit instituţii, modernitate şi statornicie. După refuzul contelui Philippe de Flandra, fratele Regelui Leopold al II-lea al Belgiei, de a primi Tronul României opţiunea românilor de a-și alege principe străin s-a îndreptat spre Principele Carol de Sigmaringen. Brătianu îl anunţa pe principe, la Sigmaringen, că fusese ales Domnitor al Principatelor Unite, cu drepturi ereditare, prin plebiscitul desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866. În favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685969 de voturi, iar împotrivă doar 2248. Coincidenţa făcea ca 20 aprilie să fie ziua de naştere a Principelui Carol, care devenea Domnitor al Principatelor Române Unite chiar în ziua în care aniversa 27 de ani. Plebiscitul este recunoscut de către Marile Puteri după o jumătate de an, la 24 octombrie 1866. La 28 aprilie 1866, proaspăt aleasa Adunare Constituantă a votat aproape unanim aducerea Principelui Carol pe Tronul ţării: 109 voturi pentru şi 6 abţineri. Domnitorul Carol ajunge în ţara sa de adopţie după o călătorie aventuroasă, de la Sigmaringen până la Turnu-Severin. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu-Severin. Principele Suveran a intrat în capitala ţării la 10 mai 1866, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. Elita politică din Principatele Române împlinea, astfel, vechea dorinţă a aducerii pe Tronul ţării a unui principe străin, capabil să unească definitiv Moldova şi Ţara Românească, să stingă pentru totdeauna rivalităţile dintre familiile domnitoare pământene, să stabilizeze ţara, să o modernizeze şi să îi confere prestigiu internaţional. Domnitorul Alexandru Ioan I însuşi era convins de necesitatea înlocuirii sale cu un principe străin. La 10 mai 1866, Carol I rostea următorul legământ: “Ales de către naţiune Domn al românilor, mi-am părăsit fără a sta la îndoială, și patria, şi familia, pentru a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, eu am devenit român. Acceptarea plebiscitului îmi impune, o ştiu, mari datorii. Sper că îmi va fi dat să le duc până la capăt. Vă aduc o inimă credincioasă, cugetări drepte, o voinţă tare de a face binele, un devotament fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean astăzi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăși cu voi soarta cea bună ca şi pe cea rea.”Prin simpla sa prezenţă, prin demnitatea apartenenţei la una dintre cele mai ilustre familii ale Europei, dar şi graţie curajului personal, Principele Suveran Carol a zdruncinat definitiv ultimele rămăşiţe simbolice ale vasalităţii faţă de Imperiul Otoman. Vizita sa la Constantinopol, în octombrie 1866, în cursul căreia s-a comportat faţă de Sultan ca un şef de stat, şi nu ca un vasal, a confirmat procesul ireversibil de ruptură faţă de Poartă. Aceeaşi demnitate o va arăta Carol şi aliatului rus din Războiul de Independenţă. Atunci când Țarul Alexandru al II-lea ameninţă, în 1878, după încheierea războiului, cu dezarmarea armatei române, în cazul în care România s-ar fi opus anexării sudului Basarabiei de către ruşi, Carol I îi răspunde că trupele române vor putea fi nimicite, dar nu dezarmate. În timpul lungii sale domnii, Regele Carol I a pus bazele României ca stat modern pe harta Europei. În anul 1875, bugetul ţării ajungea la cifra de 100 de milioane de lei, dublul celui din 1866, iar în 1903, la 218 milioane. Între anii 1865 şi 1874, suprafaţa arată a crescut cu o treime. În 1890, producţia de cereale a ţării a fost de 3 700 000 de tone; în anul 1903, aceasta ajungea la 5 500 000 de tone. Între anii 1880 şi 1914, România a exportat 80 de milioane de tone de cereale, situându-se printre cele mai importante ţări exportatoare de cereale din lume (a doua din Europa, după Rusia, şi chiar pe primul loc la exportul de porumb, înaintea Statelor Unite)13. Numărul întreprinderilor industriale mai mari a crescut, între 1866 şi 1877, de la 39 la 17314. România avea şi importante zăcăminte de petrol care o plasau, în jurul anului 1900, printre primele trei ţări producătoare de ţiţei din lume, după Statele Unite şi Rusia. Leul românesc era o monedă puternică, echivalentă cu francul francez şi care putea fi utilizată ca valută forte peste tot în Europa. Populaţia a crescut, iar procesul de industrializare şi urbanizare a fost constant.În ciuda tuturor frământărilor politice, uneori violente, a demagogiei, corupţiei şi lipsei de măsură a unora dintre politicieni, Carol I a reuşit să consolideze sistemul de partide şi să impună alternanţa la Guvernare a celor două mari partide structurate după model occidental şi conduse de bărbaţi politici de mare anvergură: Partidul Naţional Liberal (reprezentat prin I.C. Brătianu, Dumitru C. Brătianu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu, Dimitrie A. Sturdza, Ion Bălăceanu, Ion Ghica, Vasile Boerescu, Ion Câmpineanu, Nicolae Fleva, Spiru Haret, V.A. Urechia, Emil Costinescu, Nicolae Ionescu, Vasile Lascăr)15 şi Partidul Conservator (cu lideri ca Manolache Costache Epureanu, Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Petre Mavrogheni, Gheorghe Gr. Cantacuzino, Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Alexandru Lahovary, Nicolae Filipescu, generalul Manu). Prosperitatea şi stabilitatea au adus o dezvoltare fără precedent a culturii, artelor şi ştiinţei. În timpul domniei lui Carol I, scriitori ca Eminescu, Caragiale, Creangă, Alecsandri, Ion Ghica, Odobescu, Slavici, Macedonski, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Şt.O. Iosif, I.Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă modelează limba literară; B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Mihail Kogălniceanu, Constantin Erbiceanu, Dimitrie Onciul, Ion Bogdan, Vasile Pârvan, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga scriu istoria naţională; de filologie se ocupă Ovid Densuşianu, Sextil Puşcariu, Ion Bianu; Simion Mehedinţi creează şcoala de geografie; Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru şi Vasile Conta disciplinează gândirea şi ridică nivelul cultural al societăţii; se afirmă compozitorul George Enescu, pictorii Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Ion Andreescu, Ştefan Luchian, sculptorul Karl Storck, actorii Matei Millo, Aristide Demetriade, fotograful Carol Popp de Szathmáry; ştiinţele beneficiază de nume ca Spiru Haret, P.S. Aurelian, Anghel Saligny, Carol Davila, Grigore Antipa. Apar societăţi culturale, se publică reviste. În această perioadă funcţionează „Junimea“, vârful efervescenţei intelectuale şi al schimbului liber de idei, care editează revista „Convorbiri literare”. O enumerare ca aceasta nu ar putea să acopere niciodată diversitatea şi dinamismul acestei elite a spiritului românesc. Pionierat şi consolidare, geniu şi meticulozitate, dispute şi dialog sunt câteva dintre trăsăturile elitei românești din acea vreme, vie şi plină de resurse. România şi-a consolidat statutul de putere regională şi de „arbitru balcanic“ prin participarea victorioasă la cel de-al doilea război balcanic, încheiat la 28 iulie/10 august 1913 cu semnarea Tratatului de la Bucureşti, prin care România obţinea Cadrilaterul. Regele Carol I a primit bastoane de mareşal atât de la Împăratul Germaniei, cât şi de la ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, care l-a şi vizitat în România, în 1914, şi care avea să sfârşească tragic, împreună cu familia, sub gloanţele bolşevicilor. Carol este descris, în literatura vremii ca un bărbat mai degrabă mic de statură, dar de o mare demnitate. A impus respect într-o lume plină de incertitudini şi a făcut din micul său regat un stat respectat şi stabil. A fost un suveran distant, sever şi măsurat, bucurându-se de o autoritate excepţională. A avut vocaţie de lider şi a condus România în momente politice şi istorice dificile, pe care le-a traversat plin de curaj. Întemeietorul Regatului român a murit la Sinaia, în ziua de 27 septembrie 1914, la ora cinci şi treizeci de minute dimineaţa. Avea şaptezeci şi cinci de ani, dintre care domnise patruzeci şi opt. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de el ca necropolă a familiei regale a României.

Castelul Peleș a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie – martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul 1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal, Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal, situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat. Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007, după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de statul român.

Statuia Regelui Carol I al României, amplasată strategic în orașul Sinaia din județul Prahova, nu este doar o sculptură impresionantă, ci și un punct focal al istoriei naționale. Aceasta celebrează unul dintre cei mai influenți monarhi ai României, cunoscut pentru rolul său în independența și modernizarea țării. Realizată din bronz de un sculptor român de renume, statuia ilustrează măreția și determinarea Regelui Carol I, prezentându-l în uniformă militară, cu privirea îndreptată spre orizont, simbolizând viziunea sa îndrăzneață pentru România. Inaugurată la începutul secolului XX, aceasta a devenit un simbol al Sinaiei și al monarhiei în România. Statuia se află în apropierea Castelului Peleș, reședința de vară a regelui, locul unde a petrecut multe dintre momentele sale semnificative și unde a planificat multe din reformele care au schimbat fața țării. Proximitatea dintre cele două situri oferă vizitatorilor o imagine completă asupra impactului regal asupra regiunii. Interesant este faptul că, pe lângă valoarea istorică și culturală, statuia a devenit un loc de întâlnire pentru diverse evenimente comemorative, mai ales pe 10 Mai, când se celebrează Ziua Independenței României, un eveniment cheie în care Carol I a avut un rol crucial. Aceste comemorări atrag numeroși vizitatori și istorici, dornici de a învăța despre contribuțiile regelui la formarea României moderne. Sculptura în mărime naturală a regelui Carol I, din parcul castelului Peleș, a fost executată de sculptorul român Oscar Han (1891 – 1976), în anul 1933, turnată în bronz de I. Guran și V. Popa. Executată din bronz, în mărime naturală, statuia îl reprezintă pe regele Carol I, în picioare, sprijinindu-se cu mâna dreaptă de un baston, îmbrăcat în uniforma lui cotidiană de infanterie, cu chipiul favorit pe cap. Trupul suveranului este surprins la un popas de plimbare, cu privirea în contemplare. Operă de sobră și elocventă realizare, în care este simbolizată, prin linii clasice și pure, toată modestia ctitorului castelului Peleş, precum și întreaga maiestate regală. Personalitatea regelui Carol I, precum și autoritatea lui distantă și intangibilă, sunt toate interpretate de autor și sugerate cu multă iscusință psihologică, cu un profund instinct de sinteză și de divinațiune.

Pe locul al doi-lea s-a clasat bancnota poloneză de 20 zloți ce comemorează cea de-a 80-a aniversare a Revoltei de la Varșovia, iar pe locul al trei-lea s-a clasat bancnota ucraineană de 50 griveni – intitulată „Unitatea salvează lumea” – ce comemorează „invincibilitatea poporului ucrainean în lupta sa pentru libertate și valorile europene, consolidarea societății ucrainene pentru a-și apăra integritatea teritorială, precum și unitatea lumii democratice în fața agresiunii ruse”.

A fost emisă la împlinirea a doi ani de la invaziei Ucrainei de către Rusia.

5. Anul 1897 este pentru Filipine anul de dinaintea ieșirii de sub dominația spaniolă, instituită în 1565.

Din 1857 în insule se instituise ca monedă peso, divizat în 100 centime, denumirea fiind legată de "piesele" de 8 reali, care circulaseră anterior. În același an a fost creată Casa de Moneda de Manila, care începe să emită monede în 1861.

1 peso 1897 este singura monedă de un peso din argint emisă în perioada ocupației spaniole, fiind precedată de un peso din aur emis în perioada reginei Isabella a II-a. Moneda are aceeași greutate (25 g), aceeași dimensiune (37 mm/ 2 mm) și același titru de Ag (0,900) ca moneda de 5 pesetas spaniolă (prezentată într-o altă postare). Pe avers are portretul tânărului rege Alfonso XIII, cunoscut ca "a treia variantă" de pe monedele din Spania, dar textul diferă față de cel de pe moneda spaniolă: P.L.G.D.D.REY C.DE ESPAÑA (por la gracia de Dios Rey Constitucional de España). Reversul are stema regatului, dar textul este și aici diferit, moneda fiind singura pe care colonia este numită "Islas Filipinas", sub stemă fiind înscrisă denominarea. Gravor este Bartolomé Maura Montaner, creator și al monedei surori din Spania, ale cărui inițiale apar sub capul regelui (B.M.). Moneda are o viață relativ scurtă, dominația spaniolă fiind încheiată în 1898, dar rezistă până în 1904, când este retrasă din circulație de către SUA, care au preluat controlul insulelor în 1898, prin Tratatul de la Paris. Insulele Filipine trec din posesie spaniolă în cea americană la finalul anului 1898, odată cu Guam și Puerto Rico, dar sunt singurele teritorii pentru care SUA emite monedă separată. Nu mai devreme de 1903, pentru că între 1899 și 1902 a avut loc războiul între prima republică filipineză și SUA, care au văzut continuarea luptei pentru independență, începută în timpul ocupației spaniole, ca o insurecție.

Așa ca abia în 1903 sunt emise primele monede sub ocupație americană, dintre care se evidențiază moneda de 1 peso, o monedă mare de argint, cu un conținut egal de argint ca dolarul american, cu aproape aceleași caracteristici (26,9 g, 38 mm) și puritate 0,900 ca acesta, dar cu valoarea fixată la jumătate de dolar. În anii următori, fluctuația prețului argintului face ca valoarea nominală să fie depășită de valoarea metalului inclus, încât cea mai mare parte a monedelor sunt retrase și topite, fiind înlocuite în perioada 1907- 1912 de un nou peso, cu doar 0,800 Ag și dimensiuni mai reduse (20 g, 35 mm), dar cu același design și aceeași paritate cu US$. Legat de design, pe aversul ambelor apare scutul US (cu 13 benzi si 13 stele), deasupra cu vulturul care ține trei săgeți și o ramura de măslin. În jur este numele SUA, anul sub scut, litera S arătând că monedele din imagine sunt emise în San Francisco. Pe revers, o figură feminină în picioare, identificată de unii ca "Lady Liberty", în mână cu un ciocan sprijinit de o nicovală. În fundal apare muntele Mayon, de pe insula Luzon, renumit pentru conul perfect și considerat sacru în folclorul filipinez. Valoarea și numele teritoriului "Filipinas" completează imaginea. În 1935 Filipine au trecut la o nouă variantă administrativă, "Commonwealth of Phillipines", dar monede de un peso nu au fost emise în această perioadă decât sub formă de comemorative non-circulante. În 1942, pentru a evita capturarea lor de către japonezi, forțele americane au ars cantități impresionante de bancnote, iar 14-17 milioane de monede au fost aruncate în Golful Caballo, la sud de insula Corregidor. O mare parte au fost recuperate, în timpul războiului și ulterior, dar se pare că mai sunt încă milioane de monede pe fundul golfului. (Sursa – net: Bogdan Jovi – Atlasul banilor)

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN AFORISM PROPRIU

O EPIGRAMĂ PROPRIE

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

UN DIALOG EPIGRAMATIC

______________xxx______________

CÂTEVA MEDALII

ȘI INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

M.S. Regele Carol I al României

Ministerul Instrucțiunii - Premiul I

Carol al II-lea, Rege al României, Principe de Hohenzollern - Sigmaringen (născut 15 octombrie 1893 şi decedat la 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen a fost rege al României. Părinții său au fost, de asemenea, conducători ai țării - Ferdinand I și Maria de Edinburgh - astfel că tânărul Carol avea dreptul să urce pe tron după moartea tatălui său. Acest lucru s-a întâmplat în anul 1927. Deși după moartea tatălui său era îndreptățit să devină următorul rege al României, Carol fusese anterior dezmoștenit (decizie încurajată și de Ionel Brătianu, unul dintre liderii politici ai secolului al XX-lea) din pricina a două motive:

a dezertat, îmbrăcat în uniformă de ofițer rus, din unitatea militară pe care o conducea la Târgu Neamț, pe 27 august 1918 (în timpul Primului Război Mondial);
4 zile mai târziu, pe 31 august a fugit din țară și s-a căsătorit la Odesa (oraș aflat astăzi pe teritoriul Ucrainei), cu o persoană ce nu aparținea unei familii regale. Ioana Lambrino, cunoscută drept Zizi, era fiica unor boieri moldoveni.

Aceste două aspecte i-au adus, așadar, dezmoștenirea, iar tronul a trecut în mâinile fiului lui Carol al II-lea, principele Mihai. Cel din urmă era doar un băiețel de 6 ani când a murit bunicul său, astfel că țara trebuia condusă de o regență (o guvernare temporară, exercitată de una sau mai multe persoane/instituții în timpul absenței, a bolii sau a minoratului unui monarh). În spatele acestei conduceri se aflau trei persoane: Patriarhul Bisericii, principele Nicolae - fratele mai mic al lui Carol al II-lea - și Președintele Curții de Casație. Era evident că se crease un haos pe scena politică românească, mai ales că mai trebuia să treacă multă vreme până Mihai va urca pe tron, la 18 ani. Poporul și chiar partidele începuseră să zvonească ideea de a-l chema pe Carol la cârma României. Fără vreo propunere, pe 6 iunie 1930, Carol al II-lea vine în România; prim-ministrul de la acea vreme, Iuliu Maniu, demisionează (pentru doar câteva zile) și Parlamentul îl recunoaște pe Carol al II-lea drept rege al țării, pe 8 iunie 1930. Căsătoria lui Carol al II-lea cu Ioana Lambrino, care a dus la nașterea unui băiat pe 8 ianuarie 1920, a fost ulterior anulată. Tatăl său, regele Ferdinand a încercat prin diverse mijloace să-l țină departe de femeia care îi era soție. Acest lucru i-a displăcut lui Carol al II-lea, care a renunțat pentru a doua oară la tron și își continua relația cu Zizi. Pe 1 august 1919 a trimis o scrisoare familiei cu această hotărâre a sa, care i-a adus interdicția de a mai sta în București, stabilindu-se la Bistrița. Următorul an, după ce s-a născut copilul lui Carol și al lui Zizi Lambrino, în februarie 1920, Carol al II-lea le-a scris din nou membrilor familiei regale în sensul de conciliere, vrând să se întoarcă la datoria pentru țară. Consecințele acestei scrisori au fost imediate; tânărul Carol fusese trimis în Europa pentru o excursie la studii, dar de fapt i se pregătise o întâlnire cu principesa Elena a Greciei, cu care se și căsătorise pe 10 martie 1921. Câteva luni mai târziu, pe 25 octombrie 1921 s-a născut fiul lor, principele Mihai. Aventurile amoroase ale lui Carol nu s-au încheiat odată cu căsnicia pe care o avea cu o tânără dintr-o familie domnitoare. Începuse o relație cu Elena Lupescu, soția unui căpitan, pentru care ajunge să renunțe din nou la tron. În 1925, Carol, care fusese trimis la Londra în numele familiei sale pentru a participa la înmormântarea reginei Alexandra a Marii Britanii, a plecat la Paris, iar de acolo la Veneția împreună cu Elena Lupescu. De aici, o altă scrisoare avea să fie trimisă familiei sale, în România, în care era enunțată o altă renunțare la tron, Carol nevrând să fie numit moștenitor al tronului. Pe 4 ianuarie 1926, printr-un act al Parlamentului, principele Mihai devine moștenitor. Apoi, regele Ferdinand a stabilit ca fiului său să îi fie retras numele său real, primind numele Carol Caraiman. S-a mutat la Paris, de unde era încă întreținut din banii Casei Regale Române. Următorul an, pe 20 iulie 1927, regele Ferdinand s-a stins din viață. Așa a ajuns Mihai, la vârsta fragedă de 6 ani, pe tron în 1927, după moartea bunicului său. Conform legii, o regență trebuia să se ocupe de prerogativele regale și să domnească până când tânărul rege ar fi ajuns la maturitate. Având în vedere efectele negative (în ceea ce privește stabilitatea politică) ale unei lungi regențe, anumiți politicieni au început să facă planuri, încercând să-l readucă pe tron pe prințul exilat. Planul a devenit realitate în iunie 1930, când Carol s-a întors în România, fiind proclamat rege, pe 8 iunie. Spre deosebire de tatăl său, regele Carol al II-lea nu a avut intenția de a guverna ca un monarh constituțional, acționând doar ca un factor de echilibrare în politica internă. Carol a vrut să fie un rege implicat activ, cu prerogative mai solide. Ca atare, domnia sa a fost caracterizată de:

dezvoltare economică semnificativă;
instabilitate politică acută, cauzată de o creștere a autorității monarhice;
de o slăbire a partidelor politice;
de un avans al partidelor extremiste.

Campania agresivă a regelui Carol al II-lea împotriva sistemului democratic s-a încheiat în 1938, când a fost instaurat un nou tip de regim, ca monarh autoritar, urmând modelul multor state din Europa. Constituția din 1923 a fost înlocuită cu una care i-a conferit regelui mai multă putere. Astfel Carol al II-lea a reușit în planurile sale de a deveni un rege care guvernează, acționând împotriva intereselor țării sale. Prestigiul său a scăzut dramatic, iar acest fapt a avut consecințe grave în 1939-1940, când România va cădea pradă presiunilor internaționale. Destrămarea României Mari, în vara anului 1940, prin capitularea forțată a Basarabiei, Bucovinei de Nord, Transilvaniei și sudului Dobrogei a pus capăt domniei lui Carol al II-lea. Pe plan național, regele Carol a văzut în generalul Ion Antonescu un om capabil să aducă echilibrul în țară și să refacă ordinea, iar pe 4 septembrie 1940 l-a numit Președinte al Consiliului de miniștri, având apoi puteri depline în stat. Revoltele populației l-au determinat pe Ion Antonescu, două zile mai târziu, să-l forțeze pe regele Carol al II-lea să abdice, iar tronul a revenit pentru a doua oară la Mihai. După aceste evenimente, pe 7 septembrie 1940, Carol a plecat din nou în exil, însoțit de Elena Lupescu, dar nu s-a mai întors niciodată. A murit în exil, în Portugalia, în 1953, din pricina unui infarct.

Lions Cup - Champions Cup

Produsul de mai sus este o medalie specială realizată de compania privată orădeană Medals Alex Sztankovits pentru a fi conferită participanților și /sau câștigătorilor la competiția Cupa Campionilor Lions Club.

Asociația Internațională a Cluburilor Lions a luat ființă la data de 7 iunie 1917, în Statele Unite ale Americii, odată cu înființarea primului Club Lions, la inițiativa omului de afaceri Melvin Jones. La scurt timp de la înființare, încep să se organizeze din ce în ce mai multe astfel de Cluburi și spiritul Lions se internaționalizează. De-a lungul timpului, Cluburile Lions au depus eforturi incomensurabile pentru îmbunătățirea situației persoanelor defavorizate și pentru dezvoltarea continuă a comunităților lor. Important de menționat este faptul că Lions Clubs International devine, în 1954, membru fondator cu statut de țară al Organizației Națiunilor Unite, reprezentanții organizației contribuind la întocmirea statutului a ceea ce avea să devină ulterior ONU. În semn de recunoaștere a acestei contribuții, anual la sediile ONU din New York și Viena, se serbează ziua LIONS. În 2022, Asociația Lions Clubs International este cea mai mare organizație de voluntari din lume. Este prezentă în peste 200 de țări, cu peste 47.000 de cluburi și peste 1.400.000 de membri. În România, Districtul Lions 124, înființat în 1994, este format din 77 de cluburi în care activează peste 1.500 de membri.

Denumirea organizației provine de la inițialele cuvintelor “Liberty, Intelligence, Our Nations Safety” iar sigla are ca elemente figurative doi lei, unul ce privește cu mândrie spre trecut, iar altul ce privește cu încredere activitatea viitoare a membrilor asociației. Sloganul organizației “We serve”, adică “Noi servim comunitatea”, este deviza membrilor cluburilor Lions din toată lumea. La ora actuală, Cluburile Lions servesc nevoile comunităților în care activează, având ca obiectiv dezvoltarea unui climat de toleranță, înțelegere și promovare a competenței, participând activ la viața socială a urbei, în spiritul dezvoltării civismului și valorilor morale. Misiunea Cluburilor Lions este crearea și menținerea unui spirit de înțelegere între toți oamenii prin oferirea voluntară de sprijin umanitar, celor aflați la nevoie. Membrii Lions contribuie zi de zi la realizarea acestei generoase misiuni prin implicarea în comunitate și prin cooperare cu alte cluburi din țară și de peste hotare. Lions înseamnă a oferi șanse unui tânăr talentat, a face o bucurie unei persoane vârstnice, înseamnă a oferi speranță celor mai puțin norocoși. Lions înseamnă un zâmbet pe buzele unui copil orfan, un licăr de lumină în ochii unei persoane cu probleme de vedere sau sprijin pentru persoanele cu handicap. Primele cluburi Lions au prins contur în Romania în primăvara anului 1990, la București și la Craiova, și au fost înregistrate în Asociația Internațională a Cluburilor Lions, cu sediul în Oak Brook, IL, SUA. Activitățile curente ale cluburilor s-au desfășurat de la bun început pe baza legală existentă pentru asociații și fundații, producând înregistrări pentru evidența fiscală a activităților desfășurate pentru susținerea comunității, fiecare club fiind susținut printr-o asociație din care fac parte cel puțin membrii fondatori ai clubului Lions, persoane fizice.

După o perioadă în care efervescența și necunoscutele recreării unei orânduiri sociale bazate pe democrație au generat frământări puternice la nivelul comunităților, în 1994, apare prima formă juridică a asociației naționale care reunește toate asociațiile suport ale cluburilor Lions, sub denumirea valabilă și în prezent: Asociația Cluburilor Lions - District 124 Romania. Organizarea pe districte este comuna majorității cluburilor de servicii de la nivel internațional. Districtul 124 România este organizat ca persoană juridică română, de drept privat, prin acordul liber exprimat al membrilor săi, independentă, nonguvernamentală, nonprofit, cu caracter apolitic. Scopul Districtului Lions 124 România este de coordona activitatea lionistică de pe teritoriul României și asigură o interfață permanentă între cluburile Lions din District și Lions Clubs International. Districtul 124 România este format din cluburile Lions organizate pe teritoriul României. Cluburile sunt organizate în zone Lions, iar zonele Lions sunt organizate în regiuni Lions, de regulă după criterii geografice. Cluburile Lions sunt conduse de către un Președinte, ales anual prin votul membrilor de club. Președintele este secondat de către doi Vicepreședinți 1 și 2, de asemenea aleși prin vot, care vor succeda la conducerea clubului în următorii doi ani. Echipa de conducere a clubului este completată de secretarul de club și trezorierul de club, aceste două poziții fiind ocupate de doi membri ai clubului, nominalizați de Președintele de club. Fiecare club poate nominaliza anual unul sau mai mulți Directori responsabili cu diferitele activități ale clubului. În mod similar, Districtul 124 România este condus de către un Guvernator ales anual prin votul reprezentanților cluburilor Lions din România. Guvernatorul este secondat de către doi Viceguvernatori 1 și 2, de asemenea aleși prin vot, care vor succeda la conducerea Districtului în următorii doi ani. Echipa de conducere a Districtului este completată de către Secretarul de District și Trezorierul de District, aceste două poziții fiind ocupate de doi membri Lions, nominalizați de Guvernator. Guvernatorul este sprijinit la conducere de echipa GAT (Global Action Team) formată din coordonatorii de District pe probleme de formare a liderilor GLT, dezvoltare a numărului de membri și de cluburi GMT și GET și servicii umanitare GST. Guvernatorul numește anual, de asemenea, Președinții de regiuni și zone Lions, precum și echipa de ofițeri ai Districtului și Președinții de comisii de specialitate. Echipa formată din toate pozițiile de conducere menționate este Cabinetul de District. Alegerea Cabinetului de District, deciziile privind statutul și bugetul de venituri și cheltuieli ale Districtului sunt validate anual prin votul Convenției Districtului. Obiectivele Districtului sunt:

să pună la dispoziție o structură administrativă și mijloace prin care să sprijine atingerea obiectivelor Lions Clubs International;
să creeze şi să dezvolte spiritul de înţelegere între popoarele lumii;
să promoveze principiile bunei guvernări şi ale bunului comportament civic;
să manifeste un interes activ pentru bunăstarea civică, culturală, socială și morală a comunității;
să unească membrii Cluburilor din District prin legături de prietenie, bună tovărăşie şi înţelegere reciprocă;
să ofere un forum de discuţii libere a tuturor subiectelor de interes comunitar;
să-i încurajeze pe cei ce doresc să activeze în interesul comunităţii să o facă fără un interes financiar personal, să încurajeze eficienţa și să promoveze standardele etice înalte în toate domeniile de activitate.

Insignă - Aviația militară 45 ani

Aviația militară, denumire oficială – Forțele militare aeriene române, constă în folosirea aeronavelor militare și a altor mașini zburătoare în scopul conducerii sau al activării războiului aerian, inclusiv capacitatea națională de transport aerian (marfă aeriană) să asigure furnizarea logistică forțelor staționate într-un teatru al acțiunilor militare sau de-a lungul unui front. Forța aeriană include mijloacele naționale de desfășurare a unui astfel de război, inclusiv intersecția transportului și a ambarcațiunilor de război. Avioanele militare includ bombardiere, avioane de vânătoare, avioane de transport militar, avioane de antrenament și avioane de recunoaștere. Forțele aeriene militare sunt organizate în unități și mari unități navigante și de deservire și execută misiuni în cooperare cu celelalte arme sau independent. Înființată oficial la 1 aprilie 1913, prin aprobarea Legii privind Organizarea Aeronauticii Militare de către Parlamentul României, istoria aviației militare române începe odată cu Ordinul nr. 7925/5 noiembrie 1909 prin care se ordona Arsenalului de Construcții al Armatei din București construirea unui avion după indicațiile și sub supravegherea lui Aurel Vlaicu. În prezent, Forțele Aeriene Române au un efectiv de 10.800 de persoane și 164 de aeronave, fiind într-un proces de modernizare și reorganizare.

Bijuteria masonică a Ospitalierului

Piesa de mai sus este o Bijuterie masonică a Ospitalierului (maestru de ceremonii) în formă de inimă, simbol al iubirii și dăruirii. Piesa are dimensiunile de 6,5 x 6 centimetri și poate fi admirată în colecțiile Muzeului Național de Istorie – Brukenthal din municipiul Sibiu.

Vorbind etimologic, Francmasoneria este o asociaţie a zidarilor (masoni) liberi (adjectivul ,,franc” desemna în Evul Mediu francez pe cineva scutit de dările feudale). Cuvântul franc-mason, încetăţenit la noi prin secolul al XVIII-lea de un cleric, vine prin filiera franceză; sensul termenului fiind identic şi în celelalte limbi europene: freemason în engleză, Freimaurer în germană şi liberi muratori în italiană. Situaţia privilegiată a acestei asociaţii a constructorilor medievali – căreia putem să-i spunem : breaslă - vine din faptul că membrii ei erau constructorii bisericilor şi catedralelor. Toate domurile şi catedralele artei gotice au fost ridicate de francmasoni între secolele X -XVII, aceasta fiind principala îndeletnicire a Francmasoneriei. Francmasoneria a fost, ca orice breaslă medievală, o societate secretă. Membrii ei aveau: parole, semne, vestimentaţie specială şi un alfabet secret. Exista de asemenea un ritual simbolic, un simbolism al obiectelor (mai ales al uneltelor de zidărie) şi un mit fundamental – mitul despre uciderea lui Hiram, arhitectul templului lui Solomon, care a fost ucis de trei calfe cu uneltele lor: rigla, cleştele (compasul) şi ciocanul de lemn (maiul), devenite apoi simboluri în Francmasonerie. De asemenea locurile în care a fost lovit Hiram au căpătat şi ele o valoare simbolică pentru masoni: gâtul – sediul vieţii materiale, inima – sediul sufletului şi fruntea sediul inteligenţei. În continuare voi enumera simbolurile masonice întâlnite pe insigne şi anume: ECHERUL şi COMPASUL, sunt simboluri de bază ale masoneriei, necesare pentru ridicarea unor edificii stabile şi drepte. Ele constituie alături de Biblie (simbolul Cărţii Sacre), cele trei Mari Lumini ale Masoneriei. Echerul este simbolul rectitudinii morale în conduită, ale cinstei şi onestităţii iar compasul, simbolul patimilor (lăcomie, mânie, judecată nedreaptă, intoleranţă, egoism), al cunoaşterii şi priceperii. Fără compas nu se poate alcătui un echer, iar fără un echer nu se poate construi un Templu. FIRUL CU PLUMB PENTRU NIVEL, este elementul echilibrului interior şi sugerează ideea ascensiunii stabile, liniare, trasând o linie verticală infinită care conduce la perfecţiune. Semnifică capacitatea de a construi un sistem de referinţă. CIOCANUL şi DALTA, semnifică necesitatea de a uni acţiunea cu gândul. Ciocanul reprezintă forţa voinţei iar dalta discernământul, inteligenţa şi fineţea. Combinarea celor două determină perfecţionarea treptată a operei. RIGLA, este emblema perfecţiunii şi a ordinii, este din timpuri străvechi instrumentul de comparaţie a mărimii de măsurare a armoniei proporţiilor. Este şi simbolul celor 24 de ore ale zilei, dintre care o parte trebuie dedicate gândului, una lucrului, una odihnei şi un celor care au nevoie de ajutor. MISTRIA, simbolizează binefacerea, precum şi dorinţa de al ajuta pe cel care are nevoie, exprimă bunătatea, caritatea dar şi voinţa fiinţei umane. DELTA, numită şi triunghiul lui Solomon. Are forma unui triunghi echilateral şi este reprezentarea geometrică a lui trei (principiul triplicităţii). În tradiţia creştină semnifică trinitatea iar în mai multe filozofii divinitatea ca perfecţiune. În Templu, Delta are în centru fie litera G, căreia i se dau mai multe interpretări (Dumnezeu – God, Cunoaştere – Gnosi, Geometrie, Geneza), fie tetragrama ebraică, fie schema pitagorică, fie ochiul divin – simbol al principiului creator, fie soarele – principiul luminos al vieţii. OCHIUL ATOTVĂZĂTOR, simbol al Divinităţii şi, prin analogie, al atributelor cele mai importante pentru om: iubirea, ştiinţa, dreptatea, şi mila. Una dintre cele mai importante reprezentări ale Ochiului Atotvăzător se găseşte pe bancnota de un dolar. Ea reproduce Marele Sigiliu al Statelor Unite. SOARELE şi LUNA, reprezintă alternanţa şi echilibrul între zi şi noapte între alb şi negru, între activitate şi repaos, dialectica contrariilor. Soarele simbolizează Masculinul, fiind de aceea simbolul Originii, al Începutului, al raţiunii care luminează tenebrele şi iluminează spiritele. Luna simbolizează Femininul, obscurul, intuiţia, caracterul schimbător al formelor. ZODIACUL, după etinomul grecesc, ,,cerc cu figuri animale” , era, conform definiţiei platonice, ,,imaginea cerului”. În masonerie zodiacul este folosit ca sistem simbolic şi nu are caracter divin sau astrologic, ci înfăţişează o viziune cosmologică a universului. ACACIA (SALCÂMUL), este cel mai important dintre simbolurile vegetale ale masoneriei simbolizând principiul nemuririi gradului de Maestru. Salcâmul este simbolul speranţei şi al existenţei sufletului dincolo de moartea fizică şi conservarea energiei indestructibile a vieţii. COLOANELE, simbolizează dualitatea. Prima coloană simbolizează elementul feminin, aerul, suflul ce alimentează viaţa, sensibilitate, înţelepciune iar a doua elementul masculin, focul, căldura vitală devoratoare, activitatea, suflu alchimiştilor. Din duplicitatea celor două se naşte dihotomia între vertical şi orizontal, între valorile terestre şi cele ale aerului, căutarea contrariilor şi principiilor complementare. Coloanele mai înseamnă perpendicularitate, stabilitate, echilibru, joc controlat al dinamicii între urcuş şi coborâşi. MOZAICUL, pavimentul cu dale albe şi negre este simbolul binarului, al opoziţiei între o entitate şi alta, între spirit şi materie, între adevăr şi fals, între bine şi rău, între frumos şi urât, sugerând în acelaşi timp şi dinamica compoziţiei între contrarii. LITERA ,,G”, simbol al geometriei şi unul dintre simbolurile lui Dumnezeu (God în limba engleză). Este asociat adesea cu echerul şi compasul alcătuind simbolul Masoneriei. Marea Lojă Națională din România (M.L.N.R.) a fost înființată în anul 1993 sub patronajul Marelui Orient al Italiei și la inițiativa unor cercuri masonice americane. La momentul înființări, mai exista încă o organizație masonică în România având același nume, înființată pe filieră franceză, care însă în anul 1996 a fost redenumită în Marea Lojă Națională Unită din România (MLNUR) iar în 2010 în Marea Lojă Națională Română 1880 (MLNR 1880). În anul 2001, o parte a MLNUR, s-a unit cu MLNR, dorind să unifice masoneria regulară recunoscută. Pe 24 ianuarie 2008, două mari organizații masonice, Marea Lojă Națională din România și Marea Lojă a României au fuzionat devenind MLNR, aceasta editând revista Atelierul Masonic. Temuta, admirata sau dezavuata,

Francmasoneria a jucat si continua sa aiba un rol important in multiple planuri ale Romaniei. Sub semnul echerului si compasului de sub ochiul unic, s-au desfasurat evenimente majore ale neamului. Efervescenta masonica in Romania a atins o considerabila cota in perioada pasoptista, considerata de istorici o generatie de masoni. Sintagma este acoperita de adevar, daca luam in calcul ca cei vizati apartineau unor societati secrete literare si masonice de la Bucuresti, Iasi, Brasov, Chisinau, Cernauti. Printre exponentii de seama, desavarsiti in lojile pariziene, ii gasim pe Balcescu, Rosetti, Kogalniceanu, Alecsandri, Cuza, Negruzzi si I.C. Bratianu. Sub regele Carol I, nu mai putin de 12 din 19 prim-ministri au fost masoni, ca si alti importanti oameni politici ai vremii. Acum, Francmasoneria romana a facut pasul catre Marea Loja Nationala. În fine, in perioada Romaniei Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, incadrat in loja "Ernest Renan", alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a. El a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale romanesti, inclusiv Basarabia. Numele altor oameni care se afla si astazi, ori s-au aflat pana nu demult, in primele randuri ale celebritatilor Masoneriei romanesti sunt: Petre Roman, Viorel Hrebenciuc, Ioan Rus, Gelu Voican Voiculescu, Dumitru Prunariu, Lucian Bolcas, Alexandru Ciocâlteu, Constantin Balaceanu Stolnici, Virgil Ardelean, Ioan Talpeş, Ovidiu Tender, Irinel Popescu, Alexandru Bittner, Razvan Teodorescu, Victor Babiuc, Gheorghe Zamfir, Crin Halaicu, Tudor Gheorghe, Florian Pittis si Adrian Severin. Ziaristul si muzeograful Horia Nestorescu-Balcesti, renumit pentru lucrarile sale de istorie a Masoneriei romane, afirma ca: "Romanii datoreaza Francmasoneriei faurirea Romaniei Moderne, a Independentei, a Regatului, a Statului national unitar si suveran". Biserica Ortodoxa Romana este de cu totul alta parere. Prin Hotararea Sfantului Sinod din 1937, la concluziile Mitropolitului Nicolae al Ardealului, ramasa si astazi in vigoare, aceasta subliniaza in sapte puncte urmatoarea sinteza: "Este o organizatie mondiala secreta, in care evreii au un rol insemnat, avand un rit cvasi-religios, luptand impotriva conceptiei crestine, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala, laica. Este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala. Biserica osandeste Francmasoneria ca doctrina, ca organizatie si ca metoda de lucru oculta".

Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon şi german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ şi reprezintă o moştenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile şi catedralele în Evul mediu. Potrivit dicţionarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului ritanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“). Însă francmasoneria a funcţionat în secret doar atunci şi acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociaţie secretă, deşi prezintă asemănări cu Şcolile de Mistere din Antichitate. Însă, potrivit definiţiei date de masonii înşişi, masoneria este: „o asociaţie de oameni liberi şi de bune moravuri care conlucrează pentru binele şi progresul societăţii prin perfecţionarea morală şi intelectuală a membrilor săi.“ Despre Masonerie există două puncte de vedere: primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale şi metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credinţa într-o fiinţă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecţionarea omului, este compatibilă cu orice credinţă sau convingere sinceră şi nu ar trebui să apară probleme; al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanista. Lojele masonice sunt forme de organizare ale masonilor de oriunde.

Insigna - 1 Mai - ziua Muncii

În anul 1889 Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 Mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, data de 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore. Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia. La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Haymerket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți. În seara aceleași zile, a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceștia au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8. În anul 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor. La 1 mai 1890, au avut loc demonstrații în SUA, în majoritatea țărilor europene, în Chile, Peru și Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaționala a ll-a a chemat toți sindicaliștii și socialiștii să demonstreze energic, pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului și pentru pace universală”. 1 mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și SUA, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă. În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiție a mișcării muncitorești internaționale. În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum P.S.M. și P.R.M.. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în anul 1890. În perioada comunistă, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloane de oameni, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe. După defilare cu mic, cu mare, muncitorii din toate sectoarele de producție se îndreptau cu avânt, de la primele ore ale dimineții, spre locul de desfășurare a serbărilor câmpenești organizate în lungul și-n latul țării. Își întindeau păturile pe iarbă, mâncau mititei, beau bere și ascultau rapsozii veniți să le răsplătească efortul de peste an. După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. În ultimii ani Poșta Română nu a mai emis nici o marcă poștală cu ocazia zilei de 1 Mai și nici nu există speranțe să mai scoată. Astăzi doar amintirile țin loc de parade festive în sufletul oamenilor. Locurile de muncă au început să dispară, muncitorii fericiți s-au împuținat, mulți dintre ei lucrând “afară”. În Romania, sărbătoarea de 1 Mai continuă, dar fără obiectul muncii.

Insignă - 2 milioane km zburați în aviația civilă

Piesa medalistică de mai sus este o insignă (să-i spunem) de merit ce s-a acordat în regimul comunist piloților din aviația civilă. Pentru piloții civili măiestria și experiența de pilotaj se măsura în kilometri de zbor. La realizarea unui număr de kilometri de zbor (de obicei milioane) pilotul era recompensat cu astfel de insigne. Era un motiv de mândrie pentru orice pilot civil să obțină insigne cu un număr cât mai mare de kilometri. Se cunosc insigne de la 1 milion până la 9 milioane kilometri de zbor. Se poate deduce că la primirea unei astfel de insigne pilotul primea o indemnizație bănească, încasată o singură, dată sau o majorare a salariului lunar. Insignele sunt confecțioante din metal brut și strident colorate abundând de insemne comuniste (cununile de stejar, eșarfele tricolore și folosirea doar a culorilor drapelului național (roșu, galben și albastru) pentru vopsirea insignelor. Partidul comunist unic folosea diverse căi și mijloace pentru a-i face pe cetățeni să lucreze mai bine și mai mult în scopul realizării obiectivului principal – crearea omului nou, constructor conștient și devotat al societății socialiste multilateral dezvoltate.

_____________ooOoo_____________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ