Epaminonda's Blog.....: JANOWIEC

Mai jos admiri și alte fotografii reprezentând monumente de

cultură și arhitectură din localitatea poloneză JANOWIEC,

denumire germană JANOWITZ, județul ZNIN, voievodatul

KUIAVIA ȘI POMERANIA și câteva cărți poștale ilustrate

din vremuri diferite, dar și o insignă și o plachetă locale.

Biserica

Ruinele zidului orașului

Gara

Școala

Piața centrală

Piața cu fântâna

Piața Primăriei vechi

Trimiteri poștale

O insignă locală

O plachetă locală

xxx

O PASTILĂ DE UMOR

UN CAREU DE DEFINIȚII

REZOLVAT

O EPIGRAMĂ PROPRIE

POTRIVITE ȘI ATRIBUITE

UN DIALOG EPIGRAMATIC

_____________xxx_____________

O MEDALIE ȘI

CÂTEVA INSIGNE ROMÂNEȘTI

Informații generale despre medalistică și subiectul ei de studiu, MEDALIA, poți citi în articolul “Le Havre – Franța”.

INSIGNA este un obiect mic, foarte variat ca formă și culoare, confecționat din materiale diverse, preponderent metalice, purtat la reverul hainei, la șapcă, pălărie sau bască și care indică, prin imagini reprezentative sau simboluri grafice, apartenența unei persoane la o organizație, la un club, la o asociație,etc. Există insigne sportive pentru fani și apartenența la un club, de identificare localitate, de identificare societate comercială, de identificare grup, organizație politică, civică, religioasă, de identificare asociații, de nivel pregătire-calificare, de participant la unele manifestări sportive, culturale, artistice și de altă natură, etc.

Mihai Viteazul

Unirea țărilor române - 1600

Mihai Viteazul, primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti, a trăit între 1558 şi 1601. Domnitorul a avut un caracter dârz şi şi-a folosit de toate mijloacele, inclusiv de cuceririle amoroase, pentru a-şi duce la îndeplinire năzuinţele. Mihai Viteazul a rămas în istorie ca primul domnitor care a reuşit să unească cele trei provincii româneşti: Moldova, Ardealul şi Ţara Românescă. Pentru a-şi realiza scopurile, Mihai Viteazul s-a folosit de oricine, chiar şi de ibovnicele sale. Istoricii sunt de părere că s-a căsătorit cu Doamna Stanca pentru a reuşi să acceadă la putere.

Nu se cunoaşte cu exactitate locul naşterii. Mihai Viteazul s-a născut, după unele surse, în Oraşul de Floci sau Târgul de Floci (n.r. - denumire care vine de la târgul de lână care funcţiona aici) situat la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, localitate azi dispărută. Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum şi specificaţiile din Condica episcopiei Rîmnicului, atestă că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoeşti, localitate aflată pe partea stîngă a Oltului, judeţul Vâlcea.
Mihai Viteazul a crescut fără tată. Potrivit unor istorici, Mihai Viteazu este fiul nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun, domnitor al Ţării Româneşti. Argumentul principal împotriva acestei variante este acela că Mihai Viteazu s-a născut în anul 1558, la un an după moartea lui Pătraşcu cel Bun. Astfel, este greu de crezut că acesta a avut relaţii extraconjugale în anul morţii sale, având în vedere faptul că a murit în urma unei lungi boli.
Mama lui Mihai Viteazul, de viţă nobilă sau comerciantă de rachiu. Există două versiuni care circulă cu privire la mama lui Mihai Viteazul, Teodora Cantacuzino. Potrivit celor mai mulţi istorici, ea este de neam grecesc şi se trage din vechea familie bizantină a Cantacuzinilor, fiind soră cu Iane Epirotul, care a ajuns ban al Olteniei şi reprezentantul domnului Munteniei la Constantinopol, o persoană foarte influentă. „Un personaj extraordinar, Mihail Cantacuzino, poreclit Şaitanoglu sau Şeitanoglu, adică, în turceşte, „fiul Satanei”. Se zice că mama lui Mihai Viteazul ar fi fost sora lui Şeitanoglu. În orice caz, e aproape sigur acum, după documente recent descoperite, că a fost o Cantacuzină venită să facă mare negoţ în Ţara Românească, iar cu banii şi insistenţele rudelor ei pe lângă marele vizir a fost ales Mihai Viteazul domnitor“, notează istoricul Neagu Djuvara în lucrarea „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“. Conform altor surse, Teodora era vânzătoare de rachiu, originară din Târgul de Floci, iar tatăl lui Mihai era grec. Cert este că s-a călugărit spre sfârşitul domniei fiului ei, luând numele monahal de Teofana, şi a murit în anul 1605 sau 1606, fiind înmormântată în biserica mănăstirii Cozia.
Ce caracter avea Mihai Viteazul. Domnitorul era un om dintr-o bucată şi foarte hotărât în toate deciziile pe care le lua. De asemenea, se folosea de toate mijloacele pentru a-şi duce la îndeplinire scopurile, de multe ori parafând alianţe cu parteneri pe care nu-i agrea.
Mihai Viteazul a fost comerciant de vite. La început, domnitorul a făcut comerţ cu vite şi, apoi, cu giuvaieruri. A cunoscut, astfel, lumea comerţului şi a avut multe de învăţat. A deprins limbile greacă şi turcă, dar a intrat în contact cu marea boierime munteană. Ajunsese să deţină o avere imensă. Cumpărase din 44 de sate, în timp ce un boier obişnuit avea 8-9 sate.
S-a căsătorit din interes cu Doamna Stanca? Mihai Viteazu s-a căsătorit la vârsta de 27 de ani cu doamna Stanca, descendenta unei mari familii de boieri. Ea era nepoata banului Dobromir al Craiovei şi a logofătului Gheorghe din Corbi. Provenea din puternicul neam al boierilor din Izvorani, zona Muscelului sau, conform altor surse, dintr-o familie înruditã cu fraţii Buzeşti. Căsătoria cu Doamna Stanca i-a deschis tânărului Mihai drumul spre putere. Astfel, unii istorici contemporani au suspectat o căsătorie din interes.
Domnitorul şi Doamna Stanca au avut doi copii, Florica şi Nicolae, cel care avea să ocupe, o perioadă, cât marele voievod era în Ardeal, tronul Ţării Româneşti. Florica avea un farmec special, care a ajuns să-l copleşească chiar şi împăratul Rudolf al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană. Cei doi ajunseseră chiar în pragul căsătoriei. Numai intervenţia energică a mamei acestuia, Maria de Spania, a oprit căsătoria dintre cei doi.
Marula, fiica nelegitimă. Mihai Viteazul a mai avut o fiica, Marula, care s-a născut în anul 1599, dintr-o relaţie a domnitorului cu o ţiitoare cunoscută drept „Tudora din Târgşor“. Mihai nu îşi ascundea relaţiile extraconjugale şi chiar se afişa cu amantele. Astfel, nu a făcut nici un secret din naşterea fiicei sale nelegitime. Domnitorul şi-a vizitat iubita şi fiica în vârstă de doar un an şi i-a oferit un hrisov prin care-i lăsa moştenire, după moartea mamei sale mai multe sate.
Povestea de iubire cu fiicele dregătorului muntean Ivan Norocea. Relaţia dintre Mihai Viteazul şi soţia, Doamna Stanca, se degradează, astfel că domnitorul îşi îndreaptă afecţiunea în altă direcţie. Surorile Zamfira şi Velica, fiicele lui Ivan Norocea, i-au atras atenţai lui Mihai Viteazul atunci când a ajuns la Alba Iulia. Acestea deveniseră sfătuitoarele apropiate ale domnitorului şi apăreau mereu în preajma lor. Dacă despre, Zamfira istoricii susţin că nu există informaţii certe cu privire la o legătură amoroasă cu Mihai Viteazul, în privinţa Valicăi lucrurile sunt certe. Domnitorul se afişa cu aceasta, iar femeia nutrea speranţa că va deveni Doamnă.
Apropierea de soţia lui Sigismund Bathory. Mihai Viteazul apare într-o pictură realizată la Praga de Frans Franken alături de Maria Christierna, Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Unii istorici sugerează că între cei doi a avut loc o poveste amoroasă. A divorţat de acesta, iar succesorul la tronul Transilvaniei, Andrei Báthory, vărul lui Sigismund, îi face avansuri din ce în ce mai agresive. Astfel, Maria Christierna se refugiază la curtea regală de la Praga. Aceasta i-ar fi pus o vorbă bună lui Mihai la regele Rudolf, pentru a-l sprijini să lupte împotriva lui Andrei Báthory. SURSA – NET Adevărul.ro Târgu Jiu

Stema României, adoptată de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992, constă într-un vultur sau o acvilă pe un scut, având aripile deschise; în cioc ține o cruce, pe cap coroana de oțel a României, iar în gheare o sabie și un sceptru. Între aripile protectoare se află un scut împărțit în cinci părți cuprinzând stemele celor 5 regiuni istorice:

Stema Țării Românești, cu capul conturnat, având în cioc o cruce, la dreapta un soare, la stânga o lună crai nou. Prima versiune este atestată pe un document din 20 ianuarie 1368 emis de domnul Vladislav I.
Stema Olteniei. În 1872 pe emblema Principatelor Unite a fost introdus separat, în afara vulturul Munteniei și bourului moldovenesc și simbolul Olteniei, pe un fond roșu, un leu încoronat ieșea dintr-o coroana antică și o stea, totul din aur. Din 1921 ea a căpătat forma de azi, în cartierul al treilea, pe fond roșu, un leu ieșind dintr-un pod (podul de la Drobeta, ambele de aur).
Stema Moldovei în varianta de pe stema României, capului de bour îi este asociată, pe lângă luna crai-nou și roza, o stea în locul soarelui atestat pe hrisovul din 30 martie 1392, dat de domnul Roman I.
Stema Transilvaniei, scut împărțit în două câmpuri: în câmpul superior era o jumătate de acvilă, cu zborul desfăcut, ieșind din linia de demarcație, iar în câmpul inferior, turnuri de cetate, ultimele amintind de numele german al Transilvaniei, Siebenburger („Șapte cetăți”), nume atestat din anul 1296. Stema Transilvaniei este atestată din secolul al XVI-lea.
Banatul, Crișana și Maramureșul nu au avut steme, dar pe data de 23 iunie 1921 a fost stabilit ca stema Olteniei să fie atribuită și Banatului, iar stema Transilvaniei să fie atribuită și Crișanei și Maramureșului.
Stema Dobrogei constă din doi delfini afrontați, pe fond de azur, dispuși cu capul în jos. Simbolul a fost introdus pe stemă în 1872, și reprezenta inițial „Ținuturile Mării”, întrucât la acea dată România nu deținea și nu revendica Dobrogea, având însă ieșire la Marea Neagră prin fâșia Cahul-Bolgrad-Ismail. După 1878, când România a schimbat acest teritoriu cu Dobrogea de Nord, însemnul heraldic se referă la aceasta din urmă.

La baza stemei actuale stă stema României interbelice, care a fost proiectată în anul 1921 de heraldistul clujean Jozsef Sebestyen, la cererea regelui Ferdinand al României. Stemei actuale îi lipsește, față de stema interbelică, scutul mic, argintiu-negru din interior (simbolul heraldic al Casei de Hohenzollern). Crucea de deasupra coroanei nu era o cruce simplă, ci era crucea decorației “Trecerea Dunării”. Un proiect de lege, care pune Coroana de Oțel, simbolul suveranității (independenței) României, pe capul acvilei din stemă (unde nu a fost niciodată), a fost adoptat de camerele Parlamentului în prima jumătate a lui 2016. Legea a fost promulgată la 11 iulie 2016 de către președintele Klaus Iohannis. Deși proiectul a fost bine primit de public, ca un prim pas spre îndelung-așteptata recuperare a simbolurilor heraldice românești normale, care au semnificație istorică, el a primit și critici pentru că nu reașează Coroana de Oțel în locul ei firesc, deasupra scutului albastru: în Stema Regală, Coroana de Oțel timbra scutul mare, având o dimensiune generoasă, iar acvila romană purta pe cap o coroană de aur mică (numită „coroană regală de aur” în Legea din 1921), de forma celei din decorația “Trecerea Dunării”.

Set 2 insigne ecuson - Poșta română

Poşta Română asigură expedierea și primirea în ţară sau în străinătate scrisori, colete, cărţi, ziare sau reviste, sume de bani, documente şi pachete, în sistem de viteză standard (prioritar sau neprioritar) sau prin intermediul curierului rapid (Prioripost, Ultrapost, EMS). Poșta Română asigură și o gama variată de servicii publicitare care răspund tuturor așteptărilor și buzunarelor. Astfel cu Postmesager, serviciul de distribuire fluturași și pliante publicitare puteți distribui materiale de diverse dimensiuni atât în zona în care aveți afacerea, cât și la nivelul unui cartier, sector sau chiar oraș. Dacă afacerea este de interes larg puteți distribui chiar și la nivelul unor regiuni sau al României. Dacă vă interesează anumite segmente de clienți, puteți alege din multiplele opțiuni de livarare, urmând a selecta împreună zonele în care doriți să distribuiți materiale publicitare, de fluturași până la pliante. Dacă doriți să atingeți categoriile largi de public care frecventează oficiile poștale, puteți alege Livrarea la Ghișeu, iar materialele publicitare vor fi expuse la ghișeele oficiilor poștale. Tot acolo, cu ajutorul serviciului Postafiș puteți să expuneți afișe care promovează afacerea dvs., alegând zona și perioada. Poșta Română oferă, pe baza contractelor încheiate cu diverși parteneri, posibilitatea de a efectua operațiuni în numerar, prin subunitățile poștale, pentru plata facturilor / documentelor de plată pentru utilități, telefonie, internet, televiziune prin cablu etc. emise de parteneri. De asemenea, puteți efectua plata polițelor de asigurare, a taxelor și impozitelor și poți achita ratele la credite și împrumuturi sau poți alimenta un cont curent sau card. Mai mult, puteți cumpăra coduri de reîncărcare pentru servicii preplătite (telefonie mobilă, televiziune prin satelit etc.) sau să achiziționați rovinieta. Totodata, poșta pune la dispoziţie şi alte servicii: închiriere căsuţă poştală, contractare abonamente publicaţii, servicii de retail, servicii de schimbare destinaţie, servicii de copiere, poliţe de asigurare, vânzare bilete la concerte, spectacole şi întreceri. Poșta Română vă oferă, pe baza contractelor încheiate cu diverși parteneri, posibilitatea de a efectua operațiuni în numerar, prin subunitățile poștale, pentru plata facturilor/documentelor de plată pentru utilități, telefonie, internet, televiziune prin cablu etc. emise de parteneri.

Despre poșta română în actualul sens al cuvântului se poate vorbi cam de prin secolul al XIV-lea, odată cu constituirea statelor feudale independente Moldova și Țara Românească. Domnitorii români au dus întotdeauna o politică externă activă şi erau la curent cu toate evenimentele internaţionale din acele timpuri. Domnii aveau curieri cunoscuţi sub numele de „călăraşi” şi „lipcani” care străbăteau cu repeziciune distanţe mari. Creşterea numărului călăraşilor a dus la apariţia olacului. Locuitorii satelor şi târgurilor aflate pe traseu erau obligaţi să pună la dispoziţie aşa-numitul „cal de olac”, să întreţină caii şi să se ocupe de procurarea nutreţului. Poşta din acele vremuri satisfăcea doar nevoile statului, ale dregătorilor şi solilor străini şi foarte rar ale particularilor. În secolul al XVI-lea poşta a trecut sub autoritatea marelui postelnic şi nu a cunoscut modificări notabile până la mijlocul secolului al XVII-lea când au fost introduse relee de poştă, cunoscute sub denumirea de menziluri. Cheltuielile necesare întreţinerii şi înfiinţării menzilurilor, procurării furajelor, a olacelor, a cailor şi plata slujbaşilor au fost suportate de ţărani şi de târgoveţi până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. În timpul celei de-a doua domnii a lui Constantin Mavrocordat din Moldova, s-a luat hotărârea reorganizării poştelor, statul urmând să preia cheltuielile care până atunci erau suportate de ţărani. Sumele necesare urmau să fie acoperite prin dări puse asupra satelor şi târgurilor. În octombrie 1775, Alexandru Ipsilanti, domnitorul din Ţara Românească, a adus modificări sistemului, hotărând ca statul să preia cheltuielile. La conducerea menzilurilor au fost numiţi căpitani de menzil sau de poştă, iar caii urmau să fie cumpăraţi cu bani din vistieria ţării. Poşta era condusă la nivel central de doi căpitani de poştă cu reşedinţa la Bucureşti. În Ţările Române funcţionau la începutul secolului al XIX-lea şi serviciile poştale ale Austriei şi Rusiei. Poşta austriacă şi-a desfăşurat activitatea pe teritoriile Principatelor Române între anii 1718-1869 cu anumite perioade de întrerupere. Poşta imperială rusă şi-a început activitatea în Principatele Române în urma tratatului de la Kuciuc Kainargi din 21 iulie 1774, care a încheiat războiul ruso-turc din 1768-1774. Rusia a câştigat unele privilegii printre care şi dreptul de înfiinţa consulate şi oficii poştale în Moldova şi Ţara Românească. După revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu şi revenirea la domniile pământene în 1822, a început o perioadă de dezvoltare economică, influenţată de dezvoltarea relaţiilor comerciale. Au contribuit la îmbunătăţirea şi modernizarea serviciului poştal Grigore Ghica în Ţara Românească în perioada iunie 1822 - aprilie 1828 şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova în perioada iunie 1822 -aprilie 1828. S-a mers pe linia concesionării poştelor, iar în urma Păcii de la Adrianopol, a fost ridicat monopolul asupra produselor Ţărilor Române, asigurându-se comerţul liber, lărgirea pieţei interne şi intrarea economiei româneşti în circuitul internaţional. În Moldova şi Ţara Românească au fost înfiinţate serviciile de transport pentru călători, mărfuri şi corespondenţă, s-au organizat licitaţii pentru concesionarea poştelor şi au fost introduse servicii de diligenţă. În luna august 1841, în Țara Românească s-au introdus trăsurile numite „braşovence” pe rutele spre Brăila, Giurgiu, Câineni şi Focşani. În 1846 s-a luat hotărârea ca gropurile (săculeţele sigilate) de bani care aparţineau statului sau particularilor să fie expediate prin poştă pe răspunderea anteprenorilor. În vara aceluiaşi an, la cererea mai multor comercianţi, la Bucureşti s-a înfiinţat primul oficiu poştal. În timpul domniei lui Grigore Alex. Ghica (1849-1853; 1854-1856) în Moldova s-a înfiinţat un serviciu poştal oficial pentru transportul corespondenţei între reşedinţele ţinuturilor şi cele ale plaselor. Între plase şi comune corespondenţa se făcea prin intermediul dorobanţilor călări şi a vătăşeilor speciali ai comunelor. În fiecare judeţ au fost înfiinţate oficii poştale, fapt care a dus la apariţia funcţiei de factor poştal.

Jandarmeria română 1850 - 2000

Jandarmeria Română este structura militară cu atribuții în menținerea și restabilirea ordinii și liniștii publice, transportul și paza valorilor, bunurilor și materialelor periculoase, cât și paza și apărarea obiectivelor de importanță deosebită. Jandarmeria Română este subordonată Ministerului Internelor si Administratiei publice. A fost fondata in anul 1893 si refondata după căderea comunismului, în anul 1990. Sus este postat logo-ul Jandarmeriei romane și uniformei ale Jandarmeriei române interbelice. Momentul care marchează întemeierea Jandarmeriei Române a fost 3 aprilie 1850 când, printr-un ofis domnesc, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a aprobat hotărârea Divanului obştesc, semnând "Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi". Prin această lege, s-a dat statut juridic armei Jandarmeriei şi i s-au stabilit principiile de organizare şi funcţionare. Ca urmare, legea prevedea că Regimentul de jandarmi din Moldova se împarte în două subdiviziuni, fiecare având zona de responsabilitate formată din câte şase ţinuturi (judeţe). La fiecare ţinut era repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adăuga cât o companie la Isprăvnicia Iaşului şi la Poliţia Capitalei (Iaşi). În total, 14 companii de jandarmi ce totalizau un efectiv de 1433 jandarmi călări şi pedeştri. Totodată, în această lege se stabilea Jandarmeriei următoarelemisiuni: privegherea siguranţei publice, ţinerea unei bune orânduieli şi ducerea la îndeplinire a legilor. În ceea ce priveşte executarea serviciului, se prevedea că Jandarmeria execută un serviciu ordinar, care se realizează zilnic, pe baza regulamentelor sale şi un serviciu extraordinar, pe care îl execută la solicitarea autorităţilor. De asemenea, se prevedea pentru executarea serviciului extraordinar, constituirea de subunităţi mobile. În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Jandarmeria a fost supusă unui amplu proces de modernizare, ca de altfel toate instituţiile statului naţional modern român. Astfel, odată cu transformarea Regimentului de jandarmi în Legion de jandarmi, începe şi procesul de înlocuire treptată a escadroanelor şi companiilor de jandarmi, cu escadroane de dorobanţi, pe baza Ordonanţei nr.896 din 20 iunie 1864. Apoi, prin Legea de organizare a puterii armate în România, din noiembrie 1864 Jandarmeria este organizată pe principii noi, scoasă de sub administraţia Ministerului de Interne şi subordonată direct Ministerului de Război, ca element component al armatei permanente. Legea Jandarmeriei din 1850 şi Regulamentul jandarmilor de oraş din 1665 au constituit principalele documente pe baza cărora şi-a organizat şi desfăşurat activitatea Jandarmeria, iar în perioada următoare au fost documentele care au stat la baza elaborării de noi legi şi regulamente. Perioada 1866-1867 se caracterizează prin transformări în sistemul de apărare al ţării în anii 1868, 1872, 1874 şi 1877, având drept rezultat modernizarea şi pregătirea armatei române, care prin strălucite fapte de arme, în Războiul pentru independenţă al României din 1877-1878 s-a acoperit de glorie, consfinţind independenţa. În anul 1893 s-a aprobat Legea pentru organizarea Jandarmeriei rurale iar în anul 1908 Legea Jandarmeriei.

Federația română de handbal

Handbalul este un sport de echipă (pentru băieți dar și pentru fete) care se joacă cu o minge. Meciul are loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp și un portar) pe durata a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe goluri câștigă meciul. Primul meci de handbal din România menționat în presă (în ziarul Hermannstädter Tageblatt) a fost probabil cel care a avut loc la începutul verii 1921, la puțin după un an de la primul meci de handbal din lume (la Berlin - în februarie 1920). Acest sport se practică în aer liber dar și în sală. Primul meci internațional al României a avut loc în 7 aprilie 1936, împotriva Poloniei, meci pe care România l-a câștigat cu 6-4. Primul meci de handbal în sală a avut probabil loc în Sala Obor în 1934.

Federația Română de Handbal (FRH) este forul ce organizează și conduce handbalul românesc. Înființată în anul 1936, este membră a Comitetului Olimpic Român și Federațiilor europene și mondiale de handbal. La nivel național FRH este organizatoarea următoarelor competiții (băieți și fete): Liga Națională, Divizia A, Cupa României și Supercupa României.

Mărturie de botez - Constantin Teodor

născut la 13 noiembrie 1912, botezat de P.N.Mareș la 26 dec. 1912

Botezat în Isus Christos

Mărturiile de botez (în special cele vechi) sunt piese metalice de forma unor monede, medalii, sau jetoane care se confer copilului și nașilor săi de botez, însemn de respect și amintire. Adeseori acestea sunt confecționate din argint și au forme diferite (în general rotunde, dar si ovale sau chiar poligonale). Mai întotdeauna pe aceste piese este consemnat numele copilului botezat, al nașilor săi de botez, dar și data nașterii și botezului copilului. Adeseori pe mărturiile de botez se gravează și unele imagini (chipul unui bebeluș dezbrăcat, un preot care scufundă bebelușul în scăldătoare sau un porumbel (reprezentând sfântul duh) care se coboară asupra scăldătorii în care este scufundat (botezat) copilul.

Insignă - parașutism militar

Prima relatare despre o parașută datează din perioada 2258–2208 Î.E.N. când, într–un manuscris chinezesc, se relatează evadarea lui Sun, împăratul Chinei, dintr–un turn înalt, cu ajutorul a două parașute, cu care acesta ajunge pe pământ ușor, fără să se rănească. Așadar, împaratul Sun poate fi considerat primul parașutist din istorie. Primele parașute clasice apărute în România au fost de fabricație franceză. Cu aceste parașute s-au salvat în 1917 patru aviatori români: Bădărău, Secărescu, Mihalcea și Kally. Mulți inventatori români s-au gândit la construirea unei parașute proprii. Primul a fost Marcel T.D. Juvara, în 1916, apoi Grigorescu și Sziklay Ioan, în 1923. Dar aviația românească a fost dotată până la urmă cu parașute germane. Până în 1931 istoria parașutelor este legată de zborul avioanelor: aviatorii se salvează deseori sărind cu parașuta din avioanele în pericol sau cad victime parașutelor vremii. Astfel se salvează căpitanul Gheorghe Bănciulescu, care mai târziu va deveni primul aviator ce va pilota un avion având proteze la ambele picioare. În anul 1931 parașuta începe să fie folosită în lansări cu caracter sportiv de către Smaranda Brăescu, care devine prima persoană din istoria parașutismului românesc care stabilește un record mondial de parașutism (6000 metri – undeva lângă Slobozia). În 1932 (19 mai) la Sacramento - SUA ea bate și recordul mondila masculin. sărind de la la 7233 metri. La 1 mai 1941 se înființează în România prima companie de parașutiști, în cadrul Aeronauticii Române, subordonată Centrului de instrucție al Aeronauticii, pe Aerodromul Popești-Leordeni. La 10 iunie 1941 se înființează prima școală de parașutiști militari din România, sub conducerea lui Ștefan Șoverth. În 1941 Ștefan Șoverth asistă neputincios la prăbușirea sergentului Băjenaru, care își pierde viața prăbușindu-se cu o parașută Irvin făcută fuior. Puternic marcat de acest nefericit eveniment, Ștefan Șoverth devine preocupat de realizarea unei parașute cu funcționare sigură. În 1942 reușește să facă un prototip de parașută cu deschidere progresivă, cu care se fac multe lansări cu manechinul, fiind apoi utilizată în salturi de încercare de parașutistul Nicolae Pangică, unul dintre primii absolvenți ai școlii de parașutism. Parașuta a fost omologată și timp de 22 de ani cu ea s-au făcut 120000 de salturi fără nici un accident. Recordul național de înălțime, aflat în vigoare în anul 2011, a fost stabilit la 20 august 1970 de Grigore Baștan (salt de la 9.600 metri, cu cădere stabilizată 7000 metri). Până în prezent, parașutele și parașutismul sportiv au cunoscut o ascensiune continuă, ajungându-se în zilele noastre la parașute de înaltă performanță și siguranță la deschidere, pilotare și aterizare. Lansarea cu parașuta nu mai constituie ceva neobișnuit, riscul fiind minim datorită perfecționării parașutelor și a echipamentelor de salt folosite. În scop militar parașutele au largă întrebuințare în lansarea personalului, încărcăturilor sau pentru reducerea vitezei aeronavelor.

___________ooOoo___________

O ACȚIUNE ROMÂNEASCĂ